Arhivă pentru 12 ianuarie 2015

12
ian.
15

Eu cine sunt?

oglinda2Așadar, să nu ne mai judecăm  unii pe alții, ci mai degrabă judecai aceasta: să nu pui în calea fratelui piatră de alunecare sau de poticnire.”  (Rom. 14,13)
În loc să căutăm mereu greșeli și lipsuri la apropiații noștri, găsindu-ne chiar o plăcere din a le judeca faptele și intențiile, mai bine ar fi să ne gândim ce facem noi înșine și să ne străduim să evităm tot ceea ce ar putea deveni o ispită pentru frații noștri. Tratăm cu mare superficialitate propriile noastre cusururi, uitând că prin comportamentul nostru nechibzuit nu numai că îi ducem în ispită pe frații noștri mai mici, ci greșim împotriva legii căreia suntem chemați să slujim, atunci când nu îndeplinim în fapt acele reguli pe care căutăm să le impunem.
Suntem neobosiți atunci când ne osândim aproapele, dar foarte binevoitori față de noi înșine. Să ne întoarcem privirea spre noi înșine. Să ne întoarcem privirea spre noi, să ne judecăm fără milă și atunci ”Vom fi feriți de orice rău” (I Tesaloniceni 5,22). Astfel, fără vorbe mari, dar prin propriul nostru exemplu, am putea să-i aducem la Domnul pe frații noștri căzuți. Atunci viața noastră va fi ca o predică vie, mai de folos aproapelui decât o dojană sau o povață.
Recunoscându-ne viciile și scăderile, ”îi vom socoti pe alții mai de cinste decât pe noi înșine” (cf. Filipeni 2,3) și ni se va da harul făgăduit de Dumnezeu: ” Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriți le dă har” (Iacov 4,6).

 

Extras din
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 87-88
12
ian.
15

Cel mai mare lucru este să ai pacea sufletului

viataFiecare să fie conştient că dacă lucrează ceva este pentru Dumnezeu şi are plată de la Domnul. Deci nu-l interesează ce face altul. Dacă apare cârteala, lucrul ăla nu mai are valoare duhovnicească.

Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este să ai pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.

Ascultă, când cineva se învinovăţeşte pe sine de toate, să ştii că atunci e aproape de Dumnezeu iar când se îndreptăţeşte pe sine, atunci diavolul este cu el.

Nimeni nu vrea să ştie că cel mai mare lucru este să te cunoşti cu adevărat pe sine, cine eşti cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute.

Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi.

Din Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p.287-289-297

12
ian.
15

Aghiuţă vrea să ne vadă întristaţi

4779– Gheronda, de ce trec dintr-o dată de la bucurie la întristare?

– Trecerea bruscă de la bucurie la întristare de cele mai multe ori este de la ispititor. Aghiuţă cu ră­utatea lui îl războieşte mult pe om, mai ales pe cel sensibil şi vesel din fire, care caută să trăiască o vi­aţă duhovnicească. Aceasta este treaba lui: vrea să ne vadă întristaţi şi să se bucure. Dar de ce să-l lăsăm pe aghiuţă să-şi facă treaba? Nu este mai bună bucuria decât întristarea? Nu este mai bună dragostea decât răutatea?

– Uneori cad în întristare, fără să-mi dau seama din ce cauză.

Aghiuţă nu vrea ca cineva să se bucure. El găseşte moduri să-i întristeze şi pe cei care au motiv să se întristeze şi pe cei care nu au. Iar ceea ce văd la tine este că el caută o pricină ca să te arunce în deznădejde. Te încurcă din ce în ce mai mult cu nişte iţe fine. Aş zice că ai avea motiv să te întristezi dacă te-ar încurca cu o sfoară, dar tu te întristezi că te leagă cu nişte iţe fine pe care le vezi ca pe nişte sfori groase.

Nu te chinui fără motiv, căci aşa îi faci bucurie lui aghiuţă şi-L mâhneşti pe Hristos. Vrei să-L mâhneşti pe Hristos?

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 141

12
ian.
15

„Miluiește-mă, Doamne, sufletul meu s-a tulburat foarte…”

yUqGY2FphuACărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.

Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: „Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit în suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (…) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (…) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (…) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. „Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul. „cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în „piața” cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, p. 312-315

12
ian.
15

Respectul pentru soț/soție

sot_si_sotie_tainaÎn pericopa evanghelică de la Cununie există acest  cuvânt: ”Femeia să se teamă de bărbat” (Efeseni 5:33). Cu ușurință, unii ar putea înțelege de aici că acest ”să se teamă” este o oglindire a dominației masculine din societatea secolului I d.Hr. Cu toate acestea, teama față de o altă persoană nu presupune obligatoriu superioritatea acelei persoane. În mod real, teama se adresează și se manifestă în relația cu Dumnezeu, însă pe temeiul relației lui Dumnezeu cu creația Sa ea se manifestă și în relație cu creatura lui Dumnezeu, reprezentând în același timp și o manifestare a respectului față de viață, despre care învață Albert Schweitzer. Există, prin urmare, și respectul cuvenit celor creați după chipul lui Dumnezeu. Acest respect-teamă din partea soției față de soțul ei este echivalent cu respectul pe care se cuvine să îl arate soțul soției sale prin aceea că ”o iubește ca pe sine însuși”(Efeseni 5:33).

Respectul față de persoane ar trebui să caracterizeze toate relațiile interpersonale, dar mai ales în căsnicie se cuvine ca el să existe, fiindcă în căsnicie cei doi parteneri sunt uniți într-o intimitate unică, ca unii care alcătuiesc ”un singur trup”. Fără respect reciproc această intimitate se poate cu ușurință transforma în ură.

Renegocierea contractului nupțial la vârsta mijlocie, care a fost menționată anterior, înseamnă de fapt renegocierea conceptului de respect reciproc la această vârstă. Chiar dacă contractul nupțial variază de la cuplu la cuplu, respectul pentru soț sau soție se axează pe câteva puncte-cheie generale care definesc căsătoria.

În primul rând, ar trebui reconsiderată înțelegerea conviețuirii în căsătorie, acolo unde, desigur, este necesar acest lucru. Respectul înseamnă să-ți vezi soțul sau soția nu ca pe un prestator de servicii, ci ca pe o persoană unică și diferită de oricare alta, cu trăsături atrăgătoare și distincte. Acest respect este condiția sine qua non, ca să te bucuri de prezența celuilalt și în același timp este mobilul care îndeamnă perechea să facă lucruri plăcute împreună.

În al doilea rând, respectul pentru celălalt presupune să încercăm să îmbunătățim atracția reciprocă, aspect care, atât de limpede!, este esențial într-o relație întemeiată tocmai pe  atracție și pe răspunsul la nevoile celuilalt. Dacă avem așteptări neîmplinite în chestiunile concrete ale atracției și stimulului reciproc, un dialog cu soțul sau soția ar putea lămuri și îmbunătăți această situație.

În al treilea rând, respectul pentru celălalt presupune de asemenea să acceptăm faptul că intimitatea atât de mare și conviețuirea aduc cu sine și unele neplăceri și că acestea sunt aspecte de la sine înțelese, iar nu motive de critică, vezi, Doamne!, justificată, a celuilalt soț. Când tendințele noastre perfecționiste ne fac să luăm prea în serios aceste neplăceri și să ne pierdem astfel simțul umorului, există marele pericol să devenim aroganți și grosolani.

De altfel, respectul pentru soț sau soție înseamnă să încercăm serios măcar la vârsta maturității să eliminăm vechile animozități care s-au acumulat în ultimii ani și care împiedică noi începuturi în relație. După cum bine spunea Balzac: ”Căsătoria trebuie permanent să domine monstrul devorator care se numește Obișnuința”. La pragul maturității este momentul să încerci noi lucruri în căsnicia ta, să depășești tendința de împotrivire la schimbări, urmând cuvântului lui Pavel: “toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”(1 Corinteni 13:7). Doar astfel este posibil ca relația ta conjugală să devină o nouă creație.

De vreme ce căsnicia este o relație de conviețuire, este esențială abordarea în comun a problemelor și comunicarea care țintește la o dezvoltare a relației conjugale. Ascultați-vă cu atenție și îndeajuns unul pe celălalt! Cel mai des întâlnit reproș în familie este că membrii ei nu se ascultă unul pe celălalt. Însă purtând un dialog asupra posibilităților dumneavoastră conjugale, ați putea ajunge la anumite soluții la care nu ați fi putut ajunge de unul singur. Dacă astfel de idei și soluții sunt reciproc acceptate, este foarte posibil ca amândoi să vreți să le puneți în practică. În plus, discuțiile în comun sunt prin ele însele exerciții de apropiere între cei doi soți. Este binecunoscut faptul că dialogul dintre parteneri reprezintă cel mai important factor erogen.

Este necesar ca soții să investească timp, energie și să aibă inițiativă în căsnicia lor, așa încât ea să poată continua, chiar și după ce copiii vor fi plecat din casa părintească. Printr-un dialog purtat deschis asupra subiectelor delicate poți, de pildă, să conștientizezi că devii defensiv. Dacă ești și tu cum suntem mai toți, ar trebui să te aștepți la așa ceva. Atitudinea defensivă elimină, de obicei, zonele în care ne simțim vulnerabili și neacceptați. Dacă însă ajungem să acceptăm că ne manifestăm defensiv, vom putea găsi resurse în credința noastră pentru a ne învinge atitudinea defensivă.

Sursa: Părintele Filótheos Fáros, La jumătatea drumului, Editura Armós, p. 173-176.

12
ian.
15

Învățarea Evangheliei în viața de zi cu zi

156„Am citit Evanghelia nu o dată, dar rareori mi-a rămas ceva în memorie. Ca atare, de multă vreme doresc să învăț Evanghelia pe dinafară, însă din lenevire aceasta a rămas o dorință deșartă, neîmplinită. Acum, în cele din urmă, m-am hotărât s-o îndeplinesc, și iată că am învățat deja câteva capitole. Este bine?”

Este foarte bine! Ce cuvinte sunt pentru noi mai de preț decât cuvintele Mântuitorului nostru, și cu ce să ne sfințim mintea și memoria, dacă nu cu ele?

Ați descoperit, fără să știți, regula Sfântului Pahomie. acesta cerea ca monahii lui să știe pe dinafară Psalitarea și Evanghelia sau chiar întregul Noul Testament, și aveau lege ca oricând aveau timp liber să rostească ceva din cele învățate pe dinafară, cugetând la cele rostite, așa cum faceți și dumneavoastră.

Domnul să vă dea binecuvântare să continuați osteneala începută și să duceți lucrul acesta la bun sfârșit!

Aș dori să vă spun în această  privință o vorbă, două. Când învățați pe dinafară, străduiți-vă să cuprindeți cât mai limpede și mai deplin ideea Mântuitorului și să pătrundeți cât mai adânc în însemnătatea ei și în legătura ei cu toată suma lucrurilor în care credem.

Încă ceva: nimic din ceea ce învățați pe dinafară să nu rămână cunoașterea deșartă, ci să faceți în așa fel încât să vă înrâurească obieceiurile, simțămintele și dispozițiile sufletești și să vă călăuzească purtarea. Veți ajunge cu ușurință la ținta aceasta dacă veți relecta la ceea ce învățați și veți aplica la viața dumneavoastră, după metoda această simplă: „Domnul spune cutare și cutare lucru: ce pot eu să scot de aici pentru viața mea?”, sau:„Domnul poruncește așa și pe dincolo: cum pot eu să împilnesc această poruncă în împrejurările în care mă aflu?” , și așa mai departe.

Este de dorit să faceți așa, căci dacă nu veți face așa, când veți purta discuții nu vă veți abține să nu fă făliți cu cunoașterea Scripturii, iar de la osândire vă va fi încă și mai greu să vă abțineți.

Știți și singură cât de rele sunt lucrurile acestea. Dacă, în schimb, veți aplica la propria persoană cele învățate pe dinafară, conștiința faptului că viața nu vi se potrivește întru totul cu ceea ce ați hotărât să fie ea atunci când învățați Evanghelia pe dinafară nu vă lăsa limba dumneavoastră să osândească pe cineva ori să se laude cu cunoașterea Scripturii.

Și când purcedeți la învățarea pe dinafară, și când cugetați la cele învățate, și când le aplicați la dumneavoastră, nu uitați să vă rugați Domnului ca să vă lumineze și să vă întipărească limpede adevărurile Sale în inimă – pentru că unul singur este Învățătorul nostru: chiar EL.

Primiți aceasta cu credință și lucrați pe măsură. Dacă veți continua să vă osteniți cu credință și evlavie, veți afla asta din proprie experiență atunci când în mintea dumneavoastră, fără să știți cum și unde, vor prinde a roi contemplări luminoase.

Din Despre felurite probleme de credință și viață, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Sofia 2012

12
ian.
15

Dictatura lui…like

like-1367043436 ISTORISIREA ÎNTÂI

D. era un prieten de-al meu foarte apropiat. Am mâncat pâine și sare încă din copilăria noastră, însă după ce am crescut… ne-am pierdut unul de altul. Într-o zi când stăteam și mă întrebam ce face și unde se află prietenul meu (știam că se căsătorise și are și un băiețel), seara m-a sunat. Dar pentru ce? Ca să-mi ceară socoteală de ce nu am dat like („îmi place”) pentru niște fotografii ale lui pe care le-a postat pe Facebook (unde desigur suntem… prieteni, fie și virtual).

      Și-a adus aminte de mine, însă nu m-a întrebat ce fac, despre noutățile mele etc., ci numai ca să se intereseze de pierdutul like. Eu atunci l-am întrebat cum este, i-am mulțumit că și-a adus aminte de mine după atâta vreme, dar acela nimic.

– Bine, dar nu ai văzut fotografia pe care am pus-o ieri?, a insistat acela.

– Ce face femeia ta, copilul tău?, am insistat și eu.

– Atunci îți mai trimit o dată fotografia, a spus acela neluând în seamă întrebările mele. Să dai like, să nu uiți!

Atunci m-am enervat și i-am spus:

– Bine, măi D., este posibil să ne ai înscriși în lista ta de Facebook de atâta vreme și să mă scoți din sărite acum numai și numai pentru ca să-ți dau like? Ce fel de prieten ești? Ai uitat că…

Luasem avânt, dar însă în zadar. Din capătul celălalt al firului s-a auzit un „bip” prelung. Vechiul meu prieten îmi închisese telefonul. Convins că mult doritul like din partea mea este pierdut, a lepădat împreună cu el și prietenia noastră de atâția ani.

ISTORISIREA A DOUA

Stăteam la cafeneaua din orașul meu și mă desfătam de un frumos apus de soare. Însă aceste clipe au devenit subiect de discuție din partea lui M., verișoara mea, care a venit și m-a aflat în Pireu, „ca să-mi spună ceva important”, așa cum mi-a făgăduit. Și într-adevăr, discuția s-a aprins și iată durează de aproape trei ceasuri.

Această discuție „importantă”, se pare că este și unicat (!!!) în cafeneaua arhiplină, mai ales de tineri. Nu, nu glumesc! Muzica moderată și câteva cuvinte împrăștiate ale clienților vechi ai cafenelei erau singurele care se auzeau, în afară de noi doi… palavragii.

Mă uit în jurul meu să văd ce se întâmplă. La dreapta mea văd o pereche, fiecare afundat în uriașul ecran al mobilului său. La stânga, un grup de patru persoane având în mâini același fel de mobile și tablete. Stăteau liniștiți fără să-și poată ridica capul de la ele. Mai alături, niște adolescenți își făceau cu obsesie selfies și apoi, iarăși și iarăși afundați în ecran, fără să privească la cei cu care ieșiseră „împreună”.

Îmi vine în minte un gând deranjant, însă îndată m-am liniștit. „De ce să nu se uite la mobilele lor? Ce, să stea ca niște pustnici? Așa sunt tinerii astăzi. Așa comunică ei. Nu-i nici o problemă. Mi se pare că eu nu pot înțelege ce se întâmplă astăzi”. ”Ce, oare toți, mici, mijloci, mari și bătrâni, vor semăna cu mine și cu vara mea?”, mi-am spus în sinea mea.

Însă „argumentele” mele s-au dărâmat îndată, când un grup de vreo 50-60 ani vin și se așază la o masă din fața mea. Și ce fac? Înainte de a cere catalogul și de a comanda, îl întreabă cu nerăbdare pe servitor dacă magazinul are wi-fi. După ce primesc răspunsul afirmativ, cu toții scot pe masă cunoscutele tablete și mobile. Apoi… liniște deplină. O femeie din grup se ridică și fotografiază apusul de soare. „Nu se poate, îmi spun în sinea mea, cel puțin aceasta o va împărți cu ceilalți de lângă ea”.

Și într-adevăr, o împarte. Se adâncește în foarte scumpul său smartphone și face share, fără să scoată un cuvânt celor cu care ieșise împreună. Se vede că este foarte fericită.

Eu și cu vara mea discutam încet despre tâmpirea, constrângerea și de dictatura pe care o impuseseră în societatea contemporană așa-numitele „rețele sociale”. Mulți se întorc spre noi și ne privesc. Aproape că vorbim în șoaptă ca să nu le stricăm liniștea. Iarăși se uită la noi cu o expresie de mirare și nedumerire, ca și cum ne-ar spune: „Bine, ați venit aici ca să vorbiți? Nu aveți altceva de făcut?”.

Cu puțin înainte de a pleca, o tânără de la masa adolescenților se apropie de noi. „Oare ce vrea?”, m-am întrebat. „Vreți să ne faceți o fotografie?, mă întreabă. Entuziasmat numai de ideea că aceasta îi va face chiar și puțin să se desprindă de ecranele lor, am luat mobilul și le fac o fotografie. Toți erau veseli. Dar oare să fie adevărate aceste zâmbete?

„Mai faceți-ne una, domnule”, m-a rugat tânăra. Nu am apucat să dau înapoi mobilul, că am auzit:

– F., ai transmis-o? Hai, ce mai aștepți?

F. a transmis fotografia în câteva secunde, cu niște mișcări de mână rapide. Chipul ei întunecat, cu privirea ațintită, se lumina palid de lumina puternică a uriașului ecran.

Pauza cu fotografia se terminase. Acum iarăși, în tăcere și cu ochii pironiți pe ecrane, vânau neînduplecatul like. De altfel și fotografia tocmai pentru aceasta a fost folosită: pentru a arăta „cât de bine petrec” oamenii care nu au schimbat aproape nici un cuvânt atâtea ceasuri cât au stat împreună, unul lângă altul. Dar ce importanță are acesta? Dacă instantaneul va lua multe like-uri, totul va fi foarte bine. Altfel…

Toate pentru arătare, toate pentru spectacol. Fățărnicie și exhibiționism în același timp. Am ajuns prizonierii și încătușații unui ciudat regim dictatorial, a unei realități fictive inumane și antisociale: a dictaturii lui… like.

12
ian.
15

Basmul din Carpaţi

basmSe spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă…

„Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. „Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.

Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.

Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.

Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.

„Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate! strigau aceştia.

Cum arată?” „E plin de iertare”, murmura copilul.

Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, „despre Omul Frumos”.

12
ian.
15

Cum să te rogi, când nu poţi să te rogi?

mgnOKzvjMmkCând nu poţi să te rogi, n-ai cum să te rogi! Dar când nu eşti dispus să te rogi, când te simţi cumva împiedicat, atunci să te sileşti să faci lucrul acesta măcar cum l-ai face de program, de pravilă, fiindcă noi trebuie să avem un program de rugăciune, fiecare dintre noi trebuie să aibă o vreme afectată pentru rugăciune, fiindcă nu poţi progresa într-un lucru decât facându-l.

Nu poţi să te rogi mai bine altădată, dacă întrerupi rugăciunea astăzi. Nu te vei ruga mai bine mâine, dacă astăzi vei neglija rugăciunea. Şi atunci, te rogi cum poţi; chiar este un cuvânt care zice aşa: Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie.

Din Arhimandritul Teofil Părăian, „Din ospăţul credinţei”,Editura Mitropoliei Olteniei, p.56

12
ian.
15

Așa cum credem, așa ne și vine de la Dumnezeu

08873f2b4af4Întreaga viață a mult nevoitorului Iov, să ne devină pildă luminoasă în viața noastră ca să întâmpinăm orice necaz și din oricare parte ar fi, cu răbdare și credință. Fie ție după credința ta. Așa cum credem, așa ne și vine de la Dumnezeu. Când credem că putem, cu harul lui Dumnezeu să depășim cutare sau cutare necaz și supărare și stare, vom putea. Nu vom putea, dacă nu vom crede.

Oamenii de astăzi vin și spun : „Nu putem să creștem atâția copii”. Și ia să vedem, să lăsăm în trecut pe bunicii noștri cu atâția copii și cu atâta sărăcie și care au trecut prin atâtea și totuși au hrănit pe toți copiii lor. Astăzi noi spunem că nu putem. De ce încredințăm lucrurile puterilor noastre? De ce nu arătăm credință vie în Dumnezeu? Totuși la omul care crede, vine puterea lui Dumnezeu și credința îl întărește și Dumnezeu rânduiește toate.

Aici, cu o grijă naturală, Dumnezeu va rândui și nu vor lipsi păsările  și toate celelalte animale. Dar noi oamenii, cu rațiunea noastră, întemeind lucrurile pe rațiune și nu pe credință, vom face numai greșeli și prin urmare, nu vom putea face nimic. Avem totuși și în epoca de astăzi exemple luminoase și vrednice de a lua aminte la ele, cu familii mari, deși sunt oameni săraci.

– Dar, îmi veți spune că pruncii vor fi ajutați și îngrijiți mai puțin, și nu vor deveni toți copiii învățați.

– Desigur, nu vor putea deveni toți învățați, vor deveni și meseriași, vor face diferite meserii, dar, cel puțin, toți copiii vor trăi. Dar, noi ne construim viața în așa fel, încât să nu putem să-i creștem în mod natural, fiindcă atunci când vrem ca toți copiii să studieze sau când le dăm tot ceea ce ei își doresc, atunci normal că portofelul nu ajunge și, prin urmare, suntem lipsiți. Și uite-așa ne aflăm călcători ai poruncii lui Dumnezeu: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” și toate celelalte.

Așadar, exemplul luminos și rugăciunile multpătimitorului nostru Iov, pe care îl sărbătorim astăzi să ne ajute, astfel încât nevoințele lui, cununile lui, minunile lui, să ne dea mai multă putere și răbdare, încercând, fie și numai de departe să îl urmăm și să ajungem și noi la scopul final care este odihna în vecii vecilor, Ierusalimul cel de Sus.

Gheronda Efrem Aghioritul, (Filotheitul) – Despre ispite și necazuri

12
ian.
15

Apostolul Zilei : 2015-01-12

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Efeseni 4,

7-13

f-150x1501raţilor, fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.
12
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-12

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XX, 27-44)

n vremea aceea, apropiindu-se de Iisus unii dintre saducheii care spun că nu este înviere, L-au întrebat, zicând: „Învăţătorule, Moise a scris pentru noi: Dacă fratele cuiva moare având femeie dar neavând copii, pe femeie s’o ia fratele lui şi să-i ridice urmaş fratelui său. Erau dar şapte fraţi. Şi cel dintâi, luându-şi femeie, a murit fără copii; şi al doilea; a luat-o şi al treilea; şi tot aşa, toţi cei şapte n’au lăsat copii şi au murit. La urmă a murit şi femeia. Aşadar, la înviere, femeia va fi soţia căruia dintre ei?, că toţi şapte au avut-o de soţie“. Şi le-a zis Iisus: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea din morţI nici nu se însoară, nici nu se mărită. Că nici să moară nu mai pot, fiindcă sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morţii învie, a arătat-o şi Moise la rug când pe Domnul Îl numeşte Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Or, Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor; fiindcă toţi trăiesc întru El“. Iar unii dintre cărturari, răspunzând, au zis: „Învăţătorule, bine-ai zis…“, că nu mai cutezau să-L întrebe nimic. Dar i-a întrebat El: „Cum se spune oare că Hristos este fiul lui David? Că însuşi David spune în Cartea Psalmilor: Zis-a Domnul către Domnul meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Aşadar, David Îl numeşte Domn; atunci, cum de este fiul lui?“



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte