Arhivă pentru 8 ianuarie 2015

08
ian.
15

Dacă nu putem să-l iubim pe aproape­le, măcar să-l compătimim…

P1030537qÎncă o lege pe care au descoperit-o Părinţii asceţi este aceea că, dacă judecăm pe aproapele nostru şi nu ne pocăim de judecată, cu siguranţă vom cădea şi noi în acelaşi păcat, mai devreme sau mai târziu. De ce? Pentru că, dacă nu putem să-l iubim pe aproape­le, măcar să-l compătimim. Dacă noi credem că stăm mai bine, Dumnezeu îşi retrage mîna Sa, ca să vedem ce suntem. Şi prin aceasta devenim în stare, dacă n-am făcut-o de la început, să compătimim şi să ne rugăm pentru aproapele nostru.

Rugându-ne pentru aproapele, compătimindu-l, fiindcă ştim suferinţele păcatului, devenim ceea ce ne spune Sfântul Apostol Pavel despre Hristos, în Epistola către Evrei, anume că El este un Arhiereu, Care poate fi înduplecat fiindcă a cunoscut păcatele noastre, fiind ispitit în toate, ca şi noi, afară de păcat. Că El, fiind sfânt dintru început, fiindcă era şi Dumnezeu, arată pe omul adevărat, nu pe cel păcătos. El era sfânt. Şi ce înseamnă a fi sfânt? Înseamnă, în situaţia asta, că poate compătimi cu mine, păcătosul, deși El nu este păcătos. Dacă învăţ şi eu înţelepciunea aceasta, mă ase­măn cu Dumnezeu. Dacă nu, mă lasă Dumnezeu ca pe fiul risipitor să cad în păcat şi să învăţ, prin păcat şi durere, ce înseamnă a fi păcătos, să pot compătimi cu aproapele. Şi atunci, am făcut şi suferinţa, dar am făcut şi păcatul şi neputinţa, un motiv de îmbogăţire a mea. Fiindcă m-am îmbogăţit cu cunoştinţa vieţii aproapelui meu, aproapele fiind nu numai tu, pe care te văd, ci Adam pe care nu l-am cunoscut şi toate veacurile acestea de oameni şi suflete care au venit până la mine şi care vor mai fi după mine. Şi ne împreunăm în această compătimire şi rugăciune tot omul şi devenim preoţi, lucrăm această preoţie pe care am primit-o prin Botez şi Mirungere.

Din Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 82-83

08
ian.
15

Când zici Doamne, Iisuse… se cutremură tot Iadul, numai să zici din inimă!

monah_157“Fiind intrebat de frati cum a petrecut in pustie si ce manca, parintele Cleopa le spunea: Invatati-va sa postiti! Eu am mancat un cartof la zi, dar va veni vremea cand veti fi bucurosi sa aveti un cartof la saptamana, daca il veti avea si pe acela!“.

***

“Cu putin inainte de plecarea P. Cleopa la Domnul, au venit la el doua crestine din comuna Poiana Teiului si au primit binecuvantare. Apoi, cerand cuvant de folos, batranul le-a zis:
Eu ma duc la Domnul de acum, dar pe voi va asteapta vremuri grele!”.

***

”Un alt frate a zis batranului:

– Parinte, daca o sa fim in inchisoare pentru credinta si daca ni se schimba gandirea prin hipnoza, avem vreo vina?

– Nu te poate schimba nimeni daca ai in inima ta pe Doamne, Iisuse… Cand zici Doamne, Iisuse… se cutremura tot Iadul, numai sa zici din inima!”

***

“Spunea batranul: “Odata am fost arestat de Securitate la Manastirea Slatina si apoi dus la Falticeni. Aici am fost batut si bagat intr-un beci in care ardeau cateva sute de becuri. Toti care intrau acolo, ieseau aproape nebuni. M-au bagat si pe mine ca sa imi pierd mintile. Nu mai vedeam cu ochii si nu mai puteam de caldura. Atunci mi-am coborat mintea in inima cu rugaciunea lui Iisus. Dupa o ora m-au scos si s-au mirat cu totii ca inca mai vorbeam si mergeam fara sa ma tina nimeni.“

***

“Un frate l-a intrebat pe parintele Cleopa daca este mai bine sa ramana in manastire, sau sa se intoarca in lume. Iar parintele i-a raspuns: Ramai aici, nu te mai duce in lume. Acolo este Sodoma si Gomora!”

***

“Odata era parintele in cimitir si a spus unor frati aceste cuvinte: “Mai, baieti, sunteti inalti ca brazii, dar tot ca brazii puteti cadea la o furtuna, pentru ca nu va infigeti radacinile in Sfanta Scriptura si in Vietile Sfintilor Parinti, care sunt ca o carte pentru noi”.

dupa: Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria 2008

08
ian.
15

De ne-am împărtăși toți așa…

fotor500Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Agheasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din maşina care îl transporta şi se pregăteşte să sfinţească casele. O oră şi un sfert au mers cu maşina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe nişte munţi frumoşi, însă drumul până acolo este abrupt şi primejdios. Maşina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie.

Preotul era nou venit în sat şi fusese hirotonit doar cu două luni înainte. Venise din Grecia împreună cu trei studenţi ca să ajute la strană şi să transporte cele necesare pentru a fi săvârşite slujbele bisericeşti în satele dimprejur şi oriunde mai era nevoie.

Prima lor vizită a fost la biserica ce se află la intrarea în sat. Regimul ateu o transformase în „casă a poporului”, iar mai apoi în magazie. Era o privelişte dureroasă. Treptele erau pline de buruieni, iar uşa zăvorâtă. Nici un semn de viaţă. Ai fi spus că fusese părăsită şi lăsată în paragină ca să se distrugă ceea ce lăsaseră în urma lor ateii. Copiii alergau ca să bată la uşile caselor şi să anunţe venirea noului preot. Peste puţin s-au adunat toţi sătenii. Femeile îşi dădeau una alteia vestea cea mare:

−    Pentru prima oară după atâţia ani a venit preotul ca să ne sfinţească!

Iar acestea le spuneau cu lacrimi în ochi. Altele puneau la intrarea casei covoare, altele tăiau cele mai frumoase flori din grădina lor pentru a-l întâmpina pe preot. Cu toţii aşteptau în poartă. Până şi câinii participau la bucuria sătenilor, căci lătratul lor era acum diferit, plin de bucurie.

„În Iordan botezându Te Tu, Doamne…” răsuna în tot satul. Hainele preotului s au umplut de noroi. Pantofii studenţilor s-au umplut şi ei de noroi, dar cu toate acestea cu toţii se bucurau.

Au trecut trei ore şi jumătate până ce a sfinţit toate casele. Mai rămăsese o casă de la marginea satului care se afla mai departe. Unii s-au oferit să meargă ei ca să ducă şi la acea casă agheasmă, zicând că preotul este obosit. Însă cele două femei, o bătrână şi fiica ei, îl aşteptau pe preot. Când acesta a ajuns, au sărutat cu dor dumnezeiesc Sfânta Cruce. L-au condus pe preot împreună cu toţi însoţitorii săi prin toate camerele casei. Într-una din acestea, o tânără zăcea la pat.

−    Părinte, nepoata mea… Are optsprezece ani. E o copilă foarte bună. Trece printr-o încercare, dar mare este Dumnezeu.

Mama ei se afla alături de ea şi plângea pe înfundate. Amândouă femeile voiau să-i spună ceva preotului, dar şovăiau.

−    Am dori, părinte, să vă cerem ceva. Fata pe care aţi stropit-o în cameră este infirmă, tetraplegică. A fost botezată în urmă cu trei ani. De atunci posteşte aspru şi nu mănâncă carne. Miercurea şi vinerea nu mănâncă nici untdelemn. Se roagă şi aşteaptă de mult timp să vină un preot s-o împărtăşească. Ne gândeam dacă aţi putea s-o împărtăşiţi mâine.

−    Mâine este Boboteaza… este o zi mare. Va fi multă lume… Se vor împărtăşi, iar apoi vom arunca Cinstita Cruce în mare. Înţelegeţi că vom întârzia mult.

−    Nu contează, părinte. Vom aştepta cât este nevoie. Când o să afle fata noastră, va începe de astăzi să postească şi nici apă nu va bea. Aceasta este dorinţa ei fierbinte. Aşadar, ce spuneţi?

A doua zi, pe la amiază, aceeaşi maşină cu aceiaşi oameni se îndreaptă către sat. Nimeni nu vorbeşte pe drum. Au mers destul de mult pe jos până să ajungă la acea casă. În faţă merge cineva cu o lumânare aprinsă. Pe scara lată a casei cele două femei plângeau de bucurie, făcând metanii până la pământ pentru a şi exprima recunoştinţa lor. Îşi fac amândouă în tăcere semnul Crucii şi-l conduc pe preot în camera fetei.

−    Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu, Elefteria, cu Trupul şi Sângele lui…

Însă înainte de a-i da fetei Preacuratele Taine, preotul s-a oprit. Ceva se întâmplă. Îşi închide ochii, şi-i deschide, de parcă l-ar fi deranjat ceva. După ce a lăsat linguriţa în Sfântul Potir, şi-a frecat ochii, care în acea clipă i se înceţoşaseră. Se întreba întru sine ce se întâmplă. Ochii Elefteriei, care erau aţintiţi la Sfântul Potir, străluceau. Străluceau atât de mult, încât preotul, uimit, nu mai putea distinge chipul fetei. O lumină prea strălucitoare, care creştea mereu în intensitate, se întindea încet-încet în întreaga cameră. Simţea că acea lumină îl învăluie şi-i simţea chiar şi căldura. S-a înfricoşat. Acea lumină nu avea culoarea flăcării, ci era albă, puternică, fină, dar nu orbitoare. Era atât de puternică, încât preotul nu putea vedea faţa şi gura ei.

Fiind copleşit de uimire şi străduindu-se să nu-i tremure mâna, preotul i-a dat fetei Sfânta Împărtăşanie având în minte chipul ei. Şi-a dat seama că a împărtăşit-o doar când a simţit că linguriţa a atins dinţii ei.

−    Vă mulţumesc, părinte! a auzit preotul vocea tinerei copile.

Apoi preotul a vrut să consume Sfintele din Sfântul Potir în camera în care se afla iconostasul familiei, dar i-a fost cu neputinţă. Le-a salutat în tăcere pe gazde, iar studenţilor care îl ajutau, le-a făcut semn că trebuie să plece. Atunci ele l-au rugat ca să rămână acolo peste noapte, preotul însă nu le aude. Ţine strâns în mâna sa cea dreaptă Sfântul Potir şi se îndreaptă în grabă spre adâncul pădurii mici ce se află în apropierea casei. Fiori au străbătut întreg trupul său. Stă şi cugetă la cele petrecute şi consumă în grabă Sfintele Taine.

−    Părinte, vă simţiţi bine? îl întreabă studenţii.

−    Da. Să mergem, căci am întârziat.

08
ian.
15

Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea

391353288880Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea. Paisie cel Mare s-a mâniat şi l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu ju­deca pe nimeni, nu urî pe nimeni, şi nu te vei mai mânia”.

Astfel, orice om, dacă-şi taie voia lui înaintea lui Dum­nezeu şi a oamenilor, va avea totdeauna pace în suflet, dar cel căruia îi place să-şi facă voia sa, nu va avea pace niciodată.

Sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu în­dură cu uşurinţă orice întristare şi orice boală, pentru că, atunci şi când e bolnav, el se roagă şi vede pe Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea. Ştii că sunt păcătos şi nepu­tincios. Ajută-mă să îndur totul şi să-Ţi mulţumesc bună­tăţii Tale”. Şi Domnul alină boala şi sufletul simte ajutorul dumnezeiesc şi stă înaintea lui Dumnezeu vesel şi mul­ţumitor.

Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi ast­fel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa… aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.

Domnul ne iubeşte şi de aceea nu ne putem teme de nimic, afară de păcat, pentru că prin păcat se pierde harul şi fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vânează sufletul, aşa cum vântul sau fumul mână o frunză uscată.

Extras din Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 94

08
ian.
15

Să fim mereu cu inima veselă!

parintele-arsenie-veselIată că trebuie să știm și să ne arătam că suntem ascultători lângă Domnul Iisus Hristos. Înfrângerea continuă a răului din noi si ieșirea din aglomerările sufletului care ne cuprind și ne opresc atât de mult din evlavii și înțelegeri curate, acestea zic, este bine să fie în atenția noastră mai întâi.

Ce bine este să fim mereu cu inima veselă! Aceasta învinge cel mai sigur dorința cea dintâi a diavolului de a ne despărți de viața noastră care este bunul Dumnezeu.

Rămâi lânga Maica Domnului!

Din Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 85-86

08
ian.
15

S-o luăm în serios şi să trăim duhovniceşte

cuviosul_paisie_aghioritul_15– Părinte cum vedeți lucrurile?

– Liniştea care stăpâneşte mă nelinişteşte. Se pregăteşte ceva. N-am înţeles bine în ce ani trăim, nici nu ne gândim că vom muri. Nu ştiu ce va fi, situaţia este foarte grea. Soarta lumii stă în mâinile unora, dar multă rugăciune cu durere, ca Dumnezeu să intervină. S-o luăm în serios şi să trăim duhovniceşte. Anii sunt foarte grei. A căzut multă cenuşă, zgură, nepăsare.

Este nevoie de multă curăţire ca ele să dispară. Cei de demult spuneau că va veni ceasul când oamenii vor da cu piciorul în toate. Aruncă îngrăditurile, nu țin seama de nimic. Este înfricoşător! S-a făcut o babilonie. Să facem rugăciune ca oamenii să iasă din această babilonie.

Citiţi rugăciunea celor trei tineri şi veți vedea cu câtă smerenie se rugau. Precum şi Psalmul 82: „Dumnezeule, cine se va asemăna Ţie? Să nu taci…”. Aceasta trebuie să se facă, altfel, nu se poate face nimic. Este nevoie de intervenţie dumnezeiască. Există o mare zăpăceală. Lumea a ajuns ca o moară. Oamenii sunt ameţiţi, sunt ca albinele atunci când loveşti stupul.

Dar cu toate că se face o astfel de fierbere, simt înlăuntrul meu o mângâiere, o siguranţă. Se poate ca măslinul să se fi uscat, dar va da mlădiţe noi. Există destui creştini în care Se odihneşte Dumnezeu. Mai există încă oameni ai lui Dumnezeu, oameni ai rugăciunii, şi pentru aceasta Bunul Dumnezeu ne mai rabdă, după care iarăşi va rândui lucrurile. Aceşti oameni ai rugăciunii ne dau nădejde. Nu vă temeţi! Ca neam, am trecut atâtea furtuni şi nu ne-am pierdut, şi să ne temem de vijelia care este gata să se potolească? Nici acum nu ne vom pierde. Dumnezeu ne iubeşte. Omul are ascunsă în el, putere pentru vreme de nevoie. Anii grei vor fi puțini. Va fi numai o veselie.

Nu vă spun acestea ca să vă înfricoşaţi, ci ca să ştiţi unde ne aflăm. Pentru noi este o ocazie rară, căci greutăţile, martiriul sunt o prăznuire. Să fiți cu Hristos, să trăiţi potrivit cu poruncile Lui şi să vă rugaţi, ca să aveţi puteri dumnezeieşti şi să puteţi înfrunta greutăţile.

Lăsaţi patimile, ca să vină harul dumnezeiesc. Ceea ce va ajuta foarte mult, este să intre înlăuntrul vostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm, ce ne va aştepta, ca să luăm măsurile necesare şi să ne pregătim. Viața noastră să fie mai calculată. Să trăim mai duhovniceşte. Să fim mai iubitori. Să ajutăm pe cei îndureraţi şi pe săraci cu dragoste, cu durere şi cu bunătate. Să ne rugăm să iasă oameni buni.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. II, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 17-19

08
ian.
15

Sfântul Serafim de Virița – O scrisoare către un fiu duhovnicesc

serafim-de-viritaUrmatorul text cuprinde o scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică. Este o omilie plină de mângâiere si bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului:
Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește la fel de mult și pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te prețuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbește despre suflet) și te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc și să te încerc. Când ispitele și vrăjmașul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să știi că,
Aceasta a fost de la Mine.
Vreau să știi că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea și izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când ești cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înțeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îți aduc bucurie și te izgonesc de la ei,
Aceasta a fost de la Mine.
Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situația ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăț smerenia? Iar acolo, te-am așezat în atmosfera potrivită, în școala unde te vor învăța ceea ce ai nevoie. Locul in care trăiești acum, precum și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăți financiare și abia supraviețuiești? Ia aminte,
Aceasta a fost de la Mine.
Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine și întelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline și inepuizabile și să fii convins că Eu îmi țin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ți spună când ești în necaz: ”Să nu crezi în Domnul și Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubești? Am lăsat să ți se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ți-ai deschis inima?
Aceasta a fost de la Mine.
Am îngăduit ca această suferință să te atingă astfel încât să înveți că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfățișează-Mi-le toate Mie și spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipește-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viața ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simți sfârșit,
Aceasta a fost de la Mine.
Ți-ai facut planuri și ți-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau sa lași toate în seama Mea, să călăuzesc și să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieții tale, căci tu ești orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neașteptate au venit peste tine și deznădejdea ți-a cuprins inima, ia aminte,
Aceasta a fost de la Mine.
Căci cu această multă oboseală și teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îți e credința în promisiunile Mele și îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu ești tu cel care și-a încredințat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu ești tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, țintuindu-te de patul tău,
Aceasta a fost de la Mine.
Pentru că vreau să Mă cunoști mai adânc, prin boala trupului și să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ți le trimit. Nu încerca să înțelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire și cu umilință pleacă-ți capul înaintea bunătății Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplinești asta, ai căzut pe patul de suferință,
Aceasta a fost de la Mine.
Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale și Mi-ar fi fost cu neputință să-ți mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăț cele mai adânci cugetări și învățăturile Mele, ca să-Mi slujești. Vreau să te învăț să simți cum tu nu ești nimic fară Mine. Câțiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărțit de activitățile vieții, pentru a învăța să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neașteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îți încredințez aceste greutăți și din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iți va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îți va fi învățător și îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilașul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosești din belșug. Adu-ți aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău și critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor și neputințelor tale va fi unsă cu acest untdelemn,
Aceasta a fost de la Mine.
Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te ințeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,
Toate acestea au fost de la Mine.

Sfântul Serafim de Virița (1866-1949) este unul dintre cei aproximativ 1200 de sfinți pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei. Pentru canonizarea Sfântului Serafim, sinodul s-a adunat în 13-16 August 2000 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

Din cuvintele Cuviosului Stareț:
Nici o picatură din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugăciunea mamei are mare putere“.
Rugăciunea îngrădește si respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugaciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere”.
Sfântul spunea despre sine:
Eu sunt o cămară în care se adună suferințele oamenilor”
Imitându-și sfântul protector, Parintele s-a rugat și el o mie de nopți pe o piatră în fața icoanei Sf. Serafim din Sarov.
Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuși era vizitat de către ei, Parintele se bucura nespus. El obișnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vietii bisericești. De asemenea, obișnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea și desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere. Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepsește pentru ceea ce fac și astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorințelor si plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuși, și ei vor înțelege că nu mai pot continua o astfel de viață. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduși către Dumnezeu. Mulți oameni vor avea o înclinare către viața ascetică. Cei care vor fi fost mari pacătoși și alcoolici vor umple bisericile și vor avea o mare sete de viața duhovnicească. Mulți vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide și bisericile vor fi pline de credincioși. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârșesc păcate grave, îi va duce către o mare și adancă pocăință. La fel cum candela înainte să se stingă stralucește puternic și aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi și viața Bisericii în vremurile din urmă. Și sfârșitul este aproape.
08
ian.
15

Putem face milostenie şi fără bani?

l_36951Este şi milostenie duhovnicească? Putem face milostenie şi fără bani, cu un oarecare lucru sau cu altceva?

– Desigur. Cu un sfat, cu compătimirea, cu lacrima. Când te bucuri cu cei ce se bucură. Când dai cuiva ceea ce-i lipseşte; ceva de care are nevoie. Potrivit bunului simţ, creştinul nu trebuie să spună niciodată „nu” nimănui. Dar se poate să nu ai nimic cu tine. Dă-i batista ta dacă este curată. Dă ceva. Porţi un baston? Dă bastonul. Mergi acasă fără batistă, fără baston.

Odată, în timp ce mergeam pe drum cu părintele Ioan Cononov, l-am auzit spunând unui sărac: „O clipă, să merg până la colţul acela şi-ţi voi da ceva”. A mers la colţ, şi-a scos ultima şi singura cămaşă şi a dat-o săracului. „Iată, ia-o!”. A rămas numai cu reverenda. Şi-a terminat toate lucrurile sale, iar acasă nu mai avea nici-o altă haină şi nimic altceva. A început să poarte hainele tatălui său. Dar şi pe acestea le-a dat săracilor.

Din O viață de jertfă – Mărturisirile Cuviosului stareț Samson Esper, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 70

08
ian.
15

Ce este pe pământ care nu-i vis și umbră?

c48d4cbbbabeIa să-mi spuneți mie unde erați voi cu 100 de ani în urmă? Să-mi spuneți acum repede! Să vedem. Dar unde o să fiți peste 100 de ani? Stiți?

Vedeți că nu știți nici unde erați, nici unde mergeți? Ce-a spus Mântuitorul, Apostolilor? Voi nu știți de unde veniți și unde mergeți. Eu știu de unde vin. Eu vin de la Tatăl și merg la Tatăl.

Deci băgați de seamă, noi suntem călători și străini. Ați văzut la Psaltire? Că nemernic sunt eu pe pământ și străin ca și toți părinții mei. Vezi că a răsărit soarele? Și știi că n-are încotro, merge la apus. Așa și noi: îndată ce-am răsărit prin naștere, mergem în fiecare clipă spre groapă. Ziua nașterii dă mâna, încă de la naștere, cu ziua morții, că nu avem unde călători. Ne-am născut ca să murim. Înțelegeți? Lege veșnică pusă de Dumnezeu între oameni.

Dacă noi în calatoria asta a noastră facem ceva bun, ne ducem la o bucurie și la o fericire fără margini.

Dacă în călătoria asta ne legăm cu lucrurile lumii și facem rău și murim nespovediți și în păcate, ne ducem la o muncă, care n-are sfârșit. Dumnezeu ne-a adus în viață tocmai pentru asta, ca să avem când ne pregăti în puțina viață pe care o avem pe pământ.

Ce ramâne pe pământ? Bogăția? Cinstea? Viața? Tinerețea? Bucuriile lumii? Ce este care nu-i vis și umbră?

Nu știi că mai deunăzi erai un copilaș? Nu vezi un copilaș mic care acum a răsărit? Ați auzit ce spune Scriptura? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori. A răsărit o floricică; crește floarea mai mare. Apoi gata, se mărită, se însoară, numai apare toamna pe cap, cum a apărut la mata și la mine. A început a se înălbi barba, părul. Gata! Patru anotimpuri are viața noastră. Primăvara este copilăria; vara este tinerețea; toamna este bătrânețea. Și iarna gata; este sfârșitul aproape!

Deci așa, în felul acesta, gândindu-ne noi că suntem trecători și străini, în fiecare zi să facem ceva bun. Mântuitorul spune în Evanghelie: Nici pentru un pahar de apă rece dat în numele Domnului, nu-ți vei pierde plata ta. Am să dau un pahar de apă rece; dar dacă pot să-i dau și altceva, este și mai bine. O bucățică de pâine; dacă nu, un bănuț; dacă nu, o mână de făină; dacă nu, un ou; dacă nu, ceva în fiecare zi să te înveți să dai, că acolo nu ți le mai fură nimeni.

Și ce facem rău și ce facem bine, le trimitem înainte. Auzi ce spune Evanghelia? Faceți-vă vouă comori unde furii nu le fură, și rugina nu le strică, și molia nu le roade; că unde va fi comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

Vezi, când mergi la un drum departe? Poate ai să călatorești 100-200 de km, femeia îți pune în rucsac de acasă cele ce-ți trebuie de drum: „Măi, omule, ți-am pus schimburi, poate transpiri; ți-am pus mâncare, ți-am pus un cuțit, ți-am pus o sticlă de vin sau de apă; ți-am pus o lanternă, ți-am pus o lumânare, ți-am pus un chibrit, ți-am pus acolo să ai un ban de cheltuială! De toate ți-am pus”.

Și când stai la popas, ce găsești în rucsac? Nu găsești ce-ai pus? Mult, puțin. Poate ți-ar mai trebui multe: „Măi, dar prost am fost! De ce n-am pus eu tot ce-mi trebuie de acasă? Aici n-am de unde să mai iau. Aici nu-i soția, nu-i casa, nu-i averea, nu-i nimic”.

Așa-i și pe drumul cerului. Ai trimis o metanie cu lacrima, ai trimis o rugăciune, o milostenie, o facere de bine, o răbdare cu mulțumită în boală în fața lui Dumnezeu; ai trimis o spovedanie curată, ai trimis citirea unor cărți sfinte. Ce-ai făcut tu pentru suflet, acolo le găsești.

Din Ne vorbește Părintele Cleopa 8, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț,  2010, p. 123-125

08
ian.
15

Olanda: 650 de nou-născuţi eutanasiaţi pe an

bebe1-300x194Circa 650 de nou-născuţi sunt eutanasiaţi în fiecare an în Olanda întrucât medicii cred că ei suferă sau că părinţii ar trece printr-un stres emoţional prea mare la moartea naturală a copiilor lor. Acestea sunt principiile Asociaţiei Medicale Regale Olandeze (KNMG).

Circa 175.000 de copii se nasc anual în Olanda. Injecţia letală pentru un nou-născut este etic permisă dacă „perioada de respiraţie terminală (gasping) şi de agonie se prelungeşte, moartea inevitabilă este întârziată în ciuda tratamentului şi aceasta le produce părinţilor o suferinţă severă.”

După prăbuşirea regimului nazist, Olanda a devenit, în anul 2002, prima ţară care a legalizat eutanasia pentru persoanele care au depăşit 18 ani. Dar din 2005 medicii care eutanasiază copii nu mai sunt puşi sub anchetă câtâ vreme respectă principiile Protocolului de la Groningen. Conform acestui Protocol medical, respectat de KNMG, „angoasa părinţilor” este un motiv serios pentru decizia de a eutanasia un nou-născut.

Experienţa unor ţări ca Elveţia, Olanda şi Belgia, ce au legalizat eutanasia, arată că este posibil să obţii moartea cuiva la cerere, deși pedeapsa capitală este, formal, interzisă.

08
ian.
15

Felician şi îngeraşii

MalichikTrăia odată într-un mic sătuc un băieţel, pe nume Felician. După cum îi spunea şi numele, era un copil tare fericit. Deşi nu avea multe jucării şi nici bănuţi să-şi cumpere jocuri sau jucării preferate, Felician spunea că ceea ce îl face pe el fericit sunt lucrurile pe care le făcea pentru ceilalţi.

– Ştii, mama, îi spunea Felician mamei sale, eu mă simt cu adevărat fericit atunci când îi ajut pe ceilalţi.

– Eu cred, zicea una dintre vecine, vorbind cu mama altui copil, că acest copil are o problemă. Cum se poate să fie el fericit, dacă tot timpul el este cel ce dăruieşte? Eu, de pildă, mai spunea vecina, nu pot fi cu adevărat bucuroasă decât atunci când mi se oferă ceva.

Dar Felician, deşi auzea toate aceste comentarii, nu le da atenţie. El continua să-i ajute pe copiii care poate nu aveau atâta cât el, să dăruiască din puţinul pe care îl avea şi celor necăjiţi. Dacă primea ceva, împărţea şi cu ceilalţi copii, nu oprea nimic pentru el.

S-a întâmplat ca, într-o zi, să sosească în acel sătuc un renumit om de ştiinţă.

– Ştiţi cine va sosi astăzi la noi în sat?, povestea primarul celorlalţi săteni. Va veni domnul Ştietot.

– Da, am auzit şi noi, răspunse un alt sătean. Ştiu că poate să vadă ce este în sufletul omului, poate să citească în stele. Este un om tare iscusit.

– Da, întări spusele alt sătean. Este un om tare inteligent, acest domn Ştietot.

Şi când sosi domnul Ştietot, sătenii au mers la el şi l-au rugat să le spună ce se întâmplă cu un copil de la el din sat, un băiat pe numele Felician. Domnul Ştietot, aflând spusele sătenilor, s-a hotărât să investigheze acest caz. Domnul Ştietot, cu ajutorul unui aparat minuscul, putea vedea în interiorul corpului lui Felician.

– Uimitor!, le-a spus domnul Ştietot sătenilor. N-am mai întâlnit un asemenea caz.

Sătenii erau şi ei foarte curioşi.

– Dar ce vedeţi acolo? întrebau ei.

– Văd, spunea domnul Ştietot, că de fiecare dată când Felician face un lucru bun o mie de steluţe sub forma unor îngeraşi apar în jurul inimii lui. De aceea, copilul emană atâta fericire. De aici şi dorinţa lui de a-i face fericiţi pe ceilalţi.

Atunci sătenii şi-au dat seama că fericirea nu înseamnă numai să primeşti, ci mai ales să dăruieşti.

după o idee de P. P. Sacristan

sursa Ziarul Lumina

08
ian.
15

Scuze, dar eu nu sunt Charlie!

je-ne-suis-pas-charlieCa şi în perioada ce a urmat publicării iniţiale a caricaturilor ce îl ridiculizau pe fondatorul religiei musulmane, şi în urma evenimentelor tragice de astăzi, aud tot felul de comentarii ce trădează stupizenie, superficialitate vinovată şi deci o incapacitate de a înţelege natura situaţiei, altminteri extrem de grave (mai ales dacă ţinem cont că recentele atacuri au loc într-o Uniune Europeană care se clatină din temelii pe fondul crizei economice şi a ascensiunii diverselor radicalisme, inclusiv cele de extremă dreaptă, cărora li se dă astfel şi mai multă apă la moară), cu care ne confruntăm.

Comentarii de gen: aceste caricaturi ar trebui să amuze, nu să stârnească ura sau, zeiţa raţiune şi morala naturală ne dictează să răspundem la caricatură tot cu o caricatură, nu cu gloanţe şi ură, şi tot felul de poezii d-astea repetate de toţi oamenii înţelepţi şi responsabili care ne guvernează şi ne informează. În realitate, pe mine ca şi creştin, caricaturi precum cea de mai sus nu mă amuză deloc. Iar teza conform căreia ne-ar dicta morala naturală să răspundem la caricatură cel mult tot cu o caricatură ignoră faptul că aici vorbim de părţi care vorbesc limbaje diferite (şi chiar nu cred că partea islamistă radicală este singura care nu face, în chip decent şi responsabil, eforturi de comprehensiune şi traducere), sau, mai precis, că ceea ce pentru o parte este o simplă caricatură, pentru cealaltă parte este blasfemie. A-i reproşa unui om religios că nu tratează caricatura ca pe o simplă caricatură, ci o tratează ca pe o blasfemie, înseamnă de fapt să-i reproşezi că nu acceptă să-i dictezi tu lui standardele tale de judecată.

Că mie religia îmi spune să răspund la blasfemie cu iartă-l Doamne că n-o şti ce face şi că altuia îi spune să răspundă prin aplicarea pedepsei capitale e un indicator al faptului că, independent dacă ne place sau nu, dacă asta se încadrează sau nu în imaginarul nostru liberal, religiile sunt diferite. Desigur, chestiunea este foarte complexă, iar în contextual actual, abordările urechiste (abordări urechiste care, cel puţin în cazul religiei mele, pe care o cunosc mult mai bine decât pe cea a musulmanilor, abundă în presa românească ori de câte ori se iveşte ocazia) nu sunt doar jenante ci şi periculoase.

Tradiţiile religioase nu sunt omogene şi sunt înscrise în trasee de evoluţie istorică care se intersectează fără să se sincronizeze, dreptul canonic şi hermeneutica textului sacru sunt demersuri ce comportă contextualizări şi nuanţe altminteri pe deplin străine jihadistului de debara (că o fi musulman sau creştin). În general, cei care în urma unor astfel de evenimente vorbesc urechist, întrucât anistoric, de toleranţa creştinismului şi intoleranţa Islamului, ar trebui să facă o călătorie în timp şi să încerce să publice caricaturi cu Iisus Hristos în Geneva lui Calvin şi să vadă ce păţesc după aia (sau chiar în Franţa Restauraţiei, unde, după ani de zile de blasfemiere instituţionalizată şi mascarare sistematică a clerului şi credincioşilor catolici, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru blasfemie).

10922475_830980776965778_814250298895093992_nDincolo de aceste aspecte, cert este că pentru orice om de bun simţ, fie el credincios sau agnostic/ateu, o imagine precum cea de mai sus reprezintă o mostră de cretinism agresiv şi în mod deliberat ofensator, adică un mod de a abuza de libertatea de exprimare, un simptom de degenerare al unei civilizaţii incapabile să mai facă distincţia dintre libertate şi destrăbălare (economică, sexuală, publicistică, mediatică, artistică, ş.a.m.d.) În plus, este ridicol să vezi cum dintr-odată toată lumea se bate în piept cu statutul de valoare nenegociabilă al libertăţii de exprimare, asta de parcă n-am trăi într-o civilizaţie care, ca toate civilizaţiile, îşi are interdicţiile ei, unele dintre ele de bun simţ (n-ai voie să publici glume cu Auschwitz), iar altele aberante (n-ai voie să-ţi exprimi public, cel puţin în anumite locuri din lumea occidentală, părerea că homosexualitatea este un păcat).

Ca atare, trebuie spus că, ceea ce apără acum liderii noştri politici şi liderii de opinie nu este libertatea de exprimare ci “laicitatea” înţeleasă ca libertate de a insulta, fără niciun fel de restricţii, sensibilitatea religioasă a oamenilor de diferite religii şi confesiuni. Adică libertatea totală de a-i ofensa pe unii (ăia răi şi reacţionari care cred în Dumnezeu şi care pot fi menajaţi doar ca părticică minoritar exotică a mozaicului multicultural, nicidecum ca oameni care îşi iau în serios credinţa ca discurs cu pretenţii de universalitate) combinată, deseori, cu interdicţia totală de a deschide pliscul când vine vorba de alţii (ăia buni şi progresişti care cred în drepturile omului). Din nefericire pentru noi toţi, musulmanii veniţi în Europa sunt întărâtaţi în mod iresponsabil în numele aceleiaşi ideologii datorită căreia Europei i-a fost interzis să-şi construiască o relaţie realistă şi responsabilă cu lumea musulmană, care să ţină cont de specificităţile şi complexităţile teologice, culturale şi istorice ce privesc raportul dintre cele două civilizaţii. În cele din urmă, acest obscurantism ideologic propagat la scară planetară, conform căruia singura ordine socială legitimă este cea care, pe de o parte se bazează pe o negare obstinată a diferenţelor cultural-istorice, iar, pe de altă parte, caută să asigure o cât mai mare libertate faţă de decenţă şi responsabilitate, riscă să ducă fie la un război civil global, fie la o dictatură globală pentru liniştea şi siguranţa noastră a tuturor.

În fine, Dumnezeu să-l ierte pe Charlie, Dumnezeu să-i odihnească pe toţi cei care şi-au pierdut astăzi viaţa, dar aş prefera să fiu scutit de fraze de gen “nous sommes tous Charlie” şi de apeluri la unitate, între creştini şi liberali fără busolă, în jurul valorilor europene adică, altfel spus, în jurul unicei valori europene care este libertatea nihilistă de a denigra orice principiu şi valoare, începând cu propria tradiţie şi terminând cu exigenţele minimale ale ospitalităţii, în numele autodeterminării pure. În definitiv, chiar dacă respectul faţă de libertate ţine (în ciuda variilor trădări istorice ale creştinătăţii) de esenţa mesajului Evanghelic şi, că ne place sau nu, nu toţi întemeietorii de religii se raportează la fel la libertate (sau la violenţă), Hristos n-a spus că a venit în lume ca să promoveze libertatea de exprimare ci ca să “mărturisească despre Adevăr” (Ioan 18, 37). Cu alte cuvinte, dacă divorţând libertatea de adevăr civilizaţia europeană a ales să ia calea autodistrugerii progresive, să nu mi se ceară acum să iau parte la apărarea civilizaţiei europene, deoarece nu am ce să apăr. Neutralizarea liberală a statului a fost cea care a dus la curmarea războaielor religioase din Europa occidentală. Neutralizarea axiologică a indivizilor în numele libertăţii de autodeterminare şi a autosuficienţei garantării instituţionale a acesteia din urmă ne va duce însă la dezastru. Până una-alta, aşa cum nici musulmanii nu sunt cu toţii jihadişti dezaxaţi, nici noi, europenii, nu suntem (încă) cu toţii Charlie. Partea proastă pentru lumea noastră este că suntem din ce în ce mai puţini cei care nu suntem nici Charlie (plus cei care se identifică cu principiile sale), nici jihadişti dezaxaţi gen bin Laden sau Breivik (plus versiunile mai soft ale acestora din urmă). Şi, oricât de mulţi am fi, la televizor nu prea apărem, decât eventual în postura de vicitme ale terorismului.

08
ian.
15

Patriarhia Română condamnă atacul terorist de la Paris

borPatriarhia Română condamnă atacul terorist de la Paris care a cauzat moartea a 12 persoane și rănirea altor 11 și se declară solidară cu poporul francez.

„Biserica Ortodoxă Română respinge invocarea religiei ca pretext pentru a justifica acțiuni politice extremiste, violente și ucigașe, deoarece o crimă comisă în numele lui Dumnezeu este o negare a religiei ca factor al păcii spirituale și sociale. De aceea, în societatea pluralistă de azi cultele religioase trebuie să conviețuiască în armonie și cooperare pentru binele comun, iar societatea să respecte demnitatea și valorile fiecărei religii”, menționează Biroul de Presă al Patriarhiei Române într-un comunicat transmis joi AGERPRES.

Totodată, Patriarhia își exprimă „compasiunea pentru familiile îndoliate și solidaritate cu poporul francez”.

Sediul publicației satirice „Charlie Hebdo” din Paris a fost miercuri ținta unui atac cu arme automate, comis de persoane mascate și soldat cu morți și răniți.

08
ian.
15

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Despre iluziile de fiecare zi și despre hrănirea sufletului

postul-sf-pasti„Ce fel de creștini suntem, când nici nu ne atingem de cărțile în care este explicat creștinismul, în schimb citim cine știe ce aiureli?”

Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belșug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit și prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, și în predici, și în cântările bisericești, și în toate rânduielile și tipicurile Bisericii, și în scrierile Sfinților Părinți, și într-o mulțime de cărți mântuitoare.

Doritorii se adapă de aici din belșug cu lumina adevărului dumnezeiesc și se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toți fac așa și nu toți cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care își pierd zilele și nopțile studiind vreo știință, matematică, fizică, astronomie, istorie și altele‚ crezând că-și hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguiește și se chinuiește. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută!

Nu spun că științele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuiește! Dar acestea, științele, încă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii împătimiți ai publicațiilor noastre periodice? Priviți cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau uneori chiar unul mai puțin tânăr să obțină cât mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obținută! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori și de somn…

Și care-i folosul? ! Două-trei fraze reușite, câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înșelătoare, și atât… Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulțumit. Luăm o altă carte, apoi alta…mereu, același lucru… Te doare sufletul! Începem conversațiile…

Mereu, același lucru, pentru că atât subiectele conversațiilor, cât și modul lor de tratare sunt preluate din aceleași cărți… Adăugați la aceasta mediocritatea ocupațiilor și a relațiilor de zi cu zi și veți înțelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluși un strigăt amar: „Scoateți-mă afară din această închisoare!… Mă înăbuș aici! Dați-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!“. Așa și este. Dar cine-l ascultă?! Vedeți, aici nu este de „bon ton“ să hrănești sufletul cu adevărul lui Dumnezeu…

Și sufletul se chinuiește. Și măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, însă nu vor să-și deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră în biserică, ascultă ce se cântă, ce se citește și se face aici și vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ține în mâini această carte dumnezeiască și deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile părinților, nu avem destule acum, în traduceri accesibile tuturor? Și alte cărți ziditoare de suflet și tipărituri periodice duhovnicești câte nu avem?!

Dar noi nu cunoaștem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Frați și părinți! Ce fel de creștini suntem, când nici nu ne atingem de cărțile în care este explicat creștinismul, în schimb citim cine știe ce aiureli? Și ne chinuim sufletul într-un întuneric înăbușitor, noi, fiii zilei și ai luminii, cum ne numea Sfântul Apostol! […] Acela care nu știe decât de baluri și de teatre, de plimbări la serate, tablouri, scamatorii și altele asemenea, când rămâne singur cu el însuși, sufletul aceluia tânjește și suferă de dor…. Și sufletul îi spune atunci: „Mă sufoc… Ia-mă de aici și du-mă acolo unde aerul este întotdeauna curat și cerul este senin. […]

Iată de ce sunt bolnave, suferinde și tânjesc sufletele celor cufundați numai în griji lumești sau numai în treburile de la serviciu sau, și mai rău, în lucruri pătimașe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofilește tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu și cele ale traiului zilnic, grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacții și întreprinderi ar fi păgubitoare de suflet… Nu. Nu ele însele sunt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijând faptele bune, cât și preocuparea cu ele nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste.

Așa cum sevele trupului nostru se transformă în sânge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, și cele de la serviciu, și cele ale traiului zilnic se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar când nu facem așa și nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! […] Asta-i tot dar, fraților, pe toate acestea le cunoașteți! Știți că sufletul, luminat din belșug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat și ceresc al rugăciunilor și al ierurgiilor Bisericii și întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit lângă ape izvoare, care-și va da rodul la timpul cuvenit, și frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ținută cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat și fără umezeală, și care se vlăguiește! Le știți pe toate acestea. Fericiți sunteți, dacă le faceți.

De ce, omule, îți tiranizezi sufletul, robindu-te, orb și fără socotință, zbuciumului vieții lumești?! Aceste gânduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, închinată Sfântului Ioan Scărarul, care a trăit în pustie și a fost un îndrumător al vieții pustnicești. Mulți cred că pustia sau lăcașurile de însingurare sunt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviți faptele Sfântului Ioan, deschideți Scara lui și citiți orice din ea și veți vedea câtă viață și putere era în el! Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul îl hrănește din belșug cu felurite bunuri cerești. Lumea vi se pare bogată, dar ea îngrașă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cât de mică părticică hrănitoare. Chivernisiți-vă viața după această deosebire, toți cei ce vreți să vă creșteți sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în raiul ceresc.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

08
ian.
15

Trebuie sa-L întrebăm pe Dumnezeu în ce condiţii o să funcţioneze bine o căsătorie

56955Să ne uităm împreună la viaţa în doi, viaţa ca soţ şi soţie, viaţa în căsnicie. Nimic nu poate fi mai frumos, mai poetic, mai mulţumitor, mai împlinitor, mai dătător de fericire, ca un bărbat şi o femeie să se iubească şi să se dăruiască unul altuia fără rezerve, total şi pentru totdeauna. Situaţie în care cei doi îşi împărtăşesc unul celuilalt totul, se regăsesc unul în celălalt şi se împlinesc unul pe celălalt, pe de-a-ntregul. Aceasta este viaţa ideală în doi, în care căsnicia înseamnă fericire. În casa în care locuieşte o asemenea familie este un tărâm de rai.

Îmi veţi zice imediat că o asemenea situaţie nu există în realitate şi că ea nici nu poate să existe. Ziceţi aşa pentru că voi vă uitaţi la propriile voastre vieţi, dezamăgiri, la multele probleme care asaltează familia voastră, care erodează fericirea voastră şi vă uitaţi la atâtea alte familii dimprejurul vostru aflate în aceeaşi stare de permanentă hărţuială sau sunt chiar în proces de destrămare. Şi este normal ca uitându-vă la aceste realităţi să deveniţi sceptici cu privire la posibilitatea realizării unei familii ideale sau cel puţin să spuneţi că în cazul vostru, cu persoana care de acum vă creează atâtea probleme, o asemenea familie este imposibilă. Dorim să vă arătăm că această căsnicie ideală poate să existe, că ea există în realitate şi că fiecare dintre voi poate să realizeze o asemenea căsnicie cu partenerul vostru actual. Posibilitatea vă este deschisă fiecăruia dintre voi. Despre aceasta vrem să vă vorbim, spre aceasta vrem să vă chemăm şi să vă arătăm calea. Să stabilim de la început un principiu fundamental. Orice aparat este construit de creatorul lui să funcţioneze în anumite condiţii. Şi aparatul acela nu mai funcţionează dacă îi dai alte condiţii.

De exemplu: un aparat de radio făcut să funcţioneze la un curent electric de 220 de volţi, dacă îl pui la un curent de 380 de volţi, se arde. Sau o maşină care este făcută să funcţioneze cu motorină, se deteriorează sau se aprinde dacă o pui să funcţioneze cu benzină. Atunci, dacă tu pui aparatul acela la un curent de 380 de volţi şi se arde sau pui în maşina aceea benzină şi ea ia foc, şi dacă tu îi reclami apoi pe producătorii acelor bunuri, că n-au făcut lucru bun, ei îţi vor răspunde că vina este a ta, nu a lor. Tu nu ai respectat instrucţiunile lor şi de aceea ai stricat ceea ce ei au făcut bun. Şi orice judecător imparţial va spune că vina nu este a producătorilor acelor este invenţia lui Dumnezeu.

Să aplicăm atunci principiul bunei funcţionări a unui aparat sau a unei maşini, la căsătorie. Şi căsătoria funcţionează bine, numai în condiţiile in care a fost concepută să funcţioneze bine. Noi trebuie sa-L întrebăm pe Dumnezeu în ce condiţii a conceput El să funcţioneze bine o căsătorie. Iar dacă noi nu respectăm acele condiţii, să nu-L blamăm pe Creator pentru proasta ei funcţionare, vina este a noastră, nu a Lui. Deci, primul principiu pe care am vrut să-l stabilim a fost acesta, că:

o căsătorie funcţionează ideal, numai dacă în alcătuirea ei şi în funcţionarea ei respectam toate instrucţiunile pe care ni le dă Creatorul ei…

Extras din Sfânta Taină a căsătoriei, Cateheze, Editura Pavcon, p. 63-65

08
ian.
15

Să creşteţi copiii în frica şi certarea Domnului

copiiSă vă spun un caz ce s-a întâmplat acum de  curând. Au venit doi soţi, o doamnă şi un domn, şi s-au aşezat lângă mine. Erau cu prestanţă, îmbrăcaţi bine. „Domnul părinte, au zis ei, am vrea să vorbim ceva”. I-am luat în casă, că ei aveau un necaz pe care nu-l puteau spune de faţă cu toată lumea.

Când i-am întrebat de unde sunt, mi-au spus: „De la Reghin, domnul părinte”, şi au început a plânge amândoi. Păi când vezi tu că plâng doi oameni aşa de mari – erau directori de întreprindere amândoi -, nu plâng de flori de măr. Ce-i în inima lor, numai Dumnezeu ştie!

– Ce-aţi păţit, fraţilor?

– Domnul părinte, am avut un singur fecior. L-am învăţat şcoală, a terminat facultatea şi a ieşit inginer la reţele electrice. I-am cumpărat şi maşină. Într-o seară când ne-am întors acasă de la nişte rudenii, am găsit toate uşile deschise, banii luaţi din casă şi maşina furată. După ce-am anunţat poliţia, la trei săptămâni, am aflat că fiul nostru a luat banii din casă şi maşina şi a plecat la Sighişoara, unde s-a însurat fară voia noastră.

Când au auzit părinţii, au crezut că el a luat o fată la nivelul lui. Dacă el era inginer, putea lua o profesoară, o doctoriţă, o farmacistă, o ingineră. Părinţii au luat nişte cadouri şi s-au dus la fiul lor la Sighişoara ca să-l îmbuneze. Dar el se însurase cu o vrăjitoare. Dacă n-a crezut în nimic, dracii şi-au bătut joc de el.

Când a văzut-o pe mama lui s-a înnegrit la faţă şi a zis: „Ce cauţi aici, scorpie? ” Dar tată-su de colo: „Măi băiete, dragul tatii, dar mama ta este scorpie?” „Taci, nebunule, că-ţi crăp capul!”

Ia gândiţi-vă ce-a fost acolo! Cu câtă dragoste au venit părinţii şi cu câtă jertfă, şi cum au trecut ei cu vederea toate relele pe care le-a făcut, iar el tot neascultător a rămas!

Atunci am zis părinţilor:

– Cum aţi crescut copilul acesta? Cum l-aţi crescut de când era mic şi a început să zică tată? L-aţi învăţat că Unul este Tatăl din ceruri şi să zică Tatăl nostru?

– Nu, părinte!

– Când era la şcoala elementară, l-aţi învăţat Tatăl nostru?

– N-a vrut!

– L-aţi învăţat Crezul?

-Nu.

– L-aţi dus la biserică?

– N-a vrut.

– Când era la liceu, i-aţi dat vreo carte sfântă în mână, Biblia sau Noul Testament?

– N-a vrut. Se ducea şi bătea mingea sau pierdea vremea cu alte deşertăciuni.

– L-aţi bătut vreodată?

– Niciodată.

– Dar se ruga vreodată?

– Nu, părinte!

– Şi cum ai putut dumneata să stai cu copilul în casă fără să-l pui la rugăciune? Nici voi n-aţi avut credintă. Vedeţi acum? Dumneavoastră beţi acum paharul mâniei lui Dumnezeu pe care-l meritaţi.

– Părinte, nici noi n-am prea ştiut!

Atunci le-am spus:

– Iată ce-aţi cruţat! Aţi cruţat un om demonizat. Zice Scriptura: Calul neînvăţat, se face năsălnic, iar copilul lăsat de capul lui, mare scârbă şi ruşine va aduce părinţilor săi. Şi cela ce cruţă varga urăşte pe fiul său. Nu-l iubeşte! Îl urăşte.

L-aţi cruţat, iar acum dumneata, care l-ai purtat în pântece şi l-ai crescut, eşti scorpie, iar tatăl lui este nebun.

Auzi ce lume creşte azi? Şi aceasta este vina părinţilor că n-au pus mâna pe vargă când a trebuit şi nu i-au spus: „Hai la rugăciune! Hai la biserică! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu mânca de frupt! Astăzi este sărbătoare nu lucra!” Să ştiţi voi că cea mai înaltă şcoală de rugăciune şi de credinţă în Hristos nu-i în şcoala primară, nici la liceu, nici la facultate; îi în sânul familiei. Cei mai mari profesori de religie aţi rămas tot voi, tata şi mama.

Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai ştie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară. Şi atunci cine o să răspundă în ziua judecăţii, mai tare ca tata şi mama? L-au avut în braţele lor şi l-au crescut sălbatic şi s-a făcut ca şi o fiară.

Au venit apoi să-l pun la sluj be. Dar n-am putut să-l pun pentru că trăia în preacurvie cu vrăjitoarea aceea. I-am pus la slujbe numai pe părinţii lui. După vreo două luni mă trezesc cu o telegramă: „Domnul părinte, băiatul nostru a fost electrocutat şi a paralizat şi i s-a legat şi limba. Nu poate vorbi şi este pe moarte la spital. Nu se ştie câte zile mai are”.

Aţi văzut mânia lui Dumnezeu cea dreaptă? L-a ajuns blestemul şi suspinul părinţilor pe acest tânăr rău şi necredincios, căci zice la Psaltire: Dreptatea lui Dumnezeu rămâne în veacul veacului.

V-am spus această istorioară că sunteţi părinţi de copii. Cea mai imperioasă datorie şi cea mai mare, pe care o aveţi voi ăştia căsătoriţi, este să creşteţi copiii în frica şi certarea Domnului.

Extras din Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol 8, Editura Episcopiei Romanului, 1999, pp. 51-54

08
ian.
15

Jurnaliștii francezi asasinați: martiri ai dreptului la exprimare sau victime ale prostiei?

3091352208000E păcat atunci când mor suflete nevinovate. Orice moarte violentă este un motiv de tristețe și nicio crimă nu poate fi justificată. Întreaga lume a fost oripilată de asasinarea jurnaliștilor francezi de un grup de radicali islamiști, iar mai multe grupuri ale societății civile a îndemnat la „solidaritate”.

Imediat, crima s-a transformat dintr-un caz penal, într-un simbol politic. Pentru cineva, atentatul terorist a devenit un semn că pericolul factorului islamic devine tot mai periculos, iar alții s-au grăbit să declare victimele drept „martiri ai libertății de exprimare”, „martiri ai civilizației”. Probabil, dacă cei câțiva francezi ar fi fost omorâți de un grup de tâlhari, nu ar mai fi existat niciun fel de reacție internațională, dat fiind lipsa unui context politic, care ar putea fi exploatat propagandistic. În cazul nostru, e vorba de impunerea a unui discurs despre o „lume liberă”, amenințată de „barbarii tiranici”. Puțini își mai amintesc acum momentele în care militanții „Statului Islamic” apăreau în presa occidentală drept „apărători ai democrației și libertății”, în lupta lor împotriva regimului Assad. Așadar, dublele standarde și conjucturismul nu sunt străine de societatea vestică.

Întâmplător, cu o zi înainte de atentatul din Franța, mii de suedezi au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva „islamofobiei”, după mai multe cazuri de incendierea a unor moschei. În același timp, în Germania 18 mii de oameni au ieșit la o acțiune de protest împotriva islamizării Europei, organizateă de mișcarea PEGIDA. Devine tot mai clar că în Europa însăși comunitatea islamică devine o problemă. Nu mai este vorba de un conflict dintre „statul de drept” și „grupuri izolate de teroriști”, nu e un conflict între „dreptul la exprimare” și „fundamentalism”, ci un conflict dintre o europă laicizată, distrusă de ideea naivă a „multiculturalismului armonios”, aflată în proces de declin, și civilizația islamică, în plin proces de expansiune.

Cu toate acestea, dincolo de Europa liberal-socialistă și islam, există o Europa a creștinismului și a tradiției. E o Europă care este lovită în egală măsură de „lumea civilizată” și „lumea barbară”. Această Europă nu poate fi solidară nici cu unii, nici cu alții. Ea este a treia parte în tot acest conflict civilizațional.

În tot acest război, unii jurnaliști au îndemnat colegii de breaslă să se solidarizeze cu „jurnalismul” celor de la „Charlie Hebdo”. Internetul a fost invadat de “Je suis Charlie Hebdo” (“Eu sunt Charlie Habdo”). De fapt, nu e vorba de o susținere a jurnaliștilor în calitate de victime ale unui asasinat, ci în calitatea lor de simbol al unei „libertăți de exprimare”. O căutare pe internet, face un pic de lumină asupra “libertății” și “exprimării” jurnaliștilor francezi. Mai exact, e vorba de o publicație cancan, care a transformat satira abjectă și profanarea simbolurilor și valorilor religioase musulmane, creștine, iudaice, într-o meserie. Orice om cu bun simț, care ar răsfoi caricaturile publicate de cei de la „Charlie Hebdo”, ar fi oripilat de caricaturile pline de atacuri murdare la sentimentele religioase ale oamenilor. Nu exclude că unii ar spune că ei și-au meritat soarta sau că “Dumnezeu nu bate cu bățul”. Unii ar trebui să se mai întrebe: oare nu cumva radicalismul religios este o reacție la radicalismul antireligios?

Desigur, practicarea unui “jurnalism” stupid nu poate fi un motiv de asasinat, însă care ar fi motivul pentru care întreaga lume s-ar declara solidară cu această publicație, care nu a semănat decât ură și dispreț, care nu este decât un simbol al lipsei oricărui bun simț? Putem și trebuie să fim solidari cu oricare victimă a unor atentate teroriste, în principiul, fie e vorba de jurnaliști sau cetățeni de rând, dar nu putem fi solidari cu josnicia. Paralel cu condamnarea violenței, trebuie să condamnăm și politicile editoriale, care nu fac decât să provoace măceluri. Nu trebuie să ne ascundem după deget: jurnaliștii francezi nu au murit pentru vreo cauză nobilă, ci pentru o neghiobie banală. Or, faptul că ai căzut victima unui omor, nu te face mai corect și mai onest. Să ne gândim un pic și la acest aspect.

08
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-08

După Prăznuirea Botezului Domnului şi Cuvioasul Părinte Gheorghe Hozevitul, Cuvioasa Domnica şi Emilian Mărturisitorul

Evanghelia de la Ioan
(III, 22-33)

n vremea aceea a venit Iisus cu ucenicii Săi în ţinutul Iudeii şi stătea acolo cu ei şi boteza. Şi boteza şi Ioan în Enon, aproape de Salim, că erau acolo ape multe; şi veneau şi se botezau. Căci Ioan încă nu fusese aruncat în temniţă. Şi între ucenicii lui Ioan şi un iudeu s’a iscat o neînţelegere asupra curăţirii; şi au venit la Ioan şi i-au zis: „Rabbi, Acela Care era cu tine dincolo de Iordan şi despre Care tu ai mărturisit, iată că botează şi toţi se duc la El…“. Ioan a răspuns, zicând: „Un om nu poate să ia nimic dacă nu i s’a dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu eu sunt Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire; iar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, cu bucurie se bucură de glasul mirelui. Aşadar, bucuria aceasta a mea s’a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ, pământesc este şi ca un pământean grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce I-a primit mărturia a întărit că adevărat este Dumnezeu.“



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte