Arhivă pentru 13 ianuarie 2015

13
ian.
15

Cuvânt la Tăierea împrejur a Domnului – despre creşterea copiilor

taierea„Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus” (Luca 2, 51)

Când Apostolul vorbeşte despre însuşirile cele bune ale unei văduve, aminteşte, mai înainte de toate, că ea trebuie să fi crescut copii (I Timotei 5, 9-10).

Însă cuvântul „creştere” el nu-l ia într-un înţeles obştesc, de jos, precum mulţi înţeleg aceasta, că adică văduva nu trebuie să fi lăsat copiii săi să moară de foame. Chiar singură, puterea firii unei mame nu ar fi îngăduit aceasta, şi de aceea nu este trebuinţă de vreo lege ca văduva să nu lase copiii săi flămânzi. Apostolul vorbeşte aici despre creşterea întru cucernicie şi dreptate. Iar mamele care nu îşi cresc aşa copiii lor sunt mai rele decât cele ce îşi omoară copiii.
Aceasta trebuie să se zică nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor.

Mulţi părinţi îşi dau toată truda ce se poate gândi pentru ca să agonisească fiului lor un cal bun, o casă frumoasă, o moşie preţioasă, dar pentru ca el să dobândească un suflet nobil şi un simţământ cucernic, nu se îngrijesc cât de puţin. Şi tocmai aceasta duce toată lumea în neorânduială, că noi nu creştem copiii noştri după cuviinţă şi ne îngrijim numai pentru averea lor, şi nu pentru sufletele lor.

Aceasta este cu adevărat cea mai mare nebunie. Căci fie averea cât de mare şi cât de însemnată, dacă acela care are să o moştenească nu este îmbunătăţit şi drept, ea trebuie a se socoti ca şi pierdută; ba încă unui astfel de om, averea îi este chiar spre pierzare şi îl duce încă mai sigur şi mai adânc în iad. Dimpotrivă, dacă sufletul este nobil şi îmbunătăţit, el, şi sărac fiind, va fi fericit.

De aceea, noi trebuie să ne îngrijim să nu-i facem bogaţi în aur, argint şi în alte lucruri asemenea, ci să fie foarte bogaţi în cucernicie, în dreptate şi în fapta cea bună; să nu aibă multe trebuinţe şi să nu umble cu ardoare după bunurile şi după plăcerile pământeşti. Trebuie să fim cu luare aminte asupra ieşirii şi intrării lor, asupra purtării, umblării şi asupra prietenilor lor, ştiind că cine este leneş întru aceasta nu poate nădăjdui iertarea de la Dumnezeu.

Dacă purtarea de grijă pentru mântuirea altor oameni este una dintre cele mai mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: „Nimeni să nu caute folosul său, ci folosul altuia” (I Corinteni 10, 24), cu cât mai mult fiecare va trebui  să fie răspunzător pentru îngrijirea de mântuirea copiilor săi!

Dumnezeu va zice către fiecare tată: „Nu am dat Eu copil dintru început în casa ta? Nu  te-am pus Eu pe tine învăţător, crescător, îngrijitor şi stăpân al lui? Nu am pus Eu în mâinile tale toată puterea asupra lui? Când el era încă gingaş, ţi l-am dat ţie, ca să-l formezi şi să-l orânduieşti”. Ce iertare poţi nădăjdui, când tu pregeţi şi treci cu vederea creşterea lui?

Sau ce poţi tu, oare, să zici spre dezvinovăţirea ta? Poate că fiul tău este greu de înfrânat şi îndărătnic. Dar la aceasta trebuia să gândeşti de mai înainte, când el era încă mic şi uşor se putea înfrâna; de atunci să te fi îngrijit a-l îmblânzi, a-l obişnui la datoriile lui, a-l aduce la orânduială şi a stârpi bolile sufletului său.

Când ogorul inimii lui era încă uşor de lucrat, de atunci trebuia să smulgi spinii, atunci când ei, la vârsta cea fragedă, uşor se pot smulge. Şi astfel, patimile copilului nu s-ar fi făcut, prin lenevirea ta, mai mari şi nebiruite.

Pentru aceea, zice înţeleptul Sirah: „De ai feciori, învaţă-i şi pleacă din pruncie grumazul lor” (Sirah 7, 24). Şi Dumnezeu nu numai că îţi porunceşte aceasta, ci mai vârtos te şi ajută El însuşi. Cum şi în ce chip? Prin aceea că zice: „ Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe  mama sa, cu moarte să se omoare” (Ieşirea 21, 17). Vezi tu cum îngrozeşte El pe copii şi cum îi înspăimântă; cât de mult îţi înlesneşte stăpânirea asupra lor?

Iar dacă Dumnezeu pedepseşte cu moarte îndrăzneala copiilor împotriva părinţilor, apoi cum putem să ne dezvinovăţim când am privit cu nepăsare îndrăzneala copiilor noştri împotriva lui Dumnezeu?

Dumnezeu zice fiecărui tată: „Pe fiul care te ocărăşte pe tine îl voi pedepsi cu moarte; iar tu nu voieşti nici măcar cu un cuvânt să tulburi pe cel ce calcă cu picioarele poruncile Mele? Merită acesta iertare?”. Tu vezi cum el cutează împotriva Făcătorului său, şi nici măcar nu te superi de aceasta, nu-l ameninţi, nu-l pedepseşti, deşi ştii bine că Dumnezeu opreşte astfel de îngăduinţă.

Şi Dumnezeu face aceasta nu pentru că o astfel de jignire ar aduce vătămare Celui Preaînalt şi neatins, ci pentru ca să mântuiască pe fiul tău cel păcătos. Iar cel ce este atât de nebun şi se îndârjeşte împotriva lui Dumnezeu, acela încă şi mai mult va păcătui împotriva tatălui său şi a propriei lui mântuiri sufleteşti.

Aşadar, să nu fim fără de grijă despre aceasta, ştiind că atunci când copiii păzesc cu credinţă datoriile lor către Dumnezeu, şi în celelalte lucruri ale vieţii dobândesc fericire şi cinste, fiindcă oricine cinsteşte şi stimează un om îmbunătăţit şi bine crescut, fie el oricât de sărac; pe când pe cel rău şi fără de rânduială, toţi îl înjură şi îl urăsc, fie el oricât de bogat.

Insă un fiu bine crescut, nu numai de la alţii va dobândi stimă, dar şi de tine, tatăl său, va fi mai iubit, fiindcă la dragostea cea firească se adaugă încă un alt temei al iubirii, adică fapta cea bună a fiului. Afară de aceasta, un astfel de fiu nu numai că îţi va fi mai drag, ci încă mult mai plăcut şi mai folositor, căci el te va cinsti şi te va sprijini la bătrâneţile tale.

Precum cei care sunt nemulţumitori către Dumnezeu nu stimează nici pe părinţii lor, tot aşa cei ce cinstesc pe Dumnezeu, arată şi părinţilor lor tot respectul. De aceea, pentru ca tu să fii plăcut atât lui Dumnezeu, cât şi oamenilor, ca să-ţi găteşti o viaţă fericită şi să scapi de pedeapsă în viaţa viitoare, creşte pe copilul tău cu toată grija.

Iar cum că cei care nu cresc copiii lor cu grijă, deşi ei altminteri ar fi buni şi vrednici, totuşi se pedepsesc greu, aceasta se arată dintr-o istorie veche, pe care o voi povesti.

A fost un preot mare între iudei, anume Eli (I Regi 2, 11). Eli era vrednic şi bun, însă avea doi feciori foarte răi, pe care nu i-a ţinut în frâu şi nu i-a domolit, sau cel puţin nu făcuse aceasta cu destulă putere şi stăruinţă; căci el ar fi trebuit să-i înfrâneze, să-i alunge din casa sa şi în tot chipul să-i pedepsească, pentru ca să-i îndrepteze.

Însă el numai îi îndemna şi se mulţumea a le da sfaturi blânde, zicându-le: „Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi… ” (I Regi 2, 23). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat împotriva lui Dumnezeu şi tu îi numeşti „fii ai tăi”? Ei nu vor să mai recunoască pe Făcătorul lor şi tu mărturiseşti încă înrudirea ta cu dânşii? De aceea zice Sfânta Scriptură: „Eli nu a certat pe fii săi” (I Regi 3, 13). Căci, când cineva îndeamnă simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a folosi un mijloc aspru şi tare, precum cere boala.

Aşadar, nu este de ajuns numai a spune copiilor greşelile şi a-i sfătui, ci trebuie a-i şi înfricoşa, spre a dezrădăcina obiceiurile cele rele de la început. Însă tocmai prin aceea, că Eli, deşi îndemna pe fii săi, însă nu cu destulă stăruinţă, precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat în mâinile vrăjmaşilor. Ei au căzut într-o bătălie contra filistenilor, şi fiindcă el n-a putut suferi vestea aceasta, a căzut de pe scaunul său, şi-a frânt grumazul şi a murit.

Vezi că am avut dreptate când am zis că părinţii care nu-şi cresc copiii şi nu-i ţin întru cucernicie sunt adevăraţi ucigaşi ai copiilor lor? Aşa a fost şi Eli, ucigaşul fiilor săi. Adică, măcar că vrăjmaşii au omorât pe fiii lui, totuşi, el a fost vinovat de moartea lor, căci prin lenevirea sa în creşterea lor, el le-a răpit ajutorul lui Dumnezeu şi, prin aceasta, i-a dat fără pază şi fără apărare ucigaşilor lor. Dar el a omorât nu numai pe fiii săi, ci şi pe sine însuşi.

Aceeaşi soartă o au încă şi acum mulţi părinţi. Fiindcă ei nu voiesc să fie aspri, nu voiesc să-i înfrâneze şi să-i tulbure pe copiii lor cei fără de rânduială şi păcătoşi, ei adeseori sunt siliţi a privi cum aceştia, pentru nelegiuiri, sunt prinşi, târâţi înaintea scaunului judecăţii, aruncaţi în temniţă, sau chiar şi omorâţi.

Căci dacă tu nu-i pedepseşti, nu-i îndreptezi, atunci va urma pentru dânşii judecata după legile comune şi se vor pedepsi public. La această nenorocire se adaugă şi ruşinea, căci toţi arată cu degetul pe tatăl al cărui fiu a luat un asemenea sfârşit, şi îi fac imposibilă orice ieşire din casă. Căci cu ce ochi poate el să se uite la cei cu care se întâlneşte, după ce fiul lui a adus asupră-i o astfel de ruşine, o astfel de nenorocire?

De aceea, vă poftesc şi vă rog, aveţi grijă de copiii voştri, şi anume de mântuirea sufletului lor. Tu, tatăl casei, eşti un dascăl pentru toată casa ta, şi Dumnezeu neîncetat trimite la tine la şcoală pe femeia ta şi pe copiii tăi.

Pentru femei Apostolul Pavel grăieşte: „… de voie se să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor” (I Corinteni 14, 35), iar pentru copii: „… creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).

Gândeşte că tu ai în casa ta nişte statui de aur, adică copiii tăi, de aceea orânduieşte-i, cercetează-i în toate zilele cu luare aminte, împodobeşte şi formează sufletul lor în tot chipul. Urmează lui Iov celui cucernic, care, de teamă ca nu cumva fiii lui să fi păcătuit cu ceva în inimile lor, aducea jertfă pentru dânşii şi era cu multă luare aminte pentru ei.

Urmează încă şi exemplul patriarhului Avraam. Şi el se îngrijea nu ca să lase fiului său bani şi comori, ci se uita la împlinirea Legii lui Dumnezeu, ca să insufle urmaşilor săi din toate puterile împlinirea acesteia. Martor pentru această faptă bună a sa este însuşi Dumnezeu, când zice: „Ştiu că va porunci fiilor şi urmaşilor săi, ca să păzească căile Domnului şi să facă dreptate” (Facerea 18, 19).

Iar David, când era să moară, a chemat pe fiul său, şi în loc de avere i-a lăsat o sfătuire pe care el adesea o repeta, adică: „Dacă tu, fiul meu, vei trăi după Legea cea dumnezeiască, nu te va întâmpina nici o nenorocire, ci toate îţi vor merge cu folos şi te vei îndulci de mare apărare şi linişte. Iar dacă vei pierde sprijinul lui Dumnezeu, nu-ţi va putea folosi împărăţia şi toată puterea lumii” (III Regi, cap. 2). Acestea şi altele asemenea i-a vorbit el, deşi nu cu aceste cuvinte.

Deci şi noi, atât în viaţă, cât şi la moarte, acestea să vorbim copiilor noştri şi să-i convingem că/frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, moştenirea cea mai sigură şi comoara cea mai nepieritoare. Să nu ne zbuciumăm a le lăsa comori trecătoare, ci cucernicia, care este o avere netrecătoare şi trainică.

Unde lipseşte cucernicia, acolo şi averea ce o are cineva se prăpădeşte în primejdii şi în ruşine. Unde este cucernicia, acolo se vor dobândi şi averile, pe care cineva încă nu le are. Dacă tu vei creşte pe fiul tău în fapta cea bună, şi alţii vor creşte tot aşa pe fiii lor, atunci se va forma un lanţ, un şir de bună purtare, care va cuprinde la urmă pe toţi; un şir care începe de la tine şi care, pentru creşterea cea bună a copiilor, îţi va aduce roade slăvite.

Un copil are trebuinţă de asprime, de supraveghere şi de frică. Aceasta însă eu nu o zic pentru ca voi să vă purtaţi neprieteneşte cu copiii, ci pentru ca să fiţi mult stimaţi de către dânşii. Dacă şi femeia trebuie să stimeze pe bărbatul său şi să se teamă de dânsul, cu cât mai mult copiii trebuie să se teamă de tatăl lor! Nu-mi răspunde mie că tinereţea nu se poate domoli.

Căci dacă Pavel cere o astfel de îngrijire de la o văduvă, cu cât mai mult o va cere de la un bărbat? Dacă însă nu ar fi cu putinţă, desigur, el nu ar fi recomandat-o. Toată răutatea copiilor se reazemă pe lenea noastră, căci noi de la început, din vârsta cea fragedă, nu i-am ţinut în cucernicie şi în frica Domnului. Noi ne îngrijim ca ei să capete cultură lumească, să înveţe lucruri şi afaceri lumeşti, cheltuim bani pentru acestea, rugăm pentru dânşii pe prietenii noştri şi nu lăsăm nici o cale neîncercată, dar nu ne îngrijim nicidecum ca ei să fie cu trecere la împăratul îngerilor.

Noi totdeauna le îngăduim a vizita teatrele, dar nu-i silim să se ducă la biserică. Şi dacă copilul vine aici de vreo două ori, stă fără nici un folos şi câştig. Insă nu trebuie să fie aşa, ci precum atunci când îi trimitem la şcoală, le cerem socoteală de ceea ce au învăţat, tot aşa trebuie să fie şi când îi trimitem la Biserică, sau mai vârtos când îi ducem noi înşine.

Trebuie, după aceea, a-i întreba ce au auzit sau ce au învăţat aici. Dacă procedăm astfel, îndreptarea copiilor ne va fi un lucru foarte uşor f şi îndemânatic. Dacă ei, acasă, totdeauna ne aud vorbind de faptele cele bune şi îi învăţăm datoriile lor, dacă cele ce aud în biserică se unesc cu cele auzite acasă, atunci ei, în curând, ne vor arăta roadele cele slăvite ale acestei nobile seminţii.

Dar noi nu facem nimic din toate acestea; datoriile, care sunt cele mai neapărate, noi le privim ca lucruri lăturalnice, şi dacă cineva ne îndeamnă la ele, noi râdem de dânsul. De aceea, toate merg pe dos, şi de acolo vine că cei ce nu au fost crescuţi de părinţii lor, trebuie să fie certaţi de legile civile.

Dar nu simţi tu ruşine şi nu roşeşti când vezi că judecătorul pedepseşte pe fiul tău şi îl îndreaptă, şi că el are trebuinţa de certare străină, deşi atâta vreme a fost lângă tine? Nu te ascunzi, nu te acoperi de ruşine? Spune-mi, mai poţi tu purta numele de tată, când tu ai fost un vânzător al fiului tău şi nu i-ai dat paza trebuincioasă, ci l-ai lăsat să se piardă prin tot felul de răutate?

Când vezi un om rău că îţi bate copilul, te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Iar când vezi pe satana în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău, şi duhurile rele amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi, dormitând, nu te superi şi nu cauţi să mântuieşti copilul tău. Şi aceasta ar fi de cea mai mare trebuinţă, căci păcatul este cel mai rău dintre duhurile rele, şi cel ce trăieşte în păcat nu poate să se mântuiască.

Aşadar, pe un fiu păcătos nu trebuie numai a-l plânge, ci încă a-l şi pedepsi şi a-l certa, a-l opri şi a-l ţine în frică, a căuta ca prin tot felul de leacuri să-l vindeci de boala lui cea sufletească. Tu trebuie să urmezi văduvei, despre care zice Pavel: „a crescut feciori”.

Căci marele Apostol nu îndreaptă îndemnarea sa numai spre văduve, ci spre toţi. El sfătuieşte pe toţi oamenii, când zice: „Creşteţi pe copii întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Iar aceasta este cea dintâi şi mai mare avere cu care părinţii pot împodobi un copil.

Amin.

  Sfantul Ioan Gura de Aur

din “Predici la duminici si sarbatori”

13
ian.
15

La final vine prăjitura

batranicaSunt oameni pentru care moartea nu are nimic fioros sau înspăimântător. Pentru că ştiu că ceea ce au primit şi au lucrat bun în viaţă se va prelungi în eternitate şi chiar va fi cu mult mai mult răsplătit acolo.
O bătrână, pe patul de spital, vorbea senină cu preotul care venise s-o viziteze. „Domnul mi-a dat o viaţă foarte frumoasă. Sunt gata de plecare. Dar aş avea o ultimă dorinţă: când va fi înmormântarea mea, vreau să mi se pună în mână o linguriţă.“
„O linguriţă?“, se arătă surprins preotul. „Dar de ce vreţi să fiţi înmormântată cu o linguriţă?“
„Întotdeauna mi-a făcut plăcere, atunci când eram tânără, să iau parte la nunţi, iar acum, mai în vârstă, să particip la agapele organizate la biserică de hram sau alte sărbători. Şi de fiecare dată când ajungeam la locul meu, mă uitam să văd dacă lângă farfurie era aşezată linguriţa. Ştiţi ce însemna aceasta?“
„Nu“, răspunse preotul. „Asta însemna că la final trebuia să vină prăjitura şi îngheţata.
Adică, ceea ce este mai bun vine la sfârşit.
Tocmai aceasta vreau să spun la înmormântarea mea. Când va trece pe lângă sicriul meu, lumea se va întreba: «Pentru ce aici o linguriţă?» Vreau ca dumneavoastră să le răspundeţi că am linguriţa în mână pentru că ceea ce este bun, de-abia de acum urmează.“
După o povestire din volumul „Istorioare pentru suflet“, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007
13
ian.
15

Nu există decât o singură soluție pentru suferință

одиночество2Continui să scrii despre zbuciumul tău și lipsa de armonie lăuntrică. Află că, în această viață trecătoare, nu poate fi altfel; nu încerca să descoperi de unde și prin cine vin suferințele, pentru că ele nu vin fără ca Dumnezeu să le îngăduie. Dacă știu că „niciun fir de păr din capul vostru nu va pieri” (Lc. 21, 18), ce să spunem de grija dumnezeiască pentru omul întreg? Este spus încă: „Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Lc. 21, 19). Ți-am scris deja că nu există decât o singură soluție pentru suferință: rugăciunea și căința.

Când esti zbuciumată, așteaptă pacea, și când ești în pace, așteptă-te la zbucium. În această viață trecătoare, liniștea și suferințele alternează și nici chiar sfinții n-au fost ocoliți de aceste vicisitudini. Iar tu ai vrea să găsești o cale nouă ca să scapi de încercările grele. Este imposibil! Cu toate acestea, nu ai fost acoperită cu înjurături, nici pălmuită. Adu-ți aminte de răbdarea lui Dumnezeu-omul: a fost pălmuit, i s-a pus pe cap o cunună cu spini, a fost scuipat, a suportat batjocuri, și toate acestea le-a îndurat pentru mântuirea noastră. Iar noi, pentru mântuirea noastră,  nu vrem să suportăm cea mai mică durere!

Mă rușinez scriind acesta, pentru că eu îi învăț pe alții în vreme ce eu însumi sunt atât de vinovat. Totuși, nu deznădăjduiesc; sper că, în bunătatea și milostivirea Sa, Dumnezeu va mântui ființa netrebnică care sunt.

Iertare pentru scurtimea scrisorii  mele.
Cu dragoste în Hristos.

30 ianuarie 1953

Din Cuviosul Ioan de la Valaam, Fericirile, Editura Anastasia 1997, p. 142-143

13
ian.
15

Noi, creştinii de azi, ai cui suntem?

0_db1b9_6da99f0d_XLUnii oameni au o anumită reţinere: cred că vor pierde ceva dacă vor veni la viaţa Bisericii, că asta o să-i îndepărteze de anumite plăceri… Au sentimentul că vor pierde „fericirea”.
– Mentalitatea creştinilor de astăzi este complet schimbată. Noi ne numim creştini atunci când suntem următori ai lui Hristos. Deci trebuie să facem ceea ce a făcut Hristos, nu? Fiecare discipol merge pe urmele dascălului lui: „Eu sunt al lui cutare, eu sunt al lui cutare…”. Noi, creştinii de azi, ai cui suntem? Folosesc unii duhovnici expresia „creştini cu numele” – şi chiar aşa am ajuns. Pentru că ne numim „creştini”, ne numim „ai lui Hristos”, dar nu suntem ai lui Hristos, pentru că nu facem ceea ce poruncește Hristos. Pentru că nu mai avem conştiinţa purtării Crucii, nu mai avem conştiinţa participării la Crucea şi la Patimile Mântuitorului.
Şi vedem un alt fel de creştinism. Iar aceasta se întâmplă chiar şi cu creştinu-l care merge regulat la biserică şi se spovedeşte, şi se împărtăşeşte. Mentalitatea lui este săi meargă toate bine: copiii săi fie sănătoşi, salariul bun, să nu-i lipsească nimic, să nu fie bolnav, să nu aibă nici o pagubă – şi, în cele din urmă, să creadă că va dobândi şi Împărăţia. Unii poate o dobândesc (nu ştim noi, acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu), dar problema este că nu mai realizează creştinu-l că este al lui Hristos şi că, participând la Viaţa şi Patimile lui Hristos, te identifici cu Hristos. Foarte mulţi ne scriu scrisori şi ne spun: „Părinte, rugaţi-vă ca Dumnezeu să ne ajute!”. Nu demult, am avut o convorbire telefonică cu o fată din Thessalonic pe care o chinuieşte diavolul. Şi-am întrebat-o: „Mergi la biserică?” „Merg”. „Posteşti?” „Păi… nu mi-am pus problema”. „Stai puţin, cum adică nu ţi-ai pus problema?! Eşti bolnavă?” „Nu”. Dar postul ortodox este esenţial. Este un mijloc care duce la mântuire, este esenţial în mersul nostru duhovnicesc.

– Nu spune şi Mântuitorul că „neamul acesta de draci iese numai cu post şi cu rugăciune”?

– Da, bine înţeles! Dacă tu, creştină, care mergi la biserică şi… Am mai întrebat-o: „Te spovedeşti?” „Păi… nu prea”. „Ei, aici e problema; şi nu o să te lase necuratul până nu o să te îndrepţi”. A spus: „O să încerc”. Ei, când spune aşa, nu prea se străduieşte. Dacă spune: „Părinte, rugaţi-vă să pun început bun, şi de azi înainte fac treaba asta”, atunci mai ai o nădejde că se apucă de treabă. „O să încerc…”, asta e într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dacă o să-şi mai aducă aminte că trebuie să facă ceva.

La Pateric, spune un Avvă: „S-a luat cuvântul de la bătrâni”. De ce s-a luat? Pentru că ucenicii nu mai întreabă ca să pună în practică cuvântul, ci întreabă doar de formă: „Hai să mergem şi la ăsta, să vedem ce-o să ne mai spună şi el!”. Adică doar aşa, să schimbe decorul. Nu conştientizează că adevărata fericire constă în lucrarea duhovnicească – aici se câştigă bucuria şi pacea sufletească. Eliberarea de păcat, nu dobândirea bunătăţilor materiale. E clar, toţi Sfinţii ne spun că adevărata fericire neo dă lupta cu păcatul. La un moment dat, una din maicile de la Surotì la întrebat pe Părintele Paisie: „Părinte, am foarte multe ispite. Îmi daţi cumva o soluţie?”. Părintele îi zice: „Da! Am găsit. Îţi dau”. Ea – bucuroasă că o să găsească secretul ca să scape de ispită… Zice părintele: „Să te lupţi cu ispitele”. Sa cam dezumflat… Aşadar: angajarea la luptă.

Nu este altă variantă! Noi suntem într-un permanent război; omul se îndreaptă fie spre Dumnezeu, fie spre diavol. Nu există stare de mijloc, neutră. Ori cu Unu-l, ori cu altul.

Parintele Stefan de la Schitul Lacu

Sursă: Revista Familia Ortodoxă, feb/apr. 2012

13
ian.
15

Putem schimba ceva la persoana dorită?

f70abd0d4437d66Nu. Zic „nu” pentru că de obicei noi urmărim doar schimbări exterioare, şi asta este extraordinar de nociv într-o relaţie, deoarece ne face să uităm cu totul de chipul lui Dumnezeu din celălalt, de acel „ceva” care-l face deosebit. Dacă o iubim nici nu încercăm să schimbăm ceva la o persoană iubită.

Mitropolitul Antonie de Suroj zice: „Iubirea nu este oarbă, iubirea tocmai prin asta se caracterizează, prin limpezime, prin vedere; ea vede tot, şi mai ales defectele”. Iubirea vede tot, însă se comportă exact ca acel iubitor de icoane, care observând o icoană foarte veche şi foarte deteriorată, reuşeşte să vadă dincolo de rupturi şi de mizerii, reuşeşte să vadă chipul dintru început al icoanei.

Vede dincolo de rău, vede binele şi nu numai că îl vede, dar este gata să îşi pună viaţa în slujba restaurării acelei icoane. De multe ori vin oameni căsătoriţi, cu probleme, se ceartă de nu se mai poate şi încep să îşi arunce unul în faţa celuilalt: ea că el e prea bădăran şi că o face de râs, el că ea nu ascultă şi vorbeşte prea mult, etc. Şi după ce se potolesc îi întreb: „Ia spune-mi tu, când ai luat-o pe ea de soţie nu cumva ţi s-a părut ţie că e cea mai şi cea mai?” „Da!” „Şi de ce ai luat-o? Să o creşti sau să o iubeşti? Ai luat-o pentru că tu ai fost singurul care a reuşit să vadă dincolo de toate acele defecte, acel chip interior, acel frumos din ea pe care nu îl vede nimeni altcineva! Nu ai luat-o ca să îi faci nimic altceva decât să o iei aşa cum este.

Pentru că aşa cum este, este cea mai frumoasă. Este cea mai frumoasă pentru tine, desigur, pentru că tu ai reuşit să vezi acel ceva din ea”. Deci, nu iei pe cineva să îl creşti, îl iei să îl iubeşti aşa cum este. Este totuşi o direcţie, una singură în care nu numai că se poate să-l schimbi pe celălalt, dar chiar eşti dator să faci asta, în virtutea aceleiaşi iubiri. Este vorba de cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă” şi invers. Adică dacă este vreo schimbare, atunci aceea să fie doar în direcţia sfinţirii noastre. Restul se „reglează” de la sine. Uneori avem doar părerea că ce vedem noi sunt defecte. Însă aşa cum v-am spus, raportând la Hristos, la măsura sfinţeniei, toate se limpezesc.

Selecţii din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna
13
ian.
15

Noi înşine ne scurtăm timpul vieţii

???????????????????????????????Unii spun că viaţa noastră este destul de scurtă. Credem, însă, că noi înşine ne scurtăm timpul vieţii prin lipsa de măsură, prin reaua întrebuinţare a lucrurilor şi prin pervertirea obiceiurilor.

Dacă ne folosim viaţa cu respect, cu socotinţă şi cumpătare, atunci aceasta este cu siguranţă destul de lungă. Omul, în general, nu apreciază timpul, îl lasă să curgă fără să dobândească vreun folos, îl iroseşte cu uşurinţă, nu-l valorifică, nu-l întrebuinţează într-un mod folositor. Oamenii trăiesc adesea de parcă ar fi nemuritori aici, pe acest pământ. Nu răscumpără timpul, deşi zilele sunt destul de rele. Timpul sporeşte pe măsură ce omul creşte duhovniceşte, pe măsură ce se apropie de adâncul şi de sfinţenia sensului vieţii.

Unii au îmbătrânit fără să-şi fi trăit bătrâneţea, iar alţii, tineri, au îmbătrânit înainte de a înainta în vârstă. Se tem de moarte, deşi nu ştiu să trăiască. Viaţa li se scurge printre degete fără să apuce să o trăiască. Nu ştiu nici ce înseamnă viaţă, nici ce înseamnă moarte, nici care este sensul esenţial al vieţii omului. Cel mai mult se tem de moarte cei pe care îi mustră conştiinţa, cei care nu şi-au pus în rânduială identitatea lor duhovnicească, cei care s-au lăsat târâţi de desfătările vieţii. Stilul de viaţă duhovnicesc al omului se împotriveşte cu multă putere stricăciunii şi vătămării pe care timpul le poate provoca. Liniştea se poate sălăşlui definitiv în sufletul omului doar după o aprigă luptă cu răul. Încrederea în pronia dumnezeiască va contribui într-o măsură importantă la această reuşită.

Filosoful Seneca spune că „problema nu este, însă, faptul că avem un timp al vieţii scurt, ci că irosim mare parte din acesta”. Dacă omul este târât în vânarea plăcerii, a luxului, a slavei şi a bunăstării, nu va înţelege cum a trecut pe lângă el o viaţă întreagă. Goana avidă după bani, beţia, lenea, ambiţia, lăcomia, uneltirile îl chinuie mult pe cel care le îndrăgeşte. Patimile nu îl lasă pe cel care le lucrează să vadă adevărul.

Desfătările îl ţintuiesc pe om în cele de jos şi nu îl lasă să se desprindă de cele pământeşti. Mulţi îi admiră pe cei bogaţi, nu ştiu însă ce mări învolburate poartă aceştia înlăuntrul lor. Foarte puţini ar putea să spună cu uşurinţă că sunt destul de mulţumiţi faţă de ei înşişi, faţă de sinele lor. Nu i-au dat acestuia timpul pe care, după dreptate, l-a dorit, nu l-au ascultat cu atenţie, nu l-au privit drept în ochi, nu l-au cercetat cu acrivie, nu l-au cunoscut bine niciodată. De aceea n-ai fost liniştit, plin de pace, fără frică şi răbdător. Am uitat complet că suntem muritori şi trecători pe acest pământ.

Oricât şi-ar bate omul joc, în fel şi chip, de sine însuşi, întotdeauna, în esenţă, va căuta adevărata odihnă. Un înţelept împărat roman se bucura chiar şi numai la gândul că odată şi odată va izbuti să se elibereze de fastul stăpânirii sale pentru a se odihni cu adevărat. Când omul se ocupă cu multe, se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte, nu se poate concentra într-o direcţie ca munca lui să aibă randament, nu are timp să trăiască liber. Foarte adesea oamenii sunt obosiţi de cele din trecut şi din prezent. Încearcă să trăiască un viitor mai bun, fără să facă, însă, nimic important în acest sens. Viaţa se scurge şi omul, adâncit în multele sale îndeletniciri, nu ia seama de aceasta. Se întreabă cum de au trecut atât de repede atâţia ani. Desigur, cu atât mai scurtă le pare viaţa celor care se ocupă de multe.

În viaţă dăm examene. Dacă ne-am biruit patimile, dacă am dorit iubirea, dacă am urât răul, dacă ne-am cunoscut pe noi înşine, dacă L-am întâlnit pe Dumnezeu, atunci am găsit scopul, ţinta, sensul vieţii. Am trecut examenele, suntem câştigători. Simţim mireasma veşniciei. Nu ne temem de moarte. Nu ni se pare obositoare viaţa. Ne pocăim. Nădăjduim. Ne bucurăm.

13
ian.
15

Sila, răul nu pot să scoată nici un bine…

fotor1371Întunericul, ca urmare a căderii omului, nu duce niciodată la lumină. Lumina risipeşte întunericul, deoarece întunericul e fără ipostas, nu are fiinţă. Există însă o situaţie pe care Dumnezeu cel Atotlucrător o pune în valoare în mod înţelept spre binele nostru, scoţând şi dintr-un rău bine, din întuneric lumină. Cum? Prin pocăinţă. Îmi văd răutatea, păcatul, mă pocăiesc, plâng, mă jelesc, sunt con­dus la Dumnezeu, îmi iau asupră-mi datoriile, lucrez trez­via, fac răbdare, şi înlăuntrul meu se cultivă omul cel nou, care iese din pocăinţă. Deci binele nu iese din rău, ci din pocăinţă, care este altă minte, mintea pe care Dumnezeu o aşază în inimă.

Când, de exemplu, tatăl sau mama se neliniştesc de­oarece copilul păcătuieşte şi, de aceea, îl plesnesc, cu si­guranţă că vor avea un rezultat contrar. Fiindcă dacă face păcate copilul înseamnă că vrea păcatul şi se va certa cu tine care eşti predicatorul virtuţii. Acum, pe de o parte, se teme să păcătuiască, dar imediat ce va scăpa de tine, va fi condus îndată la rău. Sila, răul nu pot să scoată nici un bine.

Spune-i deci copilaşului tău ce e bine, învaţă-l cine este Dumnezeu. Vorbeşte-i din plinătatea inimii tale, lu­minează-i puţin conştiinţa cu propria ta dorinţă şi experi­enţă dumnezeiască şi intrând în el Dumnezeu, Îl va iubi. Se poate să înjure, să păcătuiască, dar având seminţele lui Dumnezeu, care sunt atât de puternice, Dumnezeu le va cultiva şi va ieşi o plantă nou, un vlăstar nou, care are o viaţă nouă, aceasta este pocăinţa. Adică acest copil, fiindcă l-ai lăsat liber, fiindcă îl cinsteşti, fiindcă i-ai spus adevărul, fiindcă i-ai descoperit ce are inimioara ta şi ce frumuseţi există în ea, va zice apoi: „Dar ce viaţă infricoşată duc! Ce sunt păcatele acestea! «Mă voi scula şi mă voi întoarce la tatăl»” (Lc. 1 5, 18). Iar vlăstarul pocăinţei scoate rodul vieţii celei noi. Aşa reuşeşte Dumnezeu să scoată şi din gura lupului mântuire.

Din Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie, cuvânt despre trezvie, Editura Sf. Nectarie, p. 101-103

13
ian.
15

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”

gerondas_efraim_005În douăzeci şi patru de ore, afierosiţi măcar o jumătate de oră pentru a spune rugăciunea fără să ţineţi metania în mână. Să faceţi aceasta la orice oră, dar mai de preferat la orele 10-11 noaptea. S-o rostiţi cu implorare, rugător, plângător: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Cultivaţi aceasta şi veţi vedea ce rod va face. De la jumătate de oră o vei spune apoi o oră, dar ia aminte ca în acel timp nici telefonul să nu sune, nici să spui: „A, această treabă trebuie să o fac acum”, sau să te cuprindă somnul, sau vreun gând hulitor să treacă prin mintea ta. Închide telefonul, termină-ţi toate treburile şi fă aceasta o jumătate de oră, nu mai mult şi vei vedea că acest copăcel pe care îl plantezi acum mâine-poimâine va face rod. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Sfântul Vasile cel Mare de la aceasta au început. Un mic copăcel şi au devenit luminători ai lumii.

 

Din Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 221

13
ian.
15

O biserică ortodoxă română a fost profanată în Franţa

des-degradations-cette-nuit-devant-la-chapelle-sainte-annePortalul francez L’observatoire de Christianophobie anunță că în dimineața zilei de 10 ianuarie, în jurul orei 10, poliţia a făcut constatarea la faţa locului că biserica ortodoxă română „Sf. Ioan de Kronstadt şi Sf. Nectarie de Eghina” din Rennes, Franţa, a fost profanată.

Două jardiniere aflate pe treptele bisericii au fost răsturnate şi sparte, crucile au fost întoarse cu capul în jos iar simboluri anticreştine au fost desenate pe uşa bisericii și asfaltul de lângă biserică.

Locașul de cult este o veche biserică catolică, sfânta Ana, care a devenit din iunie 2014 biserică ortodoxă. Poliţia a demarat o anchetă.

sursa drumeuropean.ro

13
ian.
15

Îmbrăţişarea care a salvat-o pe Kyrie

thehugPractica medicală are uneori nevoie de situaţii extreme pentru a se ridica la un nou nivel, aşa cum s-a întâmplat în anul 1995 cu gemenele Brille şi Kyrie Jackson care s-au născut cu douăsprezece săptămâni înainte de data preconizată a naşterii.

Ambele s-au născut pe 17 octombrie. Protocolul medical al Statelor Unite prevedea ca ele să fie puse în incubatoare diferite pentru a nu avea contact una cu cealaltă şi pentru a preveni infecţia.

Cu toate acestea, în timp ce Kyrie devenea puternică şi începea să câştige în greutate, sora sa începea să aibă probleme de respiraţie, nivelul oxigenului era scăzut şi nu câştiga în greutate.

În data de 12 noiembrie situaţia lui Brielle s-a agravat şi mai mult. Braţele ei miciţe şi picioruşele s-au albăstrit. Ritmul cardiac a crescut foarte mult iar familia, cu lacrimi în ochi, se pregătea pentru ce era mai rău.

Medicii au încercat toate metodele posibile, dar starea bebeluşului nu se îmbunătăţea. Atunci, asistenta Nurse Gayle Kasparian a cerut permisiunea familiei pentru a încerca o metodă cunoscută în Europa, dar necunoscută în Statele Unite: să pună ambele surori în acelaşi incubator.

Folosind această metodă acceptată de părinţi, fetele au fost puse una lângă alta. Cu puţinele forţe pe care le avea Brielle s-a alăturat surorii ei şi inima a început să funcţioneze mai bine.

În câteva minute nivelul oxigenului din sânge a început să crească. Însă, faptul cel mai important s-a petrecut mai târziu: în timp ce Brielle dormea, sora ei şi-a întins mâna până când a îmbrăţişat-o complet. Acest lucru a făcut ca temperatura corpului micuţei Brille să crească până ce s-a normalizat.

Ieşind din spital, părinţii au continuat terapia şi le-au aşezat în acelaşi pat. Sănătatea ambelor fetiţe a devenit din ce în ce mai bună. Chiar şi după cinci ani cele două surori au continuat să împartă acelaşi pat.

Îmbrăţişarea care a salvat-o pe Kyrie a atras atenţia mass-mediei, cum ar fi CNN, Life Magazine şi Reader’s Digest, precum şi interesul medicilor care studiau eficienţa acestei metode de a trata gemenii, tripleţii sau cvadruplaţii născuţi prematur.

Astfel, Universitatea din Massachuttes a analizat aproximativ 100 de cazuri de bebeluşi care s-au născut prematur şi au împărţit incubatorul cu fratele sau sora lor, şi toţi doctorii nu au găsit niciun singur caz de infecţie în rândul celor nou-născuţi.

În prezent Brielle şi Kyrie Jackson împărtăşesc aceeaşi legătură şi apropiere care au salvat viaţa celei mai slabe.

13
ian.
15

Cum voi pleca din viaţă?

article_13965Se pare că moartea e o altă stare a vieţii, o stare din care nu te poţi întoarce.

Zădarnic încearcă unii să nege că moartea e soră-geamănă cu viaţa. Dar unde (dacă nu în moarte) se află cea mai mare parte dintre rudele noastre?  Unde sunt zecile de mii de generaţii care au trăit până la noi? Şi unde vom ajunge într-o bună zi cu toţii, când toboşarii Cerului vor bate insistent chemarea de pe urmă?

Chiar nu vă pasă? Nu vă interesează? Nu vreţi să ştiţi că, zilnic, o parte din noi moare, ca să renască în acelaşi timp? Celulele umane trăiesc doar şapte ani, fiind clonate de altele identice cu ele, astfel încât odată la şapte ani murim şi totodată renaştem, intrând în pielea altui organism.

Opriţi-vă din când în când din goana veţii şi meditaţi asupra veşniciei. Nu vă grăbiţi să neglijaţi prezenţa nemuririi. Fiţi cât mai des cu cei apropiaţi, iubiţi-i, ajutaţi-i, spuneţi-le cuvinte de încurajare, dar nu uitaţi că viaţa şi reversul ei se află deopotrivă în interorul nostru şi nimeni nu poate şti ce stare va prevala în clipa următoare.

Mai bine întrebaţi-vă de pe acum cu sinceră temeritate:

Cum voi pleca din viaţă? Cu teamă sau cu împăcare? Strigând şi blestemând ori sărutând cu gingăşie lacrima din ochii celor dragi?

***

În clipa când murea, înconjurat de rude şi prieteni, Gheothe a strigat:

– Lumină! Să se facă lumină!

Oare la ce s-a referit?

Oare nu cumva şi moartea, ca şi viaţa, e plină de lumină?

Dacă acesta este adevărul, atunci nu moartea trebuie să ne înspăimânte, ci faptele urâte care ne ţin prizonieri în întuneric…

Extras din Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru, Ed. Tocono, 2011, p.242; 245

13
ian.
15

Poftesc pe femei la o asemenea lucrare – să fie bărbaţilor lor bune sfătuitoare…

Хранительница-семейного-очагаDoar femeia poate, când bărbatul vine tulburat, să-l potolească, să-i aducă liniştea, să-i depărteze din suflet grijile cele închipuite, cugetele de mânie, şi să-l trimită iarăşi la treburile lui despovărat de cele rele – ducând cu el cele bune câştigate acasă. Nimeni nu are o putere mai mare întru a desăvârşi un bărbat şi a-i mlădia sufletul cum vrea, decât o femeie pioasă şi înţeleaptă. Asemenea, de la nimeni altul: stăpân, judecător, nu va primi mustrări sau sfaturi cu bunăvoinţă un bărbat, ca de la femeia lui; va fi pentru el chiar o plăcere să fie mustrat de ea, din pricina iubirii pe care el o are pentru aceea care-l sfătuieşte. Aş putea arăta mulţi bărbaţi, aspri şi neprimitori de mustrări, care au fost, în felul acesta, mult îmbunătăţiţi de soţiile lor.

Femeia, care împarte cu bărbatul ei şi masa şi patul, care-i mama copiilor lor, care ştie treburile cele văzute şi cele tainice ale lui şi toate celelalte, care-i este alături întru toate, care ţine de el ca trupul de cap, dacă-i înţeleaptă şi ştie cum să se poarte, va veghea mult mai bine şi mai folositor decât oricine ar fi, asupra tovarăşului vieţii ei. Poftesc pe femei la o asemenea lucrare – să fie bărbaţilor lor bune sfătuitoare…

din “Cuvinte alese“, Sfântul Ioan Gură de Aur

13
ian.
15

În faţa Domnului nu trebuie să vin cu dorinţe, ci cu amintirea fărădelegilor mele!

how-to-pray_0Să nu-l crezi niciodată pe (bi)nevoitorul care te învaţă cum să faci o rugăciune eficientă, care să-ţi aducă împlinirea grabnică a dorinţei tale. Adică în loc să te concentrezi asupra suferinţelor lui Iisus pe Cruce, să târăşti după tine, ca o tinichea, gândul interesat, grija de a obţine de la Domnul ceva. Cât de ofensatoare pentru El trebuie să fie această atitudine!

Am căzut odată în această ispită, citind o carte care o prescria… Mi-am zis să experimentez. Am făcut rugăciunea la ceasul stabilit, dar am uitat de dorinţă. O senzaţie de prospeţime s-a revărsat asupra mea, o energie neaşteptată, căci era exact timpul din zi când mă simţeam epuizată, vremea amiezii, la care nu obişnuiam niciodată să mă rog. N-am înţeles că Domnul îmi împlinise deja lipsa de care sufeream. Aveam sprinteneală, aveam limpezime a gândului!

După câteva zile, mi-am amintit şi de dorinţă. I-am cerut Domnului să mă scape de o prigonire, de hărţuiala unei fiinţe nemernice care îmi urâţea viaţa, prin orice atingere cu vicleniile ei. I-am cerut să n-o mai întâlnesc.

N-am mai primit harul pe care această rugăciune o revărsa din abundenţă, când o făceam dezinteresat, iar la următoarea rugăciune, cea de seară, am fost tulburată, întâlnind-o tot pe cea vicleană. Ce iad, ca omul de care vrei să scapi în lume, să-ţi iasă în calea gândului, până şi în rugăciune… Şi n-ar fi pătruns aici, dacă eu n-o aduceam, cu „dorinţa” mea.

Asta este rugăciunea interesată.

Formularea unei dorinţe, în timp ce te rogi, este o pierdere a smereniei, un mod de a-L trage de mânecă pe Cel Înalt: Vezi, Doamne, că-mi datorezi ceva!

A-ţi sfâşia starea smereniei, în care rugăciunea ta este întotdeauna ascultată, este o mare prostie. Nu o poţi cârpi, trebuie s-o iei de la capăt în urcuşul duhovnicesc, căci smerenia este un timpan, o membrană care trebuie să fie întreagă, pentru ca Gândul dumnezeiesc să rezoneze în ea.
Încerc să şterg lectura cea nepotrivită sufletului meu, să-mi refac haina ferfeniţită a smereniei, citind-o pe Maica Siluana.

“Să alegem să fim aleşi de Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, alegând calea ascultării, a iertării şi răbdării, a traversării deşertului lăuntric cu ochii aţintiţi la Domnul atât de prezent în poruncile Lui, uitând de noi şi de fascinaţia de sine! Să acceptăm cu smerenie şi cuminţenie, că suntem mici şi netrebnici, dar să nu uităm că suntem iubiţi şi slujiţi de Însuşi Dumnezeu făcut Om! “

Am înţeles dintr-o dată că acea “prescripţie” (şi acceptare a mea) de a face rugăciunea concomitent cu trâmbiţarea dorinţei fusese o făţărnicie. În faţa Domnului nu trebuie să vin cu dorinţe, ci cu amintirea fărădelegilor mele.
Acesta este CV-ul meu, Doamne!

Când lucram în cercetare, de două ori pe an ni se cerea să jertfim acestui idol al prezentului, CV-ul, lungindu-l, umflându-l, transcriindu-l în noi formulare birocratice. Fascinaţia de sine trebuia întreţinută. Aveam o colegă pentru care ziua cea mai fericită de lucru era aceea în care i se cerea să-şi reactualizeze CV-ul : Îşi dădea seama că este cineva! Apoi, după ce institutul ni s-a desfiinţat, i s-a dat fericirea ca, timp de opt luni, să compună zilnic un alt CV, adaptat firmei unde voia să-şi încerce norocul. Cu cât mai simplu ar fi fost să se roage, în loc să-şi repete atâtea deşertăciuni despre sine !

Dar în faţa lui Dumnezeu, câte rânduri ar conţine CV-ul meu ? Vreo cinci. Ai să mă iei ca slugă a Ta, Doamne ? Pune-mă unde vrei, ce să negociez, oricum îmi dai mereu mai mult decât merit.

« Nu în noi se află răspunsul la întrebarea “cine sunt”, ci în El »,

mai spune Maica Siluana.
N-am nici o dorinţă, Doamne, nimic nu-mi este mai de preţ decât Voia Ta!

13
ian.
15

De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?

0_c38b9_3f24ad10_LHristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot   ce-ţi doreşti tu.

Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit.

Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine.

Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu.

Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât?

De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

Sfântul Ioan Gură de Aur

13
ian.
15

În ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El

_MG_0587Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau.

Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că, în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El.

Chiar dacă vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria, nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul, un duh umilit (Psalm 50, 18) şi negreşit, Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale vei simţi întru tine harul; şi când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihnă desăvârşită.

Aşa este războiul pe care îl duce omul toată viaţa.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze ci, aducându-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrab, alteori încet, puţin câte puţin. Ascultătorul care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi, se va tămădui degrab de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta.

Din Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 145

13
ian.
15

Să lăsați toată mândria înaintea uşilor bisericii

spovedanie_7Nimeni nu se duce la doctor ca să se laude cu sănătatea, ci ca să descopere unde-i locul putred al sănătăţii sale. La fel, nimeni nu merge la duhovnic ca să se laude cu dreptatea sa, ci ca să descopere un cusur primejdios al dreptăţii sale. Când omul trece pragul doctorului, el lasă toată mândria înaintea uşii, pentru ca s-o ia din nou la întoarcerea printre oameni.

Când omul merge la spovedanie, trebuie să-şi lase toată mândria înaintea uşilor bisericii. Fericit va fi de şi-o va uita acolo la întoarcerea printre oameni. Să dea Domnul ca la ieşirea din biserică să schimbe bastonul, şi în locul mândriei să ia smerenia ca sprijinitor în viaţă.

Din Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 105

13
ian.
15

Taina vindecării

pravoslavnoj-tserkviA fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave.  Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
– Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…

Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.

La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

Istorioare pentru suflet, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007
13
ian.
15

Oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?

207”Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11, 26)

De atâtea ori este repetat în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu adevărul că, cine trăieşte după voia lui Dumnezeu şi crede în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, acela are viaţa veşnică şi nu va vedea niciodată moartea, nici nu va mai merge la Judecată – ci va trece din viaţa aceasta la viaţa veşnică numai prin lumină, fără întuneric (Ioan 8, 12 şi 12, 46), cum treci ziua dintr-o cameră a casei în cealaltă.

Acesta este un adevăr aşa de puternic şi o făgăduinţă aşa de scumpă şi de fericită, încât nu numai că nimeni n-ar trebui să se mai poată în-tru nimic îndoi de ea, ci toţi cei care citesc Cuvântul Evangheliei ar trebui să n-aibă niciodată alt gând mai aprins şi nici o altă grijă mai mare, decât să trăiască, în orice stare ar fi, toată voia lui Dumnezeu, să creadă puternic, în orice clipă, tot Cuvântul lui Hristos şi să aibă toate roadele Duhului Sfânt.

Pentru că adevărat şi cu totul vrednic de crezare este Cuvântul care promite nemurirea, tuturor celor care trăiesc crezând puternic acest strălucit adevăr!

Cine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată! – a spus Dumnezeu-Hristos.

Ştii, frate, cât de adevărat este lucrul acesta? Ştim noi oare ce înseamnă el?

Înseamnă că cel mai mare vrăjmaş, de care firea noastră pământească se cutremură mai cu spaimă, adică Moartea, pentru cel credincios este ca şi cum n-ar mai fi, fiindcă ea nu i se va arăta lui niciodată sub forma şi chipul cum se arată celor care nu cred cu adevărat în Hristos, la capătul zilelor şi la sfârşitul vieţii acelora.

Pe cel care crede puternic şi viu în Hristos, nu moartea va veni să-l ia în clipa când îşi va fi sfârşit călătoria vieţii şi lucrarea credinţei (2 Tim. 4, 7-8) – ci după el va veni Hristos Însuşi (Ioan 14, 3).

Prin lumina harului ceresc care îi va fi adus atunci (1 Petru 1, 13), sufletul bunului credincios va trece în chip aşa de obiş-nuit spre veşnicie, cum a trecut adeseori trupul său din odaia de lucru a casei sale în cea de sărbătoare sau de la prietenii de muncă, la familia şi preaiubiţii lui, care îl aşteptau dincolo.

Dar întrebarea cea mai însemnată pentru tine, suflet scump, este aceasta: crezi tu lucrul acesta – sau nu?

Şi dacă spui că-l crezi, îl şi crezi, oare, într-adevăr, cu o credinţă vie, puternică, tare şi neclintită?

Te gândeşti tu la el cu evlavie, cu teamă, cu dragoste, cu bucurie, cu tot sufletul tău!

Sau credinţa ta este doar o vorbă fără acoperire, fără viaţă, fără dovada trăirii?

Crezi tu, frate, într-adevăr că acest lucru este chiar aşa şi că nu altfel, ci aşa se va întâmpla cu cine crede şi trăieşte cum a spus Mântuitorul nostru Dumnezeu?

Iar dacă eşti convins că aceasta va fi chiar aşa, atunci, cum trăieşti tu, în toate părticelele vieţii tale?

Cum faci voia lui Dumnezeu, arătată pentru noi în Cu-vântul Lui, din Sfânta Evanghelie?

Cum asculţi îndemnurile din conştiinţa ta, către El?

Cum trăieşti faţă de porunca faptei, a cunoştinţei şi a înfrânării?

Dar a evlaviei, a iertării, a dărniciei?

Dar a postului, a rugăciunii, a dragostei faţă de fraţi şi a iubirii de toţi oamenii?

Cât te străduieşti tu să înveţi aceste virtuţi dumnezeieşti în fiecare clipă din viaţă, pentru a-ţi face din ele modul obişnuit de a trăi?

Cât urăşti şi cât te fereşti de ceea ce este contrarul aces-tora, adică de prefăcătorie, de lenevie, de desfrânare, de nesimţire, de răzbunare, de zgârcenie, de îmbuibare, de nepăsare, de necredinţă şi neiubire?

Căci, dacă trăirea şi credinţa ta sunt adevărate, ele numai aşa se dovedesc cu adevărat, când cele bune sunt prezente, luminos şi viu, în fiecare zi, în tine, iar cele rele, înlăturate.

Altfel, ia seama bine, să nu te înşeli, căci Ziua Alegerii este aproape!

Traian Dorz, din „Hristos – Învierea noastră”

13
ian.
15

De va fi ochiul tău curat…

green-eyes5„De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.”

Ochi este numită aici mintea, iar trup întreaga alcătuire a sufletului. Astfel, dacă mintea e simplă, în suflet e lumină; dacă mintea este vicleană, în suflet va fi întuneric.

Dar ce este mintea simplă şi ce este mintea vicleană? Mintea simplă este aceea care primeşte tot ce este scris în cuvântul lui Dumnezeu cu credinţa nestrămutată că totul este aşa cum se spune acolo: în ea nu este loc pentru nici un fel de vicleşug sau îndoială. Mintea vicleană este aceea care se apropie de cuvântul lui Dumnezeu cu viclenie, cercetând şi iscodind cu gând făţarnic. Ea nu poate să creadă de-a dreptul, ci supune cuvântul lui Dumnezeu filozofărilor sale, apropiindu-se de el nu ca un ucenic, ci ca un judecător şi critic, verificându-l; iar apoi fie că îl ia în râs, fie că spune cu superioritate: „da, nu e rău”.

Din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, 2011, p. 57

13
ian.
15

Rugăciunea – oglinda sufletului

rugaciune_1_0Rugăciunea este judecată și judecătorie și scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare. De fiecare dată când te rogi e ca un fel de judecată, mai ales când stăruiești în rugăciune, pentru că dacă spui de trei ori „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, nu o să rămâi cu nimica.

Dacă faci o pravilă de rugăciune, în sensul că o jumătate de oră sau un sfert de oră să spui „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, atunci vezi ce năvălește din subconștient și din inconștient în conștient, pentru că rugăciunea e la suprafața sufletului în conștient, ce îi dincolo de conștient, noi nu știm decât dacă acestea apar în conștiința noastră.

 

Așa că rugăciunea, fiind oglinda sufletului, îl cuprinde pe om și omul care se roagă stă la judecata lui Dumnezeu putânt să-și cerceteze cumva raportul lui cu Dumnezeu, cu trupul și cu lumea.

Din Arhimandritul Teofil Părăian, Pași pe calea duhovnicească – convorbiri realizate de Părintele Sabin Vodă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 61

13
ian.
15

Despre moarte și caricaturi

karikaturaCe este o caricatură? Aș putea răspunde la această întrebare ca un copil educat de caricaturi. Nu aș greși dacă aș spune că m-am născut într-o țară-caricatură: URSS, că îmi înveleam bucățile de pîine cu unt pe care mi le luam la școală în gazeta ”Pravda” care era plină de caricaturi, că învățam într-o școală care avea un panou cu caricaturi, că îmi cumpăram înghețată și limonadă de la o alimentară pe peretele căreia era o caricatură, că citeam cărți pionierești ilustrate cu caricaturi, că uneori și oamenii îmi păreau caricaturi decupate din gazete.

Într-un cuvînt, eram înnebunit de caricaturi. Am studiat pictura și, la rîndul meu, am desenat caricaturi.

Caricatura este o invenție a modernității. În antichitate, cînd locul fiecăruia în societate era clar și unde ponegrirea simbolurilor și a imaginii imperiale erau pedepsite cu moartea, caricatura nu își avea locul.

Răsfoind, de-a lungul scurtei mele vieți, reviste și cărți despre istoria omenirii, cu ce a avut ea rău și bun, am observat următorul lucru: caricaturile se înmulțesc atunci cînd cei care le fac nu pot ucide. Caricaturile apar înaintea unei revoluții, dispar în perioada măcelului și reapar pe timp de ”pace”, dar nu ca operă a partizanilor, ci ca armă a sistemului.

Caricatura a ucis sute de milioane de oameni de la Revoluția Franceză pînă azi.

În Rusia țaristă niște oameni au început să lipească pe ziduri caricaturi în care țarul, bancherul și preotul erau reprezentați într-o cușcă, iar oamenii de pe stradă îi priveau rîzînd. Peste cîțiva ani țarul a fost asasinat și sute de mii de preoți lichidați sau deportați în lagăre, unde majoritatea au murit în chinuri.

Totul a început de la caricaturi, epigrame, glume, dacă vreți. După ce milioane de oameni au fost uciși și regimul socialist s-a instaurat în Rusia și țările cucerite prin crimă, a fost declarată perioada de pace, de libertate a expresiei, de justiție echitabilă. A venit vremea cînd oamenilor care desenaseră oarecînd caricaturi li s-a zis că nu mai au voie să împuște preoți, comercianți și pe urmașii familiilor aristocrate chiar așa, pe stradă. Atunci ei s-au întors iarăși la caricaturi – aceste caricaturi au umplut Uniunea Sovietică și erau expresia celei mai sincere uri de clasă, ură care a ucis sute de milioane de oameni.

Charlie Hebdo, prin caricaturile religioase cu caracter pornografic pe care le-au răspîndit, a exprimat aceeași ură sinceră față de credințele altor oameni, care nu cred ca ei.

Această ură contravine legilor Franței și ordinii democratice, totuși ea a fost încurajată, iar acum e aclamată de spuma națiunilor europene.

Franța, ca și URSS, a avut orgoliul să proclame libertatea cu ghilotina și baioneta. Cînd rîurile de sînge s-au scurs în pămînt și din pămînt au crescut iarbă și flori, regimul instaurat a declarat vreme de pace și a făgăduit să apere libertatea, chiar și cea religioasă. Imperiile moderne nu au avut onestitatea imperiului antic roman în care religiile se întîmpla să fie interzise prin lege, cum a fost și cazul creștinismului, ci au făgăduit în chip mincinos libertatea de exprimare cu gîndul ascuns de a extirpa în timp orice urmă de religiozitate. În acest scop au fost folosite batalioanele de scriitori, artiști, actori, bufoni, jurnaliști, caricaturiști care umilesc, batjocuresc, murdăresc pe toți cei care cred altfel decît sistemul.

Ceea ce nu poate face statul ”democratic” cu sabia, a încredințat să o facă celor de la Charlie Hebdo și altora ca ei, de care e plină lumea.

Asistăm la un proces grotesc de reeducare la care sînt supuși oamenii de diferite credințe în tot spațiul Europei. Tragedia care a avut loc în aceste zile în Franța anunță eșecul reeducării de tip Pitești, cînd preoții erau torturați fizic prin bătăi cumplite, iar psihic prin impunerea să înghită fecale și să bea urină într-un ritual demonic care batjocorea Taina Sfintei Împărtășanii. Acum, cînd acest lucru nu se mai poate face în România, toți cei care urăsc pe Hristos se bucură cînd văd caricaturile murdare de la Charlie Hebdo și le venerează ca pe niște icoane.

Din păcate, isteria a cuprins întreaga Europă. Există mărturia prin care se confirmă că cei doi frați vinovați de crima de la Charlie au fost împușcați de poliție, deși nu au opus rezistență și nu au luat ostateci. Mărturia a fost făcută de Michel Catalano, omul care a petrecut o oră în firma sa cu cei doi asasini, bînd cafea cu ei, deși presa a trîmbițat că managerul fusese luat ostatec.

Cîți oameni mai trebuie să moară pentru a apăra reputația unor caricaturi mizerabile și pornografice? Nici autorii acestora și nici alții nu au meritat să sfîrșească astfel. Viața este un preț mult prea scump și care poate fi plătit o singură dată.

Opriți-vă! Și dacă nu puteți desena ceva frumos, priviți-vă pur și simplu. Frumusețea chipului uman a trezit dintotdeauna admirația. Strădania de a strîmba ceea ce este frumos vine de la diavol, chiar și la cei pentru care diavolul nu există.

Ierom. Savatie Baștovoi

13
ian.
15

Dreptul la blasfemie

Dreptul la blasfemie Ar fi bine să învățăm că libertatea de a terfeli trebuie să aibă niște limite. De fapt, niciodată nu există libertate fără granițe, fără tabu-uri, fără anumite lucruri care trebuie considerate inviolabile, și a căror încălcare se cere sancționată cumva. De pildă, cei care susțin libertatea neîngrădită a celor de la Hebdo Charlie de a blasfemia religia islamică, dar și pe cea creștină, apărători înverșunați ai drepturilor omului, ai libertății de expresie neîngrădite de nimeni și de nimic, sigur n-ar accepta îndemnul la ură și violență, făcut în scris sau verbal- tot un mijloc de expresie artistică în ultimă instanță, nu?- al unor imami care aprobă atacurile teroriste și îi numesc pe atacatori martiri ai lui Allah. Așa cum în legislația celor mai multe state numite democratice este interzisă propagarea prin mass media a îndemnurilor la ură, la șovinism, propaganda fascistă, denigrarea unor categorii de oameni pe criterii rasiale, sexuale sau religioase, așa ar trebui interzisă și blasfemia. Nu propun să ne întoarcem la vremuri în care în multe țări ale lumii, inclusiv în Franța, blasfemia era pedepsită cu moartea dar să se țină cont că există lucruri care nu se cuvine să fie făcute.

Limitele ar trebui să fie, mai întâi de toate, cele ale bunului simț. Nu trebuie să batjocoresc ceea ce altul are mai sfânt pe lume, sau cel puțin declară că este astfel. Și în niciun caz nu trebuie făcut un raționament de genul: acceptând să respectăm cerințele de a nu blasfemia se încalcă libertatea de expresie, facem o concesie extremismului, care apoi va cere tot mai multe concesii și nu se va opri până nu va interzice gândirea liberă. Aceasta ar fi calea către o cenzură pe care nu o putem accepta. Nu e cenzură să îngrădești ceea ce e blasfemiator, ci e dreptul bunului simț de a rămâne parte a vieților noastre. Iar granițele între ceea ce se cade și ce nu se cade a fi spus ar trebui să fie în mintea fiecăruia. Dacă acest lucru nu e posibil, atunci ar trebui măcar stipulat prin lege, așa cum prin lege e interzisă propaganda fascistă.

Pentru atei e o problemă aici. Pentru ei religia este o prostie, Dumnezeu un personaj imaginar, credința o obsesie care trebuie tratată, ei n-au nimic sacru așa că nu le putem explica ce înseamnă să mânjești cu noroi ce are mai sfânt un om. M-aș hazarda totuși la o analogie (e posibil s-o mai fi făcut cineva înainte). Cred că orice om, oricât de ateu, oricât ar elimina sacrul din viața lui, are ceva la care ține mult pe lume, în cele mai multe cazuri rămâne mama care l-a născut. Dacă ar veni cineva să îi spună că mama lui, scuzați expresia, este o curvă ordinară, cum s-ar simți? Cel care susține asta nu are probe, nu susține că ar fi adevărat, dar o spune pentru că are libertate de expresie, pe care tu n-ai dreptul să i-o interzici. Și susține că poate să spună că e curvă despre ființa cea mai pură din lume, iar dacă îi reproșezi ceva, devii un habotnic înapoiat, din evul mediu, care nu înțelegi spiritul vremii, te opui spiritului creativ și dezvoltării societății.

Ateii, care n-au niciun Dumnezeu, aduc un argument de genul: eu cred că Scufița Roșie este zeul suprem și nu voi permite nimănui să zică nimic rău despre ea, căci mă voi simți jignit și îl voi omorî. Vor prin asta să arate că absolut orice poate deveni un subiect de neatins, deci orice critică și orice luare de poziție ar fi interzise. Nu, domnilor atei, nu ne paște un asemenea pericol. În ciuda a ceea ce vi se pare vouă, nu orice pe lumea asta este sau poate deveni simbol sacru. Dacă nu aveți un alt criteriu, luați în calcul ceea ce alți oameni consideră un simbol sacru și țineți cont de asta în numele respectului minimal pe care ni-l datorăm unul altuia pe baza faptului că suntem oameni. Iar cei care fac o blasfemie știu foarte bine ce fac, n-au niciun dubiu în privința sensului și a direcției „artei” (pun în ghilimele termenul pentru că e ceva foarte îndoielnic ceea ce fac cei de la Charlie Hebdo, dar nu discuția estetică este aici în cauză) lor. Pentru că nu ironizează zeii Romei antice sau ai maiașilor, ci simbolurile sacre pentru un miliard de musulmani și un miliard și câteva sute de milioane de creștini. Intenția lor e clară și vădită, nu ne putem ascunde după deget.

Nu e chiar atât de greu să conviețuim împreună, sau poate e, dacă adoptăm și păstrăm la nesfârșit niște poziții inflexibile. Dar vreau să spun că există o cale ca să ne suportăm unii pe alții: tu nu terfelești ce am eu mai sfânt, iar eu nu te omor pe tine.

Dealtfel, nu există o societate care să permită să se spună orice, oricum, despre oricine. Aceiași oameni cărora li se pare normal să batjocorești ceea ce au mai sfânt musulmanii sau creștinii sunt absolut sigur că ar respinge niște caricaturi care ar ironiza homosexualii, negrii, evreii, copiii cu handicap. Și e foarte normal să fie așa. Dar la fel de firesc ar trebui să fie și respectul lucrurilor sacre.

Or, e clar că o societate care nu-și impune niște limite, care nu are o direcție, va merge către un nihilism care o va distruge. Neutralitatea axiologică nu are cum să fie o pavăză pentru a debita orice trăsnaie. Poate atacul terorist din Franța, în afară de întărirea securității, ar fi un moment bun ca să se repună în discuție câteva din conceptele de bază ale lumii occidentale: cât de eficient este multiculturalismul aplicat populațiilor din alte spații culturale care vin să trăiască în Occident, cât de bună este ideologia politically corectness, care sunt limitele libertății de expresie. Din păcate, din semnalele care se văd până acum, se pare că societatea nu merge pe acest drum. Ca una dintre dovezi, faptul că au mărit de douăzeci de ori tirajul revistei ai cărei redactori au fost masacrați, ca și cum ăsta ar fi răspunsul la terorism.

Personal, cred că acele caricaturi au fost doar prilejul atacului teroroist, nu cauza lui. Că, dacă acei oameni aveau chef să ucidă, o făceau în alt fel, cum au făcut de pildă teroriștii de la 11 septembrie 2001, care au doborât turnurile de la New York. Dacă e să vedem vreo responsabilitate, atunci ar trebui analizat în ce măsură Occidentul a contribuit, prin atitudinea și acțiunile sale, la propagarea acestor ideologii extremiste religioase. Iar eu cred că dacă nu își va revizui câteva din ideile de bază, printre care dreptul de a blasfemia, lumea occidentală va merge spre propria distrugere, și nimic nu pare să poată să o mai rețină din drum.

13
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-13

MARŢI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XXI, 12-19)

is-a Domnul către ucenicii Săi: „Păziţi-vă de oameni, pentru că ei vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, predându-vă sinagogilor şi temniţelor, cu de-a sila ducându-vă la’mpăraţi şi la dregători din pricina numelui Meu. Şi fi-va pentru voi aceasta prilej de mărturisire; puneţi deci în inimile voastre să nu vă gândiţi de mai’nainte ce veţi răspunde; că Eu vă voi da gură, şi înţelepciune căreia toţi potrivnicii voştri nu-i vor putea sta’mpotrivă, nici să-i răspundă. Şi veţi fi predaţi şi de părinţi şi de fraţi şi de rudenii şi de prieteni; şi vor ucide dintre voi, şi de toţi veţi fi urâţi din pricina numelui Meu; dar păr din capul vostru nu va pieri. Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele.
13
ian.
15

Apostolul Zilei : 2015-01-13

MARŢI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Evrei 4,

1-13

f-150x1501raţilor, să ne temem ca nu cumva, câtă vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm în odihna Lui, să pară că a rămas pe urmă cineva dintre voi. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, precum s-a zis: «M-am jurat întru mânia Mea: Nu vor intra întru odihna Mea», măcar că lucrurile erau săvârşite de la întemeierea lumii. Căci undeva, despre ziua a şaptea, a zis astfel: «Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale». Şi în acelaşi loc, zice iarăşi: «Nu vor intra întru odihna Mea!». Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre». Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale. Să ne silim deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării, căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte