Arhivă pentru 11 ianuarie 2015

11
ian.
15

Două dintre profețiile Sfântului Serafim de Virița

Sfantul Serafim de Virița, praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 21 martie, s-a nascut in anul 1865, intr-o localitate din regiunea Iaroslav si a trecut la cele vesnice in 1949, la varsta de 84 de ani. După îndelungi prigoane suferite din cauza regimului bolșevic și nenumărate arestări, sfântul se stabilește în Virița, o localitate aflata la numai 60 de kilometri distanta de Sankt Petersburg, unde își va duce nevoințele până la sfârșitul vieții. Acest sfant cuvios a ajuns cunoscut in toata lumea mai ales pentru darul inainte-cunoasterii si pentru profetiile sale, implinite la multi ani dupa moartea sa. Iată două dintre aceste profeții.

Prigoana asupra Bisericii

”Va veni vremea când nu persecuțiile, ci banii și bunătățile acestei lumi vor înstrăina pe oameni de Dumnezeu. Și se vor pierde mult mai multe suflete decât pe vremea prigoanelor. Pe de o parte se vor polei cupolele cu aur și se vor pune cruci pe ele, iar pe de altă parte va domni minciuna și răutatea. Biserica cea adevărată va fi mereu urmărită (prigonită). Cei care doresc să se mântuiască trebuie să treacă prin boli și prin necazuri. Modul în care se vor arăta persecuțiile va fi unul foarte viclean și va fi dificil ca cineva să le prevadă. Înfricoșător va fi timpul acela, îmi pare rău de cei care vor trăi atunci.”

Credința tinerilor

”Va veni timpul când corupția și desfrâul în rândul tinerilor va ajunge la punctul cel mai grav. Fecioria nu va mai fi prețuită aproape deloc. Păcatele vor lua amploare, iar tinerii vor crede că tot ce satisface dorințele lor este permis si necesar pentru viața lor. Dar Dumnezeu îi va chema pe aceștia iar ei vor înțelege că nu este folositor să continue o astfel de viață și în alte moduri se vor îndrepta către Dumnezeu. În mulți va înflori dorința unei vieți ascetice. Cei care mai înainte erau păcătoși și bețivi vor umple bisericile și vor simți o mare sete de viață duhovnicească. Mulți vor deveni călugări. Se vor deschide mănăstirile, iar bisericile se vor umple de credincioși. Faptul că astăzi trăiesc o viață păcătoasă, îi va conduce la pocăință profundă.”

Sfântul Serafim de Virița, viața, minunile și profețiile, Editura ”Stupul ortodox”, Tesalonic

11
ian.
15

Lucrul cel mai important este să ne creştem copiii în Domnul

copilPâna când vom mai fi doar carne? Pâna când o să ne tot aplecăm spre pamânt? Să lăsam totul şi prima noastră grijă să fie aceea de a ne creşte copiii în învăţătura şi certarea Domnului Iisus Hristos.

Dacă copilul învaţă de la început să se gândească la virtute, atunci deja a dobândit cea mai mare bogăţie şi cea mai mare slavă. Nu câştigi mai mult învăţându-l ceva artă şi filosofia celor din antichitate, cu care să faca bani, decât ai câştiga şi ai realiza dacă-l vei învăţă arta de a dispreţui banii.

Dacă vrei să fie bogat, învaţă-l să dispreţuiască banii.

Bogat nu e acela care are nevoie de bani mulţi şi e înconjurat de multe lucruri, ci cel care nu are nevoie de nimic. Asta să-l înveţi pe fiul tău, asta trebuie să ştie, fiindcă aceasta este bogăţia cea mai mare.

Nu-ţi bate capul cum să-l faci să progreseze în învăţătura lumească ca să devina ambiţios. Gândeşte-te cum să-l înveţi să dispreţuiască slava acestei vieţi. Numai aşa ar putea avea cu adevarat un nume bun şi ar deveni cu adevărat un om important.

Asta pot să facă şi săracul şi bogatul. Aceste lucruri nu se învaţă de la profesori şi nici din arte, ci din cuvintele dumnezeieşti.

Nu te îngriji să stea în aceasta viata mulţi ani, ci mai bine îngrijeşte-te să trăiască viaţa cea veşnică şi fără sfârşit.

Extras din
Sfântul Ioan gură de Aur, Parinti, copii şi cresterea lor, Culegere de texte patristice si traducerea lor în neogreaca de Ieromonahul Benedict Aghioratul, Editura Panaghia, p.26-27
11
ian.
15

Căsătoria – ca o lecţie lungă a smereniei

sm“De veţi întâlni un om smerit cu adevărat, veţi crede că e un băiat bun şi înţelept, iar ceea ce i-aţi relatat, i-a fost cu adevărat interesat. Dacă însă nu v-a făcut plăcere comunicarea cu el – probabil e datorită faptului că sunteţi invidios că viaţa poate fi primită atât de uşor şi cu încredere desăvârşită. El nu meditează la smerenia sa, de fapt el în genere nu se gândeşte la sine.” (Clive Lewis)

Creştinii mereu vorbesc despre smerenie şi mereu o proslăvesc. Doar că după pragul bisericii ea devine ca peştele scos din apă, – îşi pierde toată valoarea, dacă nu se transformă chiar într-un neajuns. Oare ce loc trebuie să ocupe smerenia într-o convorbire, într-un oficiu, pe stradă, într-un magazin? Aici adesea ea este privită nu ca o virtute, ci ca un handicap.

Cu toate acestea, e o calitate mai mult decât apreciabilă, – fără smerenie nu există nici o viaţă demnă şi nici o dragoste adevărată. Ea având şi un rol foarte importantă şi în viața de familie. O să încerc să dau explicaţii în limbajul psihologic, lăsând (aparent) puţin la o parte bogăţia tradițiilor creștine, pentru care smerenia a fost indispensabilă în toate veacurile.

Realismul smereniei

Ce reprezintă smerenia pentru mulţi oameni din prezent? Adesea acest cuvânt aduce cu sine asociaţii negative: o slăbiciune, o părere diminuată despre sine, imposibilitatea de a-ţi apăra propria poziţie, un om rușinos şi mereu umilit.  Aceasta e doar o caricatură a smereniei şi departe de a fi un adevăr.

În primul rând, smerenia nu e o părere diminuată despre sine, ci o apreciere obiectivă şi reală. Cu alte cuvinte, omul smerit, care repară bine încălţămintea sau care vorbeşte fluent engleza, nu va zice: „Eu repar încălţămintea (vorbesc engleza) mai rău decât toţi.” Mai degrabă îşi va aprecia just puterile sale. La urma urmei, dacă cineva având statura de 2 metri va afirma că e cel mai scund, nu vom putea spune că e un om smerit. Omul smerit e un om care-şi ştie foarte bine slăbiciunile. Doar orice om (şi creștinii cunosc cel mai bine acest fapt) e plin şi de neajunsuri adevărate, însoţite şi de un egoism profund.

E un tablou care ne trezeşte durere şi frică. Iar mândria adesea încearcă să ascundă starea reală a lucrurilor prin înşelare, formându-se un cerc vicios. Mândria ascunde neajunsurile proprii de sine şi de alţii, fără să le scoată la iveală, şi ca urmare le permite să se dezvolte, totodată pierzându-se total tabloul despre adevărata stare a lucrurilor.  Iar cel mai grav pentru păstrarea acestei imagini false, e că se va purcede şi la înjosirea altor oameni. E o greşeală gravă şi din păcate una de care suferă mai toţi oamenii.

Curajul care îi permite omului să se întâlnească cu starea reală a lucrurilor şi este smerenie. Smerenia e o corecţie pentru eroarea produsă în sufletul nostru de mândrie. Iată spre exemplu, practica Alcoolicilor Anonimi ne arată că, pentru a evada din această cumplită patimă, e nevoie fundamentală de smerenie. Toate încep de la faptul că omul recunoaşte că nu e în stare să stăpânească „problema” sa. Fără acest pas e zădarnică lupta. De aceea smerenia e foarte importantă în viaţa noastră – şi nu doar în cazul alcoolismului, desigur.

Raportarea justă faţă de sine schimbă multe. Iubirea corectă de sine permite celui smerit să convieţuiască mai uşor cu propriile neajunsuri, dar şi cu cele ale altora. Nu mai e necesară minciuna pentru a părea mai bun în ochii proprii, sau ai altora. De aceea el este gata să apară în faţa lumii aşa cum este, să fie supus judecăţii celor din jur, şi chiar să primească sfaturile acestora. Aceasta înseamnă şi că se poate schimba mai uşor.

Eliberarea de propriul „eu”

Există o neînţelegere destul de des întâlnită, care consideră modestia drept smerenie. Dar acestea sunt lucruri diferite. Desigur, modestia, adică dorinţa de a nu atrage o atenţie sporită asupra propriei persoane, poate exprima şi smerenie, dar nu neapărat. După modestie se pot ascunde şi neliniştea sau dorinţa de a fugi de răspundere.

Omul smerit nu va ieşi pe scenă să ţină o cuvântare, atunci când ştie că există cineva care o poate face mai bine ca el. Cel ruşinos nu o va face, având ca motiv pur și simplu frica. În al doilea caz, după această frică se ascunde teama de un posibil insucces, şi atunci modestia va fi doar o latură a mândriei, care tinde să păstreze imaginea unui “eu” desăvârșit. Omul care repetă mereu: „Nu sunt demn, nu sunt bun de nimic”, – poate atrage o atenţie mai sporită asupra propriei persoane şi într-o măsură oarecare o compătimire. Spre deosebire de el, omul smerit, atunci când va vedea că nu are cine ţine cuvântarea în cauză, o va face el însuși destul de uşor, fără a atrage atenţia la un posibil eşec. Cel smerit nici nu tinde spre această posibilă cuvântare în faţa unui public larg, dar şi nici nu se teme de ea, fiindu-i clar că propria persoană nu este centrul universului, în jurul căruia se învârt celelalte.

Omul liber de simţirea exagerat de bolnăvicioasă a propriului Eu percepe mai profund lumea înconjurătoare. El este deschis altor păreri și opinii și mult mai des este recunoscător pentru toate din viața sa. Toate acestea se reflectă în orice relaţii pe care le stabileşte. El nu are ca prioritate să-şi impună punctul său de vedere, el nu simte nevoia stringentă să-şi dovedească importanţa sau dreptatea sa. Astfel el ocupă în lumea relaţiilor interpersonale exact atât loc de cât are nevoie, lăsând spaţiu liber celorlalţi.

De fapt, să iubeşti înseamnă să plasezi în centrul vieţii şi o altă persoană. De aceea fără smerenie adevărată nici dragostea nu e prea posibilă.

Puterea căsătoriei

Însăşi unirea a doi oameni prin sfânta Taină a Cununiei e un pas al smereniei. „Am nevoie de tine, – îi spune soţul soţiei, – nu pot fi împlinit doar de propria persoană”. E un acord de „dependenţă” benevolă de o altă persoană. Mai apoi, puterea smereniei va lucra asupra acestei relații. La rândul său, o căsnicie bună ajută la creşterea acestei smerenii.

Căsătoria – e ca o lecţie lungă a smereniei. Unde mai poţi atât de clar să-ţi dai seama de propriul egoism şi tragica neputinţă de a iubi? Iar în căsătorie asemenea confruntări dureroase vor fi mereu: celălat, vrând sau nevrând, ne va aduce aminte de acestea tot timpul.

Mândria îl îndeamnă pe om să-şi dovedească propria importanţă şi desăvârşire, iar soţii au posibilitatea de a observa neajunsurile unul altuia. Astfel apare lupta învinuirilor – ca să nu mă doară propria nedesăvârşire, îl învinuiesc pe celălalt. Dar asemenea relații nu pot să se dezvolte.

Atunci când omul îşi apreciază propria persoană în mod realist, el îşi cunoaşte greşelile şi neajunsurile, el e gata să le accepte şi va fi mult mai îngăduitor faţă de neajunsurile altora. Aceasta soluţionează multe conflicte din familie, ajută la împăcare şi o conlucrarea pentru o familie fericită. În afară de aceasta, omul smerit e capabil să aprecieze şi să stimeze, dar chiar şi să-l observe pe altul. Şi nu în ultimul rând omul smerit iartă mult mai uşor. Astfel după o situaţie de nedepăşit (după părerea unora – să zicem că e vorba de adulter) se poate restabili familia doar prin smerenia ambilor părţi implicate.

Cum apare smerenia?

Deci cum am putea să o dobândim? Aici ar fi binevenite cuvintele: „Dacă cineva îşi doreşte să devină smerit, eu îi pot propune primul pas: daţi-vă seama de propria mândrie. Acest pas va fi unul esenţial. Cel puţin să înaintaţi fără el nu e posibil”. Şi aici apare un paradox: ca să înveţi smerenia trebuie să o ai de la început. Dar dacă conştient tind să uit de propriu Eu, oricum mă îngrijesc tot de el.

Mai corect ar fi să tindem, să ne îngrijim mai mult de celălat, şi să acordăm mai puţină atenţie propriei persoane. Dar şi această problemă e destul de grea pentru noi: ca să fii mai smerit, trebuie să iubeşti, iar ca să poţi iubi, trebuie să ai şi smerenie.

Înţelegând că prin propriile eforturi nici cu un firişor de păr nu te vei apropia de smerenie, trebuie să încerci să faci fapte care exprimă smerenie, făcând abstracție de tine însuți, să-ţi ajuţi cu ce poţi aproapele, să-i arăţi importanţa lui pentru tine, să primeşti obiecţile sale critice şi sfaturile, să-ți ceri iertare pentru greșelile proprii și chiar să accepți situația așa cum e, atunci când cel de alături îți greșește ție. Însă toate acestea singure nu vor face omul mai smerit.

După cum am văzut, în spatele mândriei se ascunde frica de a ne întâlni cu propriile neajunsuri şi păcate. Această frică poate fi biruită prin experienţa dragostei: atunci când eu sunt iubit pentru nimic, pot abandona tendinţa de a-mi apăra propriul eu. Dar acest fapt nu poate fi transformat într-un sfat de folos, într-o tehnică de a învăţa smerenia. Învățarea ei durează… o viață. Desigur pe calea unei vieţi creştine. Şi această cale neapărat trebuie să implice şi adevărul:  să abandonezi Eul tău nu numai în relațiile cu alții , ci şi cu Acela care Singur este blând și smerit cu inima.

sursa eparhia-saratov.ru

traducere şi adaptare Natalia Lozan

11
ian.
15

Darul preoţiei, e darul lui Dumnezeu

krestini03Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii! Eşti nemulţumit de preot, iar de care ai fi mulţumit, ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, iar la altul nu te lasă să mergi păcatele tale…

Orice Duhovnic, indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu şi credincioşii n-au nici un motiv de a-l ocoli. Darul acesta, al preoţiei, e darul lui Dumnezeu şi e în funcţie de Dumnezeu (atârnă de Dumnezeu), el nu e în atârnare de omul care-L reprezintă pe Dumnezeu. Prin glasul slugii Sale, (al preotului), Dumnezeu te iartă, fiindcă tu sub patrafir, în faţa Altarului, lui Dumnezeu te mărturiseşti. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de a te îndrepta.

 Sunteţi nemulţumiţi de preoţi?

Dar voi, oare, ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei preoţii? Ei sunt fiii voştri! Cum i-aţi născut, aşa-i aveţi! Ce le găsiţi vină numai lor? Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i!!

Iată, vă spun că tot poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai Împărăţiei lui Dumnezeu! Poporul îşi are în toate privinţele povăţuitorii pe care îi merită.

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, volumul 3, Editura  „Credinţa strămoşească”, 2005, p. 45-47

11
ian.
15

Trăirea ne­cazului ca întâlnire cu Dumnezeu

090817142859-large– Cum poţi să fii plin de Dumnezeu și plin de bucurie?

– Dacă eşti plin de Dumnezeu, eşti plin de bucurie. Şi numai dacă zici „Doamne!” cu toată prezenţa fiinţei tale, eşti plin de bucurie, pentru că numele „Doamne” este aducător de bucurie. Numai că mulţi dintre noi, multă vreme, nu ştim ce este bucuria. Bucuria nu ţine de ce facem, de ceea ce avem sau ni se întâmplă.

Bucuria ţine de a fi și a fi înseamnă comuniune cu Cel Ce Este, iar nu a face ceva sau a avea! Bucuria de a fi cu Dumnezeu este ca bucuria îndrăgostitului. Când eşti îndrăgostit eşti bucuros, dar nu înseamnă că nu ai necazuri. Dacă eşti îndră­gostit şi ai luat patru la un examen nu eşti bucuros că ai luat patru, eşti bucuros că eşti îndrăgostit, nu? Şi eşti necăjit că ai luat patru. Putem să avem necazuri dar, în acelaşi timp, să fim în bucurie. Aceasta ne aduce Dumnezeu: o bucurie pe care n-o ia nimeni şi nimic de la noi. Atunci vom cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu: „În lume neca­zuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”.

Nu fugiţi de necazuri şi nici nu le căutaţi şi nici nu treceţi peste ele – că mulţi zic: „Las’ că trec eu şi peste asta!” – Dacă ai trecut peste, ţi se va întâmpla iarăşi. Adică îţi vei produce sau vei atrage iarăşi la tine acel necaz din care poţi învăţa ce anume ai nevoie să schimbi la tine. Doar vedeţi că ni se întâmplă deseori acelaşi fel de ne­caz. Spunem: „Parcă-i un făcut!”. E chiar „un făcut!” Este un fel al meu de a face lucruri care provoacă o anumită situaţie. Asta trebuie să descopăr. Asta trebuie să învăţ. Şi învăţ dacă înţeleg ce voieşte Dumnezeu de la mine în acel necaz. Aşadar să treceţi „prin”! Aceasta este trăirea ne­cazului ca întâlnire cu Dumnezeu Care doreşte să-mi dă­ruiască şi mie biruinţa Sa asupra lumii care încearcă să mă ţină captiv!

Din Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 202-203

 

11
ian.
15

Tu…încă n-ai ajuns la casa ta…

WP23AWE5În timpul Cruciadelor, suveranul unui mic regat de sub Carpaţi şi-a luat rămas bun de la soţie şi copii şi s-a dus să lupte cu necredincioşii.

După doi ani de bătălii, rănit şi obosit, a hotărât să se întoarcă la ai săi. Dar drumul de la întoarcere l-a adus într-o regiune pustiită de război, unde nimeni nu credea în Dumnezeu. Inimos din fire, voievodul şi-a zis că e de datoria lui să pună umărul şi să-i întoarcă pe oameni cu faţa la Hristos. Astfel, a înălţat o biserică, apoi a construit o şcoală, un spital, un azil pentru bătrâni..

Muncea mereu, fără să-i pese de sine, de sănătatea sa. Uneori era atât de obosit şi chinuit, încât se gândea la moarte ca la o salvare, dar atunci îşi făcea apariţia Dumnezeu şi-i spunea:

– Rezistă, fiule. Nu te da bătut! iar eu voi avea grijă de tine când vei reveni acasă…

Şi omul nostru s-a jerfit în continuare pentru alţii, reuşind în cele din urmă, să aprindă flacăra speranţei, în sufletele celor deznădăjduiţi. Atunci a încălecat pe cal şi a zorit spre ţara sa.

Cât a ţinut drumul, a visat la bucuria revederii cu cei dragi. Îşi imagina cum va fi întâmpinat cu flori la porţile cetăţii, cum va primi în aclamaţiile poporului, coroana pe care o lăsase soţiei sale…

Dar, când a ajuns acasă nimeni nu a observat sosirea lui. Dimpotrivă, şi-a găsit soţia în mormânt, palatul în paragină, copiii împrăştiaţi prin lume…Prietenii i-au întors spatele ca unui cerşetor. Mulţimea l-a huidut şi n-a vrut să-l recunoască drept suveran…

Îndurerat de cele întîmplate, voievodul şi-a ridicat ochii spre cer şi a strigat:

– Doamne, oare asta e recunoştinţa ta? Pentru asta, ani în şir, m-ai lăsat să muncesc ca un rob pentru alţii, iar când am ajuns la casa mea, în loc de recunoştinţă, mi-ai dat o lecţie crudă de umilinţă?

-Tu…încă n-ai ajuns la casa ta…, i-a răspuns Dumnezeu. Adevărata casă a celor care se jerfesc pentru alţii e aici, lângă mine, în Împărăţia mea!

Foarte mulţi dintre noi cunosc acest adevăr, dar foarte puţini îşi dau seama că atâta timp cât mai suntem în viaţă avem suficiente şanse să înălţăm acolo, sus, în Împărăţia Cerurilor, temelia casei în care sufletul nostru va sălăşlui o veşnicie. Pentru asta e nevoie doar de puţin efort cu care să faci bine, cât mai mult bine pentru alţii.

Viaţa n-are sens, dacă o trăieşti doar pentru tine…

Extras din Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru, Ed. Tocono, 2011, p.68-70
11
ian.
15

Cum să iubim fără să ne împătimim?

how_much_you_love160413_g-680x365Cum să iubim fără să ne împătimim?

Dar cum să iubeşti şi să te împăti­meşti? Iubirea este dincolo de împătimire. Dacă ne împătimim, înseamnă că avem alt fel de iubire. Să încercăm să ve­dem pe toţi oamenii la fel. Că, dacă zic, eu o iubesc pe Angela, de exemplu, tot ce am acolo dau, nu faci mare treabă. Să-ţi păstrezi dragostea ta în aşa fel, ca să o poţi da tuturor câte puţin.

Celui ce vine la tine nu-i da tot deoda­tă, pentru că o să vină altul şi n-o să-i poţi da şi o să zică: „A, înseamnă că nu mă iubeşti”. Dacă vezi zece copii cerşe­tori şi ai cinci mii de lei, decât să le dai la doi dintre ei şi la ceilalţi să nu le dai, mai bine nu dai la nimeni. Da, asta-i după dragoste, pentru că nu-i folosesc atât de mult pe cei doi la care le-am dat câte două mii, pe cât îi mâhnesc pe ceilalţi opt care se ceartă jumătate de zi între ei, zicând că lor nu le-am dat. Să dai din ce ai pentru toţi la fel, sau să nu dai deloc.

Aşa este în orice lucru, chiar şi cu des­chiderea sufletească pe care o avem. Păi, a venit la mine un om, i-am acordat cinci minute, iar altuia un ceas şi s-a supărat. Poţi mâhni pe cineva şi cu milostenia ta, din cauza asta pe toate trebuie să le fa­cem tainic, cu înţelepciune.

Să ne gândim la toţi oamenii, asta în­seamnă să iubim fără patimă. Să nu dăruim unuia mai mult decât altuia. Tre­buie să vedem cât e de mare turta noas­tră, câţi suntem şi cum o tăiem. Asta în­seamnă să biruim în noi iubirea pătima­şă – să ne dăruim în egală măsură tutu­ror oamenilor şi, când nu putem, să ne abţinem. Aşa creştem în timp şi ajungem să nu mai greşim prin încercarea noastră de a iubi.

Din Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, p. 99-100

11
ian.
15

Trebuie să mănânci trei oușoare

pr-cleopaMai povestea Părintele Cleopa: ”Când am fost la Iasi pentru operatie, trebuia să-mi facă o urografie la rinichi. Era în Postul Mare. Mi-a făcut o analiză si -a iesit. Apoi a venit la mine o doctorită si mi-a zis:
– Părinte, ca să iasă urografia la rinichi, trebuie să mănânci trei ousoare!

– Ia ascultă, doamnă. Dacă îmi dai munti de aur de la Nicolina până la Copou, nu-ti mănânc trei ouă în Postul Mare!

– Iată de aceea veniti la spital si de aceea muriti!
– Si dacă oi muri, ce? Moare un rege? Moare un putregai de mosneag! Ce? Numai eu mor? Nu moare toată lumea?
– Si de ce nu mănânci ouă?
– Eu nu cred în ouă!
– Dar în ce crezi?
– Eu cred în Tatăl, în Fiul si în Duhul Sfânt!
S-a dus si m-a spus la directorul spitalului.
– Este acolo un părinte care nu vrea să mănânce ouă pentru analiză!
Dar directorul mă cunostea, si-i zice doctoritei: ”Păi tu stii cine-i părintele ăsta? Este Părintele Cleopa! El a stat aproape zece ani la pustie cu un cartof pe zi si ceva buruieni”
Când a auzit ea asa, a venit la mine în salon, cu mâncare de post pregătită de ea, si-a cerut iertare si-apoi am mers din nou la analiză.
Si mi-au făcut urografia aceea fără ouă. Când au venit cu cliseul, mi-au zis:
– Ia uite, părinte, ce frumos a iesit!
– Doamnă, a iesit fără trei ouă?
Râdeau toti. Rinichiul stâng se vedea mai umflat, iar rinichiul drept normal.
– Vedeti că a iesit fără ousoare?
– Părinte, ne iertati! Asa ceva n-am văzut de când suntem noi!
La iesire, portarul spitalului mi-a spus: ”Părinte Cleopa, dacă mai stăteati putin în spital, eu îmi terminam casa cu ce primeam de la vizitatorii care veneau la sfintia voastră!”

Ioanichie Balan, Viata Parintelui Cleopa, Editura Doxologia, Iasi, 2011
11
ian.
15

Manifestarea iubirii bărbatului faţă de femeia sa

dragoste._fericireVom nota câteva din sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Să-i spui cuvinte de dragoste:… Eu, dintre toate lucrurile, mai mult cinstesc iubirea ta şi nimic nu-mi este atât de chinuitor şi neplăcut pe cât a mă afla undeva departe de tine. Şi dacă ar trebui să le pierd pe toate, şi dacă aş fi în cele mai mari primejdii, orice lucru aş păţi, toate le pot suferi şi purta câtă vreme tu îmi eşti bine. Şi copiii atunci îmi sunt doriţi, când tu ne arăţi dragoste…

 Poate că ea îţi va spune cândva: Niciodată până acum nu am cheltuit din ale tale, le am încă pe ale mele, pe care mi le-au dăruit părinţii mei. Atunci tu să-i spui: Ce spui, buna mea soţie? Tu le ai încă pe ale tale? Care cuvânt poate să fie mai urât decât acesta? Nu mai ai trup care să fie al tău şi ai bani? Nu mai suntem două trupuri după nuntă, ci am devenit unul.

Nu avem două averi, ci una. Toate sunt ale tale şi eu sunt al tău, fata mea. Aceasta mă sfătuieşte Apostolul Pavel spunând că bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Şi dacă eu nu am stăpânire asupra trupului meu, ci tu, cu cât mai mult banii sunt ai tăi! Niciodată să nu-i vorbeşti într-un mod banal, ci cu prietenie, cu respect şi multă dragoste.

Să o preţuieşti şi nu se va afla în ea nevoia de a căuta preţuire de la alţii… Să o cinsteşti mai mult decât orice şi oricine, pentru toate, pentru frumuseţe, pentru înţelepciunea ei, şi să o lauzi. Să faci vădit faptul că îţi place compania ei şi că preferi să rămâi acasă, ca să fii împreună cu ea, decât să ieşi în piaţă.

Dintre toţi prietenii să o preferi pe ea, iar pe copiii pe care ţi i-a dăruit tot din pricina ei să-i iubeşti.”

Extras din Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 129-130

11
ian.
15

Ispita belşugului şi a confortului îndepărteaza sufletul de la Dumnezeu

serafim“Intr-un asemenea veac – scrie Arhiep. Averchie Tausev – pentru a fi un adevarat crestin ortodox, gata de a-si pastra credinta in Mantuitorul Hristos chiar si in fata mortii, este mult mai greu in zilele noastre decat in primele secole ale crestinismului” (…) Prigonirea crestinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulata. “Sub haina unei imparatii inselatoare, care arata minunat si ii duce pe multi in ratacire, se arata, de fapt, o prigoana ascunsa impotriva crestinismului… Aceasta prigoana este mult mai primejdioasa si mai infricosatoare decat prigoana fatisa, caci ameninta cu adevarat sa dea cu totul pierzarii sufletele – ceea ce inseamna moarte duhovniceasca” (…)

Ispita belsugului si a confortului indeparteaza sufletul de la Dumnezeu, “slujitorii lui Antihrist sa straduie mai mult decat orice sa Il scoata pe Dumnezeu din viata oamenilor, astfel incat acestia, multumiti cu belsugul material, sa nu simta in nici un fel nevoia de a se intoarce la Dumnezeu, sa nu-si mai aduca aminte de El, ca sa poata trai ca si cum Acesta nu ar exista defel.

Asadar, intreaga randuiala a vietii din zilele noastre, in asa numitele “tari libere”, unde nu este o prigoana fatisa impotriva credintei (..) este o primejdie si mai mare pentru sufletul unui crestin (decat o prigoana la aratare) caci il leaga cu desavarsire de pamant si-l face sa uite de Rai. Intreaga “cultura” contemporana, indreptata numai catre cunostinte cu desavarsire lumesti si intreg vartejul nebunesc al vietii legate de aceasta “cultura” il tin pe om intr-o stare neincetata de sterpiciune si de tulburare, care nu lasa nimanui putinta de a-si cerceta, doar putin mai adanc sufletul, in acest fel stingandu-se, incetul cu incetul, viata duhovniceasca”.

Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregatire pentru venirea lui Antihrist: “toate lucrurile care se intampla in zilele noastre – la cel mai inalt nivel in religie, guvernamant si in viata publica- {…} nu sunt altceva decat o lucrare intensa a slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea imparatiei sale”, iar aceasta lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre “crestini”, ca si de catre necrestini. (…)

“Toti cei care in aceste zile ravnesc sa nu-si piarda credinta in Mantuitorul Hristos trebuie sa se pazeasca si sa stea impotriva oricarei doriri a lucrurilor materialnice si pamantesti si impotriva amagirii care vine prin bunurile lumesti. Este peste masura de primejdios sa se invoiasca cineva cu orice dorinta de a-si face o cariera, de a-si fauri un nume, de a dobandi stapanire si trecere inaintea oamenilor, de a-si agonisi bogatii, de a se inconjura de lux si confort”.

Din “Ortodoxia şi Religia Viitorului”, Ieromonah Serafim Rose

11
ian.
15

Cum să am o relație autentică cu Dumnezeu și cu ceilalți?

asÎntr-o relație trebuie să te implici cu totul și sincer, până la sfârșit. Acestea sunt condițiile esențiale. În primul rând trebuie să înțelegi că relația este de natură personală. Și atunci, fiind personală, este intimă; fiind intimă, este și unică. Ar trebui să ne ferim puțin de a aplica unele rețete și secrete.

Lăsați inimile libere. Deschideți inima și lăsați-o să se ducă, căci știe ea să-și găsească locul și drumul. Nu-i puneți tot felul de piedici, nu-i trasați limite. Asta-i inima! Riscă. Pentru că urăște tiparele. Tiparele or fi ele corecte, dar nu-s frumoase. Frumusețea are adâncimi nebănuite. Și Dumnezeu este de partea frumuseții.

Niște copii au fost întrebați: „La ușa inimii cuiva trebuie să năvălești, să bați sau să te rogi?” Și o fetiță a răspuns: „La ușa inimii cuiva nu trebuie nici să năvălești, nici să bați, nici să te rogi; trebuie doar să cânți.” De ce? Fetița aceea știa că inima nu poate fi învinsă și convinsă de argumente; poate fi doar fermecată.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.

și tinerii aflați la Putna

11
ian.
15

Gândurile bune trebuie cultivate

6dded5a773b576051a78d33a3cae93f8Gândurile bune trebuie să le cultivi. Să te urmăreşti pe tine însuţi, să te cercetezi şi, atunci când vrăjmaşul îţi aduce gânduri rele, să încerci să le alungi şi să le înlocuieşti cu gânduri bune. Când te vei nevoi aşa, se va cultiva intenţia ta şi va deveni bună. Şi atunci, Dumnezeu, văzând intenţia ta cea bună, se va milostivi şi te va ajuta.

Gândurile bune, rod al unei cugetări binecuvântate de harul dumnezeiesc, antrenând simţirea şi voinţa, se vor concretiza în lucrări pozitive pe toate planurile.

Din Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 9

Eu cred că nu poate fi un îndemn mai frumos decât „gândiți frumos!”. Ce înseamnă „gândiți frumos!”? Înseamnă să nu te gândești la ceva frumos într-o anumită clipă, ci să gândești frumos în orice clipă, să fii atent la gânduri, să selectezi gândurile care-ți trec prin minte, să reții gândurile cele bune și, în măsura în care există posibilitatea, să le dai grai și să le întrupezi în fapte. Temelia vieții spirituale este gândul, de aceea în viața religioasă esențialul este discplina lăuntrică, disciplina de gând.

Este foarte important să știm că gândurile noastre le mai știe cineva: le știe Dumnezeu, le știe Domnul Hristos care e Dumnezeu adevărat și om adevărat. Domnul Hristos are în vedere gândurile noastre. De aceea, având în vedere faptul că prin mintea noastră trec tot felul de gânduri, și bune și rele, și frumoase și urâte, este important să fim cu luare-aminte la gânduri, să gândim frumos.

De ce? Pentru că, dacă gândim frumos și numai frumos, atunci trăim frumos și numai frumos, și dacă gândim frumos și trăim frumos, suntem fericiți. Și fericirea e mai aprope de tinerețe decât de bătrânețe.

Din Arhimandrit Teofil Părăian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 143-144

 

11
ian.
15

Mai suntem vii pentru lucrurile înalte şi frumoase ale vieţii?

1Un pădurar din Wisconsin mergea prin New-York, pe Parc Avenue. Deodată s-a oprit şi i-a spus însoţitorului său:  „Aud un greier”.

„Aiurea”, a răspuns prietenul său orăşean, „cum poţi să auzi un greier în zgomotul ăsta?”

„Dar îl aud”, a stăruit pădurarul. „Uite, am să-ţi arăt ceva”. Scoţând o monedă din buzunar, i-a dat drumul pe jos. Îndată toate capetele pe o rază de 20 de metri s-au întors să vadă ai cui bani au căzut.  „Vezi”, i-a răspuns pădurarul, „oamenii aud lucrurile după care e potrivită urechea lor. A mea s-a întâmplat să fie potrivită după greier „.

Viaţa este lucrul pentru care trăim. Viaţa este lucrul către care ne-am întors urechile minţii şi inimii. Elevul care rămâne corigent la geometrie fiindcă nu poate ţine minte o teoremă îşi aminteşte orice întâmplare din meciul de fotbal şi câte lovituri a dat fiecare judecător. Viaţa este lucrul pentru care trăim. Omul ce poate să ţină minte orice fluctuaţie la bursa de valori din ultimii doi ani nu-şi mai aduce aminte nici subiectul predicii de duminică. Viaţa este lucrul pentru care trăim: lucrul după care ne-am potrivit urechea mentală şi duhovnicească.

Pentru ce anume trăim? Suntem oare vii pentru lucrurile înalte şi bune ale vieţii? Sau trăim pentru cele mai mici, adeseori ieftine, nesemnificative şi josnice? Suntem vii oare faţă de cele veşnice?  Sau trăim numai pentru cele vremelnice şi trecătoare? 

Extras din
Vitamine duhovnicesti pentru intarirea sufletului. Zi de zi cu Hristos de-a lungul anului bisericesc.
vol. 1/ Anthony M. Coniaris, Bucureşti: Editura Sophia; Alexandria: Cartea Ortodoxă, 2009., p.130
11
ian.
15

De ce aşa puţini oameni vin la biserică?

ORTODOXPuţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus:

„Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el”

(Parafrază la Proverbe 13, 13).

Sfântul Ioan Gură de Aur

11
ian.
15

„Dacă Dumnezeu ştie toate, de ce trebuie să mă rog şi să-I spun?”

rugaciuneCum putem ajunge la rugăciune curată, la statornicia gândului în rugăciune?

Iarăşi vă zic: Este cu neputinţă! Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest „cu neputinţă” să vi se facă vouă, prin lucrarea lui Dumnezeu! Acuma, lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Tainele Bisericii, toate astea…

Când spunem în Rugăciunea de Mulţămire de după Sfânta Împărtăşanie, „să-mi fie acestea merinde spre viaţa de veci,” ce este această merinde. Este împuternicire; când eşti slăbănogit, că ai muncit mult, te aşezi niţel, îţi tragi sufletul, mănânci ceva, şi-o iei din nou de la început, şi continui să lucrezi. Aşa sunt şi aceste „merinde,” Tainele Bisericii, cu precădere Sfânta Împărtăşanie, dar toate sfinţeniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfinţit, adică Sfântul Maslu, anafura şi tot ce este sfinţenie, lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem să continuăm viaţa pocăinţei noastre, ba să o facem şi lucrătoare şi, „ajungând la Cel Neajuns”, şi noi ajungem la Cel Neajuns. Adică cele cu neputinţă omului se vor întâmpla în noi prin lucrarea lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea noastră.

Şi aicea profit ca să vă spun încă un lucru: De multe ori am avut şi eu întrebarea, şi mulţi tineri m-au întrebat: „Dar dacă Dumnezeu ştie toate, de ce trebuie să mă rog şi să-I spun?” Nu trebuie, dar de multe ori rugăciunea este singura metodă, singurul fel în care îmi pot arăta împreuna mea lucrare cu Dumnezeu. Zicând „Doamne, vreau asta,” Dumnezeu ştie că vreau; dar făcând aşa, încep o împreună-lucrare. Uneori e poate singurul lucru pe care pot să-l fac, alteori se adaugă la ceea ce fac. Deci „Doamne, dă-mi răbdare!” este deja o împreună-lucrare, Dumnezeu vrea să-mi dea răbdare. De ce? Fiindcă Dumnezeu este îndelung-răbdător. Vine un moment în care pot să-mi manifest răbdarea? Încerc cum pot. Voi reuşi sau voi cădea – vedea-voi! Dar deja, cerând de la Dumnezeu răbdare, împreună-lucrez cu Dumnezeu în mântuirea mea. Nu aştept: „Pică, pară mălăiaţă, în gura lui nătăfleaţă!” Fac şi eu ceva. Şi ce pot face? Întâi să cer Domnului: „Doamne, dă-mi asta!”

Extras din Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 139-140

11
ian.
15

Ce să facem cu defectele celuilalt?

26310-fullsize[1]Toţi avem defecte. Daţi-ne un sfat, ce să facem cu defectele celuilalt. Să le suportăm sau să încercăm să le transformăm în calităţi? În general, care variantă este de preferat?
– Nici, nici. Calităţile celuilalt trebuie puse alături de păcatele şi de greşelile noastre în doi desagi în faţă, iar greşelile celuilalt şi calităţile noastre în alţi doi desagi în spate. În felul acesta nu vom vedea în faţa noastră decât calităţile celuilalt şi defectele noastre. În spate vom avea calităţile noastre, căci este bine să nu le cunoaştem prea mult şi defectele celuilalt. Pentru că noi ne îngrijim mai întâi să scoatem bârna din ochiul nostru şi apoi paiul din ochiul aproapelui nostru. Dacă vrei să faci o transformare în prietenul tău, în aproapele tău, acest lucru presupune o diplomaţie foarte complicată, pentru că acest lucru trebuie să fie insesizabil. Dacă devine sesizabil, nu se ştie cum reacţionează celalalt şi poate să nu iasă bine.
Extras din Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 35
11
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-11

DUMINICĂ
după Botezului Domnului

Evanghelia de la Matei
(IV, 12-17)

n vremea aceea, auzind Iisus că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit şi a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi ale lui Neftalim, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin Isaia profetul care zice: Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, că s’a apropiat împărăţia cerurilor!“
11
ian.
15

Apostolul Zilei : 2015-01-11

DUMINICĂ
după Botezului Domnului

Ap. Efeseni 4,

7-13

f-150x1501raţilor, fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte