Arhivă pentru 6 ianuarie 2015

06
ian.
15

Cine iubește mult, acela știe să facă multe

100„Tot ceea ce mâna ta găsește cu cale

să facă fă atât cât îți stă în putere.” (Ecclesiastul 9, 10)

Fă tot ceea ce poți face, numai sta să alegi, nu disprețui nimic. Toate cele întâlnite pe drumul vieții le putem preface în lucruri utile. E uluitor câte lucruri poți face într-o singură zi, dacă ai dragoste și dacă te apuci de lucru cu plăcere.

Într-una din scrierile sale un gânditor spunea, pe bună dreptate că timpul nu se compune numai din ore și minute, ci și din dorințe și iubire.
Cine iubește mult, acela știe să facă multe.

Într-adevăr, cei care se plâng cel mai mult de lipsa de timp sunt leneșii, fiindcă ajunge să vrei pentru ca, în cel mai scurt timp, să faci de două ori mai mult decât atunci când lucrezi în silă și când începi lurul fără tragere de inimă. Aici, ca pretutindeni în viață, principalul motor este iubirea, dorința sinceră de a fac un lucru și de a-l isprăvi cu bine.

Să nu ne îndoim că Domnul ne va ajuta în ceea ce dorim să facem cu bună intenție, dacă ne vom apuca de treabă cu bucurie, punând în tot lucrul strădanie și iubire.

Extras din
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 230-231
06
ian.
15

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite

12-волшебство зимыCopiii nu se zidesc prin laudele necontenite. Devin egoişti şi iubitori de slavă deşartă. Vor dori întreaga viaţă să fie lăudaţi de toţi, neîncetat, chiar dacă li se spun şi minciuni. Din nefericire, astăzi toţi s-au învăţat să mintă, iar cei iubitori de slavă deşartă primesc minciunile, acestea sunt hrana lor. „Spune orice, fie şi minciună, fie şi ironie”, zic ei. Dumnezeu nu vrea asta. Dumnezeu vrea adevărul. Din nefericire, asta n-o înţeleg toţi, şi fac cu desăvârşire cele potrivnice.

Copiii, când sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos? În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini. Egoiştii nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine, lucru pe care Dumnezeul nostru, Biserica noastră, Hristosul nostru nu le voieşte.

Religia noastră nu vrea acest chip, acest fel de educaţie. Dimpotrivă, vrea ca de mici copii să înveţe adevărul. Adevărul lui Hristos întăreşte faptul că, dacă îl lauzi pe un om, îl faci egoist. Omul egoist este un rătăcit, călăuzit de diavolul, de duhul cel rău. Astfel, crescând în egoism, întâia lui îndeletnicire este să-L tăgăduiască pe Dumnezeu şi să fie un egoist inadaptabil în comunitate. Trebuie să spui adevărul, să-l afle omul. Altfel îl întăreşti în neştiinţa lui. Când spui celuilalt adevărul, atunci el se orientează, ia aminte, îi ascultă şi pe ceilalţi, se înfrânează. Astfel, şi copilului îi vei spune adevărul, îl vei certa, ca să-şi dea seama că ceea ce face nu-i bine. Ce spune înţeleptul Solomon? Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme (Pildele lui Sol. 13, 24). Dar nu să-l baţi cu bâta, căci atunci sărim dincolo de hotare şi se întâmplă contrariul.

Prin lauda de mici, îi purtăm pe copiii noştri la egoism. Iar pe cel egoist poţi să-l înşeli, e de-ajuns să-i spui că este bun, să-i umfli eul. Şi aşa îţi spune: „A, acesta mă laudă, acesta este bun”. Acestea nu sunt lucruri corecte. Pentru că omul creşte în egoism, încep încurcăturile înlăuntrul său, suferă, nu ştie ce să facă. Pricina frământării sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii înşişi, dacă studiază acest lucru, vor vedea că egoistul este bolnav.

Niciodată nu trebuie să-i lăudăm şi să-i linguşim pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie şi către iubirea lui Dumnezeu. Şi să nu căutăm noi să ne iubească, lăudându-i pe ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe cât putem mai mari, pentru toţi fraţii cei întru Hristos, dezinteresat, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun.

Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de la şcoală. Acesta este adevărul. Altfel devin inadaptabili. Nu ştiu unde merg şi ce fac, iar pricina suntem noi, că i-am făcut aşa. Nu i-am călăuzit spre adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu. I-am făcut egoişti, iar acum iată roadă!

Există, însă, şi copii care provin din părinţi smeriţi, şi cărora li se vorbeşte de când sunt mici despre Dumnezeu şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu creează probleme semenilor lor. Nu se mânie când le arăţi greşeala, ci se străduiesc să se îndrepte, şi se roagă lui Dumnezeu să-i ajute să nu devină egoişti.
Eu, ce să vă spun, când am ajuns în Sfântul Munte am mers la nişte Bătrâni tare sfinţi. Aceştia niciodată nu mi-au spus „Bravo!”. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să fiu întotdeauna smerit. Să-L chem pe Dumnezeu să mă întărească în sufletul meu şi să-L iubesc mult. Nici n-am ştiut de acest „Bravo!”, nici nu l-am căutat. Dimpotrivă, mă strâmtoram că Bătrânii mei nu mă certau. Ziceam: „Mânca-m-ar Raiul, n-am găsit Bătrâni buni!”. Voiam să mă mustre, să mă certe, să se poarte aspru. Dacă aude vreun creştin ce vă spun eu acum, se pierde cu firea şi nu le primeşte. Cu toate acestea, aşa este bine – smerit, sincer.

Nici părinţii mei nu mi-au spus niciodată „Bravo!”. Nici nu-l voiam. Pentru aceasta, tot ce făceam, făceam dezinteresat. Acum, că mă laudă oamenii, mă simt prost. Ce să vă spun… Mă atinge înăuntru când ceilalţi îmi spun „Bravo!”. Dar nu m-am vătămat, fiindcă am învăţat smerenia. Şi acum, de ce nu vreau să fiu lăudat? Pentru că ştiu că lauda îl face pe om găunos şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu vine numai prin sfânta smerenie. Omul smerit este omul desăvârşit. Nu sunt acestea frumoase? Nu sunt adevărate?

Cui îi spui asta, va zice: „Ce spui, bunule, dacă nu-l lauzi pe copil nici nu poate citi, nici, nici…”. Dar aceasta se întâmplă pentru că aşa suntem noi, şi îi facem aşa şi pe copii. Adică am rătăcit de la adevăr. Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea peste sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă. S-au umplut de egoism, însă, firescul omului, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, este smerenia. În vreme ce egoismul este ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii.

Aşadar, când noi umflam în copil acest „super-eu” cu laudele, îi aţâţăm egoismul, îi facem mare rău. Îl facem mult mai uşor influenţabil de lucrurile diavoleşti. Astfel, crescând, îl îndepărtăm de toate lucrurile de preţ vieţii. Nu credeţi că aceasta este pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc? Este egoismul, pe care din fragedă vârstă părinţii li l-au sădit. Diavolul este marele egoist, marele luceafăr. Adică îl trăim pe diavolul înlăuntrul nostru, îl trăim pe luceafăr. Nu trăim smerenie. Smerenia e a lui Dumnezeu, este ceva trebuincios sufletului omului. Este ceva organic. Iar când lipseşte, este ca şi când ar lipsi inima din organism. Inima dă viaţă organismului, iar smerenia dă viaţă sufletului. Prin egoism, omul este de partea duhului celui rău, adică se dezvoltă cu duhul cel rău, nu cu cel bun.

Asta a izbutit diavolul să facă. A făcut pământul labirint, ca să nu ne mai putem înţelege între noi. Ce să fie toate astea pe care le-am păţit, şi nu ne dăm seama? Vedeţi cum ne-am înşelat? Am făcut pământul nostru şi epoca noastră o adevărată clinică de psihiatrie! Şi nu ne dăm seama de greşeală. Toţi ne mirăm: „Ce-am devenit, unde mergem, de ce copiii noştri au apucat-o pe un astfel de drum, de ce-au plecat de acasă, de ce au părăsit viaţa, şcoala? De ce se-ntâmplă asta?”. Diavolul a izbutit să se facă pe sine nevăzut şi să-i facă pe oameni să-l numească în alte feluri. Doctorii, psihologii spun deseori, când un om pătimeşte: „A, ai o nevroză! A, ai o angoasă!” şi altele asemenea. Nu pot pricepe că diavolul răscoleşte şi tulbură în om egoismul. Şi totuşi diavolul există, este duhul răutăţii. Dacă spunem că nu există, este ca şi când am tăgădui Evanghelia, care vorbeşte despre el. Acesta este vrăjmaşul nostru, cel ce ne luptă toată viaţa, potrivnicul lui Hristos, de aceea se numeşte şi antihrist. Hristos a venit pe pământ ca să ne scape de diavolul şi să ne dăruiască mântuirea.

Drept aceea, trebuie să-i învăţăm pe copii să trăiască smerit şi simplu, să nu caute lauda şi pe „Bravo!”. Să-i învăţăm că există smerenia, care este sănătatea vieţii.

Concepţia societăţii contemporane face rău copiilor. Ea are altă psihologie, altă pedagogie, care se adresează copiilor ateilor. Această concepţie duce la samavolnicie. Şi vedeţi roadele la copii şi la tineri. Tinerii strigă astăzi, zicând: «Trebuie să ne înţelegeţi!». Însă nu trebuie să mergem noi la ei. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce-i bine, vom trăi binele, îl vom propovădui, dar nu ne vom adapta duhului lor. Să nu stricăm măreţia credinţei noastre. Nu se cuvine ca, încercând să-i ajutăm, să dobândim felul lor de a gândi. Trebuie să fim cine suntem, şi să propovăduim adevărul, lumina.

De la Părinţi vor învăţa copiii. Învăţătura Părinţilor le va arăta cele despre spovedanie, patimi, răutăţi, cum au biruit sfinţii răul înlăuntrul lor. Iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să Se sălăşluiască înlăuntrul lor.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie”, Editura Bunavestire, Galați, 2003

06
ian.
15

«Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!»

duhovnic_2Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept, la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja proorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie sa învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu?

Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori ca să te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevarată. Ceri Domnului «Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!» Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, Tu spune-mi un cuvânt».

Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneste, căuta, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, dă-mi un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău.» Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmpla în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce aveau să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întreba pe Sfântul Serafim: «Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?» Şi el i-a răspuns :«Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu».

Deci, eu nu ştiu ce să fac, părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andaratelea!

Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: «Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!» Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu îl ştie nici el cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.

Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. «Părinte, cum înţelegi asta, cum trebuie făcut?» Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: «Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?». Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt, poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care nu trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui: «Binecuvintează, Părinte!» Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti.

Extras din Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, editura Anastasia, 2009, p.104-105
06
ian.
15

Împacă-te!

despre-dorintele-lumesti_6942bc9fc0335c„Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi iertăm oricui ne-o datorează nouă.” (Luca 11, 4)

Deseori, chiar dacă iertăm o ofensă, în adâncul sufletului nutrim o oarecare reținere față de cel ce ne-a ofensat. Într-un asemenea caz ar trebui să ne așteptăm la ceea ce spune Domnul: „Cu măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2).

Dacă vom spune, cunoscând aceasta, „aș fi vrut să iert, dar nu pot”, nu vom fi vrednici să venim înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune de iertare.
Mai bine lasă-ți rugăciunea, lasă-ți lucrul și mergi mai întâi să te împaci pe deplin și în toate privințele cu toți cei cu care ești dator să te împaci și după aceea revino la Dumnezeu. Caută să te păzești, ca să nu-ți spună Domnul și ție ce i-a spus slugii viclene: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia, oare, ca și tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, așa cum am avut eu milă de tine? (Matei 18, 32-33). Ni se va ierta nouă, în măsura în care și noi am iertat.

Numai puterea crucii Domnului ne poate izbăvi de ținerea de minte a răului, dându-ne posibilitatea de a ierta așa cum ne iartă Domnul. „Pentru că Dumnezeu era Cel ce întru Hristos împăca lumea cu sine însuși, nesocotindu-le lor greșalele și punând întru noi cuvântul împăcării” (II Corinteni 5, 19). „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

La începutul creștinismului locuiau în Antiohia doi prieteni, preotul Saprichie și mireanul Nichifor. La un moment dat, s-au certat dintr-un motiv oarecare și au încetat să se mai vadă. Între timp s-a iscat o prigoană împotriva creștinilor. Saprichie a fost prins și i s-a propus să aducă jertfă zeilor, pentru că altminteri ar fi dat morții. Saprichie a zis că preferă să moară și urma să fie executat. Nichifor, care încercase încă mai demult să se împace cu el, s-a grăbit să se ducă să-i ceară iertare mucenicului și, întâlnindu-l pe drum, i-a căzut la picioare, implorându-l: „Mucenicule al lui Hristos, iartă-mă!”

Saprichie nu i-a răspuns, întorcându-i spatele. Această s-a repetat de câteva ori. Nichifor s-a ținut pe urmele osânditului, până la locul de execuție, continunând să-și ceară, cu insistență, iertare, dar Saprichie rămânea neclintit în ura sa.

Și ce credeți că s-a întîmplat? În ultima clipă, înspăimântîndu-se de osândă, Saprichie s-a lepădat de Hristos și a acceptat să aducă jertfă idolilor. Prin  aceasta se împlineau și în cazul lui cuvintele apostolului Ioan: „Cel ce-și urăște fratele este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (I Ioan 2, 11).

Nichifor a mărturisit fără teamă credința creștină și s-a învrednicit de cununa muceniciei.

Extras din
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 181-182
06
ian.
15

Blestemul naşte blestem

20141013-03“Dumnezeu să-l vadă!” Acesta este blestem. Dumnezeu însă ne-a învăţat: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”

Blestemul naşte blestem şi doxologia naşte doxologie. Când omul nu blesteamă pentru un necaz care vine asupra lui, Îl preamăreşte pe Dumnezeu. Şi atunci diavolul crapă şi pleacă la altul care blesteamă, ca să i le facă pe toate de-a-ndoaselea. Pentru că, cu cât cârteşte cineva, cu atât strică. Cârtire înseamnă blestem. Este ca şi cum omul se blesteamă pe sine ori de câte ori vine mânia lui Dumnezeu.

Există unii diavoli necuraţi care, atunci când cineva începe studiul Sfintei Scripturi, îi descoperă tâlcuirea ei. Le place în mod special s-o facă în inimile oamenilor robiţi de slava deşartă, şi mai ales ale celor iniţiaţi în cultura lumească, şi urmăresc să-i arunce în păreri eretice şi blasfemiatoare, înşelându-i încetul cu încetul. Ne vom da seama bine de această teologie demonică, sau mai bine zis de grăirea în deşert, din tulburarea şi din mulţumirea nestatornică şi plină de neorânduială care se creează în suflet la vremea tâlcuirii.

Lumânarea s-o oferim pentru cei care suferă trupeşte şi sufleteşte, şi pentru cei care au cea mai mare nevoie, printre care se numără şi unii dintre cei vii şi dintre cei morţi. Bunul Dumnezeu este în întregime mărinimos şi este mişcat chiar şi de darul nostru de nimic. În timp ce noi mâncăm mierea, lui Dumnezeu Îi oferim ceara, şi El se mulţumeşte cu acest dar al nostru.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, p. 120-121

06
ian.
15

„Drept dovadă că omul nu iubeşte pe Dumnezeu este faptul că el nu împlineşte poruncile Sale”…

icoana_iisusEu nu iubesc pe Dumnezeu. Căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o bucurie deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult, mai des şi cu mai multă plăcere, la cele pământeşti, iar gândirea despre Dumnezeu constituie o greutate şi o uscăciune.

Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu, săvârşită prin rugăciune, m-ar fi hrănit şi m-aş fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfata în rugăciune, eu simt o greutate tocmai în timpul când mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii, şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de lucru mai mărunt, numai ca să pun capăt rugăciunii.

Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice din ceea ce fac mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot ceasul zilei, numai la acea persoană, şi-o închipuie, se gândeşte la ea şi, în orice ocupaţie, iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă, în cele 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, să mă înflăcărez de dragostea Lui, iar restul de 23 de ore le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi.

În vorbirile despre lucruri nefolositoare, despre lucruri mici pentru suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când sunt atent, nevrând să ascult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, iar învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socot că toate acestea, departe de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua, de care nu trebuie să mă ocup decât în timpul liber, şi numai aşa, în treacăt.

Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui („Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”, spune Domnul nostru Iisus Hristos), iar eu, nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului celui mai curat, că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Asta o întăreşte Sfântul Vasile cel Mare când spune: „Drept dovadă că omul nu iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte poruncile Sale”…

Din Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 65-67

06
ian.
15

Pentru cineva care aşteaptă să se căsătorească

odino4estvoAjung uneori în situaţia de a discuta cu fete necăsătorite, „aşteptând” un soţ, cu gândul că acesta, copiii pe care-i vor avea vor fi antidotul singurătăţii, împlinitorul golului din inimă. Fiecare astfel de conversaţie mă face să meditez asupra propriei căsnicii. Şi de fiecare dată îmi vine gândul că „a găsi un soţ” nu e de fapt marea problemă, aşa cum „a reuşi la facultate” nu e scopul în sine, atunci când vrei să-ţi alegi orice profesie.

Privit din partea de dincoace de nuntă, pentru unele fete găsirea soţului potrivit poate părea a fi „totul”. A-l întâlni pe „ales” poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii şi a siguranţei.

Şi totuşi… a aştepta pe cineva care să te facă să te simţi fericit, împlinit şi în siguranţă înseamnă a aştepta mult şi bine. Asta poate spune oricine e căsătorit. Mihaela, o femeie de 30 de ani, are un soţ extraordinar. Cu lacrimi în ochi, mi-a spus ultimele cuvinte pe care le-a rostit soţul ei înainte de a ieşi din casă, pentru a pleca în delegaţie: „Când îţi vei da seama ce pot face eu ca să te simţi împlinită, să-mi spui şi mie”. Aceste cuvinte au lovit-o profund, rămânând cu un soi de deznădejde.

Poate că mulţi aţi trecut prin situaţii similare, chiar dacă nu aţi folosit aceste cuvinte. Şi poate că nu soţul ori soţia erau cei faţă de care aţi simţit această neîmplinire, pentru că nu sunteţi căsătoriţi, dar aveţi gândul că, odată căsătorit, aceasta va dispărea.

E bine de ştiut că atâta vreme cât aştept ca să mă simt împlinit pe deplin printr-o relaţie cu o persoană, voi fi dezamăgit. Toţi suntem umani. Toţi suntem muritori. Şi toţi păcătuim. Şi oricine ar fi, oricât de moral, de iubitor, de deschis, tot nu ne poate împlini pe deplin, încât, de la un punct, ajungem la cuvântul psalmistului: „Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?” (ps. 72, 24).

El e Cel care ne poate aduce înapoi în comuniune

Deşi la un moment dat l-am vrea pe celălalt ca să ne împlinească, orice încercare de a aduce întreaga lume, ca să ne susţină, să ne mângâie, să ne ajute e total fără efectul dorit, dimpotrivă, parcă ne afundă mai tare în propria stare solitară; cu cât vedem că celălalt nu poate ajunge la durerea aceea să ne-o aline, cu atât ne simţim mai singuri. Numai Duhul poate mângâia cu adevărat. Doar pe Domnul Îl putem chema cu adevărat să trăim asta, pentru că numai şi numai El ne poate scoate de fapt de pe traiectoria asta a neîmplinirii, care e iadul propriu, numai El e Cel care ne poate aduce înapoi în comuniune. El e singurul care ne poate împlini cu adevărat nevoia noastră profundă, acel gol interior, acel dor. Şi a privi la Dumnezeu astfel, nu e doar un lucru concret, ci e esenţial pentru supravieţuire în lumea asta în care lăsăm emoţiile să ne dicteze stările, atitudinile şi fericirea. Doar Dumnezeu este perfect, incapabil să ne dezamăgească, şi doar El ne poate cunoaşte cel mai profund.

Nu vom fi niciodată înţeleşi total de soţ, copil ori cel mai bun prieten. Dar Domnul ne ştie. Acest dor, pe care El Însuşi l-a sădit în noi, ne creşte dorinţa de a fi cu El aici şi în viaţa veşnică. Şi cu cât ajungem să-L cunoaştem mai profund şi devenim mai intimi cu El, prin participare la slujbe, prin Împărtăşire, devenim din ce în ce mai conştienţi că, într-adevăr, El chiar ne umple acel dor inconsolabil din inimă, aşa cum citim şi în rugăciunile de la Sfânta Împărtăşanie: „Că Tu eşti dorirea cea adevărată şi veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc”

Domnul e cea mai importantă Persoană din viaţa noastră

Nu putem spune că ne apropiem de Dumnezeu doar pentru că mergem duminica la Sfânta Liturghie. O relaţie apropiată cu cineva îl aduce pe celălalt în permanenţă în inima şi sufletul meu. Cum nu va fi aşa şi cu Domnul? Voi vedea că devine prezenţă permanentă, luându-L martor la tot ce spun, tot ce fac. Tot ce am în gând, în inimă, Îi voi spune Lui mai întâi. Bineînţeles, El deja ştie, orice ar fi. Dar spunându-i Lui mai întâi, eu devin conştient că El e cea mai importantă Persoană din viaţa mea. Şi fiind mereu conştient de prezenţa Lui, încep să mă rog neîncetat.

Apoi, am nevoie să-L iau cu adevărat în serios. Uneori avem o teamă de Dumnezeu, pentru că aşa am învăţat, că ne bate dacă păcătuim. Dar nu-L luăm în serios. Într-o relaţie cu cineva, încercăm să aflăm ce preferinţe are, ce-i displace, dar când e vorba de relaţia cu Domnul, nu ştim ce-I place, ce iubeşte El, ca să facem aşa (şi găsim asta dacă citim în Sfânta Scriptură) şi nu ştim ce nu-I place, ca să evităm (şi putem afla, dacă citim, de asemenea). Avem nevoie să-I luăm în serios cuvintele: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In 14, 15).

„Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg”

Mai există ceva ce ne întăreşte relaţia cu El, aşa cum întăreşte orice relaţie: încrederea. Nădejdea în El, în iubirea Lui şi în faptul că, orice ar fi, oricâtă suferinţă, asta e cu adevărat o premisă pentru mai binele meu. Arhim. Simeon Kraiopoulos spune, referindu-se la suferinţă: „Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.” Orice relaţie se bazează pe încredere. Câtă încredere aveţi în Dumnezeu?

Dacă vom începe să medităm mai adânc asupra acestor aspecte şi vom lucra la ele, vom vedea că Domnul, Mirele nostru Cel ceresc, a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna cu noi, să ne împlinească şi să ne iubească. Şi orice persoană ar intra în viaţa noastră va deveni un dar de la Dumnezeu pentru noi, cu care ne vom putea bucura împreună pe Calea, care este Hristos.

Sursa Ziarul Lumina

06
ian.
15

Iordanul s-a intors inapoi !

Iordanul s-a intors inapoi ! Iordanul s-a intors inapoi! Acest cuvant minunat se aude in fiecare an, in ziua de Boboteaza (6/19 ianuarie), pe malurile raului Iordan. Intr-o rugaciune rostita in aceasta zi, preotii spun: „Te-au vazut apele, Dumnezeule, si s-au temut, Iordanul s-a intors inapoi.”

Iordanul este principala apa curgatoare a Tarii Sfinte. Aceasta apa izvoraste din Muntii Libanului, apoi traverseaza Marea Galileii si, dupa un lung si sinuos traseu, se varsa in Marea Moarta. Pe o distanta de 180 de kilometri, Iordanul alcatuieste granita naturala dintre Israel si Iordania, lungimea totala a acestuia fiind insa de aproape 360 de kilometri. In evreieste, Iordanul este numit si „raul care coboare”; intre izvor si varsare, Iordanul are o diferenta de altitudine de opt sute de metri.

Iordanul apare inca din perioada vechi-testamentare drept un loc al savarsirii minunilor. Prima minune mentionata in Sfanta Scriptura a avut loc in dreptul Ierihonului, pe unde israelitii condusi de Iosua au trecut Iordanul. Sfanta Scriptura ne spune ca fiii lui Israel au plans vreme de treizeci de zile moartea lui Moise, si dupa ce s-au implinit aceste zile, Iosua fiul lui Navi, impreuna cu tot poporul lui Israel au trecut in chip miraculos prin apele Iordanului spre pamantul fagaduintei. Locul exact al acestei treceri miraculoase este identificat cu o veche trecatoare prin vadul raului Iordan in apropierea careia a predicat mult mai tarziu si Sfantul Ioan Botezatorul. Dupa traditie locul acesta este acelasi cu „locul scufundarii” adica, locul in care a fost botezat Domnului nostru Iisus Hristos.

Iordanul

Iordanul este pomenit des in Sfanta Scriptura, cel mai important moment in care apare acesta fiind insa, fara indoiala, Botezul Domnului, consemnat de catre toti cei patru sfinti evanghelisti (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3, 21-22 si Ioan 1, 29-34). Potrivit acestora, Sfantul Ioan Botezatorul savarsea „botezul pocaintei” in apele raului Iordan. In acest loc a venit din Galilea si Iisus pentru a se boteza de la Ioan. „Si botezandu-se Iisus, cand a iesit din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-se peste El ca un porumbel, iar glasul Tatalui s-a auzit din ceruri zicand: Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru care am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 3, 16-17). Natura insasi l-a recunoscut pe Creator, apele Iordanului intorcandu-se inapoi, ca o plecaciune inaintea ziditorul lor.

Iordanul s-a intors inapoi !

In fiecare an, in ziua de 6/19 ianuarie, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Botezul Domnului nostru Iisus Hristos. In aceasta zi de sarbatoare, patriarhul Ierusalimului, insotit de numerosi episcopi, preoti si credinciosi veniti din toata lumea, organizeaza o mare procesiune la raul Iordan. Aceasta procesiune reactualizeaza pentru fiecare generatie evenimentele desfasurate pe malul acestui rau, cu peste doua mii de ani in urma, cand Fiul lui Dumnezeu a coborat smerit la apele Iordanului, pentru a primi botezul din mainile Sfantului Ioan Botezatorul.

Procesiunea care se desfasoara in aceasta zi la Iordan incepe in zori, dupa ce autoritatile locale deschid portile zonei de frontiera dintre Israel si Iordania, zona extrem de securizata. Pe un culoar special amenajat patrund cu aceasta ocazie nenumarate autobuze si masini, pline cu oficialitati si pelerini din toata lumea.

Odata ajunsi la Biserica Sfantul Ioan Botezatorul, din apropierea raului, ierarhii se imbraca in vesminte de sarbatoare si dupa savarsirea Sfintei Liturghii se indreapta pe jos spre raul Iordan. In drum spre apele binecuvantate, toti crestinii canta troparul Botezului Domnului: „In Iordan, botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a arata.” Dupa cuvenitele rugaciuni si binecuvantari, patriarhul ortodox arunca in apa o cruce din lemn. Mai multi porumbei albi, eliberati, inconjoara pentru putina vreme locul Botezului, amintind de Epifania Domnului.

Multimile de pelerini amintesc astazi de numerosii evrei care coborau in vechime la Iordan, pentru a asculta predica inflacarata a Sfantului Ioan Botezatorul, cat si pentru a primi botezul. Credinciosii care participa la slujba de sfintire dau marturie ca, pentru cateva clipe, apele Iordanului se intorc inapoi, curgand dinspre Marea Moarta spre Marea Galileii, adica dinspre varsare spre izvoare, spre a cinsti astfel, in felul lor, marele praznic. Cei care au baut din apele Iordanului in aceasta zi, au observat ca acestea sunt sarate, iar nu dulci, dupa cum sunt de obicei; acest lucru este explicat prin faptul ca, intorcandu-se inapoi, raul aduce cu sine ape sarate din Marea Moarta.

Acest lucru da si el marturie despre prezenta Ziditorului si a Mantuitorului lumii. Intoarcerea raului Iordan inapoi este profetita inca din Vechiul Testament, despre aceasta citind astfel: „Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit? Si tie, Iordane, ca te-ai intors inapoi? Muntilor ca ati saltat ca berbecii si dealurilor, ca mieii oilor? De fata Domnului s-a cutremurat pamantul, de fata Dumnezeului lui Iacob, Care a prefacut stanca in iezer, iar piatra in izvoare de apa. Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau se cuvine slava, pentru mila Ta si pentru adevarul Tau” (Psalmi 113, 5-9).

Intoarcerea inapoi a raului Iordan, dinspre Marea Moarta (apa extrem de sarata, lipsita de vietuitoare), inspre Marea Galileii (apa dulce, cu multi pesti si vegetatie abundenta), trimite inca din momentul Botezului spre activitatea Mantuitorului de a intoarce lumea de la moarte la viata.

06
ian.
15

Predica la Botezul Domnului

 


Evanghelia despre Botezul Domnului

 Matei 3:13-17

In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa Se boteze de catre el. Ioan insa Il oprea, zicand: Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine? Si raspunzand, Iisus a zis catre el: Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea. Atunci L-a lasat. Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: „Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit.”

„Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait.” (Isaia 40:5).

In vremurile de odinioara, Domnul a fagaduit sa vina si sa Se arate intru slava mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Si-a uitat cuvantul Sau, pentru ca cuvintele Domnului sunt ca stalpii de piatra care nu se pot narui. Domnul a fagaduit ca vine; si iata, El nu a venit la vremea cand noi aveam cel mai putin nevoie de El, ci cand nevoia noastra era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un inger in locul Sau, la vremea potrivita. Dar cand raul s-a inmultit in lume atat de mult, ca nici macar un inger nu mai era in stare sa-l arda cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinta sa-l stramtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Si-a implinit vechea fagaduinta si S-a aratat pe pamant. Dar cum a venit Dumnezeu in plina slava? In smerenie si ascultare de negrait. Intr-un asemenea chip in care ingerii Sai aratau mai stralucitori si proorocii Sai mai mareti decat El. Cand s-au aratat la Iordan proorocul si Stapanul, proorocul a atras atentia mai mult decat Stapanul. Ioan Inaintemergatorul parea mai tainic si mai mare decat Domnul Hristos. Domnul Hristos Isi ascundea slava Sa si maretia sub doua invelisuri groase: unul era trupul omenesc si celalalt era smerenia. Asa incat oamenii nici nu L-au bagat in seama, nici nu L-au recunoscut, in timp ce ochii tuturor puterilor ceresti erau asezati pe El mai mult decat pe intreaga lume zidita. Invesmantat in trup adevarat si in smerenie curata, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu intru lucrarile Lui! Prin toate lucrarile Sale, El ne invata smerenia si ascultarea. El Se ascunde in spatele lucrarilor Sale, tot asa cum soarele se ascunde noaptea in spatele stralucirii stelelor, tot asa cum o privighetoare se ascunde in tufe in spatele cantecului sau.

El da lumina soarelui si soarele straluceste de parca ar avea lumina de la sine, pe cand faptul este ca lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El da glas tunetului Sau si vanturilor Sale si acestea se aud; dar El nu se aude.

El da frumusete muntilor Sai si pajistilor Sale si ele stralucesc de frumusete, ca si cum ar fi de la ele, pe cand frumusetea lui Dumnezeu ramane ascunsa ca o taina.

El da frumusete si mireasma florilor campului si acestea o raspandesc in jurul lor ca si cum ar fi de la ele; nebagandu-se in seama ca aceasta mireasma este a lui Dumnezeu.

El da putere fiecarei fapturi si fiecare faptura se impodobeste in fata celorlalte, falindu-se cu puterea, ca si cum ar fi a sa; pe cand puterea nemasurata a lui Dumnezeu nici nu se impodobeste, nici nu cauta a fi bagata in seama.

El da minte din mintea Sa oamenilor si oamenii cugeta si gandesc ca si cum ar fi cu mintile lor; pe cand mintea lui Dumnezeu ramane in pace desavarsita, intorcand spatele laudei lumii.

Astfel ne invata Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atat potrivit firii Sale, cat si pentru oameni, ca omul sa se rusineze si sa se faca constient de mandria sa prosteasca; ca omul sa nu se dea mare, neavand nici o lucrare buna a sa; ci sa lase faptele sa vorbeasca pentru sine si el sa se ascunda in spatele lor, asa cum Dumnezeu sta tainuit in spatele lucrarilor Sale, fara sa fie vazut ori auzit, asa cum merge un pastor in spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne invata astfel smerenia! El este minunat si atunci cand ne invata ascultarea. Omul niciodata nu poate sa fie ascultator ca Dumnezeu. Omul seamana samanta in pamant si apoi o lasa in grija lui Dumnezeu. Omul seamana intr-o zi, dar Dumnezeu Se ingrijeste de samanta vreme de o suta de zile, pazind-o, incalzind-o, dandu-i viata si ridicand-o incetisor din pamant ca un firicel, impodobind firicelul cu mugurasi si apoi o coace, pana cand omul merge din nou la camp, petrecand o zi sau doua ca sa stranga granele si sa le transporte cu caruta la hambarul sau.

Corbul isi cloceste puii si apoi ii paraseste, nemaiingrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe acesti pui nestiutori, slujindu-le si purtandu-le de grija cu ascultare, ziua si noaptea. Pestele isi depune icrele si pleaca, dar Dumnezeu ramane, ca sa scoata pestisori din icre si ca sa le supravegheze hranirea si cresterea lor. Orfani fara de numar, atat de la oameni, cat si de la animale, nu ar ramane in viata daca Dumnezeu nu ar avea grija de acestia. Dumnezeu Isi supravegheaza intreaga Sa zidire zi si noapte, ascultandu-le cererile si dandu-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu asculta doririle si rugaciunile oamenilor si le implineste; El le implineste intotdeauna cu ascultare, atata vreme cat nu exista nici un pacat in cererile si rugaciunile lor. Totusi, rugaciunile care cauta sa-L traga pe Dumnezeu in pacat si sa-L faca partas la pacatul omului – Dumnezeu nu asculta aceste rugaciuni; Dumnezeu nu primeste aceste rugaciuni. Dintre toate rugaciunile, Dumnezeu asculta cel mai grabnic rugaciunile celui smerit, care se pocaieste, care se roaga pentru iertarea pacatelor sale si pentru dezlegarea de ele. In felul acesta, omul se face zidire noua, punand inceput bun – pentru viata de fiu in locul celei de rob. De aceea, toti proorocii, din vremuri stravechi, au cautat pocainta oamenilor. De aceea Sfantul Ioan Inaintemergatorul nu numai ca propovaduieste pocainta, dar savarseste botezul pocaintei, pentru ca oamenii sa puna pecete vazuta pe pocainta lor. Cu cat este mai mare pocainta unui om, cu atat mai deplin se slobozeste de cele ale lumii si se intareste cu ravna pentru Dumnezeu; Dumnezeu degraba ia aminte si in ascultare raspunde rugaciunilor oamenilor.

Asadar, omul nu poate sa fie niciodata la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultator ca El. In intreaga Sa zidire, in cer si pe pamant, Dumnezeu ii invata pe oameni smerenia si ascultarea. Dumnezeu trimite aceasta veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni si din dorinta Sa arzatoare ca toti oamenii sa se mantuiasca si nici unul sa nu se piarda.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor aceasta invatatura despre smerenie si ascultare in chip mijlocit, fie prin firea zidita de El, fie prin proorocii Sai, oameni alesi si ingeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu da aceasta invatatura in chip nemijlocit, prin Sine Insusi imbracat in trup. In fiecare clipa a vietii Sale pamantesti, de la nasterea Sa in pestera pana la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus traia invatand oamenii despre smerenie si ascultare. El a dat aceasta invatatura vie si prin botezul Sau in apa Iordanului.

Ioan era cel mai insemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimanui si, chiar atunci cand L-au cunoscut, oamenii pacatosi Il socoteau pe Ioan mai mare decat El. Oamenii se adunau in jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli si invatati, saraci si bogati. Ioan atragea atentia atat prin infatisarea sa din afara, cat si prin viata sa pustniceasca din pustie si prin cuvintele sale cu inteles tainic. Nu se strangeau multi in jurul lui Ioan din pricina pacatoseniei lor ori din dorinta de pocainta, cat din iscodire, ca sa vada si sa auda un om care nu era obisnuit. Desarta iscodire! Cat timp de mare pret ne fura aceasta, dandu-ne in schimb nimic altceva decat o dulceata bolnavicioasa trecatoare, care se schimba indata in ceva amar! Cum ne prinde in capcana si cum ne scapa pocainta si impreuna cu aceasta mantuirea noastra!

Hristos nu a starnit iscodire. In mijlocul multimii, El mergea fara graba catre Iordan. El nu avea nimic care sa atraga privirea oamenilor si nimeni nu-I dadea nici o atentie. Infatisarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vietuirea Sa nu era atat de bogata in osteneli pustnicesti.

El era deopotriva cu multimea si cu totii mergeau impreuna din Galileea la Iordan, mancand si band cu El si vorbind cu El ca si cu oricare alt om din multime. Marele Isaia a vazut si a proorocit aceasta dinainte, zicand: „si cand L-am vazut, nu avea frumusete ca sa ne fie drag” (Isaia 53:2).

Dar, in multimea aceea intreaga de oameni de langa Iordan, se afla un om, si numai unul singur, care Il cunostea cu adevarat. Acesta era chiar Ioan Botezatorul. Ochii sihastrului desavarsit straluceau si tunetul glasului sau a amutit pentru o clipa. Ioan a uitat cu totul de restul multimii stranse in jurul apei si in apa si, aratand catre Iisus, a spus linistit: „Iata Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

„Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste cateva cuvinte a vadit Inaintemergatorul smerenia si ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, si ascultator ca un miel – atat smerenia cat si ascultarea fiind indreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: „Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfiala si smerenie ca un miel si, tot ca un miel, merge la pascut si moarte cu aceeasi incredere in pastorul sau, asa incat Hristos merge oriunde Il indruma Tatal Sau din cer: catre nasterea intr-o pestera, catre botezul din Iordan, catre moartea pe Cruce – toate cu aceeasi consimtire si incredere.

Dar, la cuvintele „Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adauga pe acestea: „Cel ce ridica pacatul lumii”. Cum ridica Hristos pacatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa si jertfa Sa, una fiind nedespartita de cealalta; caci nu exista dragoste adevarata fara jertfa, si nici o jertfa adevarata fara dragoste. In dragostea Sa, Hristos a coborat in aceasta lume materialnica si S-a imbracat in trup de carne supus ispitei. Aceasta lume nu este curata si frumoasa si minunata asa cum era inainte de pacatul lui Adam. Ca urmare a pacatului, aceasta lume a luat chip materialnic intunecos, ascuns si il poarta asa pana in zilele noastre. Lumea aceea luminoasa s-a schimbat intr-o lume a prostiei si intunecimii; lumea curata s-a facut necurata; lumea frumoasa s-a facut strambacioasa si urata; lumea linistita s-a facut razboinica. In aceasta lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul si Preadulcele. Prin aceasta lucrare, El a luat deja asupra Lui pacatul lumii – de indata ce El S-a aratat in lume in trup stricacios, care se hraneste cu hrana stricacioasa.

El a facut aceasta, mai intai, luandu-si trup asa cum se facuse acesta dupa primul pacat al omului; in al doilea rand, prin venirea Sa pe pamant din dragoste, ca sa implineasca toate legile care fusesera date omului dupa pacat. Cu toate ca El nu trebuia sa dea ascultare acestor legi, El a venit pe pamant pentru a le implini pe toate: atat legile date firii, cat si legile date omului. Si astfel, El a suferit foame si sete, istovire si dureri de tot felul, asa cum li se intampla si altor muritori; si El a crescut incet, asa cum li se intampla tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, pana cand Si-a inceput lucrarea Lui in lume. Din aceasta pricina, El a fost taiat imprejur si botezat, El a mers la sinagoga ca sa Se roage si a platit darile lui Cezar. El a primit toate legile facute pana la pacatul cel dintai si le-a implinit. De aceea se spune ca El a preluat pacatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui implinirea tuturor legilor si a facut aceasta cu ascultare si lesniciune, in aceeasi masura in care oamenii implineau aceste legi in neascultare si cu greutate. In cele din urma, in al treilea rand, El a facut aceasta, dandu-Se pe Sine ca jertfa pentru pacatele lumii; prin rastignirea Sa de bunavoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel si varsarea sangelul Sau nevinovat pentru pacatele multora. Cu adevarat, intreaga Sa viata pamanteasca a fost o jertfa, tot asa cum intreaga Sa viata a fost dragoste. A fost o jertfa pentru El ca sa Se imbrace in trup omenesc; a fost o jertfa pentru El ca sa dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sangele Sau a pus pecetea jertfei Sale si a sters toate socotelile pacatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a aratat toata apasarea pacatului omenesc si plinatatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu inceteaza din pricina jertfei de sine.

Si astfel, Hristos ia pacatele lumii asupra Sa in trei chipuri:

mai intai, prin luarea de trup;

in al doilea rand, supunandu-Se legii;

in al treilea rand, dandu-se jertfa pe Sine.

Cand Domnul a venit in lume, intrupat, implinind legea, aceasta intamplare a fost insotita de fenomene minunate firesti: steaua de la rasarit, ingerii coborand pe pamant si veselirea pastorilor din Betleem, slavirea Lui, a Pruncului sfant, de catre pastorii cei simpli si de catre crai. Dar aceasta intamplare a fost urmata de uciderea pruncilor de catre Irod si de fuga Mantuitorului in intunecimea Egiptului, dintr-o intunecime si mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, cand Domnul a implinit in chip lamurit, in fata lumii, legea oamenilor, primind botezul in apele Iordanului, si aceasta intamplare a fost insotita de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune ca apele Iordanului si-au oprit curgerea cea fireasca intorcandu-se inapoi. „Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi.” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatalui din ceruri si s-a vazut Duhul Sfant in chip de porumbel. Lumea a simtit aceasta si a vazut totul prin Sfantul Ioan Botezatorul. Dar aceasta intamplare a fost urmata de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos in intunecimea si groaza ispitei satanice. Si dupa aceea, s-au aratat ingerii si I-au purtat Lui de grija.

Cand Domnul a pus pecetea pe toata suferinta Sa din trupul Sau pamantesc, prin chinurile Sale si prin varsarea sangelui Sau pe Cruce, natura a insotit aceasta intamplare de lucrari infricosatoare: soarele s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si mormintele s-au deschis. Viii si mortii au simtit isemnatatea infricosatoare a sfintei jertfe de pe Golgota; talharii si paganii au venit sa creada in Fiul lui Dumnezeu si mortii s-au aratat pe strazile Ierusalimului. Si aceasta intamplare a fost urmat de intuneric: intuneric in afara si inlauntrul mormantului, dupa care au venit zorile, biruinta cea de la urma – si Invierea cea de la urma. Si, iarasi, ingerii au fost de fata!

Asadar, aceste trei intamplari din viata lui Hristos, ne dau invatatura cea mai luminata si mai nemijlocita despre smerenia si ascultarea Dumnezeiasca. Veselia cereasca si firea minunata a fiecareia dintre acestea se imbina cu infricosarea uciderii omului si cu stricaciunea satanica. Dar, in toate cele trei intamplari, Hristos a iesit Biruitor slavit: asupra omului Irod dupa nasterea Sa, asupra lui Satan dupa botezul Sau si asupra intelegerii dintre oameni si Satan dupa moartea Sa.

Sfantul Matei descrie Botezul in apele Iordanului in acest chip: In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa Se boteze de catre el. Ioan insa Il oprea, zicand: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?” Ioan Il recunoaste pe Hristos, dar nu cunoaste planul Sau de mantuire. Acum se desfasoara o intamplare fara de asemanare din istoria omenirii: Dumnezeu se intrece cu omul in smerenie! Ioan boteza pacatosi spre pocainta. Totusi, Cel fara de pacat, Care nu avea pentru ce sa Se pocaiasca, a venit la el si i-a cerut ca el sa-L boteze. Ioan, care era mai intarit duhovniceste decat toti pacatosii din jurul sau, indata a recunoscut in Hristos pe Unul mai puternic decat el. Inainte de a-L vedea, Ioan stia deja ca El venise pe pamant si vietuia printre oameni: „In mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti” (Ioan 1:26). Numai atunci cand s-a aflat fata catre fata cu El, L-a cunoscut pe El si, aratand catre El, a spus: „Iata Mielul lui Dumnezeu!”. De indata ce Ioan L-a vazut, se poate ca el sa fi crezut ca menirea lui ca Inaintemergator a luat sfarsit si sa fi spus ca dreptul Simeon mai inainte: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace” (Luca 2:29), sau asa cum a spus Ioan mai tarziu intr-o imprejurare: „Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez” (Ioan 3:30). Dar nu; in loc sa se intample precum a gandit si s-a asteptat Ioan, Hristos i-a dat porunca neasteptata. Aflat in mijlocul oamenilor pacatosi, Hristos Cel fara de pacat a cautat la Ioan ca acesta sa faca pentru El ceea ce el facuse pentru altii: sa Il boteze in rau asa precum botezase pe altii. Impotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de inteles pentru oamenii muritori. Ah, fratii mei, este un lucru infricosator sa aduci in apa pe Cel mai curat decat apa! Este cel mai infricosator pentru zidire ca sa-si puna mana pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este facut din tarana si cenusa, sa cuteze sa-si puna mana pe El, Care sade pe heruvimi?

Dar Hristos termina indata vorba cu Ioan cu o zicere scurta, dar hotarata: „Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea.” (Matei 3:15). Atunci L-a lasat. Este ca si cum Domnul ar spune aici: Lasa acum orice cuvinte despre vrednicia Mea si despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are aceasta menire, ci alta. Va veni vremea cand ceea ce spui acum se va face lamurit. Nu putem invata pe oameni ceea ce nu am facut noi insine. Daca nu vom face asa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii si carturarii Ierusalimului care invata si ei nu fac? Noi trebuie sa implinim toata legea pentru a da legii intregi un inteles mai inalt, duhovnicesc. Eu trebuie sa fiu mai intai botezat cu apa, ca dupa aceea sa botez cu Duh Sfant si cu foc. Planul mantuirii este dat la iveala prin implinirea sa. Ceea ce acum nu este lamurit se va lamuri in curand. Cerurile se vor deschide si vor lamuri ceea ce va cer Eu voua.

In masura in care Ioan s-a temut in prima clipa sa-L boteze pe Hristos, in aceeasi masura el asculta acum porunca lui Mesia. Si cerul cu adevarat s-a grabit sa adevereasca si sa binecuvanteze lucrarea mainii Inaintemergatorului.

(Ieronim spune: Exista o pricina intreita pentru a primi botezul de catre Ioan. Mai intai, fiind nascut om, pentru a implini toata dreptatea si smerenia pe care o cerea legea. In al doilea rand, prin botezare, sa incuviinteze sensul botezului lui Ioan. In al treilea rand, sfintind apele Iordanului, sa arate, prin pogorarea porumbelului, ca Duhul Sfant era de fata la botezul credinciosilor.)

Hristos a intrat in apa nu ca sa Se curateasca pe Sine, ci ca sa inece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reintregit in chip simbolic Potopul care a inecat lumea de pe vremea lui Noe si, de asemenea, inecarea lui Faraon si a armatei sale egiptene, in Marea Rosie. In Potopul care a cuprins intreaga lume, omenirea pacatoasa a fost inecata. In Marea Rosie, Faraon, vrajmasul Dumnezeului Celui viu, a fost inecat. Hristos a luat asupra Lui pacatele lumii. El a primit de bunavoie sa Se inece in locul omenirii pacatoase; El de bunavoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel inecat, vrajmasul Dumnezeului Celui viu. El a ingaduit apei sa-I inghita trupul ca si cum ar fi fost ingropat in mormant. El a lasat apa sa curga o clipa peste El si apoi S-a ridicat si a iesit din apa. Prin aceasta, El a repetat acea lectie inspaimantatoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin inecarea pacatosilor in vremea lui Noe si aceea a lui Faraon in Marea Rosie. Prin aceasta El, in chip vazut, dar tainuit, a spus ceea ce zice El mai tarziu in cuvinte catre fariseul Nicodim: „De nu se va naste cineva din nou, nu va putea sa vada Imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naste din nou in aceasta viata care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel in care omul cel vechi, pacatos, a murit. Cel care se cufunda cu pacatele sale in apa iese afara curatit de pacat. Cel care isi osandeste trupul, om trupesc fiind, se ridica prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se ingroapa cu Hristos prin botez, ca in mormant, se ridica cu Hristos in Invierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care isi ineaca mandria, neascultarea, zavistia si toata necuratia omului celui vechi, pacatos, va iesi din apa cu smerenie, umilinta, ascultare si dragoste. Cel care moare pentru sine va vietui impreuna cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca pacatos si se naste din nou ca om drept, isi va repeta si el exemplul dat de Hristos prin botezul Sau in Iordan. „Inainte de a se pune inceput nou vietii, trebuie sa se puna capat celei vechi.”, spune Sfantul Vasile cel Mare. O, ce insemnatate adanca si plina de invataminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea in apa a sfantului Sau trup! Numai intelepciunea nemarginita a lui Dumnezeu era in stare sa dezlege oamenii in chip atat de povatuitor, si cu folos, prin botezarea in Iordan. Numai aceasta intelepciune nemarginita, care vede trecutul si viitorul intocmai ca si prezentul, a fost in stare sa lege inceputul istoriei omenesti de sfarsitul acesteia, si sa puna la un loc potopul care a inecat omenirea cea pacatoasa, cu scufundarea lui Hristos in apa. Numai aceasta intelepciune de negrait prin cuvant poate, cu o singura priveliste, un singur semn, sa spuna mai mult decat toate limbile omenesti de pe pamant. Pentru ca intreaga cale a mantuirii noastre a fost aratata in lucrarea botezului lui Hristos in Iordan.

Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: „Acesta este Fiul meu cel iubit intru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorat asupra lui Hristos pe cand Se afla in apa, ci atunci cand El a iesit din apa. Prin aceasta, intelepciunea lui Dumnezeu cauta sa ne arate ca Duhul lui Dumnezeu nu pogoara peste omul cel vechi, care este viu pacatului si mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului nascut din nou duhovniceste, care a murit pacatului si a inviat intru Dumnezeu.

Duhul a pogorat asupra lui Hristos in chip de porumbel, nu intrupat ca porumbel, asa cum este Hristos intrupat ca om, ci numai in chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: „Porumbelul a pogorat asupra capului lui Iisus asa incat nimeni sa nu creada ca glasul Tatalui a fost indreptat catre Ioan, si nu catre Domnul.”) Aceasta aratare in chip de porumbel inseamna ca Duhul poate sa Se infatiseze in oricare alt chip si, cu adevarat s-a aratat mai tarziu Apostolilor in chip de limbi de foc si ca o suflare de vant ce vine repede (Fapte 2:2). In Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se infatiseaza in chipuri diferite, potrivit intamplaeilor pe care le sfinteste sau le pune in lucrare. Dar fiecare chip pe care il ia, Il arata in lucrare, indreptatit si curat, aducand odata cu Sine caldura, lucrare si curatie. La botezul in apele Iordanului, Duhul S-a aratat in chip de porumbel bland; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfant si cu foc, de Rusalii, Duhul S-a infatisat in chip de vant puternic si de foc. Prin aceasta, se face lamurita deosebirea dintre botezul lui Ioan si cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apa, ii face pe oameni blanzi si curati ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, ii face pe oameni puternici si inflacarati. (Sfantul Chiril al Ierusalimului spune, in Invatatura lumii, Cartea III: „Asa cum omul este alcatuit din doua parti: suflet si trup, exista si o curatire indoita: netrupeasca pentru ceea ce nu este a trupului si trupeasca pentru trup. Apa curateste trupul, si Duhul curateste si intareste sufletul.”) Pogorarea Duhului in chip de porumbel – asa cum deslusesc aceasta Sfintii Parinti – ne aminteste de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca sa vada daca pamantul se uscase. Si porumbelul s-a intors cu o ramura de maslin in cioc. Ramura de maslin este simbolul pacii: pacea dintre Dumnezeu si om. Si acum, dupa iesirea lui Hristos din apa, dupa inecarea simbolica in apa a omului celui vechi, S-a aratat Duhul deasupra capului lui Hristos in chip de porumbel, ca sa arate ca potopul s-a sfarsit si ca domnea pacea intre Dumnezeu si omul cel nou. De ce nu tinea acest porumbel o ramura de maslin in cioc, ca semn al pacii? Pentru ca aici, in locul ramurii de maslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desavarsit simbol al pacii intre Dumnezeu si om, intre cer si pamant. El este ramura de maslin a Noii Zidiri. Si astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie sa tina o alta ramura de maslin ca semn al pacii. Hristos este sfarsitul potopului si inceputul pacii.

Si iata glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul in chip de porumbel si, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat in inteles, caci nu au venit doar ingeri, ci Sfanta Treime Insasi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant: Tatal prin glasul din cer, Duhul in chip de porumbel si Fiul ca om nou si desavarsit, Dumnezeu-Om.

„Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatal Il vadeste pe Iisus Fiul Sau, ca si in cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil catre Preasfanta Fecioara Maria: „si Fiul Celui Preainalt Se va chema” (Luca 1:32) si iarasi: „(si El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatal Il numeste cu adevarat Fiul Sau, Fiul Sau cel iubit. Caci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenta Sa din vesnicie si singurul Fiu al lui Dumnezeu prin nasterea sa in timp. Dumnezeu Tatal nu ii numeste pe toti oamenii fiii Sai, ci numai pe Hristos. Fiindca alti oameni pot fi numiti fii ai lui Dumnezeu prin adoptie, numai prin Hristos si in numele Sau. Cand Hristos a spus mai tarziu oamenilor: „Unul este Tatal vostru in cer”, El nu vrea sa spuna prin aceasta altceva decat faptul ca oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adoptie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, in marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevaratul Fiu al lui Dumnezeu atat in iubire, cat si in fiinta.

Si de aceea: „Fiul Meu iubit intru Care am binevoit” se spune. In aceste doua grairi, se dau la iveala aratarea iubirii Tatalui si bunavoirea Tatalui fata de Fiul Sau. Legatura pe care o are Tatal cu Fiul nu a slabit, nici dragostea lor, a Unuia fata de Celalalt, nu s-a racit prin pogorarea Fiului in lumea aceasta pacatoasa, El fiind imbracat in trup omenesc supus ispitei.

Si astfel, botezul lui Hristos in Iordan se leaga de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu exista nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindca prin aceasta ni se arata fiinta trinitara a lui Dumnezeu. La Iordan, Mantuitorul a pus pecetea pe aceasta taina preaminunata atat in cer, cat si pe pamant. Spunem dinadins „cat si pe pamant”, pentru ca firea trinitara a fiintei lui Dumnezeu desluseste si tainele cele mai adanci ale omului, firea intreita a omului, caci se spune chiar la inceputul Sfintei Scripturi ca Dumnezeu a facut omul dupa chipul Sau (Facerea 1:26). Si astfel sarbatoarea botezului lui Hristos se numeste Boboteaza – Descoperirea lui Dumnezeu – caci Dumnezeu S-a descoperit in Iordan, asa cum este El, atat cat aceasta descoperire poate fi inteleasa de omul cel trupesc. Aceasta sarbatoare se mai numeste Iluminare, caci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoasterea celor mai adanci taine Dumnezeiesti. Se mai numeste Iluminare pentru ca botezul lui Hristos prin scufundarea Sa in apa, ne lumineaza mintile, ne curateste inimile si ne inalta sufletele cu cunoasterea caii mantuirii noastre, care sta in ingroparea omului celui vechi si nasterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se afla in moartea pacatului nostru, fiind muritor, si aducerea la viata a omului fara de pacat si fara de moarte.

Tot ceea ce s-a intamplat la botezul lui Hristos, se intampla la botezul fiecaruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfantul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care indruma vietile noastre, a intemeiat pentru noi legamantul botezului, care are chipul mortii si al vietii … apa este chipul mortii, a ducerii trupului la ingropaciune, si Duhul insufleteste cu putere datatoare de viata, care innoieste viata sufletelor noastre, ducand-o de la moartea pacatului la viata cea dintai.”) Prin scufundarea in apa, noi murim cu Hristos, si prin iesirea din apa, noi suntem uniti cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeste deasupra noastra ca un porumbel, insufletindu-ne cu harul Sau atotputernic. Si Tatal, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adopta ca fii si anunta aceasta adoptie cu glasul Sau. Cine poate sti, in clipa botezului, ce se intampla in inima fiecarui prunc? Intunecati si descurajati de pacatele de mai tarziu, noi uitam cea mai mare dintre tainele ceresti care ni se descopera la botez. Fiindca prin botez noi suntem curatiti de tot pacatul, desi, dupa ce ne botezam, dam peste ispite dracesti, carora Hristos nu le-a cazut prada, asa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugeta la mantuirea noastra zi si noapte, cu smerenie si ascultare necurmata fata de Dumnezeu, se pot invrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, asa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot asa cum s-au invrednicit multi sfinti si mucenici pentru Hristos de aceasta viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteste ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apa; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfant si cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeste „botezul cu sange”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezati prin varsarea sangelui lor pentru Hristos, au vazut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sange, este moartea intaiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Stefan, care este descris in felul acesta: Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arata Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Iar Stefan a strigat: „Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.” Si iudeii il bateau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Sa ne mai ostenim, cu credinta neschimbata, cu fapte bune si cu impartasirea frateasca a bucuriei si a suferintei celor care ne sunt apropiati, intregi in smerenie si ascultare fata de Dumnezeul Cel viu, sa ne intoarcem la curatia fara de pacat in care ne-am imbracat la botez. Asa ne vom invrednici de slava, bucuria si frumusetea vesnica a sfintilor si mucenicilor lui Dumnezeu. Asa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi si Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, Careia Ii aducem slava acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

06
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-06

Sfântul şi dumnezeiescul BOTEZ al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Evanghelia de la Matei
(III, 13-17)

n vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de către acesta. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu sunt cel ce are trebuinţă să fie botezat de Tine, şi Tu vii la mine?…“. Şi răspunzând Iisus, i-a zis: „Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să’mplinim toată dreptatea“. Atunci L-a lăsat. Şi după ce a fost botezat, Iisus a ieşit îndată din apă, şi iată cerurile I s’au deschis; şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată, glas din ceruri grăind: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!“



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte