„Am pierdut încredințarea că suntem nemuritori”

Părintele Cezar Axinte din Constanța

Poate că lucrurile pe care ni le dezvăluie în acest interviu Părintele Cezar Axinte par  prea puternice, prea dure pentru înţelegerea creştinului obişnuit – nu mai vorbim de cei ce sunt în afara Bisericii. Adesea însă avem nevoie să ni se spună şi adevărul până la capăt, căci numai Adevărul poate să ne vindece de boala confuziei, a morţii ce a pătruns în lume prin păcat, şi la care omul se întoarce precum „câinele la vărsătura lui” ^{2 Petru 2:22}, nevrând să-L primească cu toată inima sa pe Hristos, Singurul care a biruit moartea.

(…)

Modelul eroic

– O problemă în toate timpurile, cu mult mai acută în zilele noastre, este neascultarea copiilor. Care sunt cauzele neascultării – proasta educație pe care le-am dat-o, propriile noastre neascultări, influența mediului, ispite?

– Copiii sunt neascultători fiindcă nu află în părinţii lor un model de urmat, un model eroic. Copiii văd niște părinți slăbănogiți, niște părinți care au cedat lupta, niște părinți care parcă nu pot să-i mai ocrotească. Ei se revoltă împotriva acestei neputințe a părinților. Slăbiciunea părinților le permite copiilor să își caute un univers, să își caute un model de urmat, și cel mai adesea ei găsesc acest model în jocurile pe Internet – modelul eroic, modelul luptătorului care are o putere, dar din păcate o putere care îi vatămă pe ceilalți.

Modelul pe care copilul îl așteaptă de la părinți este un model de erou – orice băiat, de exemplu, își vede tatăl un erou. Dacă tatăl nu se ridică la această așteptare a copilului, copilul se revoltă, căutând în altă parte să identifice modelul pe care-l are în mod firesc în alcătuirea sa, și atunci refuză să mai facă ascultare de un părinte care este flasc, care nu are un ascendent asupra copilului – ascendent care nu e fondat pe forță, ci pe iubire și pe jertfă. Copilul nu mai vede de la părinții lui o iubire jertfelnică, ci vede o veșnică cârtire, un efort din acesta supraomenesc de a asigura traiul, dar care mai degrabă îl culpabilizează pe copil, care fără să vrea solidarizează cu părinții și, chiar de la vârsta copilăriei, simte această traumă a părinților. Și bineînțeles că încearcă să fugă de aceasta, caută să se asocieze, să solidarizeze cu cineva, cu o persoană care îl poate ocroti. Iar această persoană virtuală este de obicei eroul din povestea lui, fie că este joc, fie că este media, fie că este o gașcă, fie că este starea demonică pe care i-o dă consumul de substanțe psihotrope de tot felul – de la țigara banală și alcool până la drogurile de mare risc.

Deci aici este o necesitate sufletească a copilului să se simtă ocrotit. El nu se mai simte ocrotit din pricină că simte în mod organic că părinții lui sunt depășiți, iar părinții lui sunt depășiți pentru că nu cer și nu au sprijin. Singurul sprijin care va rămâne salvarea tuturor celor care vor înțelege aceasta este Hristos. Fără Hristos, în mod conștient și în mod fizic vom înnebuni. Presiunea va fi atât de mare, încât nu vom rezista. Oamenii vor părea sănătoși, dar vor suferi și suferă de afecțiuni psihice, psihiatrice. În doi-trei ani vom vedea o accelerare a stărilor patologice – vorbim aici de grup, de massă, nu de persoane individuale, izolate. Asta este: copiii încearcă să-și caute un ocrotitor fiindcă nu mai găsesc în părinții lor forța care să-i sprijine.

„Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori”

– Părinții nu mai ipostaziază niște valori, asta-i toată problema. Nu omul în sine, ci valorile pe care le ipostaziază. Iar valoarea supremă este relația lui cu Dumnezeu, faptul că are niște repere absolute, pe care părintele le urmărește în viața lui și le transmite și copilului, el având autoritatea pe care o dau valorile respective. Dacă valorile respective nu există, el nu mai are ce să transmită și nu mai e nimeni în fața copilului.

– Exact. Este neputincios. El a pierdut practic statura aceasta eroică din cauză că nu se mai nutrește din puterea aceasta a lui Dumnezeu. El este un luptător care nu mai convinge. Părintele dă o luptă, bineînțeles, o luptă foarte dură, dar este o luptă de supraviețuire, o luptă aproape a instinctelor. El nu se mai poate deloc concentra în activitatea sa și nu mai poate căuta valori care să-ți dea o certitudine, valori care să-ți dea o statură.

Practic, s-a pierdut autoritatea din pricină că omul s-a despărțit de Dumnezeu. Așa cum la Cain, de exemplu, semnul pierderii legăturii cu Dumnezeu era un tremurat, noi acum, în fața copiilor, arătăm ca niște adulți care revendicăm o autoritate firească, dar avem tremuratul lui Cain, fiindcă nu mai suntem uniți cu Dumnezeu. Am pierdut încredințarea că suntem nemuritori, în primul rând. Aici este marea bătălie care se duce. Noi, de fapt, suntem niște oameni care nu credem că suntem nemuritori, că suntem veșnici și că avem posibilitatea să fim dumnezei după har – asta este autoritatea pe care o așteaptă copilul de la tine: să fie încredințat că tu ești de nebiruit, ești nemuritor. Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori. Or, aici legătura s-a rupt. Ei nu pot accepta aceasta, inima lor curată nu poate accepta aceasta, și caută modelul, caută idolul care să-i satisfacă. Și, într-un anumit fel, îi satisface. Numai că, din păcate, mai devreme sau mai târziu se confruntă cu o mare dramă, cu o mare deziluzie și copiii, și părinții.

Singura modalitate – mai degrabă un strigăt, o rugăminte, o plângere, dacă vreți –, singura modalitate în care copiii vor accepta autoritatea părinților și se va reface legătura dintre părinți și copii, legătura dintre soți este ca adulții, părinții să refacă legătura cu Dumnezeu, să dobândească certitudinea că ei sunt nemuritori, că prin unire cu Hristos Cel înviat și ei vor învia, și noi vom învia. De fapt, dacă ai această certitudine că Hristos a înviat, dacă primești darul acesta de la Dumnezeu că Hristos a înviat, ca părinte, practic nici nu mai crezi că există moarte – și moartea chiar nu mai există. Această încredințare de la Dumnezeu că Hristos a înviat și că vei învia și tu îți dă certitudinea, statura și autoritatea asupra copilului, care va alerga la tine, indiferent în ce situație va fi, ca la cel care este dispus să îl ajute și cel care are posibilitatea să-l ajute. În definitiv, prin părinți, copiii ajung la Hristos.

Aceasta este concluzia: că omul trebuie să se întoarcă cu fața către Dumnezeu. Omul trebuie să înțeleagă că nu poate face nimic de unul singur, este cu totul copleșit, și toată zbaterea lui este un travaliu fără sens, fără un scop și fără sorți de izbândă.

„Inima caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește”

Noi înțelegem legătura cu Dumnezeu cel mai adesea ca pe o datorie, ca pe o obligație. Acesta este cumva începutul relației noastre cu Dumnezeu. Așa înțeleg și copiii, la o anumită vârstă. La vârsta copilăriei primesc în mod firesc legătura cu Dumnezeu ca pe o legătură de iubire. Pe măsură ce cresc, copiii învață de la adulți, de la societate, că legătura cu Dumnezeu este mai degrabă o obligație – iar această idee, care este cu totul falsă, care nu are nimic cu Ortodoxia, îi face la un moment dat să părăsească Biserica sau să se răcească în relația cu Dumnezeu. Refacerea acestei relații cu Dumnezeu înseamnă refacerea relației de iubire. Și aceasta are în natura ei libertatea. Omul nu poate să vină la Biserică îndemnat de cineva, ci numai îndemnat de inima lui, numai chemat de Dumnezeu. Inima, când aude chemarea lui Dumnezeu, caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește. Refacerea legăturii cu Dumnezeu este esențială pentru suflet sau, dacă vreți, pentru viața aceasta atât de trepidantă. Nu este chip să trăiești în afara legăturii cu Dumnezeu – de fapt nici nu poate fi numită „viață” atunci când te desparți de Izvorul vieții, Care este Hristos.

Trebuie să-L cunoaștem pe Hristos, asta este singura cerință imperativă care vine din interior, nu din exterior, să-L cunoaștem pe Hristos – și aceasta nu se poate face decât în taina Sfintei Liturghii, în Taina Pocăinței, în Taina Sfintei Euharistii. Omul, dacă nu se va împărtăși cu Hristos, nu va reuși să depășească nici greutățile acestea, și nici să biruie moartea.

Material realizat de

Virgiliu Gheorghe

Articolul aparut în numărul 72 (Ianuarie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Mă ascultă pe mine Dumnezeu?

Şi atunci mă gândeam – m-a încurajat foarte mult – , că Sfântul Macarie se ruga pentru Egipt şi se foloseau toţi de rugăciunile lui, şi ereticii (slujitorii idoleşti). Pentru toţi cetăţenii Egiptului s-a rugat. Să nu neglijaţi rugăciunea, zicând vorbe ca acestea: „Mă ascultă pe mine Dumnezeu?”

Părinţilor! Fraţilor! Dacă tu, frate, cum te consideri amărât, erai singur pe lume, Hristos se răstignea pentru tine! Aţi ştiut lucrul acesta? S-a răstignit întreg pentru fiecare din noi şi atunci nu mai suntem uşor de biruit!

Se luptă îngerul păzitor cu îngerul rău să ne câştige pe noi. Şi ştiţi care biruie? Acela de partea căruia suntem noi, acela biruie! Dacă ai fost de partea diavolului, a biruit pe frumuseţea asta de înger bun, de care se spune într-un loc aşa: „Este cu neputinţă să nu mori dacă ai vedea un înger în adevărata lui lumină!” Şi uite ce-i dăruim noi gratis dracului aşa de simplu: îi dăruim îngerul nostru! Adică l-am anulat.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 128-129

Extratereștri în vizită la Părintele Cleopa

”Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Făcusem Miezonoptica si eram pe la sfârsitul Utreniei, când deodată aud: buf, buf, buf! Se cutremura pământul. Eu am iesit să văd ce se aude, dar când am deschis usa la bordei am văzut afară o lumină mare si în lumină, o masină de alamă cu multe roti.

Din ea a coborât un om înalt, cu ochii mari, pe jumătate albi si pe jumătate negri, care numai atât a zis apăsat: ”Ce cauti aici?” Atunci mi-am adus aminte ce zic Sfintii Părinti. Că dacă ai Sfintele Taine, Îl ai pe Hristos viu! Eu aveam Sfintele Taine într-o scorbură de brad în bordei. Si când am văzut asa, am intrat repede înăuntru, am cuprins bradul cu Sfintele Taine în brate si numai atât am zis: ”Doamne Iisuse, nu mă lăsa!”

Să vezi tu atunci rugăciune când este dracul la usă! Si când m-am uitat din nou afară, l-am văzut cum se dădea înapoi alungat de puterea lui Hristos. Lângă bordei era o râpă mare unde a căzut acel duh necurat. Dar cum a căzut? Când a ajuns la râpă, s-a dat de trei ori peste cap cu tot cu masină si pe urmă a căzut si s-a făcut un zgomot mare de mi-au tiuit urechile până a doua zi la ora unu”.

Tot un soi de “extratereştrii”

Părintele Cleopa se nevoia mult în bordeiul său din pământ, rugându-se ziua si noaptea. Pentru aceea si diavolii îi făceau multe ispite si-l înspăimântau, fie treaz, fie prin somn si prin năluciri de tot felul, precum spunea mai târziu ucenicilor săi:

”Odată, pe la miezul noptii, citeam pravila, fiind la Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. Deodată a început un duruit puternic. Măi, zic eu, este cutremur mare! Când am deschis oleacă usa, am văzut o roată cât brazii de mare si niste arapi împrejurul ei, cu furci de foc. Si a zis unul: ”Acesta-i staretul Sihăstriei! Băgati-l în roată!” Si imediat m-am trezit pe roată deasupra. Roata se învârtea si ei stăteau gata cu furcile, ca să cad de pe roată în furcile lor.

Dar eu aveam la mine Acatistierul si am zis: ”Dati-vă la o parte, că am acte de la Maica Domnului!” Atunci n-am mai văzut nici roată, nici nimic. Si m-am trezit în bordei”.

Ioanichie Balan, Viata Parintelui Cleopa, Editura Doxologia, Iasi, 2011

Diavolul niciodată nu merge contra

– Satana îl luptă oare pe omul care nu face o lu­crare fină (subtilă, duhovnicească) întru sine?

– Satana nu se duce la un om netrebnic, ci se duce la un nevoitor pentru ca să-l ispitească şi să-l netreb­nicească. Nu pierde timpul să facă lucrare fină în unul care nu are nici el o lucrare fină. La cel care coase cu acul de cusut saci, trimite un diavol cu ace mari. La cel care face lucrare de mână fină, trimite un diavol care face lucru de mână fin. La cel care face broderie foarte fină, trimite un diavol care face lucrare foarte fină. La cei care fac lucrare brută în ei înşişi, trimite un diavol grosolan. La începători le trimite diavoli începători.

 Oamenii care au un suflet sensibil şi au multă mă­rime de suflet, trebuie să ia aminte, pentru că diavolul îşi bagă coada şi-i face şi mai sensibili, putând să-i aducă la melancolie sau chiar – ferească Dumnezeu! – la sinucidere. Diavolul niciodată nu merge contra, deşi pe noi, oamenii, ne pune să mergem împotriva seme­nilor noştri şi să ne certăm. Pe cel trândav îl face mai trândav. Îl odihneşte cu gândul: „Te doare capul, n-ai dispoziţie. Nu-i nimic dacă nu te scoli să te rogi”. Pe cel evlavios îl face mai evlavios, ca să-l arunce în mân­drie, sau îl îmbrânceşte să se nevoiască mai presus de puterile sale, astfel încât să-l istovească şi să-l facă să lase după aceea toate armele lui duhovniceşti, pentru ca mult-nevoitorul de mai înainte să se predea. Pe cel cu inimă aspră îl face şi mai aspru, iar pe cel sensibil, exagerat de sensibil.

Şi vezi atâţia oameni care se chinuiesc din pricina insomniilor şi iau medicamente, unii pentru că au o oarecare sensibilitate, alţii pentru că şi-au zdruncinat nervii lor. Rar poţi vedea un om echilibrat. Oamenii au devenit baterii. Cei mai mulţi sunt ca şi cum ar avea electricitate. Cei care nu se mărturisesc, primesc influenţele diavoleşti, au un magnetism diavolesc, pen­tru că diavolul are stăpânire peste ei. Puţini sunt oame­nii, fie ei băieţi ori fete, ori vârstnici, care au o privire curată. Demonizare! Ştii ce înseamnă demonizare? Să nu te poţi înţelege cu lumea.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 118-120

Durerea, cale spre Împărăție

Sfatul Părintelui Nikon, și întreaga învățătură a Sfinților Părinți despre trăirea durerii cu gândul la Domnul este de mare folos. Este de mare ajutor ca să ne vindecăm de patimile noastre.

Când luptăm direct cu o patimă, firea noastră căzută se revoltă că o lipsim de plăcerea cu care s-a obișnuit și de aceea cădem așa de ușor înapoi. Dar dacă alegem să îndurăm o durere în Numele Domnului, fie cea provenită din lipsa plăcerii pătimașe, fie cea din alte surse, ni se vindecă firea pentru că învață să pună în locul plăcerii sau ușurării psihice, bucuria biruinței. Ni se lărgește inima, pur și simplu.

Nu putem spune NU plăcerii, dar putem spune mai ușor DA durerii pentru că Domnul e cu noi în ea. Domnul și-a însușit prin întrupare firea noastră fără păcat, ca urmare El nu este cu noi, în noi când păcătuim. Ca urmare, nu a cunoscut plăcerea pătimașă și nu este cu noi când o trăim (fiind o trăire contra firii) sau ne îndulcim de ea. Dar și-a însușit firea noastră căzută, adică neputințele și durerile ei. Însușindu-și așadar durerile noastre, neputințele noastre este cu noi, cu firea sa îndumnezeită, atunci când le trăim.

Așa că, ori de câte ori acceptăm să trăim o durere sau o neputință intrăm în sinergie cu El, Îl întâlnim acolo și primim o nouă viață. Cu fiecare durere trăită împreună cu El ne naștem la o nouă viață, mereu la mai multă viață. Cu Domnul durerile devin dureri de naștere! Fără Domnul, durerea se transformă în cârtire, împotrivire, hulă, revoltă, adică tot atâtea forme de moarte, de fugă de Viața pe care ne-o dăruiește Dumnezeu.

“Iisuse al meu, scapă-mă! Preasfântă Maica lui Dumnezeu, ajută-mă!“

Nu sta, ci strigă: “Hristoase! Prea Sfânta Fecioară!” Nu te înmuia și nu primi tot felul de gânduri. Strigă continuu la Hristos. Înainte de a reuși ispita să dea naștere gândului în mintea ta, tu să-l zădărnicești cu rugăciunea. Nu-l lăsa.

Dar când tu lași necurățiile pe care le arunca înlăuntrul tău vrăjmașul, în cateva ore numai te-a și cuprins în mijlocul lor. După aceea, caută luptă ca să te poți curăți! Așa că silește-te. Este nevoie de osteneală și de durere multă, nu glumă. Inima ta va sângera.

Amărăciune, otravă vei bea, dar numai așa vei primi libertatea și te vei îndulci. Să nu crezi că lupta este mică. Trebuie să strigi ca nebuna: “Iisuse al meu, scapă-mă! Preasfântă Maica lui Dumnezeu, ajută-mă!” Ca o mașină să meargă limba ta: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ma! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Și când obosești, îți va veni o mângâiere pe care nu ai gustat-o niciodata. Dar dacă te lenevești și nu te îngrijești, nu te vei vindeca în veac.

Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996

Fiţi creştini autentici şi vă veţi mântui!

Sunt convins că, dacă în mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, atunci toţi căutătorii binelui autentic, văzând cum duhul zilei de azi, învăţăturile şi rânduielile de acum se contrazic una cu alta, toţi aceştia L-ar întreba pe Domnul, într-un singur glas: „Doamne, ce să facem ca să moştenim viaţa de veci? Ce să facem ca să ne mântuim?” Ei, fraţilor, Domnul ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13, 8). Atunci i-a spus iudeului să caute răspunsul în Lege: „Ce este scris în Lege, cum citești?”

Astăzi, fără îndoială că i-ar spune creştinului să deschidă Sfânta Evanghelie, să se îndrepte, în general, spre învăţătura Noului Testament sau spre Biserica lui Dumnezeu şi l-ar întreba: „Ceea ce este cuprins aici, cum înţelegi?” Este evident că Domnul, îndreptând atenţia iudeului către Lege, voise să-i sugereze: „Nici nu trebuie să întrebi, calea spre mântuire este scrisă în Lege; fă aşa şi te vei mântui. Pentru aceasta este dată Legea, ca să te ducă la mântuire”.

Tot aşa trebuie să le spunem şi noi creştinilor care se îndoiesc din pricina nelămuririlor care îi împresoară: „Nici nu trebuie să întrebaţi! Creştinismul este singura cale de mântuire. Fiţi creştini autentici şi vă veţi mântui”. La ce serveşte Sfânta Biserică, dogmele şi poruncile, la ce servesc Sfintele Taine, posturile, privegherile şi rugăciunile noastre, sfinţirile şi toate celelalte? Toate acestea sau toate cele cuprinse de Sfânta Biserică reprezintă calea sigură de mântuire. Cine va primi din toată inima şi va împlini sârguincios tot ce ne porunceşte Sfânta Biserică, acela nu este în afara drumului mântuirii.

Din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, p. 23-24

Să nu căutăm cu tot dinadinsul a dobândi ceea ce cerem, ci să le lăsăm în voia lui Dumnezeu

De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaşte toate ale vieţii noastre şi voieşte totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu şi lin, fără patimă şi constrângere.

Ştim că trecutul, prezentul şi viitorul – toate sunt goale, descoperite şi cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Lui” (Evrei 4, 13). Noi să nu stăruim; strădania aduce rău în loc de bine. Să nu căutăm cu tot dinadinsul a dobândi ceea ce cerem, ci să le lăsăm în voia lui Dumnezeu.

 

Căci, cu cât „vânăm” lucrul pe care îl dorim, cu atât el se îndepărtează. Aşadar – răbdare, credinţă şi linişte. Şi dacă noi uităm, Domnul nu uită niciodată şi, dacă este pentru binele nostru, ne va da ceea ce trebuie şi când trebuie.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 199-200

Cum ne preschimbă dragostea

Odata, intr-o gradina, crescuse un trandafir foarte frumos. Avea petale bogate, catifelate, si o culoare vie, incat nu iti puteai lua ochii de la el. Insa avea multi tepi si, fiind rautacios si mandru, credea ca era cel mai frumos din lume…Din inaltul cerului, Dumnezeu il privea si astepta ca el sa devina mai bun. Intr-o zi, Dumnezeu i-a spus :

– Trandafirule drag, esti atat de frumos ! Rautatea nu se potriveste cu infatisarea ta delicata.

– Mie imi dai sfaturi ? Mie ? a intrebat trandafirul nepoliticos si imbufnat. Sunt cel mai frumos din lume !

Vazand ca trandafirul nu intelegea, Dumnezeu a hotarat sa-l ajute. Daca ar fi ramas asa, de atata rautate s-ar fi uscat si ar fi murit. Si, ca sa-l faca sa devina mai bun, Dumnezeu la preschimbat intr-un cactus.Astfel, din trandafirul cel delicat doar tepii au mai ramas.

Cactusul s-a trezit la fereastra camerei unei fetite si a privit in jurul lui.Peste tot erau o multime de flori : muscate, lacramioare, un ficus, un crin si o garofita.Toate florile il priveau cu neincredere.

Fetita s-a asezat la fereastra si a inceput sa priveasca florile incantata.Deodata, vazand cactusul, a inceput sa planga.

– Saracutul de tine, cat de greu trebuie sa-ti fie !Nu ai nici o frunzulita si nu-ti creste nici o floricica.Nimeni nu are grija de tine, nimeni nu te alinta, nimeni nu te mangaie…Ce multi ghimpi ai !

„Iata ce am ajuns !Sa se smiorcaie o fetita pentru ca sunt tepos !”, se gandea cactusul.

Fetitei ii placeau toate florile, dar cel mai mult il iubea pe cactus.Ii daruia atat de multa caldura si dragoste, incat, dupa ce fetita il ingrijea, cactusul se simtea oarecum stanjenit, dar ii parea bine, fara sa inteleaga de ce.

– Buna ziua, comoara mea nepretuita ! Cum ai dormit? Ai visat ca erai in tarile calde ?

Astfel ii vorbra fetita in fiecare dimineata.

Cactusul nu intelegea de ce fetita se purta atat de frumos cu el si se intreba : „Oare de ce ma iubeste ?Pentru ca am ghimpi ?Daca as fi fost trandafir, atunci ar fi fost de la sine inteles ca m-ar fi iubit pentru frumusetea mea, dar asa…”

Intr-o zi, fetita s-a intepat in ghimpii cactusului si a tipat tare de durere. Cactusul s-a inspaimantat, gandindu-se ca fetita il va arunca :”Ei, pana aici mi-a fost. S-a terminat cu dragostea ei pentru mine! „Dar fetita si-a stres lacrima de pe obraz, a zambit si a zis :

– Te rog, iarta-ma ca n-am fost atenta ! Cred ca te-am speriat cand am tipat…

Atunci cactusul parca s-a trezit dintr-un somn lung si a inceput sa chibzuiasca : Oare de ce, atunci cand eram trandafir, credeam ca merit sa fiu iubit ?Care era meritul meu ?Dumnezeu imi daruise frumusete ca sa ii bucur pe cei din jur. El ma crestea, avea grija de mine si eu ce multumire Ii aduceam Lui pentru toate acestea ?Oare am facut ceva sa-i bucur pe ceilalti si sa le fac viata mai frumoasa ? Nu, n-am facut nimic. Atunci de ce sa ma iubeasca cineva ? Fetita care ma ingrijeste e plina de dragoste. Ea ii iubeste pe toti, chiar daca au tepi sau fac mofturi, si nu asteapta recunostinta sau multumiri pentru asta. Oare eu n-as putea sa fiu altfel, sa ma schimb? Pe aceasta fetita o poate indragi usor oricine. Cum sa nu o iubesti pentru bunatatea ei ? As vrea sa pot sa ii iubesc pe toti, nu numai pe ea… Dar imi sunt dragi toate florile: Ficusul impopotonat cu prea multe frunze, muscatele cu mirosul intepator si…cam urat, crinul cel caraghios, cu petalele lui prea mari, lacramioarele cele palide si triste, garofita cea slabuta…

Vazand sinceritatea lui, Dumnezeu l-a intrebat :

– Vrei sa te intorci in gradina ta si sa fii din nou trandafir ?

Auzind aceasta intrebare, cactusul s-a bucurat, dar imediat si-a amintit de fetita :

– Oare ce se va intampla atunci cand ea nu ma va gasi la fereastra ?”

Cactusul nu dorea sa o intristeze pe fetita si nici sa plece de langa ea.

– As vrea, daca se poate, sa raman pentru totdeauna cactus si sa am ghimpi, dar sa fiu alaturi de prietena mea. Cine stie, poate cu bunatatea si rabdarea ei ma va invata si pe mine sa iubesc !

Auzindu-i raspunsul, Dumnezeu a zambit. Apoi cactusul a privit in jur si florile de pe pervaz i s-au parut mai frumoase :

– Cat este de semet ficusul ! Ce delicate sunt muscatele cele imbujorate ! Si crinul cat este de frumos !Iar lacramioarele sunt atat de sfioase ! Ce vesela este mereu garofita !

Cactusul a inteles ca, vazand silinta sa de a deveni mai bun, Dumnezeu ii daruise puterea de a iubi. Atat de mult isi dorise sa faca si el ceva bun pentru cei din jurul sau, incat, coplesit de bucurie, a inflorit.

Fetita s-a trezit de dimineata si s-a apropiat de fereastra.

– Mamico, mamico ! a strigat ea.O minune ! O minune de la Dumnezeu ! Cactusul nostru a inflorit !

Fetita a sarit in sus de bucurie si a inceput sa bata din palme. Cactusul era atat de fericit, cum trandafirul nu fusese niciodata.

Din Povestiri pentru copii, Musafirul din cer, trad.din l.rusa de Ana Florea, ed.Sophia

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-10

SÂMBĂTĂ după Botezului Domnului Evanghelia de la Matei (IV, 1-11)

n vremea aceea Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi postind El patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se Ispititorul, I-a zis: „Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini“. Iar El, răspunzând, i-a zis: „Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“. Atunci diavolul L-a dus în Sfânta Cetate şi L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, că scris este: Îngerilor Săi le va porunci pentru tine şi ei te vor ridica pe mâini, ca nu cumva piciorul tău să ţi-l izbeşti de piatră“. Iisus i-a zis: „Dar mai este scris: Să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“. Diavolul L-a mai dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor şi I-a zis: „Pe acestea toate ţi le voi da ţie dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina“. Atunci Iisus i-a zis: „Mergi înapoia Mea, Satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti!“ Atunci diavolul L-a lăsat; şi iată, îngerii s’au apropiat de El şi-L slujeau.

Apostolul Zilei : 2015-01-10

SÂMBĂTĂ după Botezului Domnului Ap. Coloseni 1, 1-6

avel, apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu, şi Timotei, fratele nostru, sfinţilor şi credincioşilor fraţi întru Hristos, care sunt în Colose: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţumim lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, rugându-ne totdeauna pentru voi, căci am auzit despre credinţa voastră în Hristos Iisus şi despre dragostea ce aveţi către toţi sfinţii, pentru nădejdea cea gătită vouă în ceruri, de care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei, care, ajungând la voi, precum şi în toată lumea, aduce roadă şi sporeşte întocmai ca la voi, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut întru adevăr harul lui Dumnezeu.