Arhivă pentru 17 ianuarie 2015

17
ian.
15

Puterea rugăciunii către Maica Domnului

111967185_large_3720816_Mântuiţi-vă! Nici metaniile nu-s făcute în van, nici acatistele nu-s lipsite de însemnătate.

Să vă povestesc o întâmplare. Răposatul Teofan, arhimandritul din Kirilovsk, călătorind din Petersburg, s-a oprit ca să înnopteze. Acolo erau unii care se pregătiseră să-l ia la bătaie. Ucenicul a observat şi i-a spus stareţului, şi bătrânul şi-a dat seama că aşa este. Fără însă a băga în seamă aceasta, el a aprins cu nădejde o lumânare şi a început să citească un acatist Maicii Domnului, pravila lui dintotdeauna. Nu a ajuns cu acatistul la jumătate, că au şi început să bată în geam nişte trecători – un convoi parcă – şi să strige: „Părinte arhimandrit, haide să mergem, că împreună ne va fi mai vesel. Înhamă caii, te aşteptăm”. Au înhămat caii pe dată, au ieşit din curte şi au pornit-o la drum. Când au depăşit pericolul, convoiul a dispărut, iar părintele arhimandrit a ajuns cu bine la mănăstirea sa. Iată că acatistul nu a fost citit în zadar.

Dacă vom face speculaţii filosofice, ne vom încurca la orice mărunţiş, dar dacă în simplitatea inimii vom accepta toate pravilele, ne va fi spre mântuire. Toţi sfinţii care I-au bineplăcut lui Dumnezeu, câte metanii n-au făcut – nimeni nu le știe numărul – şi câte rugăciuni n-au spus? Cu toţii au petrecut lăuntric în nevoinţa rugăciunii şi s-au mântuit prin ea.

Din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, p. 102-103

17
ian.
15

Rugăciunea oferită lui Dumnezeu

5352Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci.

În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră. Şi invers: răul pentru care nu ne-am căit, ne va osândi şi ne va azvârli în întunericul cel din afară.

 

Căinţa poate desfiinţa efectele păcatului. În puterea lui Dumnezeu viaţa poate fi restaurată în toată plinătatea sa – desigur nu printr-o intervenţie unilaterală din partea lui Dumnezeu, ci întotdeauna numai cu consimţământul nostru. Dumnezeu nu face nimic cu omul fară împreună-lucrarea omului.

Din Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 p. 93

17
ian.
15

Tânăra Tatiana Munjiu are nevoie de ajutorul nostru

before_sick-225x300Ne adresăm către toți oamenii de bună credință spre a ne uni forțele pentru a o ajuta pe tânăra Tatiana Munjiu, în vârstă de 17 ani, care are urgent nevoie de transplant renal – intervenție vitală pentru ea.

Această procedură complicată poate fi efectuată numai în Belarus și este extrem de costisitoare. Părinții fetei nu dispun de suma de 60.000 USD, necesară pentru efectuarea transplantului și speră la ajutorul tuturor celor care, din puținul cae îl au, vor și pot să o ajute pe Tatiana să își recapete bucuria și speranțele adolescenței.

 

Donațiile financiare pot fi transferate la următoarele conturi bancare:

Victoria Bank: 223370814826 (Lei)

Victoria Bank: 223380814827 (Dolari SUA)

Victoria Bank: 223390814828 (Euro)

Telefoane de contact: +373079241487, Dna Ala, mama Tatianei; +375333957308, Minsk

17
ian.
15

Să nu lipsim nici o Duminică din Biserică

P2151116Să mergem la Sfânta Liturghie, dar acum, acum când încă mai avem picioare zdravene, când încă mai suntem în putere. „Las’ că mergi duminica viitoare la Biserică“ este îndemnul diavolului. „Nici duminica asta să nu lipseşti de la Biserică“ este îndemnul lui Dumnezeu. A merge la Biserică în fiecare duminică este O DATORIE SFÂNTĂ, este o poruncă. Cea dintâi poruncă a Bisericii ne obligă în acest sens („Să participăm cu evlavie la Sfânta Liturghie, în Duminici şi sărbători“) şi, cu atât mai mult, cea de-a patra poruncă dumnezeiască: „ADU-ŢI AMINTE DE ZIUA ODIHNEI (DUMINICA) SĂ O SFINŢEŞTI…“. Păi, cum sfinţeşti duminica? Dormind? Gătind?Spălând? Mergând la piaţă? Mergând la târg? Lucrând pe câmp? Arând?Prăşind? Săpând?…

Dacă duminica nu mergem la Sfânta Liturghie, înseamnă că-I întoarcem spatele lui Dumnezeu. Iar când sufletele noastre vor ajunge în faţa lui şi vor fi judecate, atunci şi El ne va întoarce spatele zicându-ne: „Mergeţi de la mine blestemaţilor în focul cel veşnic… Adevărat grăiesc vouă, nu vă cunosc pe voi “

Să luăm aminte la cuvintele unui preot, care ne învăţa că nu trebuie să muncim duminica fiindcă toţi banii câştigaţi, de fapt în păcat, îi vom pierde într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu: pe medicamente, la doctori, pe amenzi la poliţie, ni-i fură hoţii, vine o grindină, vine o secetă mare, o revărsare de ape Şi atunci cu ce ne-am ales? NE-AM ALES CU PAGUBA ŞI CU PĂCATUL ! Amintiţi-vă că Dumnezeu nui-a binecuvântat pe israeliţii lacomi, care au lucrat în ziua de odihnă şi,când au ieşit să adune mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor să-L laude pe Dumnezeu. Aşa să rămânem şi noi creştinii în Biserica Ortodoxă în fiecare duminică să-L lăudăm peDumnezeu. Dacă însă un creştin – ortodox este angajat la un patron şi acesta îl obligă să lucreze duminica, lipsindu-l astfel de slujba Sfintei Liturghii, păcatul şi paguba sunt numai ale patronului.

„Să nu uitaţi niciodată oameni buni: „suntem  săraci, pentru că muncim duminica, nu pentru că nu muncim, deci lucrul de duminică nu îmbogăţeşte niciodată pe nimeni, ci dimpotrivă, îl sărăceşte!“

Cineva a fost întrebat de un preot: „Ce faci dumneata Duminica, atunci când ar trebui să mergi la Biserică?“ Şi el a răspuns: „Mă uitla televizor!“ Preotul l-a întrebat: „Ştii dumneata ce înseamnă asta? Înseamnă că ai televizorul în faţă şi pe Dumnezeu în spate! Du-te acum şi mută televizorul în spate şi pe Dumnezeu în faţă!“ Bine mai zicea bunica mea: „DUMINICA NICI RĂDĂCINILE DE PĂMÂNTSĂ NU LE SCUTURI“.

Iată ce făceau bunicii şi străbunicii noştri. Sâmbătă spre seară, când bătea clopotul de vecernie, dacă se aflau pe câmp, opreau lucrul, dejugau boii, iar când clopotul se oprea, înjugau boii din nou şi plecau acasă la odihnă până luni dimineaţa. Există oameni şi chiar destul de mulţi, care se ruşinează să meargă la Sfânta Biserică. Ruşinea aceasta este sigur de la diavol, care caută pieirea noastră. Să ne aducem aminte că şi de Noe au râs oamenii când făcea o corabie pe uscat, dar el nu s-a ruşinat, ci a respectat porunca lui Dumnezeu de a face corabia. CEI CARE AU RÂS DE EL S-AU ÎNECAT, IAR NOE A SCĂPAT. Corabia lui Noe cea de odinioară, plutind peste puhoaiele potopului, preînchipuia Sfânta Biserică Ortodoxă = Corabia mântuirii peste puhoaiele pierzării. Deosebirea este că în timp ce corabia lui Noe a fost închisă de Dumnezeu pe dinafară şi nimeni n-a mai putut intra, „Corabia Biserică“, cea cu cruce pe catarg, are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaiele păcatelor, după cum spunea Păarintele Arsenie Boca. Acolo era Noe, aici este Hristos, iar în valurile păcatelor este ucigaşul înecând pe oameni. Şi noi, asemenea cu Noe, să nu ne ruşinăm a respecta porunca a patra din Decalog şi să ne construim «corabia sufletului». Este bună ruşinea, ba chiar foarte trebuincioasă, dar numai pentru a nu săvârşi fapte urâte şi rele. Diavolul ne ia ruşinea când păcătuim şi ne-o dă când să ne spovedim sau când vrem să mergem la Biserică.

Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată 

(Sfântul Ciprian)

17
ian.
15

Îţi dau binecuvântare să te cerţi cu cine vrei, dar între voi să nu vă certaţi

sekrety-semejnogo-schastyaOdată, când împreună cu soţia mea l-am văzut pe Stareţ, s-au întâmplat următoarele: De îndată ce am intrat în cameră, Stareţul care era întins pe pat din pricina bolii sale, a început să ne muştruluiască râzând:

– Bine aţi venit! Bine aţi venit! Vă certaţi, bre? De ce vă certaţi?

– Atanasie, vă certaţi între voi?

– Ei, Părinte, ne certăm…

– Bre, să nu vă certaţi! Să vă certaţi cu toţi ceilalţi, dar între voi să nu vă certaţi! Auzi, Atanasie, îţi dau binecuvântare să te cerţi cu cine vrei, dar cu femeia ta să nu te cerţi. Apoi s-a întors către soţia mea:

– Şi ţie Anastasia îţi dau BINECUVÂNTARE. Ştii ce înseamnă BINECUVÂNTARE? Da, îţi dau binecuvântare să te cerţi cu cine vrei, dar între voi să nu vă certaţi.

Am râs şi noi de cuvintele lui ciudate. Însă am înţeles foarte bine că deşi Stareţul râdea, totuşi vorbea serios! Considera a fi un mare rău faptul de a se certa soţii între ei. Un rău atât de mare, încât ne-a dat nu numai permisiunea, ci chiar şi binecuvântarea lui, să facem un rău mult mai mic în comparaţie cu primul. Adică să ne certăm cu toţi ceilalţi, numai să evităm marele rău, care este cearta între soţi.

Din Atanasie Rakovalis, Părintele Paisie mi-a spus… , Editura Evanghelismos, București, 2006, p. 18

17
ian.
15

De ce nu suntem fericiţi?

OC777E2PE_8Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:
– Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
– Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
– Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
– Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
– Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”

17
ian.
15

Un grup de tineri au oferit o masă caldă pentru 300 de persoane din Bucureşti

ciorbite-pentru-bunicute-2

Într-un moment de intoleranţă şi agresivitate faţă de cei consideraţi o „povară” pentru societate,  membrii unei asociaţii româneşti dau dovadă omenie şi solidaritate creştinească.

Asociaţia NeamUnit, cunoscută pentru declanşarea campaniei de boicot a producătorilor străini de lactate din România, a reuşit să ofere o masă caldă, gătită chiar de către membrii organizaţiei, pentru 300 de persoane nevoiaşe din Bucureşti.

Sub deviza „Cuvintele sunt cărările faptelor” membrii Asociaţiei NeamUnit s-au strâns La Copac pentru a găti mâncare pentru nevoiaşii Capitalei.

Acţiunea „Ciorbiţe pentru Bunicuţe” se află deja la a cincea ediţie şi adună oameni care sunt alături de cei nevoiaşi, în special bătrâni şi copii.

sursa http://activenews.ro

ciorbite-pentru-bunicute-1

17
ian.
15

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta!

– Cum putem ajuta pe cineva să-L cunoască pe Dumnezeu, dacă el nu se simte atras de Biserică?

– Nu poţi! Nu poţi să-l ajuţi, pentru că nu noi îi chemăm pe oameni la Dumnezeu, ci Dumnezeu îi poate chema la El. Cu Biserica ţin legătura aceia care ştiu de Dumnezeu, care-L caută pe Dumnezeu în biserică. Părintele Arsenie avea o vorbă: „Ajutaţi-mă să vă pot ajuta!” Nu poţi să ajuţi pe cineva, dacă nu vrea el să fie ajutat. Nu poţi să-l determini să facă nişte lucruri, care de fapt sunt şi greu de făcut. Să ştiţi că nu-i comod să fii creştin: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

 Ceea ce putem face noi e să le dorim binele, să ne rugăm lui Dumnezeu să le dea gândul cel bun – fiindcă de la gând pornesc toate – şi să aşteptăm mila lui Dumnezeu.

Din Arhimandritul Teofil Părăian, „Din ospăţul credinţei”,Editura Mitropoliei Olteniei

 

17
ian.
15

Vânătoarea creştinilor – Sportul preferat al secularismului

hristianesiriiVanatoarea crestinilor este sportul preferat al islamistilor. Asta e evident, o stie toata lumea si presa ne informeaza despre asta mai zilnic. Saptamina trecuta va informasem ca organizatia internationala Open Doors si-a emis Raportul anual pe 2014 privind persecutia crestinilor. Conform Raportului, in 2014 au fost ucisi 4.344 de crestini in toata lumea din cauza credintei lor, dublu fata de 2013 cind au fost ucisi 2.123, si triplu in raport cu 2012 cind 1.201 crestini au fost ucizi din cauza credintei, transmite Romanian Global News.

[Detalii aici: http://www.christianitytoday.com/gleanings/2015/january/not-forgotten-top-50-countries-world-watch-list-open-doors.html]

Campionul mondial la uciderea crestinilor este organizatia terorista islamica Boko Haram, atrocitatile comise de aderentii lui fiind obiectul unui Raport emis saptamina trecuta de Amnesty International.

[Detalii aici: http://www.theatlantic.com/international/archive/2015/01/boko-haram-kills-too-many-to-count-in-nigeria/384395/]

Ironic insa este ca, de catva timp incoace, vanatoarea crestinilor a devenit si sportul preferat al secularismului.

Cum observa recent Joy Pullmann in publicatia online The Federalist, vanatoarea crestinilor a devenit sportul preferat al legiuitorilor si judecatorilor occidentali. Titlul articolului ei denota o perspectiva ingrijoratoare asupra relatiei dintre secularism si institutiile lui, pe de o parte, si crestinism si aderentii lui, pe de alta parte: „For the West, Christian Hunting Is the Sport of Lawmakers and Judges” („In Occident vanatoarea crestinilor este sportul legiuitorilor si judecatorilor”)

[Articolul poate fi citit aici: http://thefederalist.com/2014/12/29/for-the-west-christian-hunting-is-the-sport-of-lawmakers-and-judges/]

Evident, insa, vanatoarea crestinilor nu este un fenomen tocmai nou, ei fiind persecutati de cei mai tari ca ei de-a lungul istoriei. La origini, au fost persecutati de Iudei, cel mai bine cunoscut dintre ei fiind Saul din Tars, cel care, inainte de a deveni Apostolul Pavel, era bine cunoscut pentru teroarea si zelul cu care prigonea crestinii. Campaniile lui anticrestine sunt bine documentate pe paginile Scripturii. Crestinii au fost apoi vanati de autoritatile Romei, o realitate istorica si ea bine documentata in scrierile lui Tacit si ale altor scriitori antici. Iar in zilele noastre si sub ochii nostri crestinii sunt vanati de un grup mare si divers de inamici ai crestinismului, de la islamicii fanatici pina la secularistii fundamentalisti. E ironic ca aceste doua grupuri, care cel putin teoretic sunt la cutite, practica acelasi sport – vanarea crestinilor. Astazi ne concentram asupra campaniilor de vanatoare ale celor din urma, un subiect extrem de vast care usor ar putea fi subiectul multor volume.

Săptămâna trecută

Doua evenimente s-au petrecut saptamina trecuta care ne amintesc ca vanatoarea crestinilor continua si ramine in voga. Cel mai bine cunoscut e cel din Franta laica care a ridicat blasfemia impotriva religie la rang de drept al omului, cu toate ca evenimentul in sine nu implica crestinismul ci islamul. Iar cel de al doilea s-a petrecut de cealalta parte a Atlanticului, in Atlanta, Georgia, unde Comisarul Pompierilor din oras, un om de culoare cu numele de Kelvin Cochran, a fost destituit din functie de catre primarul orasului pentru unicul motiv ca a numit homosexualitatea o „perversiune” in conformitate cu invataturile Sfintei Scripturi.

In afara vietii publice si in timpul lui liber, Cochran a fost vreme de multi ani unul din liderii bisericii Elizabeth Baptist Church din Atlanta si liderul unui grup de barbati care cautau sa fie modele de viata si conduita morala pentru tinerii barbati de culoare din oras. In 2013 a publicat o carte directionata in special catre barbati, unde, in doua paragrafe, a discutat „pacatele sexuale” pe care Biblia le condamna, printre ele homosexualitatea, pe care Cochran a numit-o, in conformitate cu invataturile Bibliei, o „perversiune.” In 2014 un pompier a depistat pasajul in cartea lui Cochran si a informat homosexualii din oras care au inregistrat o plangere la primarie cerind destituirea lui Cochran. Saptamina trecuta au scontat un succes de proportii uriase: Cochran a fost destituit.

[Detalii aici: http://dailysignal.com/2015/01/08/atlanta-fire-chief-fired-expressing-christian-beliefs/]

Din nefericire, incidentul acesta nu e unic ci unul din multele incidente care se petrec cu o regularitate care ingrijoreaza, de ambele coaste ale Atlanticului.

Incepem cu Europa.

Consiliul Europei si Parlamentul European sunt principalele institutii prin care secularismul isi promoveaza ideologia si agenda anticrestina. Pe banii nostri. Cu ani in urma Consiliul Europei a dezbatut, din fericire fara succes, rezolutii care sa interzica predarea creationismului in scoli iar apoi educatia acasa (homeschooling). Cu toate ca rezolutiile au fost respinse, Suedia a devenit prima tara din lume care sa interzica predarea creationismului in scolile ei, si, impreuna cu Germania, e campioana Europei la vanarea crestinilor si parintilor care doresc sa isi educe copii acasa (homeschooling).

Cu sediul la Viena, Agentia Europeana pentru Drepturi Fundamentale, reactivata in 2008, este un brat agresiv al secularismului european care, ori de cite ori are oportunitatea, critica si ataca religia si Biserica in rapoartele si demersurile ei.

Intr-un raport din 2008 privind drepturile homosexualilor a atacat chiar si Biserica Ortodoxa Romana. Religia si Biserica sunt identificate in rapoartele ei ca institutii care promoveaza discriminarea impotriva homosexualilor si neaga „dreptul” homosexualilor sa se „casatoreasca.” Parlamentul European si el a lansat un numar de rapoarte, rezolutii si directive preliminare, pentru adoptarea la nivel unional de legislatii radicale care constrang bisericile sa nu „discrimineze” impotriva homosexualilor.

Dincolo de Atlantic

Dincolo de Atlantic vanatoarea crestinilor e in toi de mai multi ani. In Canada, Trinity University, cea mai reputabila universitatea a crestinilor evanghelici canadieni, e mereu sub asediu din pricina opozitiei ei fata de homosexualitate. Unii din absolventii ei nu sunt angajati fiind suspectati de „bigotism”. Iar Facultatea de Drept a Universitatii a fost atacata de activistii homosexuali pentru a i se suspenda acreditarea. Un vot preliminar al bordului de acreditare a suspendat acreditarea Facultatii, dar votul final, din fericire, a respins motiunea.

[Detalii aici: http://www.cbc.ca/news/canada/new-brunswick/law-society-council-upholds-trinity-western-accreditation-1.2895025]

In plus, statiile de televiziune crestine sunt fie amendate fie amenintate cu suspendarea licentelor de functionare daca se exprima negativ la adresa homosexualitatii. Iar firmele de afaceri crestine care refuza, din motive de convingeri religioase, sa produca materiale de propaganda homosexuala (de exemplu: pamfele, tricouri, desene, grafice, postere) pentru marsurile homosexuale ori „casatoriile” homosexuale, pierd procesele intentate lor la tribunal. Judecatorii le gasesc vinovate de „incitare la ura”. Mentionam si situatia tragica a parintilor care doresc sa-si educe copiii acasa. Legislatii agresive in provinciile canadiene constrang parintii care isi educa copiii acasa sa nu prezinte imoralitatea sexuala dintr-o perspectiva negativa.

Situatia in America e si mai tragica. Acolo, tribunalele de prima instanta, de recurs si apoi Tribunalul Suprem, au devenit arma favorita a secularistilor pentru vanarea crestinilor. Judecatorul homosexual Walker din San Francisco a declarat casatoriile homosexuale legale in California in 2011. Probabil la asta ar fi trebuit ca si crestinii sa se astepte avind in vedere ca in timp ce prezida asupra cazului, judecatorul Walker traia cu un barbat pe care intentiona sa-l ia de „sot.” Ce a socat si mai mult insa, a fost ca homosexualul Walker si-a folosit functia publica sa atace crestinismul, crestinii si religia in general, numindu-i cauza principala a „nefericirii” homosexualilor si a discriminarii impotriva lor. Opinia lui, lunga de peste 100 de pagini, contine paragrafe cu un ton anticrestin care ar trebui sa ingrijoreze pe oricine.

Tot in ani recenti, Tribunalul Suprem american a decis ca grupurile crestine care activeaza in campusurile universitare trebuie sa accepte homosexuali ca membri, chiar in functii de conducere, si chiar daca ei traiesc in relatii sexuale cu persoane de acelasi sex, si chiar daca cluburile crestine interzic tuturor membrilor lor relatii sexuale inainte de casatoriei ori in afara casatoriei.

In 2013 Tribunalul Suprem din New Mexico nu s-a lasat nici el mai prejos. A pus drepturile homosexualilor deasupra drepturilor religioase. O familie de crestini a fost data in instanta pentru ca a refuzat sa fotografieze „casatoria” unui cuplul lesbian. Crestinii au pierdut, iar Tribunalul Suprem le-a si dat o lectie de morala si de educatie civica. Crestinii, a zis Tribunalul, trebuie sa accepte si sa se conformeze tuturor legilor emise de autoritati chiar daca le submineaza libertatea religioasa ori de constiinta. Uzurparea drepturilor lor, a mentionat Tribunalul, este „pretul” pe care crestinii trebuie sa se obisnuiasca sa-l plateasca pentru a trai intr-o societate seculara si democrata. Este indrazneata aceasta afirmatie, dar una care a reverberat in toata America si a contribuit la institutionalizarea anticrestinismului in spatiul public al Americii.

Educaţia creştină şi universităţile creştine

Sute de pagini ar putea fi scrise privind avalansa secularismului impotriva universitatilor si scolilor crestine din America. Administratia Omaba a adoptat legea asigurarilor medicale care constrange toate universitatile sa acorde asigurari pentru prestarea serviciilor de avort femeilor pe care le angajaza. Din fericire aceste cazuri au fost castigate de universitatile crestine, dar legislatii la nivel de stat sunt modificate pentru a se ajunge la acelasi rezultat dar prin usa din dos.

Un astfel de exemplu este o lege deja adoptata de Districtul Columbia luna trecuta.

Un al proiect de lege initiat tot de Districtul Columbia este fortarea scolilor si a universitatilor private crestine din Washington DC sa permita formarea de cluburi homosexuale, desfasurarea in campusurile lor de evenimente homosexuale, inclusiv propaganda homosexuala. Acelasi proiect de lege interzice scolilor si universitatilor crestine sa inscrie in contractele profesorilor, ca si o conditie de angajare, o obligatie pentru profesori de a fi exemple de traire morala si crestina pentru elevi ori studenti, ori sa promoveze valorile „crestine” in cursurilor lor.

Ori tocmai asta e menirea principala a scolilor crestine. In Washington DC se afla una din cele mai prestigioase universitati din America, Catholic University of America, o universitate catolica.

Gordon College este o mica universitate evanghelica in Massachusetts. Politica colegiului interzice relatiile sexuale inainte de casatorie cit si cele din afara casatoriei crestine. Dar, odata ce Massachusetts a legiferat casatoriile homosexuale, politica publica a statului a intrat in conflict cu pozitiile biblice ale Colegiului. Anul trecut, orasul in care Colegiul functioneaza a reziliat un contract cu Colegiul tocmai pentru ca se opune homosexualitatii si casatoriilor homosexuale, iar statul Masachusetts a demarat o actiune de dezacreditare a Colegiului din acelasi motiv.

Dreptul la blasfemie

Ne reintoarcem la evenimentele saptaminii trecute. Ultima editie a lui Charlie Hebdo, publicata ieri, a publicat imaginea lui Mohamed pe prima pagina. Aparent nimic rau cu asta. Dar, afirma unul din editorii lui Hebdo, intr-o declaratie facuta la France Info Radio, mesajul editiei trebuie bine inteles. E desemnat sa transmita clar mesajul ca publicatia si editorii ei au „dreptul la blasfemie”.

[Detalii aici: http://www.bbc.com/news/world-europe-30786211 9]

In acelasi timp, dincolo de Atlantic, publicatia Newsweek a demarat anul 2015 cu un articol blasfemitor la adresa crestinilor, a Bibliei si a invataturilor crestine privind moravurile sexuale.

[Detalii aici: http://www.newsweek.com/2015/01/02/thats-not-what-bible-says-294018.html]

Cu exceptia Irlandei, majoritatea tarilor europene au abrogat legile care interzic blasfemia. Tribunalele protejaza blasfemia. In cercurile academice si intelectuale cei care profaneaza si promoveaza blasfemia impotriva lui Dumnezeu si a crestinilor au devenit eroi, sunt elevati pe piedestale de onoare, si pretind libertatea de exprimare. Dar pentru crestini libertatea de exprimare dispare. Tribunalele si judecatorii isi inchid ochii, legiuitorii sunt preocupati cu alte lucruri, iar crestinii continua sa fie tinta favorita a secularistilor. Asa a fost acum 2000 de ani si asa se pare ca va fi si cind vom sarbatori 2000 de ani de crestinism in doar citiva ani. Primul martir al crestinismului, Stefan, a fost invinuit de blasfemie si ucis pe acest motiv. Dupa 2000 de ani crestinii care inca indraznesc sa se opuna secularismului sunt in aceasi situatie. Sunt numiti blasfemitori, amendati, incarcerati, si chiar ucisi.

Un roman deosebit – Valeriu Ghiletchi

In mijlocul acestei politici oficiale de discriminare promovata de institutiile seculare exista si exceptii. Una e dl Valeriu Ghiletchi, deputat al Republicii Moldova in Consiliul Europei. Un crestin autentic, dl Ghiletchi implineste vorba cu fapta. In timpul anilor de cind se afla in aceasta functie el a promovat libertatea religioasa si a atentionat asupra pericolelor secularismului si a discriminarii impotriva crestinilor. Anul trecut dl Ghiletchi a fost raportorul unei Rezolutii privind intoleranta si discriminarea impotriva crestinilor in Europa. A fost adoptata in unanimitate pe 3 decembrie de Comitetul de Egalitate si Nediscriminare al Consiliului Europei. Nadajduim ca in timp Rezolutia sa fie adoptata si de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Multumim dlui Ghiletchi pentru eforturile lui, dar ne intrebam de ce oare el este singurul dintre romanii care activeaza la nivel international care cauta bunastarea crestinilor. Celorlalti le este rusine ca sunt crestini ori ca reprezinta o tara crestina?

 

O analiză realizată de Alianţa Familiilor din România

17
ian.
15

Diavolul e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată

viataAzi-noapte am deschis o carte, deși mă culcasem decis ca să nu mai citesc. După miezul nopții mi-am zis: „Totuși, hai să deschid cartea asta, numai două pagini să citesc”. Și m-am pomenit că s-a făcut ora 7 dimineața. De două-trei nopți citesc dintr-o carte celebră, unde scrie cum unei femei credincioase i-a murit copilașul, iar femeia era disperată și plângea. Și a trecut pe acolo o femeie desfrânată, care a văzut-o pe mama aceea și i s-a făcut milă de ea când a văzut-o cum suferea. Și a început să se roage: „Doamne, tu știi cât îs de păcătoasă Dar, te rog, de data aceasta să mă asculți, cel puțin o dată ascultă-mă și pe mine: învie copilul acestei femei!” Iar copilul a înviat.

Iată, deci, că rugăciunile făcute pentru alții, dacă sunt spuse cu pocăință și cu dragoste, ajung la tronul lui Dumnezeu, indiferent de ce păcate am făcut.

Uneori ne rugăm, dar nu vedem rezultatul. Spune apostolul Iacov: „Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri” (Iac. 4, 3). Uneori cerem ceea ce este în dauna noastră sau a semenilor noștri, și Dumnezeu nu ne ascultă, așa cum un tată nu-și ascultă copilul care îi cere: „Tată, dă-mi să mă joc cu șarpele ăsta”.

Cât despre rugăciunea inimii, m-au întrebat și niște mari învățați din America, în urmă cu doi ani. Și le-am răspuns: „Părintele Cleopa a fost întrebat și el: Vorbiți‑ne despre Rugăciunea lui Iisus. Ce-a răspuns Cleopa? Eu nu știu ce‑i aia”. Rugăciunea neîncetată nu este o lucrare prea ușoară. Dar fiecare o poate face la măsura lui și este bine ca toți creștinii să încerce să spună rugăciunea minții. Există o rânduială, dar eu nu merg la rânduială. Le-am spus și celor din America și vă spun și vouă: întotdeauna când pomenim numele lui Iisus, fug toți dracii, pentru că demonii se cutremură când aud numele Domnului Iisus Hristos.

Poate că întreaga rugăciune – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” – e mai dificilă. Poți să zici doar: „Iisuse, mântuiește-mă pe mine, păcătosul”. Sau cum se spune în Acatist: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Satana e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată.

Într-o mănăstire, unde era program foarte precis, la miezul nopții se trăgeau clopotele pentru Miezonoptică.

Dar, de câteva ori, înainte de miezul nopții cu o oră, începeau clopotele să sune. Și era o gâlceavă. Ieșeau călugării de la chilii să meargă la Miezonoptică, dar biserica era închisă. Și atunci îl certau pe clopotar:

– Măi, de ce-ai sunat mai repede?

– Dar eu n-am sunat!

– Nu ai tras tu clopotele!?

Și atunci, un cuvios, un frate curat și curajos, și-a zis în gând: „Lasă că văd eu ce se întâmplă!” Și s-a ascuns undeva, în clopotniță. A stat acolo pitit. Cu o oră înainte de miezul nopții, au început iarăși clopotele să sune. Și-a ieșit fratele și a spus celui care trăgea clopotele: „În numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule necurat, să rămâi pe loc!” Și, deodată, au încetat clopotele; era satana care încurca treburile Atunci părintele i-a zis diavolului: „Nu-ți dau voie să pleci de aici, până ce nu cânți și tu Sfinte Dumnezeule”. Și a început să cânte demonul, că satana a rămas cu vocea aceea de înger, nu a pierdut-o. Cânta satana, încât clocoteau toți munții, așa de puternic cânta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, iar apoi se oprea. „Termină cântarea!”, îl îndemna călugărul. Și iar începea: „Sfinte Dumnezeul, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”. Iar se oprea. A treia oară la fel. Pentru că nu voia nicidecum să zică „miluiește-ne pe noi”. Asta nu voia să zică satana. Nu voia să-I ceară lui Dumnezeu ca să-l miluiască. Și, atunci, a început diavolul să-l roage pe călugăr: „Dă-mi drumul, că vine ziua și mă prinde aici”. E o istorioară cu un mare înțeles.

Rugăciunea inimii, deci, este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Pomenind numele lui Iisus, te sfințești. De numele lui Dumnezeu fug toți dracii, ne spune Scriptura (cf. Marc. 16, 17). Dacă nu poți să o zici în forma dezvoltată, zi cel puțin: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” sau doar „Doamne, miluiește-mă”. Poți începe să o rostești mai întâi mecanic, doar cu buzele: „Iisuse, Doamne, miluiește-mă; Iisuse, Doamne, miluiește-mă”. După un an, doi, te-ai obișnuit și această rugăciune scurtă îți vine de la sine. După aceasta n-o mai zici cu buzele, o zici numai în minte. Apoi, dacă te-ai obișnuit și cu aceasta câțiva ani, vine de la sine. Și, când mintea se încălzește, iar inima tresare de bucurie la numele lui Hristos, atunci e bine. Dar puțini ating această performanță.

Extras din Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna 2014

17
ian.
15

Cum să scap de obsesie, atunci când obsesia este un băiat?

1406626150_lifeandjoy.ru_08De un băiat se scapă în două moduri: întorcându-i-se spatele sau întorcându-se mintea la locul ei. Eu trăiesc drama unor şocuri în ultima vreme, pentru că fete care erau cuminţi şi de bună credinţă într-ale Bisericii, Doamne, mă uimesc! Ele, nişte diafane, nişte păpuşi să nu le-atingă vântul, umblă cu nişte maimuţoi vulgari, nespălaţi, inculţi, ca vai de capul lor!

De unde se naşte oripilitatea aceasta estetică? Ori eu am fost orb şi n-am văzut că nici ea nu-L are pe Duhul Sfânt, ori acela o fi altceva decât pare, ceea ce mă îndoiesc, că de obicei cam cum pare, cam aşa-i. Şi stai şi te gândeşti: ce le face pe fetele acestea să nu aibă timp să riposteze la astfel de ispite? Vă spun eu: singurătatea şi izolaţionismul în care noi, ca Biserică vie, ţinem tinerii. Nimeni nu stă de vorbă cu voi, dar aşa, pe şlea şi pe bune, dându-vă o alternativă creştină la toată nebunia asta din jurul vostru, încercând să vă spună: Frate, nu-i chiar aşa.

Sigur că fata, săraca, a stat până la vreo…, nu dau o cifră acum, să nu se simtă lezată vreuna dintre însinguratele oraşului, dar stă şi ea până la o vârstă cuminte şi dintr-odată… vine “omul”, manelistic până la exasperare, plin de duhul tamburinelor! Dar dacă acela-i singurul care a băgat-o în seamă,, ea ce vină are, săraca? Dacă noi, ceilalţi,  n-am reuşit să-i asigurăm spatele ca să nu cadă, cine-i de vină? Noi că nu i-am zis bă, soro, stai! Mai bine, uite: Hai să facem şi noi un chef numai cu ceai şi s-ascultăm Mozart. La vremea asta cu Adrian copilu’ minune, eu m-apuc de Mozart – alt copil minune -, care cu adevărat are altă minune şi altă copilărie. Pe Atomic, ieri l-au dat pe Gică Lampă cântând într-un videoclip de Doamne, Maica Domnului! Măi, te înnebunesc!

Gândiţi-vă cu ce se hrănesc singurătăţile oamenilor. Cu ce se hrăneşte singurătatea unei fete care stă în cămin, n-o bagă-n seamă colegele de clasă pentru că nu merge la discotecă cu ele, nu merge la teatru cu ele, nu merge la multiple desperităţi şi fata stă-n cameră? Bun. Merge A.S.C.O.R.-ul să bată la uşă: “Mărioară, te-am văzut ieri singură, azi singură, n-ai vrea să ieşi cu noi? Uite, noi mergem până la un spital în vizită la cineva. Sau, hai să mergem să vedem ce mai face părintele Ciprian. Vrem să vedem cum îi”. “Cum vă mai e, părinte? Mai poţi, nu mai poţi? Unde te putem ajuta? Dă-ne o mătură, să dăm păianjenii jos de pe stranele bisericii”. Sigur, dacă nu provocăm aşa biata însingurată, aia, săraca, face şi ea ce poate.

Când obsesia devine băiatul… Problema nu-i întotdeauna băiatul. Mai e şi fata. Deci în primul rând avem însingurările noastre. Şi ştiţi ce mă doare pe mine? Căminele noastre studenţeşti se aseamănă cu blocurile muncitoreşti: ein, zwei, drei, sistem chibrit, cameră lângă cameră, prostie lângă prostie, de ce îmbolnăvesc unii de la alţii de câte-o nebunie păcătoasă! Cum să exorcizezi locul respectiv pentru ca realmente icoana omului desăvârşit să se întâlnească cu celălalt? Avem o aroganţă a misiunii noastre!… Zicem: Biserica munceşte foarte mult, face, drege! Dar, de fapt, ea nu-i prezentă! Ea poate-o fi muncind acolo, scriind pomelnice, eu ştiu… Dar nu e prezentă. Dar ea nu poate fi prezentă acolo numai prin mine, prin părintele. Noi suntem unu la o mie, dar ceilalţi 999 unde sunt?

Voi unde staţi când se pierd colegii voştri? Unde umblaţi? Vă vedeţi de propriile răni! E, aici e problema! Poate unul rănit să ajute vindecării rănii celuilalt de lângă el? Uneori da, alteori ba! Depinde cum eşti rănit. Una, de exemplu, care este rănită în comunicarea cu părinţii poate s-o ajute pe una care este rănită în comunicarea cu iubitul, pentru că sunt două comunicări paralele şi-n mod sigur, vindecând-o pe aceea de non-verbal, se va vindeca şi pe sine de nonverbalitate. Şi atunci lucrurile se schimbă. Dar noi nici nu avem curaj să…

Câţi dintre noi avem curaj să le spunem prietenilor noştri prin ce trecem în momentele noastre de criză? Nu că ne-am pierdut încrederea. Primul atac pe care l-a realizat comunismul în marile instituţii de învăţământ a fost cârteala. S-au strecurat printre noi fitilişti de meserie, artificieni. Şi aceştia puneau un fitil colo, un fitil colo, un fitil colo, întru atât încât în mentalitatea noastră s-a perpetuat, fără să vrem, să n-ai curaj să-i spui colegului tău ceva, pentru că acesta merge şi te pârăşte la omul mai mare decât al tău. Uneori chiar facultăţile de teologie se arată a fi nişte mari topitorii de genul acesta, ca să nu zic turnătorii, că-i urât. Şi se cultivă uneori acest gen, pentru că se spune că acolo unde este communitate studenţească trebuie neapărat să ştie tot decanul, să audă cutare, cutare să ştie tot. Chiar mie mi se dădea a înţelege la un moment dat că duhovnicul este pus să audă şi scârţâitul creionului pe hârtie. Or, nu asta-i funcţia duhovnicului, mai ales acolo unde este pus să formeze omul, nu să-l deformeze de dragul unei informaţii. Din această pierdere a încrederii am pierdut deja şi posibilitatea de a lucra împreună şi câtă vreme vom percuta mai departe tot aşa, ne vom nenoroci.

Am zis că o fată poate să scape de un băiat întorcându-i spatele. Găsindu-şi o preocupare normală pentru vârsta ei. Noi avem fete de 16 ani îndrăgostite de tipi de 32 de ani. Riscă, pentru că dintr-odată acela vine cu toată experienţa pe care o are, cu 16 ani mai mare decât ea, şi cu toate celelalte păcate sau impulsuri la păcat; ori ea, dacă nu-şi găseşte o preocupare la limita nasului ei, începe să aibă probleme.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, “Provocările străzii. Mic catehism vorbit”, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.

17
ian.
15

De ce se face îmbisericirea pruncului şi a mamei după 40 de zile de la naştere?

voserkovlenie3De ce se face îmbisericirea pruncului şi a mamei după 40 de zile de la naştere?

– Prin îmbisericire, pruncul nou-născut este dăruit lui Dumnezeu, Care i-a dat viaţă, în semn de mulţumire, iar mama primeşte curăţire firească şi binecuvântare pentru a naşte şi alţi copii.

Această rânduială pentru curăţirea femeii după naştere o avem din Legea veche. Căci aşa a venit şi Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, împreună cu dreptul Iosif la templul din Ierusalim, după 40 de zile, când dreptul Simeon a luat Pruncul în braţe şi a zis: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…” (Luca 2, 22-32).

Femeia după naştere nu poate intra în biserică până la 40 de zile. Iar la 40 de zile mama îşi ia pruncul în braţe şi stă în pridvorul bisericii, până când preotul îi citeşte rugăciunea de curăţire şi o altă rugăciune de binecuvântare pe capul pruncului. Apoi preotul ia pruncul în braţe, asemenea dreptului Simeon, şi intră cu el în biserică, rostind la intrare şi la toate icoanele mari această rugăciune: Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Mama, mergând după preot, se închină şi ea la toate icoanele, mulţumind lui Dumnezeu că i s-a dat har şi putere să nască un prunc pe lume. Dacă copilul este de parte bărbătească, preotul îl închină şi în Sfântul Altar, atingându-i creştetul de cele patru colţuri ale Sfintei Mese. Apoi îl închină şi la icoana Maicii Domnului şi îl duce înaintea sfintelor uşi, de unde îl ia mama lui. Dacă este parte femeiască, nu se duce în Sfântul Altar, ci se dă în braţele mamei sale în faţa icoanei Maicii Domnului. Din această zi femeia are voie să vină regulat la biserică.

Din Cartea familiei, Ghid pentru familiști și pentru nefamiliști. Ed. Cu drag, 2011, p. 84
17
ian.
15

Judecată fără dragoste

iubirea-de-dumnezeuÎn romanul Fraţii Karamazov se povesteşte că Alexei, tulburat de comportamentul tatălui său, îi spune că Dumnezeu o să-l judece pentru faptele lui. „Da”, răspunde tatăl, „dar mă va şi înţelege”. Numai Dumnezeu înţelege deplin şi ne cunoaşte de la un capăt la altul. Numai El poate judeca. Noi judecăm fără dragoste.

Doctorul Paul Torinier povesteşte:

„Anul trecut, în timp ce navigam către North Cape, stăteam într-o zi sprijinit de o balustradă şi priveam cum îmi trece în faţa ochilor minunatul peisaj norvegian, cu nemaipomenitele sale insule şi ţărmuri verzi în contrast cu marii gheţari ce coboară până aproape de mare.

Un doctror a trecut în tăcere şi s-a proptit de aceeaşi balustradă, lângă mine, privind acelaşi spectacol. După câteva clipe a spus: „Sunt foarte supărat. Tocmai am auzit că unul dintre colegii noştri a divorţat şi s-a recăsătorit. Este adevărat?” „Da”, am răspuns. A tăcut puţin, apoi a continuat: „Cum este cu putinţă? Cum poţi fi de acord ca el să stea printre noi, nişte doctori creştini?”

O clipă nu am spus nimic. Apoi prietenul meu a întrebat: „Oare nu crezi că divorţul înseamnă nesupunere faţă de Dumnezeu, că este un păcat?” „Fireşte, dar dacă nu am primi decât oameni fără de păcat, nu ar mai fi nimeni aici; în orice caz eu nu aş fi aici. Toţi suntem la fel, nişte păcătoşi iertaţi. „

A urmat o lungă tăcere, prietenul meu s-a îndepărtat. Apoi s-a întors. „Ai dreptate, mi-a spus, acum ştiu ce înseamnă harul.”

Extras din
Vitamine duhovnicesti pentru intarirea sufletului. Zi de zi cu Hristos de-a lungul anului bisericesc. vol. 1/ Anthony M. Coniaris, Bucureşti: Editura Sophia; Alexandria: Cartea Ortodoxă, 2009., p.114
17
ian.
15

Părintele Arsenie Boca – O întrebare iubirii

cruce_4– De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă “şi încă jertfă de cruce”?

– Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru ei.

Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată.

La începutul unuia dintre războaie ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit înlocuitor la moarte. Era undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când la plecare iată vine la el un tânăr şi-i spune: “Eu sunt singur, chiar dacă mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul d-tale la război!” Şi s-a dus tânărul. După o oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare.

Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt.

– Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu!

– Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru!

Întrebarea:

Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, cum se face că viaţa noastră e aşa de apăsată de tot felul de încercări? Sau, punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce “pe cel ce-l iubeşte Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-l primeşte îl bate”? Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită?

– Fiindcă “pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre” (Psalmul 102, 12; Isaia 55, 8-9) – zice Domnul! O mică pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care-şi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la minte deplină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie.

***

Aşa şi noi, cât suntem înfăşuraţi în trup, suntem destul de legaţi într-o înţelegere trupească a vieţii, într-o înţelegerea pruncească. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoştinţă vom mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la câte ne-a supus cât eram în lume.

Trebuie, prin urmare, să lungim vederea până dincolo de zarea vieţii acesteia, până în cealaltă împărăţie, că alfel nu putem pricepe necazurile vieţii acesteia, şi, nepricepându-o pe aceasta prin cealaltă, n-o putem răbda.

Dar, dacă o înţelegem aşa cum este, pe una în legătură cu alta, atunci oricum ar fi de necăjită, capătă o valoare nepreţuită. Şi atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei ce-l necăjesc îndeosebi. De-acum creştinul stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu şi vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treaptă a desăvârşirii.

Deci dacă ne împărtăşim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu Taina Iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtăşire, care, printre alte daruri, are şi pe acesta: că ne ridică de la înţelegerea pruncească a vieţii la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinşi şi liniştiţi, oricât de neliniştită ar fi marea vieţii de aici.
Ştim Cui credem şi ştim Cine-i la cârmă!

Din Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006

17
ian.
15

Preotul Mihai-Andrei Aldea: Eu şi peste un milion de oameni refuzăm cardul de sănătate. Răspunsul CNSAS

refuz_cardul-de-sanatate-cu-cipReprezentanţii unor organizaţii religioase au declarat vineri, într-o întâlnire cu autorităţile, că nu doresc carduri de sănătate, pentru că datele medicale nu sunt în siguranţă, preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS), Vasile Ciurchea, spunând că le pot fi date adeverinţe, relatează Mediafax.

„Binele dumneavostră nu este şi binele nostru. Nu vrem card”, au spus încă din deschiderea dezbaterii publice primii vorbitori din partea asociaţiilor religioase.

„Vrem alternative, adică adeverinţe fără cip. Card îneamnă drac, iar cipul conţine cifra diavolului, 666. Nu vrem ca datele noastre medicale să ajungă la oricine (…). Daţi-mi 24 de ore şi vă sparg orice site„, a continuat unul dintre vorbitori, arătând că acordul pentru donare de organe exprimat prin card îi poate face pe titulari să se teamă că vor deveni victime ale traficului de organe.

Alţi reprezentanţi ai acestor asociaţii au mai spus că prin card se urmăresc „interese obscure din afara României”.

Părintele Mihai-Andrei Aldea, de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă din judeţul Neamţ, a spus că peste un milion de oameni au refuzat cardul.

Eu şi peste un milion de oameni refuzăm cardul, din motive foarte diferite: unii din motive de conştiinţă pur şi simplu, alţii din motive de conştiinţă religioasă, alţii pentru că au dreptul să refuze procesarea datelor personale după voia altor instituţii. Din nenorocire, instituţiile statului aplică logica teroriştilor de la Paris: dacă nu eşti de acord cu noi, te omorâm. Pentru că aceşti oameni care nu acceptă cardul de sănătate, în lipsa unei alternative, sunt condamnaţi la moarte, la execuţie, aceia dintre ei care sunt grav bolnavi şi li se refuză dreptul la consultaţie, culmea aberaţiei. În hotărârea de Guvern este o alternativă, dar aceasta este restrânsă la ceea ce vor legiuitorii, dacă o lărgesc pentru libertatea de conştiinţă s-a rezolvat problema şi dezbaterea este inutilă”, a spus părintele Mihai-Andrei Aldea.

Întrebat cine sunt cei 1 milion de oameni care refuză cardul, preotul a spus că sunt din toate categoriile: creştini ortodocşi, oameni de alte religii şi grupuri de atei.

„Vorbim de peste un milion de cetăţeni care au semnat în urmă cu câţiva ani un document pe care l-au trimis la preşedinţie. Ni s-a răspuns că ni se va da alternativă. De patru ani, Ministerul Sănătăţii ne-a promis o alternativă. De ce îl refuzăm? De exmplu, pentru că este prevăzut că se dă cu acordul al asiguratului. Dacă te obligă, eşti constrâns”, a mai spus preotul.

Preşedintele CNAS, Vasile Ciurchea, a spus că din datele autorităţilor sunt doar 2.000 – 3.000 de români care refuză cardul, dar că va exista o alternativă.

„Cu certitudine, am subliniat de câteva ori, vom găsi o alternativă la card. În momentul de faţă aş vrea să văd câţi sunt cei care refuză. Din datele noastre sunt puţini, două sau trei mii. O parte din cei care au returnat cardul acum vin şi-l cer. Este clar că trebuie să găsim o alternativă pentru că sunt oameni care îl refuză din motive mai mult sau mai puţin obiective, mai mult sau mai puţin înţelese de mine. Dar sigur acea adeverinţă o să îi pună pe drumuri, de la casă, la medic şi aşa mai departe. Dacă doresc adeverinţa, rămâne adeverinţa, nu doresc ca cineva să rămână fără servicii medicale pentru faptul că s-a introdus cardul. (…) Nu suntem împotriva acestor opinii, respectăm credinţa, respectăm absolut tot ce doreşte pacientul, dar cardul la noi sau în alte sisteme de asigurare, pentru că toate sistemele de asigurare au card, nu face altceva decât să pună ordine în acordarea serviciilor şi în eficientizarea banilor”, a explicat Ciurchea.

În pofida asigurărilor date de preşedintele CNAS că va fi luată în calcul o alternativă, unii au cerut demisia acestuia.

sursa activenews.ro

17
ian.
15

Rugăciunea ucide deznădejdea

vladimir_iconRoagă-te cât mai des cu putinţă. Încearcă să simţi străpungerea inimii şi să plângi şi vei vedea cât de mult vei fi uşurat de gânduri şi de necaz. Rugăciunea este o conversaţie a omului cu Dumnezeu.

Cel ce se roagă cu un duh înfrânt şi smerit se umple de daruri şi binecuvântări divine – adică de bucurie, pace, mângâiere, iluminare şi nădejde – şi el, de asemenea, este binecuvântat. Rugăciunea este sabia cu două tăişuri care ucide deznădejdea, salvează din pericol, linişteşte durerea. Rugăciunea este un medicament preventiv pentru toate bolile sufleteşti şi trupeşti. Prin urmare, imploraţi-o pe Maica Luminii, Prea Curata Născătoare de Dumnezeu să vă ajute, căci ea este cea mai mare mângâiere a noastră după Dumnezeu.

Atunci când omul cheamă sfântul ei nume, ea de îndată îşi trimite ajutorul. Ea este o mamă, atunci când s-a aflat pe pământ ca fiinţă umană şi tovarăş de suferinţă, ea a pătimit aceleaşi lucruri ca şi noi şi, din această pricină, ea are o mare înţelegere pentru sufletele îndurerate şi repede vine în ajutorul lor.

Din Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 283

17
ian.
15

Îngăduinţa faţă de cei care vin pentru prima dată la biserică…

imbracaminte-bisericaÎntr-o lume modernă, într-o lume plină de mizerie, în care Satana urlă ca un leu şi caută pe cine să înghită, accepţi rugăciunea la icoană a celei cu sânii goi sau cu capul gol şi-i dai sfatul de folos până o aduci la stadiul normal, de a veni îmbracată decent şi de a se comporta decent în biserică, decât sa o dai afară din biserică pentru că e nepregatită.

Cred că de aici se dovedeşte încă o dată că-n putregaiul de păcat este un sâmbure de adevăr şi ăla-i conştiinţa. Si-n loc să fie în faţa cărţilor de Tarot, în loc să fie în faţa ceştii de cafea, în loc să fie în faţa ghicitorului, fachirului şi a magicianului, vine aşa, în starea de destrăbălare, şi plânge în faţa icoanei lui Hristos.

Şi atunci, dacă ai răbdare, ai câştigat pe fratele tău după cuvântul Scripturii care spune: “Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se mândreşte, nu se trufeşte, nu ţine minte răul, nu caută ale sale. Dragostea nu piere niciodată“. Iar în a şasea epistolă care se citeşte la Sfântul Maslu iaraşi se spune: “Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm, nu iubitori de mărire deşartă, nu pizmuindu-ne unii pe alţii, nu urându-ne unii pe alţii, ci voi cei tari sfătuiţi pe cei slabi, luând seama la voi să nu cădeţi, ca aşa să se împlinească legea lui Hristos“.

Extras din Ne vorbeşte Părintele Calistrat de la Bârnova,  Mângâiere şi mustrare, Bucureşti, 2003, p. 22

 

17
ian.
15

Acatistul Sfantului Antonie cel Mare

1229_sfantul_cuvios_antonie_cel_mareAntonie cel Mare – Sfant Cuvios !

(17 ianuarie)

Condacul 1

Fugind de intunericul cel negru al Egiptului, ai cautat pamantul cel de viata datator al pustiului. Prin infranare si nevointa vestejind saltarile trupului, prealaudate, te-ai facut pilda monahilor, de Dumnezeu cugetatorule, celor ce canta: Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Icosul 1

Om cu firea te-ai aratat, parinte, dar te-ai vazut impreuna cetatean cu ingeri, caci ca un fara de trup ai vietuit pe pamant, Preacuvioase Antonie, lepadand toata purtarea de grija a trupului; pentru aceasta graim tie:

Bucura-te, odrasla cucernicului parinte;
Bucura-te, ramura credincioasei maicii sfinte;
Bucura-te, vlastarul cel nevestejit al Egiptului;
Bucura-te, povatuitorul cel mare al pustiului;
Bucura-te, ca din tinerete lui Hristos ai urmat;
Bucura-te, ca fireste de trup te-ai departat;
Bucura-te, aratatorule al cailor monahicesti;
Bucura-te, cel ce voiesti mantuirea muritorilor;
Bucura-te, izbavitorul din inselaciuni ai celor multi;
Bucura-te, datatorul raurilor de tamduiri;
Bucura-te, prin care Dumnezeu s-a preainaltat;
Bucura-te, prin care satana s-a rusinat;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 2

Vazandu-te pe tine, de Dumnezeu purtatorule, vrajmasul, la inaltime ridicat, se ispitea a te impiedica de la toate faptele bune; insa dupa putin s-a rusinat de sporirea ta, care, nevoindu-te cu trupul si inaltindu-te cu sufletul, cantai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Avand cunostinta celor ce sunt ca si cum nu ar fi, ai trecut cu vederea trecatoarele desfatari ale vietii; deci in mormant inchizandu-te, prin multe necazuri te-ai inteleptit, nadejdea spre Dumnezeu punandu-ti; pentru care auzi acestea:

Bucura-te, insuflatorule al nadejdii in Dumnezeu;
Bucura-te, pierzatorule al nebuniei vrajmasului;
Bucura-te, cel ce nu te inspaimanti de ranirile lui;
Bucura-te, biruitorul uneltirilor lui;
Bucura-te, lauda cea vestita a pamantului Egiptului;
Bucura-te, cel mai stralucit decat toti monahi, lumina cea mai stralucita;
Bucura-te, floarea cea de Dumnezeu impodobita a cuviosior;
Bucura-te, frumusetea cea preastralucita a sfintilor;
Bucura-te, luminat deslusitor al inteleptilor;
Bucura-te, luceafarul stralucitor al luceferilor;
Bucura-te, izvorul cel viu al pustiei;
Bucura-te, glasul cel puternic, risipitor al trandaviei;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 3

Puterea Celui Preainalt tare te-a facut in toate, Antonie fericite, ca vazand pornirea vrajmasilor cea neputincioasa venind asupra ta, neclintit ai ramas si, cu darul inconjurat fiind de toate partile, cantai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3

Avand dumnezeiasca dorinta, inca mai mult a fi necajit, cugetatorule de Dumnezeu, ai vazut dumnezeiescul har; ca din cer lumina pogorandu-se, te-a cercetat pe tine in nevointa, si glas ai auzit, intarindu-te si graind:

Bucura-te, fiule al dumnezeiestii lumini;
Bucura-te, locas al Duhului Sfant;
Bucura-te, faclia cea nestinsa a linistii;
Bucura-te, canonul cel preadrept al infranarii;
Bucura-te, privirea cea preadulce a ingerilor si a oamenilor;
Bucura-te, marirea cea laudata a celor alesi;
Bucura-te, izgonitorule al patimilor omenesti;
Bucura-te, imbogatitorule de dumnezeiesc har;
Bucura-te, parinte intaistatator al parintilor;
Bucura-te, preacinstite iscusit pazitor al celor neinsotiti;
Bucura-te, cel ce covarsesti intru cunostinta pe cei intelepti;
Bucura-te, cel ce intaresti pe credinciosii cei cazuti ridicandu-i;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 4

Aprins find de dumnezeiasca dorinta, catre muntele pustiului ai alergat, Antonie, bucurandu-te; iar cel naravit intru rautate, un disc mare de argint a pus inaintea ta, insa tu ca pe un gunoi defaimandu-l cantai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Nevoindu-te mai presus de fire, Parinte Antonie, si biruind relele viclesuguri diavolesti, mai presus de acestea te-ai aratat; deci, facandu-te cetatean al pustiei, auzi acestea:

Bucura-te, canonul si temelia pustnicilor;
Bucura-te, plangerea impotriva raior vrajmasi;
Bucura-te, slujitorule al slujbelor celor mai bune;
Bucura-te, datatorule al celor ce cer cele dumnezeiesti;
Bucura-te, ca rau ai patimit, vrajmasului impotrivindu-te;
Bucura-te, ca, unindu-te cu Dumnezeu, te-ai veselit;
Bucura-te, minunea cea preaveselitoare a ingerilor;
Bucura-te, cel ce esti rana grea a demonilor;
Bucura-te, credinciosule slujitor al lui Dumnezeu;
Bucura-te, inaintestatator al credinciosilor;
Bucura-te, prin care s-au desertat cetatile;
Bucura-te, prin care munti in cetati s-au schimbat;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 5

Vrand a trece Nilul, parinte de Dumnezeu purtatorule Antonie, luntre neaflandu-se, te-ai suit pe un crocodil, mergand spre cercetarea rugatorilor tai, cantand impreuna cu dansii lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

Vazandu-te tinerii Egiptului in pustie locuind, ca pe unul mai presus de oameni, si auzand invatatura ta, s-au schimbat cu dumnezeiasca schimbare; pentru care, slavind pe Dumnezeu, graim tie:

Bucura-te, cel ce esti om intre ingeri;
Bucura-te, cel ce esti inger intre oameni;
Bucura-te, cel ce, prin pildele tale, pamantul l-ai facut cer;
Bucura-te, cel ce, prin faptele tale, ai slujit lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca ai surpat spranceana demonilor;
Bucura-te, cel ce ai inaltat viata muritorior;
Bucura-te, tainuitorule al dumnezeiestii stapaniri cea in trei Sori;
Bucura-te, povatuitorule al dumnezeiestii petreceri;
Bucura-te, ridicarea celor cazuti;
Bucura-te, mantuirea multora;
Bucura-te, ca ne povatuiesti pe noi a urma tie;
Bucura-te, ca urmand povetelor tale, adunam sufletului bogatie;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 6

Propovaduitor al dreptei credinte celor fara de Dumnezeu te-ai aratat si voind a te face mucenic, cu barbatie in oras ai intrat; dar, neimplinindu-ti dorinta, cu singura bunavointa te-ai facut desavarsit nevoitor, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Ca un luceafar in pustiul Egiptului stralucind, intunericul inselaciunii ai gonit si, savarsind pururea tamaduiri, prin tine Dumnezeu S-a preaslavit; pentru care primesti de la noi acestea:

Bucura-te, prin care se impodobesc cuviosii;
Bucura-te, prin care oamenii se mantuiesc;
Bucura-te, dunmezeiasca mangaiere a bolnavilor;
Bucura-te, harul cel dumnezeiesc al calatorilor;
Bucura-te, ca ai vindecat prin rugaciune pe cea indracita;
Bucura-te, preafericite, cel ce de toti te-ai departat;
Bucura-te, ca indata in pustie ai fugit;
Bucura-te, cel ce viata ingereasca ai uneltit;
Bucura-te, cel ce te-ai facut dumnezeiesc slujitor;
Bucura-te, cel ce te-ai aratat pentru noi mijlocitor catre Domnul;
Bucura-te, povatuitorul poporului catre Dumnezeu;
Bucura-te, impaciuitorul oamenior cu Dumnezeu;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 7

Ramanand in muntii pustiului marele Antonie, hrana de la saracini avea, apoi lucrand pamantul, cu grau si cu finice se hranea, fiarele infricosandu-se, iar pe credinciosi indemnandu-i a canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Nou oras ai aratat adancimea pustietatii, Antonie fericite, cel deopotriva cu ingerii; caci ca un alt Ierusalim si Sinai muntele tau s-a preamarit, si ca un alt Moise si Ilie aratandu-te, auzi acestea:

Bucura-te, al doiea Moise cu faptele;
Bucura-te, al doilea Ilie cu chipurile;
Bucura-te, cel ce blandetii lui David te-ai asemanat;
Bucura-te, cel ce cararile Botezului ai urmat;
Bucura-te, cel ce ai izvorat apa monahilor in loc insetat;
Bucura-te, cel ce lui Pavel cel simplu te-ai asemanat;
Bucura-te, cel ce in fiecare zi ai sfatuit pe monahi;
Bucura-te, cel ce ai povatuit indeosebi pe cei gresiti;
Bucura-te, cel ce ai vindecat pe cei orbi;
Bucura-te, cel ce ai indreptat pe cei slabanogi;
Bucura-te, cel ce ai gonit patimile cele sufletesti;
Bucura-te, cel ce ai vindecat durerile cele trupesti;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 8

Straina minune! Vazand vanarea in multe feluri, nicidecum nu te-ai inspaimantat, de trei ori fericite; iar vanatorul, dumnezeiasca ta fata vazand, de frica fiind cuprins, indata a murit, facandu-te tu pilda tuturor celor ispititi, a canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Cu totul vesel te-ai aratat, vazand inaltarea sufletului lui Ammun, pe care ai aratat-o celor impreuna cu tine intrebat fiind de dansii, de Dumnezeu purtatorule Antonie; deci, vazand sfintenia ta, minunandu-ne, graim tie:

Bucura-te, insuti vazatorule al tainelor;
Bucura-te, trecatorule cu vederea al pamantestior lucruri;
Bucura-te, luminarea adevarata a celor necunoscatori;
Bucura-te, grabnica supunere a supusilor;
Bucura-te, ca pe cele viitoare, ca pe cele de fata le vedeai;
Bucura-te, ca aratai cu putinta pe cele cu neputinta;
Bucura-te, ca ai mantuit pe tinerii cei indraciti;
Bucura-te, cel ce ai tamaduit pe cei bolnavi de ochi;
Bucura-te, cel ce vedeai inaltarea sufletelor;
Bucura-te, cel ce mai inainte spuneai iesirea lor;
Bucura-te, toiagul cel bun al monahilor;
Bucura-te, cinstita impodobire a credinciosilor;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 9

Tot darul cel dumnezeiesc, ca si Pavel ai primit, ca cel ce te-ai facut si tu, toate tuturor, pe toti covarsindu-i Antonie, pana si in vazduh te-ai rapit, cuvioase; pentru care, incutremurat cu totul cantai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9

Pe ritorii cei mult vorbitori, ca pe niste pesti fara de glas i-ai aratat prin cuvintele tale, de Dumnezeu purtatorule, ca, ritorisind despre Dumnezeu, cuvintele tale asemanandu-le cu lucrurile, te-ai facut minunat si marit; pentru aceasta cantam tie:

Bucura-te, versul intelepciunii lui Dumnezeu;
Bucura-te, vistieria cuvintelor Lui;
Bucura-te, cel mai intelept decat toti filozofii;
Bucura-te, cel mai iscusit si mai inalt in cuvinte;
Bucura-te, preamarita auzire si graire a celor intelepti;
Bucura-te, preacinstita oglindire a monahilor si a tuturor celor ce te cauta;
Bucura-te, cel ce veselesti auzul credinciosilor;
Bucura-te, cel ce ai dezlegat impleticirile filozofilor;
Bucura-te, fiu al lui Dumnezeu, dupa impartasire;
Bucura-te, inaltarea preacuviosior dupa straduire;
Bucura-te, prin care s-a infiintat monahismul; Bucura-te, prin care s-au indreptat credinciosii;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 10

Grabindu-te, de Dumnezeu purtatorule parinte, dupa porunca dinainte primita de la Dumnezeu, te-ai dus catre Pavel Tebeul; si, impiedicandu-te de multe ispite, nu te-ai infricosat de relele intimplari si, dobandind ceea ce doreai, ai incetat intristarea, cantind lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10

A doua oara, facand calatoria marele Antonie si grabindu-se catre Pavel Tebeul, a vazut inaltarea sufletului lui; deci, alergand si gasindu-l mort, l-a ingropat, luandu-i imbracamintea; pentru care graim lui:

Bucura-te, inger purtator de trup;
Bucura-te, omule cel ce cu Dumnezeu ai vorbit;
Bucura-te, cel ce ai vazut nevointele lui Pavel;
Bucura-te, slujitorul ingroparii lui;
Bucura-te, cel ce ai istorisit vietuirea lui;
Bucura-te, cel ce te-ai imbogatit cu a lui faptura buna;
Bucura-te, cel ce mai inainte ai cunoscut inselaciunea eresurior;
Bucura-te, cel ce ai alinat tulburarea Bisericilor;
Bucura-te, cel ce ai gonit primejdia eresului;
Bucura-te, partasul dreptei cunostinte;
Bucura-te, buna mireasma a pustiurilor;
Bucura-te, buna insuflare a monahilor;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 11

Nevoind Valachie, cel de cele arienesti cugetator, a cunoaste pe Fiul, Dumnezeu preainalt, te-ai pornit impotriva lui, Antonie; si el, ticalosul, luand cele dupa faptele sale, de cal a fost ucis, iar tu lui Dumnezeu cantai: Aliluia!

Icosul 11

Lumina, trimisa de Luminatorui cel mare, aratandu-te tu Antonie, ai luminat pe toti, si pe ucenici tai sfatuind, mai inainte le-ai aratat mutarea ta din viata de aici; iar ei, de intristare fiind cuprinsi, cantau tie acestea:

Bucura-te, mangaierea noastra;
Bucura-te, incurajarea tuturor;
Bucura-te, hranitorul celor flamanzi de cele ceresti;
Bucura-te, sfatuitorul celor doritori de cele sufletesti;
Bucura-te, ca iesirea ta mai inainte ai cunoscut-o, de Dumnezeu purtatorule;
Bucura-te, urmatorule ai inteleptitilor de Dumnezeu apostoli;
Bucura-te, prin care pamantenii se lauda;
Bucura-te, prin care inteleptii se apara;
Bucura-te, desfatarea slavei tale celei negraite;
Bucura-te, amintirea hranei tale celei sfinte;
Bucura-te, ca invataturile tale cu drag le primim;
Bucura-te, ca ne mantuim sufletul urmandu-ti sfaturile;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 12

De mare dar s-a invrednicit marele Atanasie, luand amandoua hainele tale, de Dumnezeu purtatorule Antonie, si scriind dumnezeiasca viata ta, cea de una suta si cinci ani, canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 12

Canti impreuna cu ingerii ca mai inainte cu oamenii, in ceruri veselindu-te, fericite, cantarea cea intreit-sfanta lui Dumnezeu, pe Care roaga-L pentru cei ce te cinstim pe tine, Antonie, si cu dragoste cantam acestea:

Bucura-te, locuitorul celor ceresti;
Bucura-te, impodobitorul celor pamantesti;
Bucura-te, cel ce impreuna petreci cu ingerii;
Bucura-te, impreuna-vorbitorule cu sfintii;
Bucura-te, pururea laudatorule al Preasfintei Treimi;
Bucura-te, fierbinte mijlocitorule al tuturor catre Dumnezeu;
Bucura-te, povatuitorul si sprijinitorul celor ce te lauda pe tine;
Bucura-te, stralucitule pastor si invatatorule al ucenicilor tai;
Bucura-te, inaintestatator al tuturor cuviosilor;
Bucura-te, preacinstitule conducator al celor necasatoriti;
Bucura-te, cel ce esti cald mijlocitor al celor ce poarta numele tau;
Bucura-te, mare aparator al celor ce te cinstesc pe tine;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

Condacul 13

O, preaintelepte de Dumnezeu purtatorule Antonie, capetenia parintilor si slava cuviosilor, primeste de la noi aceste laude ce cu tot sufletul le aducem tie si roaga-te lui Dumnezeu pentru noi cei ce cantam : Aliluia !

(Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarasi Icosul intai si Condacul intai.

17
ian.
15

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare – 17 ianuarie

1229_sfantul_cuvios_antonie_cel_mare

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinţilor lui, rămînînd singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducîndu-se la biserică, după obicei, îndreptîndu-şi mintea, gîndea cum apostolii lăsînd toate, au urmat Mîntuitorului, iar ceilalţi vînzîndu-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gîndea la aceasta, cîtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.

Acestea gîndind el, a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dînsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte cîte le avea mişcătoare, vînzîndu-le şi adunînd mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfînta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredinţînd-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lîngă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mînăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrîn care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzîndu-l Antonie, i-a rîvnit fapta sa bună, deci, mai întîi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a rîvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sîrguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, pînă ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luînd fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.

Petrecînd acolo în acest chip, îşi iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinţilor săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul şi toată sîrguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: Iar cei ce nu lucrează să nu mănînce, pentru aceea lucra cu mîinile sale, din care o parte cheltuia pentru dînsul, iar cealaltă o da săracilor. Şi se ruga adeseori, auzind că liniştitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atît de mult lua aminte la citire, încît nimic din cele scrise să nu rămînă neînţelese de dînsul, ci toate să le ţină minte; şi astfel să i se facă mintea în loc de cărţi.

Astfel petrecînd Antonie, era iubit de toţi; el se supunea celor îmbunătăţiţi, către care se ducea şi-i iubea pe toţi; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmînd altuia cu rugăciunea, altuia cu nemîncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; şi învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blîndeţea unuia şi îndelunga răbdare a altuia; în sfîrşit, urma după a tuturor bună credinţă întru Hristos, şi însemna dragostea ce aveau între dînşii, unii către ceilalţi. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci, adunînd în sine multe de la fiecare, se sîrguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vîrstă cu dînsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci, toţi cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obişnuinţă, văzîndu-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii ca pe un fiu, iar alţii ca pe un frate îl salutau.

Iar urîtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzînd un tînăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întîi îl supăra pe dînsul ca din nevoinţe să înceteze, aducîndu-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătîndu-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gînduri a ridicat în mintea lui, vrînd să-l depărteze de la gîndirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmaşul s-a văzut slăbind în scopul lui şi mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnîndu-se de marea lui credinţă, şi căzînd jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupeşti şi cu aceasta fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tînărul Antonie. Atunci, noaptea tulburîndu-l pe el, iar ziua atît de mult supărîndu-l, chiar cei ce-l vedeau simţeau lupta ce era între amîndoi. Căci acela îi punea în minte gînduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; cînd vrăjmaşul îl momea, el socotind ruşinea, cu credinţa, cu rugăciunile şi cu postirile îşi îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, şi în tot chipul să-l urmeze şi să-l amăgească pe Antonie. Dar el de Hristos aducîndu-şi aminte şi de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înşelăciunii celui rău.

După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănîndu-se celui mînios şi scîrbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punîndu-le împotrivă, rămînea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tînăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sîngelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului; întrucît fiecare din cei ce cu adevărat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară şi scos din inima lui , scrîşnind din dinţi, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deşi căzut, încă prin gînduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieşit afară vicleanul şi glas omenesc scoţînd, zicea: „Pe mulţi am amăgit şi prea mulţi am surpat şi, precum asupra multora am năvălit, astfel şi asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.

Antonie l-a întrebat: „Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice: „Eu sînt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrînării mă numesc: pe cîţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe cîţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sînt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicînd: de duhul desfrînării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sînt care de multe ori te-am supărat şi de atîtea ori am fost răsturnat de tine”.

Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătîndu-se, a zis către dînsul: „Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei„. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temîndu-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşîndu-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintîi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vîrtos era ajutorul Mîntuitorului; şi această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osîndit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul şi s-a biruit, nu se lenevea şi nu se trecea pe sine cu vederea; şi nici vrăjmaşul, iarăşi ca un biruit, nu înceta de a-l bîntui, căci înconjura iarăşi ca un leu, căutînd o pricină asupra lui. Antonie, învăţînd din Scripturi că sînt multe meşteşugirile vrăjmaşului, neîncetat avea nevoinţă, gîndindu-se că, deşi n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceaţa trupului, dar negreşit îl va ispiti momindu-l prin altă meşteşugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci, s-a hotărît ca să se obişnuiască cu mai aspre petreceri. Şi mulţi se minunau de nevoinţa lui cea mare pe care o săvîrşea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci avînd osîrdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încît cea mai mică pricină de nevoinţă dacă ar fi avut de la alţii, arăta multă sîrguinţă. Căci priveghea atît de mult, încît de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; şi aceasta nu o dată, ci de multe ori făcînd-o, era de mirare la mulţi. Apoi mînca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile; ba de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pîine şi sare şi băutura era numai apă; căci pentru carne şi pentru vin, de prisos este a grăi, cînd nici la ceilalţi sîrguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pămînt. Şi se ferea de a se unge cu untdelemn, zicînd că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sîrguinţă spre pustnicie şi să nu caute cele ce trîndăvesc trupul, ci să-l obişnuiască cu ostenelile, gîndind totdeauna la graiul Apostolului: Cînd sînt slab, atunci sînt puternic. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea sufletului, cînd dulceţile trupului vor slăbi”.

Şi era gîndul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dînsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicînd adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitîndu-le şi la cele dinainte întinzîndu-ne. Aducîndu-ne aminte şi de cuvîntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicînd el „astăzi” nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sîrguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viaţa sa”.

Deci, aşa vieţuind Antonie, s-a dus la nişte morminte, care erau departe de sat, şi poruncind unuia dintre cunoscuţii săi, ca după mai multe zile să-i aducă pîine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis uşile, rămînînd acolo singur. Vrăjmaşul nesuferind, ba încă temîndu-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dînsul într-o noapte, cu mulţime de diavoli, atît de mult l-au zdrobit cu bătăile, încît din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cîndva vreo muncă asemănătoare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nădăjduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducîndu-i pîine şi, deschizînd uşa, îl văzu zăcînd pe pămînt, jos, ca un mort; apoi, ridicîndu-l, l-a dus în biserica satului şi l-a pus la pămînt. Mulţi din rudenii şi cei din sat şedeau lîngă Antonie, ca lîngă un mort. Iar la miezul nopţii, Antonie venindu-şi în simţire, văzu pe toţi dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dînsul, şi l-a rugat să-l ridice iarăşi şi să-l ducă la mormînt, nedeşteptînd pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela şi după obicei uşa închizîndu-se, rămase iarăşi singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcînd, se ruga şi după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sînt, eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veţi face şi mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos”. Apoi cînta: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea.

Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urîtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirîndu-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunîndu-şi cîinii săi, a zis către dînşii: „Dacă nici cu duhul desfrînării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.

Deci, atunci noaptea au făcut mare zgomot, încît părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormîntului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare şi de tîrîtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urşi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii şi de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul şi năravul său: leul răcnea, vrînd a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, tîrîndu-se, nu ajungea la dînsul şi lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mînia lor cumplită.

Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvîntătoare”. Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dînşii: „Dacă puteţi şi aţi luat stăpînire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru”. Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrîşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vîrtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutînd în sus, a văzut acoperămîntul desfăcîndu-se şi oarecare raze de lumină pogorîndu-se către dînsul. Şi diavolii numaidecît s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicînd: „Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?” Şi glas s-a făcut către dînsul: „Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni”.

După ce le-a auzit acestea, sculîndu-se, s-a rugat şi atît de mult s-a întărit, încît simţea că acum are mai multă putere în trupul său, ca mai înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind şi mai sîrguitor, s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Şi mergînd la bătrînul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dînsul, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit, din pricina bătrîneţilor şi pentru că nu era pînă atunci un obicei ca acesta.

Deci, Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăjmaşul văzînd iarăşi osîrdia lui şi vrînd să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire de un disc mare de argint; iar Antonie pricepînd meşteşugul urîtorului de bine, a stat şi prin disc văzînd pe diavol, l-a mustrat, zicînd: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătătorită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăinuiască de dînsul, fiind prea mare; şi de l-ar fi pierdut cineva, dacă s-ar fi întors şi l-ar fi căutat, l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meşteşug este al diavolului. Dar nu-mi vei împiedica cu meşteşugul acesta sîrguinţa mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.

Acestea zicînd Antonie, a pierit discul, ca un fum de faţa focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în cale, pe care ori că vrăjmaşul l-a arătat, ori că o putere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe nevoitorul şi arăta diavolului, că nici de banii cei adevăraţi nu se îngrijeşte; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, decît că era adevărat aur cel arătat. Iar Antonie s-a mirat de mulţimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut, încît nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sîrguit să se ascundă şi, mai mult sporind sîrguinţa, a pornit către munte.

Şi aflînd o cetăţuie pustie şi plină de tîrîtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a rîului, acolo s-a mutat şi s-a sălăşluit într-însa. Deci, tîrîtoarele, ca şi cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el ascunzînd intrarea şi primind pîine pentru şase luni – căci acest lucru îl fac Tebeii, şi de multe ori peste tot anul rămîn nevătămaţi, avînd înăuntru apă, ca în nişte locuri neintrate, – în cetăţuie a rămas singur, nici el ieşind, nici pe cineva din cei ce veneau la dînsul văzînd. Deci, a vieţuit el multă vreme aşa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra locuinţei primind pîine. Iar cunoscuţii cei ce veneau la dînsul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi şi nopţi, ei auzeau înăuntru ca şi cum ar fi fost nişte oameni gîlcevindu-se, făcînd zgomot şi strigînd: „Du-te din locaşurile noastre; de ce ai venit în pustie? Pînă cînd vei întărîta supărările noastre?”

La început socoteau cei dinafară, că sînt oameni care se sfădesc cu dînsul şi că aceştia pe scări au intrat la dînsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe nimeni, atunci socotind că aceştia sînt diavoli şi înfricoşîndu-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceştia i-a auzit, însă nu se îngrijea de ei. Pentru că adesea veneau la dînsul cunoscuţii săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cîntînd: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Precum se stinge fumul, să se stingă ei; şi cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu. Şi iarăşi toate neamurile m-au înconjurat şi întru numele Domnului i-am biruit pe ei.

Deci, aproape 20 de ani a petrecut aşa singur deosebit, nevoindu-se, nici ieşind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulţi şi voiau a se face următori nevoinţei şi sihăstriei lui, apoi alţi cunoscuţi venind şi cu sila deschizînd uşa şi stricînd-o, a ieşit Antonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învăţat şi de Dumnezeu fiind purtat.

Atunci ieşind din cetăţuie, s-a arătat celor ce veniseră la dînsul. De aceea, se minunau văzîndu-i trupul în aceeaşi stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca şi cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca şi mai înainte de fugirea în pustie, cum îl ştiau pe dînsul; iar obiceiul sufletului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de rîs şi nici de întristare. El nu s-a tulburat văzînd poporul, nici de atîţia fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, ca cela ce era ocîrmuit de judecată.

Pentru aceea pe mulţi din cei ce erau de faţă, care pătimeau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alţii de diavoli i-a mîntuit. Încă şi darul de a grăi i se dăduse lui Antonie şi aşa pe mulţi mîhniţi îi mîngîia, iar pe alţii, care erau învrăjbiţi, îi schimba în prietenie, şi tuturor le zicea: „Nimic din cele ce sînt în lume să nu se cinstească mai mult decît dragostea lui Hristos”.

Apoi, vorbindu-le şi sfătuindu-i să-şi aducă aminte de bunătăţile ce vor să fie şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Carele n-a cruţat pe Fiul Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe El, a plecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s-au făcut mînăstiri prin munţi, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s-au scris la petrecerea cea din cer.

Într-o vreme, el avea trebuinţă să treacă Nilul, ca să cerceteze pe fraţi, însă rîul era plin de crocodili; făcînd rugăciune, s-a suit pe crocodili, el şi fraţii cei împreună cu dînsul, căci luntre nu aveau şi au trecut nevătămaţi. Apoi, întorcîndu-se în mînăstirea sa, se nevoia cu aceleaşi cinstite şi vitejeşti osteneli. Deci, vorbind el cele de folosul sufletului, adeseori creştea sîrguinţa celor ce acum erau monahi, iar pe cei mai mulţi din ceilalţi îi pornea către dragostea pustniciei şi a sihăstriei; şi degrabă atrăgîndu-i cu cuvîntul, multe mînăstiri s-au făcut şi pe toate acestea, ca un părinte, le povăţuia.

Într-una din zile, adunîndu-se şi venind la dînsul toţi monahii şi rugîndu-l să audă cuvînt de învăţătură de la dînsul, el zicea acestea către dînşii, în limba egipteană: „Scripturile destule sînt spre învăţătură, dar este mai bine a ne îndemna şi noi unii pe alţii întru credinţă şi a ne mîngîia prin cuvinte. Deci şi voi, ca nişte fii vorbiţi către mine, părintele vostru, cele ce ştiţi, şi eu ca acela ce sînt cu vîrsta mai bătrîn decît voi, cele ce ştiu, iar cele ce prin iscusinţă le-am deprins, le arăt vouă.

Să fie la toţi de obşte sîrguinţa aceasta şi începînd a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiţi, nici să vă supăraţi întru osteneli, nici să ziceţi: „Am zăbovit atîta vreme întru pustnicie”; ci mai vîrtos, ca şi cum abia aţi fi început, în fiecare zi sîrguinţa să o creşteţi. Căci viaţa oamenilor este cu totul scurtă faţă cu veacurile cele ce vor să fie, încît toată vremea vieţii noastre este nimic pe lîngă viaţa cea veşnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu preţul cel veşnic şi lucrul asemenea cu cel asemenea îl schimbă cineva; dar făgăduinţa vieţii celei veşnice cu puţin preţ se cumpără. Căci este scris: Zilele vieţii întru dînşii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani şi ce este mai mult decît acestea, va fi osteneală şi durere.

Deci, cînd toţi aceşti 80 de ani sau şi 100, vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăţi asemenea 100 de ani, ci în locul celor 100, în vecii vecilor vom împărăţi. Şi pe pămînt nevoindu-ne, nu pe pămînt vom fi moştenitori, ci în cer avem făgăduinţele. Apoi, trup stricăcios lăsînd noi, nestricăcios îl luăm pe dînsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să socotim că dacă zăbovim întru pustnicie vreun lucru mare facem, că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutînd la lume, să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că, chiar tot pămîntul este prea mic pe lîngă tot cerul. Deci, chiar dacă peste tot pămîntul vom fi stăpînitori şi ne vom lepăda de el, iarăşi nici un lucru vrednic nu este pe lîngă Împărăţia cerurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă, ca să cîştige 100 de galbeni de aur, aşa şi cel ce este stăpînitor a tot pămîntul şi se leapădă de dînsul, puţin lasă şi însutit primeşte.

Şi dacă nici chiar tot pămîntul nu este vrednic de ceruri, apoi cel ce lasă puţine holde, este ca şi cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă, sau aur destul, nu i se cade să se fălească sau să trîndăvească; ci într-alt fel sîntem datori a judeca, anume că, dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lăsăm celor ce nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împărăţia cerurilor s-o moştenim?

Pentru aceasta nimeni din noi să nu aibă vreo poftă de a cîştiga ceva; căci ce cîştig este a dobîndi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci, mai vîrtos pe acelea să le cîştigăm, pe care le putem lua cu noi, care sînt: înţelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăţie, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credinţă în Hristos, nemîniere, iubire de străini; pe acestea cîştigîndu-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, făcîndu-ne primire în pămîntul celor blînzi.

Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încredinţeze a nu se împuţina cu sufletul, ci mai ales se va socoti că este ales rob al Domnului şi că este dator a sluji Stăpînului; că precum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lucrat, astăzi nu lucrez”, nici numărînd vremea cea trecută, el nu va înceta în zilele cele viitoare, ci în fiecare zi, precum este scris în Evanghelie, aceeaşi sîrguinţă arată, ca Domnului său să-i placă şi să nu se primejduiască; aşa şi noi în fiecare zi să stăruim în pustnicie, ştiind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lenevire se va mînia asupra noastră. Aşa şi de la Iezechil am auzit. Astfel şi Iuda, vînzătorul, pentru o noapte a pierdut şi osteneala vremii trecute.

Deci, să ne ţinem, o! fiilor, de pustnicie, şi să nu ne trîndăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: Celui ce voieşte binele, şi Dumnezeu îi ajută spre cele bune. Dar, spre a nu ne împuţina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: În fiecare zi pot să mor. Şi dacă noi am fi ca şi cum am muri în fiecare zi, aşa vom trăi şi nu vom păcătui. Iar cuvîntul cel zis este înţeles astfel: „Ca sculîndu-ne în fiecare dimineaţă, să socotim că nu vom ajunge pînă seara”.

Şi iarăşi vrînd să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineaţa, fiindcă după fire este arătată viaţa noastră şi se măsoară în fiecare zi şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşa aflîndu-ne în fiecare zi şi aşa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pămînt; ci ca cei ce în fiecare zi aşteptăm să murim, vom fi lipsiţi, şi tuturor toate greşelile le vom ierta, iar poftă deşartă sau altă plăcere întinată, nicidecum nu vom avea; ci ca de la nişte lucruri trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea, şi mai înainte văzînd ziua judecăţii. Căci de-a pururea frica cea mai mare şi îngrijirea chinurilor risipeşte cea mai mare parte a plăcerii şi dezmierdării şi ridică sufletul care se pleacă spre dînsa.

Deci, începînd şi păşind pe calea faptei bune, la cele dinainte, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: Nimeni punînd mîna pe plug şi întorcîndu-se înapoi, este îndreptat spre Împărăţia cerurilor. Iar a se întoarce nu este altceva decît că s-a căit şi cugetă iarăşi la cele lumeşti. Deci, să nu vă temeţi, auzind de fapta bună, nici să vă miraţi de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi şi lesnicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămîne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, cînd se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămîne după cum ne-am făcut, atunci sîntem în fapta bună; iar dacă vom gîndi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a cîştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gîndurile cele întinate, şi luînd sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mînia, nici să ne stăpînească pofta, căci scris este: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvîrşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecînd noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea; că avem vrăjmaşi cumpliţi şi prea meşteri, pe răii diavoli, şi contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sînt în văzduhuri.

Deci, mare este numărul lor în văzduh, împotriva noastră şi nu sînt departe de noi; apoi între dînşii este mare deosebire, iar pentru firea şi deosebirea lor puternic trebuie să fie cuvîntul; deci, de la alţii mai mari decît noi trebuie să căutăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne sileşte pe noi, este a cunoaşte numai măiestriile lor împotriva noastră.

Mai întîi să cunoaştem aceasta, cum că vrăjmaşii nu se numesc „diavoli”, adică răi, pentru că aşa au fost făcuţi ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca înţelepciune, tăvălindu-se împrejurul pămîntului, pe elini i-au amăgit prin năluciri, iar pentru noi creştinii pizmuindu-ne, toate le mişcă, vrînd să ne împiedice de la înălţarea la ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei.

Pentru care este trebuinţă de multă rugăciune şi pustnicie, ca luînd cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte cele despre ei, adică anume care dintr-înşii sînt mai puţin răi şi care mai răi, cum şi pentru ce meşteşugiri are sîrguinţa fiecare dintr-înşii; apoi cum fiecare din ei se răstoarnă şi se scoate din om, căci multe sînt vicleniile lor şi pornirile bîntuielilor lor.

Fericitul apostol şi cei ca şi dînsul, ştiind unele ca acestea, zicea pe drept că noi nu ştim învăţăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit, sîntem datori a ne îndrepta unii pe alţii. Deci, eu din parte-mi, avînd cercare şi iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii cînd văd pe creştini, şi mai ales pe monahi, fiind iubitori de osteneală şi sporind în fapte, întîi îi ispitesc, punîndu-le sminteli aproape de cărările lor, iar smintelile lor sînt gîndurile cele rele.

Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugă-ciuni, postiri şi prin credinţa întru Domnul, acelea cad îndată; însă şi după ce cad, nu încetează, ci iarăşi se apropie cu măiestriile şi vicleniile, căci, dacă cu înaltă plăcere nu pot să amăgească inima, năvălesc asupră-ne într-alt fel; de aceea, formînd năluciri, caută a ne înfricoşa: se prefac în chip de femei, de fiare, de tîrîtoare, de mărimi ale trupurilor, de mulţime a ostaşilor.

Dar nici aşa nu se cade a ne teme de nălucirile acestora, căci nimic nu sînt şi repede pier; mai ales dacă cineva se îngrădeşte cu credinţa şi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi sînt îndrăzneţi şi foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăşi vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vrăjitori şi spun mai înainte cele ce au să se întîmple după cîteva zile şi se arată înalţi, ajungînd pînă la acoperişuri, şi înfricoşători cu mărimea, ca astfel pe cei care n-au putut să-i amă-gească cu gîndurile, măcar prin nişte năluciri ca acestea să-i ră-pească pe furiş; iar dacă şi acum vor afla sufletul întemeiat cu credinţă şi cu nădejdea pocăinţei, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicînd: „Ochii lui sînt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse şi se aruncă precum nişte scîntei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni şi din gura lui iese văpaie”.

În acest fel arătîndu-se domnul diavolilor, înfricoşează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcînd măiestrul şi vicleanul, precum l-a mustrat şi l-a vădit pe el Domnul, cînd era Iov, zicînd: Fierul îl socoteşte paie, arama ca pe un lemn putred, marea ca pe un burete, iar tartarul adîncului ca pe un robit, iar adîncul mării ca pe uscat. Iar prin prooroc a zis vrăjmaşul: Alergînd, îl voi prinde. Şi iarăşi prin Apostol: Toată lumea o voi lua cu mîna, ca pe un cuib, şi ca pe nişte ouă părăsite. Cu unele ca acestea se făleşte şi făgăduieşte să amăgească pe cei binecredincioşi.

Dar noi, credincioşii, să nu ne temem de nălucirile lui şi să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte şi nicidecum nu grăieşte adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcînd, şi îndîrjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undiţa de Mîntuitorul şi ca un dobitoc a luat căpăstru în bot şi ca un fugar se leagă cu belciug la nări şi i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasăre, ca să se batjocorească, deşi se aşază şi el şi diavolii cei împreună cu dînsul, ca nişte scorpii şi ca nişte şerpi, ca să fie legaţi de noi creştinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viaţa împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea şi lumea o va lua, acum nu poate să oprească pustnicia şi nevoinţa noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci şi acestea sînt mincinoase şi nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vîrtos se arată începuturile şi chipurile focului pregătit lor, în care au să ardă ei şi cu acestea ispitesc, ca să înfricoşeze pe oameni, dar numaidecît pier. Ei pe nimeni nu vătămă dintre cei credincioşi, dar poartă cu dînşii asemănarea focului ce are să-i primească.

Pentru aceea nici aşa nu se cuvine a se înfricoşa cineva de dînşii, că toate meşteşugirile lor, prin darul lui Hristos, întru nimic sînt şi se socotesc. Ei sînt vicleni şi gata a se închipui şi a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cînta şi pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic şi ei aceleaşi cuvinte, pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deşteaptă la rugăciune şi aceasta o fac adeseori, nelăsîndu-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi şi ca nişte cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească şi de aceea unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiţi de dînşii; dar nu se cuvine a lua aminte la dînşii, măcar că ne-ar deştepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mîncăm nicidecum şi chiar de s-ar preface că ne prihănesc şi ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină.

Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proşti în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcînd pe oameni să urască viaţa monahicească, ca fiind prea împovărătoare şi prea grea, să împiedice pe cei ce petrec într-însa.

Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plîngea pentru unii ca aceştia, zicînd: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că nişte meşteşugiri ca acestea şi gînduri sînt răsturnătoare şi împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuşi, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea să tacă şi-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene şi răutatea lor şi ca pe noi să ne obişnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru avînd Sfintele Scripturi şi libertate de la Mîntuitorul, să ne învăţăm de la diavolul, cel ce nu şi-a păzit rînduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, cînd grăieşte din Scripturi, să-l opreşti zicînd: Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele şi iei testamentul meu în gura ta? Căci toate le fac diavolii şi le tulbură, spre amăgirea celor proşti. Deci, fac sunete, rîd mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dînşii, apoi plîng şi se bocesc ca nişte biruiţi.

Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei ce ne-am învăţat de la sfinţi, se cuvine să facem ca dînşii şi să urmăm bărbăţiei lor. Pentru că şi ei, văzînd acestea, ziceau: Cînd a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuţit şi am tăcut din bunătăţi. Şi iarăşi: şi eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut, ce nu-şi deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om ce nu aude.

Deci, şi noi nici să-i auzim pe dînşii, ca pe unii ce sînt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deştepta la rugăciune şi pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vîrtos să luăm aminte şi să nu ne amăgim de dînşii, care pe toate le fac cu vicleşug. Şi nu se cade a ne teme de dînşii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne şi cu moarte ne-ar îngrozi; căci sînt neputincioşi şi nu pot nimic, decît numai să ne îngrozească. Deci, acum venind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Şi acum mai pe larg a vă spune cele despre dînşii, nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.

După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmaşul şi au slăbit puterile lui. Pentru aceasta, deşi nimic nu poate, cu toate acestea, tiranul, fiind căzut, nu se linişteşte; dar măcar numai cu cuvintele ne îngrozeşte (iar alt nimic nu poate). Şi aceasta fiecare din voi s-o socotească, că numai aşa va putea defăima pe diavoli.

Deci, dacă cu nişte trupuri ca acestea ar fi fost şi ei îmbrăcaţi, precum sîntem noi, cu putinţă ar fi fost lor să zică: „Că fiind ascunşi oamenii, nu-i aflăm, ci numai cînd îi aflăm, îi vătămăm”. Am putea şi noi atunci ascunzîndu-ne, să ne tăinuim de dînşii, încuind împotriva lor uşile.

Dar de vreme ce nu sînt într-acest fel, ci uşile fiind încuiate, ei totuşi pot să intre şi întru tot aerul sînt, ca şi diavolul cel întîi al acestora. Ei sînt voitori de rău gata spre a vătăma, după cum a zis Mîntuitorul: Dintru început ucigaş de om este diavolul, tatăl răutăţii. Iar noi acum trăim şi mai vîrtos, împotriva lui luptăm; ei sînt fricoşi şi nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i opreşte pe dînşii spre a ne bîntui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruţe, nici iubitori de bine nu ne sînt, ca să ne îndrepteze; ci mai vîrtos sînt răi şi ca un nimic le este lor a vătăma pe cei iubitori de fapte bune şi cinstitori de Dumnezeu.

Dar, pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, decît numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întîrziat, ci îndată ar fi lucrat răul, avînd spre aceasta voia, şi mai ales împotriva noastră. Deci, iată cum adunîndu-ne împotriva lor, grăim şi ştiu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stăpînire, pe nimeni din noi creştiniii nu ne-ar fi lăsat să trăiască; căci urîciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

Apoi şi aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dînşii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putinţă, n-ar fi venit cu mulţime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meşteşugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni şi a face ceea ce poate şi voieşte.

Mai ales, că tot cel ce are stăpînire, nu ucide cu nălucire, nici cu mulţime înfricoşează; ci îndată, precum voieşte, îşi arată stăpînirea; dar diavolii neputînd nimic, ca într-un circ se joacă, schimbîndu-şi chipurile, ca pe copii înfricoşîndu-ne prin nălucirea mulţimii şi prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăimare, ca nişte neputincioşi.

Îngerul cel adevărat, care s-a trimis de la Domnul asupra Asirienilor, nu avea trebuinţă de popoare şi de mulţime, nici de nălucirea cea din afară, nici de ciocănituri şi de sunete, ci întrebuinţînd puţină stăpînire, a ucis îndată 185 de mii. Dar diavolii nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a înfricoşa. Iar dacă cineva ar gîndi la Iov şi ar zice: „Pentru ce diavolul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?” Să cunoască iarăşi unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu cel ce i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov.

Căci el neputînd face nimic, l-a cerut pe Iov şi l-a luat. Încît şi de aceea este mai mult defăimat vrăjmaşul. Că, deşi voieşte, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerîndu-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios şi cum că nimic nu poate.

Şi nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, cînd nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpînire; căci el ruga pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicînd: Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci. Şi dacă nici asupra porcilor nu au stăpînire, apoi cu mult mai vîrtos nu domnesc peste oamenii cei făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Deci, de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe nişte neputincioşi şi nicidecum a ne teme de dînşii. Ci, cu cît mai vîrtos fac ei acestea, cu atît mai mult să ne întindem şi noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viaţa cea dreaptă şi credinţa în Dumnezeu.

Deci, ei se tem de postul sihaştrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blîndeţe, de linişte, de neiubirea de argint şi de neslăvirea deşartă, de milostenii, de nemîniere şi, ca urmare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei ce îi calcă pe dînşii; că ştiu ei darul cel dat credincioşilor asupra lor de la Mîntuitorul, Cel ce zice: Iată, v-am dat vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înaintea noastră despre fraţii care după multe zile vor să vie la noi; şi aceasta o fac ei, nu purtînd grijă de cei ce-i aud, ci ca să-i înduplece pe dînşii să creadă lor şi atunci de aici înainte avîndu-i supuşi, să-i piardă.

De aceea, nu se cade a lua-aminte la dînşii, ci şi cînd nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răsturna, căci nu avem trebuinţă de dînşii; şi ce minune este, dacă cei ce au trupuri mai subţiri decît oamenii şi pe cei ce au început a călători, ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergînd pe cal şi să alerge ca să spună mai înainte.

Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dînşii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decît numai singur Dumnezeu este cel care pe toate le cunoaşte mai înainte de facerea lor. Aceştia vestesc acelea pe care le văd, ca nişte furi, mai înainte alergînd la toţi, ca să spună cele ce se lucrează şi se grăiesc de noi; apoi ei însemnează că ne-am adunat şi că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecînd pe cel zăbavnic; şi ceea ce zic, astfel este.

Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare ţară, mai înainte de a şti să călătorească, nu ştiu de va călători; dar văzînd pe unul călătorind, aleargă mai înainte, şi mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui şi astfel se întîmplă de vine după cîteva zile.

Însă de multe ori cei ce călătoresc, întorcîndu-se înapoi, ei atunci au minţit. Astfel se întîmplă şi cînd vorbesc despre apa rîului Nil; căci cei ce au văzut că au fost ploi multe în părţile Etiopiei şi ştiu că dintr-acelea se face revărsarea rîului, mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă şi spun. Aceasta şi oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atît de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai mult decît cel ce rămăsese jos vedea mai înainte pe cel ce vine, şi el încă mai înainte alergînd, spunea mai înainte decît alţii cele ce încă nu se făcuseră; astfel şi aceştia (adică diavolii) zic, se ostenesc şi însemnează unele întîmplări numai ca să amăgească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei ce călătoresc, căci este cu putinţă lui Dumnezeu, atunci diavolii mint şi se amăgesc cei ce au luat-aminte la dînşii.

Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor şi astfel s-au rătăcit dînşii mai înainte de către diavol. Dar acum a încetat rătăcirea; căci a venit Domnul, Care cu toată viclenia lor, chiar şi pe diavoli i-a făcut deşerţi şi nelucrători; căci nimic nu cunosc de la ei înşişi, ci ca nişte furi, pe cele ce le văd la alţii, pe acelea le prihănesc şi mai ales sînt văzători ai faptelor, decît mai înainte cunoscători. De aceea, deşi uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dînşii. Pentru că şi doctorii, avînd iscusinţa bolilor, cînd ar vedea într-alţii aceeaşi boală, de multe ori din obişnuinţă mai înainte spun leacul. Încă şi cîrmacii şi lucrătorii de pămînt, iarăşi din obişnuinţă văzînd întocmirea aerului, mai înainte spun, că va fi o furtună ori aer liniştit şi pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare şi din obişnuinţă.

De aceea şi diavolii, dacă cîndva aceleaşi socotindu-le, le spun, pentru aceasta să nu se minuneze cineva de dînşii, nici să ia aminte la ei. Căci ce foloseşte celor ce-i aud ca să ştie de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sîrguinţă a cunoaşte unele ca acestea, deşi cu adevărat diavolul le cunoaşte, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun, nu este cu adevărat cunoştinţă.

Nimeni din noi nu se va judeca pentru că nu le-a ştiut, nici se fericeşte că le-a învăţat şi le-a cunoscut; ci într-acestea fiecare va avea judecată, dacă a păzit credinţa şi dacă a împlinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi şi a ne osteni, nu ca să cunoaştem mai înainte, ci, ca bine petrecînd, să placem lui Dumnezeu.

Şi trebuie a ne ruga nu să cunoaştem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoinţă, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul, spre biruinţă împotriva diavolului. Iar dacă vreodată este nevoie de a cunoaşte mai înainte, să ne curăţim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curăţit de toate păcatele, după fire poate să se facă văzător şi chiar mai multe şi mai departe să vadă decît diavolii; căci are pe Domnul în sine, care descoperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi şi puterile îngerilor stînd lîngă dînsul.

Deci, cînd vin la noi noaptea şi voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi sîntem îngeri”, să nu luaţi aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră şi vă vor ferici, să nu-i ascultaţi şi nicidecum să vă supuneţi lor. Mai vîrtos să vă pecetluiţi cu semnul cinstitei Cruci, pe voi şi casa voastră şi să vă rugaţi; atunci îi veţi vedea făcîndu-se nevăzuţi, căci se înfricoşează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mîntuitorul. Iar dacă şi mai cu obrăznicie vor sta, săltînd şi prefăcîndu-se cu nălucirile, să nu vă temeţi, nici să vă speriaţi, nici ca la nişte fiinţe bune să luaţi aminte la dînşii.

Pentru că venirea de faţă a celor buni şi a celor răi cu înlesnire şi cu putinţă este a o cunoaşte, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinţilor îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atît de cu linişte şi cu blîndeţe se face, încît se aduce bucurie, veselie şi îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dînşii, El este bucuria noastră şi a lui Dumnezeu Tatăl este puterea. Iar gîndurile sufletului rămîn netulburate şi neînvăluite, încît el făcîndu-se strălucit de ea, vede pe cei ce i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeieşti şi al celor ce au să fie într-însul.

Iar dacă, ca nişte oameni s-ar înfricoşa de vederea celor buni, care se arată, numaidecît iau frica de la dînşii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea şi îngerul care s-a arătat femeilor la Sfîntul Mormînt şi cel ce s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: Nu vă temeţi; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoştinţa venirii de faţă a celor buni.

Deci, în acest fel este arătarea sfinţilor. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet şi strigare, ca şi cînd s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiţi şi a unor tîlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea şi neorînduiala gîndurilor, mîhnire, urîciune către pustnici, trîndăvie, întristare, pomenirea rudeniilor şi frică de moarte; şi de aici pofta celor rele, împuţinarea de suflet către fapte bune şi nestatornicia obiceiurilor.

Deci, cînd cineva din voi va vedea aşa ceva, vă veţi teme; dacă însă frica se va lua de la voi şi în locul ei s-ar face bucurie negrăită şi voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gîndurilor şi celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăţie şi dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniţi şi vă rugaţi, căci bucuria şi liniştea sufletului arată sfinţenia celui ce vine de faţă. Aşa Avraam, cînd a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan cînd s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare şi sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoaşteţi că este năvălirea celor răi. Şi aceasta să vă fie vouă semn. Cînd sufletul unora s-ar teme, să ştiţi că este de faţă venirea vrăjmaşilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca acestora, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria şi Zaharia, şi Acela ce S-a arătat la mormînt femeilor; ci, mai cu seamă, cînd îi vor vedea temîndu-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoşeze, şi, de aceea, sărind asupra lor, îi batjocoresc, zicînd: „Închinaţi-vă nouă!”.

Iată, pe elini aşa i-au amăgit, că aşa s-au socotit de dînşii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să ne amăgim de diavol, căci El prin nişte năluciri ca acestea făcute înaintea Lui, l-a certat şi i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano; căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui Unuia vei sluji. Deci, vicleanul mai mult se defăimează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca diavolii de la noi auzind nişte glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, nici a ne înălţa pentru tămăduiri, nici să ne minunăm de cel ce scoate pe diavoli ori pe cel ce nu-i scoate să-l defăimăm; ci pustnicia fiecăruia s-o înveţe cineva şi ori s-o rîvnească şi s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mîntuitorului.

Pentru aceea El zicea ucenicilor: Nu vă bucuraţi că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în ceruri. A se scrie numele în ceruri, este mărturia faptei bune şi a vieţii voastre. A scoate pe diavoli este darul Mîntuitorului, Celui care l-a dat. Pentru aceea, celor ce nu în fapte bune, ci în semne se făleau şi ziceau: Doamne, au nu cu numele Tău am scos diavoli şi întru numele Tău am făcut multe puteri? Domnul le-a răspuns: Amin zic vouă, nu vă ştiu pe voi. Căci cunoaşte Domnul căile necredincioşilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul alegerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

Deci, voiam să tac şi nimic din cele pentru mine să nu zic şi să vă îndestulaţi numai cu acestea. Dar să nu socotiţi că acestea le zic în zadar, ci să credeţi că acestea le povestesc cu iscusinţă şi adevăr; pentru aceasta, deşi ca un om fără de minte m-am făcut, dar ştie Domnul Cel ce mă aude, curăţenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea şi sporirea voastră, spun vouă meşteşugirile diavolilor pe care le-am văzut.

De cîte ori m-au fericit pe mine diavolii şi eu i-am blestemat pe dînşii în numele Domnului? De cîte ori mi-au spus despre apa Nilului şi eu le-am zis: „Şi ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozindu-mă şi m-au înconjurat ca nişte ostaşi cu toată înarmarea şi cu cai; iar altă dată mi-au umplut casa de fiare şi de tîrîtoare şi eu cîntam: Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări; apoi prin rugăciune, aceia s-au răsturnat.

Au venit odată pe întuneric, avînd năluciri de lumină, şi-mi ziceau: „Am venit să-ţi aducem lumină, Antonie”. Iar eu închizîndu-mi ochii, mă rugam şi îndată s-a stins lumina necredincioşilor. După cîteva luni, au venit grăind şi cîntînd din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odată mînăstirea, iar eu mă rugam a rămîne nemişcat cu cugetul.

După aceasta, iarăşi venind, băteau din palme, fluierau şi jucau, iar eu mă rugam şi stăruiam cîntînd, ei îndată au început a plînge şi a se tîngui, ca şi cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel ce a surpat şi a risipit îndrăzneala şi nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat diavolul foarte înalt cu nălucire şi a îndrăznit a zice: „Eu sînt puterea lui Dumnezeu, eu sînt pronia; ce voieşti să-ţi dăruiesc ţie?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Şi mi se părea chiar că l-am bătut.

Deci, îndată cel atît de mare s-a făcut nevăzut, împreună cu toţi ai săi, pentru numele lui Hristos. Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, avînd cu sine năluciri de pîini, şi mă sfătuia, zicînd: „Mănîncă şi încetează multele osteneli; om eşti şi vei slăbi”. Iar eu, înţelegînd meşteşugul lui, m-am sculat să mă rog şi el, nesuferind, a pierit; apoi ca un fum a ieşit pe uşă, făcîndu-se nevăzut. De cîte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating şi să-l caut pe dînsul! Iar eu cîntam împotriva lui şi acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, şi eu ziceam: Nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos; şi după aceasta mai mult se risipeau unii după alţii. Şi eu nu eram acela ce i-am surpat pe ei, ci Domnul, Cela ce zice: Am văzut pe satana ca un fulger căzînd din cer.

Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am întipărit acestea în sine-mi ca să vă învăţaţi a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului şi ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, povestindu-vă, primiţi şi aceasta spre întemeiere şi neînfricoşare şi credeţi-mă că nu mint.

Odată a bătut oarecine în mînăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătîndu-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebîndu-l: „Cine eşti tu?” El răspunse: „Eu sînt, satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauţi aici?”. Zis-a acela: „Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu, zicîndu-i: „Pentru ce şi tu îi superi pe dînşii?” El a zis: „Nu sînt eu care îi supăr pe dînşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit pînă în sfîrşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar”.

Atunci, minunîndu-mă eu de darul Domnului, am zis către dînsul: „De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunînd adevărul, acum chiar nevrînd, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit”. Iar acela, auzind numele Mîntuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi sîntem datori a-l defăima şi pe dînsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu cîinii săi, are atîtea viclenii, iar noi învăţîndu-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gîndim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicînd: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gîndim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vîrtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mîntuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dînşii. Să gîndim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile.

Deci, dacă ne vor afla temîndu-ne şi tulburîndu-ne, îndată şi ei ca nişte tîlhari aflînd loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşîndu-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurîndu-ne şi gîndind ale Domnului, şi socotind că toate sînt în mîna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpînire asupra cuiva, atunci, văzînd ei sufletul întemeiat cu nişte gînduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzîndu-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dînsul; iar pe Iuda vînzătorul, aflîndu-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gîndim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decît gonind pe alţii. Căci ei sînt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptînd de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, cînd vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întîi: „Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?”.

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzînd cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: „Cine eşti şi de unde vii?”. Aşa întrebînd Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat”.

Acestea vorbind Antonie, toţi se bucurau. Şi într-unii creştea darul faptei bune, iar dintr-alţii ieşea împuţinarea la suflet şi părerea înceta. Deci, toţi se plecau a defăima bîntuirea cea diavolească, minunîndu-se de darul cel dat lui Antonie de la Domnul, spre desluşirea duhurilor.

Atunci în munţi erau multe mînăstiri, ca nişte corturi pline de cete dumnezeieşti: ale celor ce cîntau, ale celor ce citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie şi ale celor ce lucrau ca să facă milostenie; ale celor ce aveau dragoste şi împreună glăsuire între dînşii. Deci, se vedea cu adevărat ca o ţară, care de sine era împodobită cu cinstirea de Dumnezeu şi cu dreptatea. Căci nu era acolo cel ce nedreptăţea, sau cel nedreptăţit ori prihănit; ci mulţimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încît văzînd cineva mînăstirile şi o rînduială ca aceasta a monahilor, ar fi putut să zică: Cît sînt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale Israile, ca nişte văi umbroase, şi ca nişte raiuri, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul, şi ca nişte cedri lîngă ape.

Antonie, după obicei, ducîndu-se întru a sa mînăstire, îşi întindea nevoinţa şi pustnicia şi în fiecare zi suspina aducîndu-şi aminte de locaşurile cereşti; apoi, tot dorul său îl avea către dînsele, văzînd viaţa oamenilor în fiecare zi. Pentru că vrînd să mănînce şi să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale trupului, se ruşina, socotind sufletul cel nematerial.

De multe ori, vrînd a mînca împreună cu mulţi monahi şi aducîndu-şi aminte de hrana cea duhovnicească, se ducea departe de dînşii, socotind că ruşine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alţii mîncînd. Însă mînca pentru nevoia trupului, de multe ori încă şi cu fraţii, cucernicindu-se de aceştia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decît trupului.

Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puţină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lucrurile sufletului şi folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vîrtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mîntuitorul: Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mînca, nici cu trupul, cu ce vă veţi îmbrăca. Şi voi nu căutaţi ce veţi mînca sau ce veţi bea şi nu vă înălţaţi. Căci acestea toate le caută neamurile şi Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de toate acestea. Însă căutaţi mai întîi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunci pe vremea lui Maximin (305-313). Şi adunîndu-se sfinţii mărturisitori în Alexandria, lăsînd mînăstirea, le-a urmat şi el, zicînd: „Să ne ducem şi noi ca să ne nevoim, de vom fi chemaţi sau să privim pe cei ce se nevoiesc”. Deci, avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea mărturisitorilor şi în chinuri şi în temniţe, el avea multă sîrguinţă spre divan; adică îndemna către sîrguinţă pe ceilalţi chemaţi, care se nevoiau; iar pe cei ce mărturiseau, a-i primi şi a-i petrece pînă ce se vor săvîrşi.

Judecătorul văzînd netemerea lui şi a celor împreună cu dînsul, cum şi sîrguinţa către mărturisire, a poruncit ca nici unul din monahi să nu se arate în divan, nici să petreacă în cetate nicidecum. Deci, toţi ceilalţi au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atît de mult a ţinut în seamă porunca, încît chiar şi-a spălat haina pe deasupra şi a doua zi a stat la un loc înalt şi s-a arătat strălucit înaintea ighemonului. Toţi se minunau de aceasta, iar ighemonul văzîndu-l, pe cînd trecea cu rînduiala lui, că el sta fără frică, arătînd sîrguinţa creştinilor, căci se ruga să mărturi-sească şi el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scăpat de scopul lui, s-a mîhnit, căci n-a mărturisit şi el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru şi al altora, ca prin pustnicia pe care o învăţase din Scripturi să se facă multora dascăl; pentru că numai văzîndu-i petrecerea lui, mulţi se sîrguiau în a se face rîvnitori ai petrecerii sale.

Deci, slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dînşii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana şi fericitul Petru a mărturisit credinţă, Antonie s-a întors iarăşi la mînăstirea sa. Şi era acolo în fiecare zi, mărturisind cu ştiinţă şi nevoindu-se cu pătimirile credinţei, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă şi postea de-a pururea; iar îmbrăcămintea o avea pe dinăuntru de păr şi pe deasupra un cojoc pe care l-a păstrat pînă la sfîrşitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici picioarele n-a suferit a le băga în apă fără de nevoie; încă nici dezgolindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat, după ce s-a săvîrşit.

Liniştindu-se în chilia lui şi punîndu-şi în gînd ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească, a venit un oarecare condu-cător de ostaşi, cu numele Martinian şi a supărat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bîntuită de diavol; iar după ce a aşteptat mult, bătînd în uşă, şi i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătîndu-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sînt om şi eu ca şi tine; dacă crezi, roagă-te lui Dumnezeu şi fiica ta se va tămădui”.

Acela crezînd şi chemînd pe Hristos, s-a dus şi a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: Cereţi şi vi se va da. Apoi mulţi din cei ce pătimeau, nedeschizîndu-le uşa, şedeau afară din mînăstire, dar crezînd şi rugîndu-se, se vindecau de boli.

După ce s-a văzut supărat de mulţi care veneau la dînsul şi nelăsîndu-l a se duce după socoteala lui, precum voia, temîndu-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul, ori el să se mîndrească, ori altceva mai mult decît ceea ce este să socotească pentru dînsul, a chibzuit şi a pornit spre Tebaida de sus, la cei ce nu-l cunoşteau; şi luînd pîini de la fraţi, a şezut lîngă ţărmurile rîului, privind dacă ar trece vreun caiac, ca intrînd într-însul, să se ducă cu dînşii.

Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dînsul, zicîndu-i: „Antonie, unde te duci şi pentru ce?”. Iar el, netulburîndu-se şi aşteptînd ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns, zicînd: „Fiindcă oamenii nu mă lasă să mă liniştesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici şi mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dînsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă şi îndoită osteneală ai să primeşti; iar dacă voieşti să te linişteşti cu adevărat, du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sînt neştiutor de aceasta?”.

Atunci îndată i-au arătat-o nişte saracini, care voiau să călătorească în partea aceea şi, apropiindu-se de dînşii, Antonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceştia, ca fiind îndemnaţi dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osîrdie. Călătorind cu dînşii trei zile şi trei nopţi, au ajuns la un munte foarte înalt, avînd sub el apă limpede dulce şi foarte rece, cîmpii din afară şi puţini finici, neîngrijiţi.

Deci, Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit locul acela, că Acesta era Care îl însemnase şi care i-a grăit lîngă ţărmurile rîului; deci, la început primind pîini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dînsul; şi îndată a şi cunoscut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia văzînd sîrguinţa lui Antonie, treceau înadins totdeauna pe calea aceea şi bucurîndu-se, îi aduceau pîine; apoi avea şi puţină mîngîiere cu finicii aceia.

După acestea, înştiinţîndu-se fraţii de locul acela, aducîndu-şi aminte ca nişte fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzînd Antonie că din pricina pîinii se ostenesc unii pînă acolo la dînsul şi pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gîndit în sine şi a rugat pe unii, din cei care veneau la dînsul, să-i aducă o sapă şi puţin grîu.

Şi după ce i s-au adus acestea, înconjurînd pămîntul dimprejurul muntelui şi aflînd puţin loc potrivit, l-a lucrat; apoi, avînd cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a semănat grîul. Făcînd în fiecare an aceasta, îşi scotea pîinea de acolo, bucurîndu-se că nu face supărare nimănui pentru aceasta şi că în toate se păzeşte pe sine neîngreunător. După acestea, văzînd iarăşi pe unii venind la dînsul, a semănat şi puţine verdeţuri, ca cei ce veneau la dînsul să aibă puţină mîncare după osteneala acelui drum greu.

La început, fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura şi lucrarea de pămînt. Iar el apucînd cam în glumă pe una din fiare, a zis tuturor: „Pentru ce mă păgubiţi pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceţi-vă, şi de acum, în numele Domnului, să nu vă mai apropiaţi de cele de aici”. Deci dintr-acea vreme, ca şi cum temîndu-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea singur înăuntrul muntelui aceluia, îndeletnicindu-se în rugăciuni; iar fraţii, care îi slujeau lui, l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măsline, legume şi untdelemn, căci acum era bătrîn.

Deci, el petrecînd acolo, multe lupte a pătimit, potrivit cu cele scrise, nu împotriva sîngelui şi a trupului, ci a celor potrivnici. Căci acolo auzea gîlcevi, glasuri multe şi sunete ca nişte arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulţi îl vedeau pe el luptîndu-se şi rugîndu-se împotriva lor. Pe cei ce veneau la dînsul, îi îmbărbăta, însă el se nevoia plecîndu-şi genunchii şi rugîndu-se Domnului.

Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atîtea fiare, de cele cu patru picioare şi de tîrîtoare care erau acolo, nu se înfricoşa de sălbăticia lor; ci, cu adevărat, potrivit cu cele scrise, nădăjduia spre Domnul, avînd mintea neclintită şi neînvăluită. Dar diavolii fugeau şi fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dînsul.

Deci, diavolul, precum cîntă David, pîndea pe Antonie şi scrîşnea la el din dinţi, iar Antonie se ruga Mîntuitorului ca să-l păzească nevătămat de viclenia aceluia, şi de multa lui meşteşugire. Deci, priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, şi mai toate hienele care se aflau în pustia aceea, ieşind din cuiburile lor, l-au înconjurat, şi era singur în mijlocul lor. Căscînd gurile, fiecare îngrozindu-l a-l muşca, el pricepînd meşteşugul vrăjmaşului, a zis către ele: „Dacă aţi luat stăpînire asupra mea, sînt gata a fi mîncat de voi, iar dacă aţi fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviţi, ci duceţi-vă, căci eu sînt rob al lui Hristos”.

Acestea zicînd Antonie, acelea îndată au fugit, ca de un bici fiind gonite prin cuvîntul lui Antonie. Apoi după puţine zile, el lucrînd, căci voia să se ostenească, venind cineva la uşă, trăgea lucrurile pe care le da celor ce veneau la dînsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie sculîndu-se şi ieşind, a văzut o fiară care se asemăna omului pînă la coapse, iar pulpele şi picioarele avîndu-le asemenea asinului. Atunci Antonie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Sînt rob al lui Hristos. Dacă eşti trimis asupra mea, iată de faţă sînt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei au fugit, încît de iuţeala fugii a căzut şi a murit; iar moartea fiarei era căderea diavolilor, căci ei se sîrguiau a le face acestea toate, ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.

Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dînşii a-i cerceta după atîta multă vreme, cum şi locuinţele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dînsul şi aveau cu dînşii o cămilă, care le ducea pîinea şi apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea şi nu era deloc apă de băut, decît numai în muntele acela, în care se afla mînăstirea lui. Deci, sfîrşindu-li-se pe cale, şi arşiţa fiind prea cumplită, toţi erau să se primejduiască. Căci înconjurînd ei locurile şi neaflînd apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos şi pe cămilă au lăsat-o să se ducă, deznădăjduindu-se mult.

Bătrînul văzînd că toţi se primejduiesc, mîhnindu-se foarte mult, a suspinat şi despărţindu-se puţin de dînşii, şi-a plecat genunchii şi întinzînd mîinile la cer, s-a rugat şi îndată Domnul a făcut a ieşi apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bînd toţi, s-au înviorat şi umplînd burdufurile, au căutat cămila şi au găsit-o; căci se întîmplase de se legase funia de o piatră şi astfel era ţinută. Deci, prinzînd-o şi adăpînd-o, au pus pe ea burdufurile cu apă şi astfel au călătorit nevătămaţi.

Iar după ce au venit la mînăstirile cele din afară, toţi monahii văzîndu-l, ca pe un părinte îl sărutau. Şi el ca nişte merinde aducîndu-le din munte, îi ospăta cu cuvintele sale şi-i împărtăşea de folos sufletesc. Iarăşi atunci s-a făcut bucurie în munţi, rîvnă de sporire şi îndemînare prin credinţă între dînşii. Se bucura şi el văzînd sîrguinţa monahiilor, cum că şi soră-sa care îmbătrînise în feciorie şi ea era egumenă a altor fecioare.

După cîteva zile, iarăşi s-a întors în muntele său şi mulţi veneau la dînsul, iar alţii care pătimeau, au îndrăznit a merge la el. Deci, el către toţi monahii care veneau la dînsul, de această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi şi a se păzi de gînduri întinate şi de dezmierdări trupeşti, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu săturarea pîntecelui, ci a fugi de slava deşartă, a se ruga adeseori, a cînta psalmi înainte de culcare şi a învăţa pe de rost poruncile din dumnezeieştile Scripturi; apoi a pomeni faptele sfinţilor, ca urmînd rîvnei acestora să se pună la rînduială sufletul, aducîndu-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu. Şi mai ales îi sfătuia să cugete adeseori la graiul Apostolului: „Soarele să nu apună întru mînia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mînie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pîrască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osîndească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Pînă cînd va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dînd judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care sîntem lipsiţi, să ne sîrguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gîndurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gîndurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gîndim cele rele. Şi aşa închinîndu-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca”.

Acestea le poruncea Antonie celor ce veneau la dînsul; iar cu cei ce pătimeau, împreună pătimea şi împreună se ruga şi de multe ori îl ascultau pe dînsul. Dar nici fiind ascultat nu se fălea, nici neascultîndu-se nu cîrtea, ci de-a pururea mulţumea Domnului; pe cei ce pătimeau îi îndemna să fie îndelung răbdători şi să ştie că tămăduirea nu este a lui, nici a vreunuia din oameni, decît numai a lui Dumnezeu, Celui ce face cînd voieşte şi cîte voieşte. Deci, cei ce pătimeau primeau sfătuirea lui ca o tămăduire, iar cuvintele bătrînului deprinzîndu-le, se îndemnau a nu se împuţina cu sufletul, ci mai vîrtos răbdau îndelung; apoi cei tămăduiţi învăţau a mulţumi, nu lui Antonie, ci lui Dumnezeu.

Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, avînd boală grea, încît şi limba i se mîncase şi ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe Antonie ca să se roage pentru dînsul; iar el rugîndu-se, a zis lui Fronton: „Du-te şi te vei tămădui”. Iar el stăruind, rămase cîteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămînînd aici, nu te vei putea tămădui; ieşi de aici şi ducîndu-te în Egipt, vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezînd acela, a ieşit şi nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, şi s-a făcut omul sănătos, după cuvîntul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mîntuitorul.

Încă şi o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o patimă grea şi foarte urîtă. Era apoi şi la trup slăbănoagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinţii acesteia înştiinţîndu-se că oarecari monahi merg la Antonie, şi crezînd Domnului care a tămăduit pe aceea căreia îi curgea sînge, i-a rugat să meargă cu dînşii şi ei, împreună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinţii bolnavei au rămas cu copila mai jos de munte, la monahul Pafnutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la Antonie şi i-au povestit despre fecioară, cum i-a întîmpinat; apoi i-au povestit patima fecioarei şi cum a călătorit împreună cu dînşii.

Apoi l-au rugat ca să dea voie şi aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceţi-vă şi o veţi afla pe dînsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sînt, ci tămăduirea este a Mîntuitorului, Celui ce face în tot locul milă cu cei ce-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga şi mie mi-a arătat iubirea Sa de oameni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Şi s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieşind monahii, au văzut pe părinţi bucurîndu-se şi pe copilă sănătoasă.

Într-o vreme, doi fraţi oarecare venind la Antonie pentru sfat, şi lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar celălalt era aproape de moarte; deci, nemaiputînd călători, zăcea la pămînt, gata să moară.

Iar Antonie şezînd în munte, chemă pe doi monahi ce se întîmplaseră să fie acolo, şi-i ruga, zicîndu-le: „Luaţi un vas de lut cu apă şi alergaţi pe calea aceea ce vine dinspre Egipt, căci venind doi fraţi, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sîrguiţi; că aceasta mi s-a arătat mie, rugîndu-mă”.

Deci, mergînd monahii, l-au aflat pe unul zăcînd mort şi l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa şi l-au dus la bătrînul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va întreba: „Pentru ce mai înainte de a se săvîrşi fratele, nu a spus Antonie aceasta?” Unul ca acesta zicînd aşa, nu judecă drept, că nu era a lui Antonie judecata morţii, ci a lui Dumnezeu, Cel ce pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui Antonie numai aceasta îi era partea minunii, că, şezînd în munte, avea mintea către Dumnezeu, care i-a descoperit de departe cele viitoare.

Altă dată, şezînd el iarăşi în munte şi căutînd în sus, a văzut pe un oarecare ducîndu-se la cer şi multă bucurie aveau cei ce-l duceau. Apoi, minunîndu-se şi fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înştiinţeze, cine ar fi. Şi îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, monahul din muntele Nitriei, care ca sihastru a petrecut pînă la bătrîneţe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei pînă la muntele unde petrecea Antonie, era de 13 zile.

Deci cei ce erau cu Antonie, văzîndu-l minunîndu-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Şi au auzit că acum s-a săvîrşit Amun, pustnicul şi iubitul său, căci era cunoscut lui, pentru că adeseori venea acolo şi multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este şi acesta:

Odată, fiind trebuinţă a trece el rîul, ce se numeşte Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teodor, care era cu dînsul, să se depărteze de dînsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul, cînd vor trece apa. Apoi, dezbrăcîndu-se Teodor, se ruşina de sineşi, văzîndu-se gol. Deci, numaidecît fără veste a fost dus de partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind şi el bărbat cucernic, şi apropiindu-se de dînsul şi văzînd că l-a întrecut şi că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înştiinţeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voieşte să-i spună, îi cuprinse picioarele şi îi zise că nu-l va lăsa pînă ce nu îi va spune.

Deci, văzînd Amun sîrguinţa lui Teodor, mai ales şi pentru cuvîntul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut şi el ca nimănui să nu-i spună pînă la moarte. Si aşa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine şi dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei şi că nu este cu putinţă asemenea lucru la oameni, fără numai Domnului, şi celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.

După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar monahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moartea lui Amun, au însemnat ziua. Apoi, venind nişte fraţi de la muntele Nitriei, după 30 de zile, i-au întrebat şi au cunoscut că în aceeaşi zi şi în acelaşi ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducîndu-se la cer sufletul bătrînului. Deci, foarte mult s-au minunat şi aceştia şi aceia de curăţenia sufletului lui Antonie, cum într-atîta depărtare de cale de 13 zile fiind, îndată s-a înştiinţat şi a văzut sufletul lui suindu-se la cer.

Şi nu numai acesta, ci şi un oarecare comite, cu numele Arhelau, venind odată şi aflînd pe Antonie singur rugîndu-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară, cu numele Policratia, din Laodiceea, minunată şi de Hristos purtătoare; căci aceea pătimea de stomac şi de o coastă din nevoinţa cea aspră şi era cu totul slăbănoagă cu trupul. Deci, Antonie s-a rugat, iar comitele a însemnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Şi ducîndu-se în Laodiceea, a aflat pe fecioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hîrtia în care a scris vremea rugăciunii şi, înştiinţîndu-se, a arătat şi el îndată scrisoarea.

Toţi au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dînsa Domnul de dureri, cînd Antonie se ruga, înduplecînd bunătatea Mîntuitorului pentru dînsa. Încă şi pentru cei ce veneau la dînsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte; uneori încă şi cu o lună mai înainte, cum şi pricina pentru care veneau.

Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alţii pentru boale, iar alţii care se munceau de diavoli. Şi toţi nu socoteau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întorcea fiecare simţind folos. Deci, unele ca acestea zicîndu-le şi văzîndu-le, se ruga ca nimeni să nu se minuneze de el pentru aceasta, ci mai vîrtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă celor ce sîntem oameni neputincioşi, a-L cunoaşte după putere.

Într-o vreme, pogorîndu-se iarăşi la mînăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie şi să se roage împreună cu monahii; atunci el a simţit un miros foarte greu. Iar cei din corabie zicînd: „Este peşte ori pastramă stricată în corabie şi acestea poate miros greu”. El zicea că altă pricină este. Pe cînd el vorbea, un tînăr oarecare, care avînd diavol, intrase mai înainte şi se ascunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Domnului nostru Iisus Hristos, a ieşit. Şi omul s-a făcut sănătos, iar toţi cei ce erau în corabie au cunoscut că diavolul era reaua mirosire. Încă şi altul oarecare din cei străluciţi avînd diavol, a venit la dînsul; şi era diavolul acela atît de cumplit, încît cel îndrăcit nu cunoştea că venea către Antonie.

Cei ce l-au adus rugau pe Antonie să se roage pentru dînsul; iar lui Antonie făcîndu-i-se milă de tînăr, se ruga şi toată noaptea împreună cu dînsul a privegheat. Iar tînărul dimineaţa deodată sărind asupra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei ce l-au adus mîniindu-se asupra lui, certîndu-l şi bătîndu-l, Antonie a zis către dînşii: „Nu vă mîniaţi asupra tînărului, că nu este el cel ce face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certîndu-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul şi să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul şi i-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieşirii diavolului”. Acestea zicînd Antonie, îndată tînărul s-a făcut sănătos şi de aceea înţelepţindu-se, a cunoscut unde era, iar pe bătrînul îl săruta, mulţumind lui Dumnezeu.

Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul, cu un glas ne-au spus despre dînsul cei mai mulţi din monahi. Dar încă acestea nu sînt atît de minunate pe cît celelalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrînd el să mănînce, şi sculîndu-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simţit rănit cu mintea. Şi lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca şi cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăjmaşi cumpliţi, stînd în aer şi vrînd a-l opri ca să nu treacă. Iar cei ce-l conduceau, se luptau împotriva lor şi-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”.

Deci, vrînd ei să spună că a avut păcate din naşterea lui, cei ce-l duceau pe Antonie ziceau către vrăjmaşi: „Pe cele de la naşterea lui i le-a şters Domnul, iar de cînd s-a făcut monah şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-şi dea seama singur”. Atunci cei ce-l pîrau şi nu puteau să-l biruiască, i-au făcut neoprită calea.

Şi îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănînce şi a petrecut cealaltă parte a zilei şi toată noaptea suspinînd şi rugîndu-se. Căci se minuna văzînd că împotriva multora ne este nouă lupta, şi cu cîte osteneli are cineva să treacă văzduhul acesta. Şi spunea că aceasta este ceea ce zice Apostolul: Sîntem supăraţi de domnul stăpînirii văzduhului.

Căci întru aceasta vrăjmaşul are stăpînire pentru a se lupta şi a se ispiti, ca să oprească pe cei ce trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicînd: Luaţi toată înarmarea lui Dumnezeu, ca nimic rău în ea avînd pentru noi vrăjmaşul, să se ruşineze. Apoi aceasta învăţîndu-ne, ne aducem aminte de Apostolul care zice: Ori în trup nu ştiu ori afară de trup nu ştiu, Dumnezeu ştie. Pavel pînă la al treilea cer s-a răpit şi după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorît. Iar Antonie s-a văzut că a ajuns în aer şi s-a nevoit pînă s-a arătat liber. Avea încă şi acest dar: căci şezînd deosebit în munte, dacă vreodată nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvînt, aceasta făcîndu-se lui de la Pronie, i se descoperea. Deci fericitul era de Dumnezeu învăţat şi înţelepţit.

După acestea, făcînd el odată vorbire către cineva care venise la dînsul, despre petrecerea sufletului şi despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noaptea cea viitoare, l-a chemat de sus oarecine, zicînd: „Antonie, sculîndu-te, ieşi că ai să vezi ceva”. Deci, ieşind, căci ştia pe cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav şi înfricoşat stînd şi ajungînd pînă la nori; iar pe unii suindu-se ca nişte înarmaţi, şi pe acela întinzîndu-şi mîinile; pe unii oprindu-se de acela, iar pe alţii mai presus de dînsul zburînd şi fără de primejdie trecînd; de aceea, fără de grijă se suia. Şi pentru unii ca aceştia cel înfricoşat scrîşnea din dinţi, iar pentru cei ce se agăţau de dînsul, el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zicîndu-i: „Înţelege lucrul cel văzut”. Şi deschinzîndu-se mintea lui, a înţeles că cel înfricoşat este vrăjmaşul sufletelor, care pizmuieşte pe credincioşi; iar pe cei vinovaţi îi apuca şi îi oprea să treacă, dar pe cei ce nu s-au plecat lui, nu putea să-i ţină, ca pe unii care mai presus decît el se înălţau.

Aceasta după ce a văzut-o, ca şi cum întru pomenire aducînd-o şi mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fiecare zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în rugăciuni şi în sine se minuna fiind întrebat şi supărat de cei ce erau împreună cu dînsul; deci, era silit să le spună, ca un părinte, neputînd să ascundă învăţăturile de fiii săi, mai vîrtos fiindu-le şi povăţuitor, căci ştiinţa lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învăţînd că rodul pustniciei este bun şi vedeniile de multe ori se fac mîngîiere a ostenelilor.

El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit, cugetător, căci pe cei bisericeşti foarte mult îi cinstea şi tot clerul voia a fi cinstit mai mult decît sine. Înaintea episcopilor şi a preoţilor nu se ruşina a-şi pleca capul şi a se smeri; cum şi diaconilor, dacă cîndva ar fi venit la dînsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul sufletului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenie) lui, neruşinîndu-se a se învăţa şi el de la dînsul.

Căci de multe ori îi întreba şi ruga pe toţi care erau împreună cu dînsul, să asculte învăţătură de la dînsul, şi mărturisea că se foloseşte de orice cuvînt bun ar fi zis cineva. Faţa lui avea mult şi prea slăvit dar de la Mîntuitorul; căci dacă ar fi fost de faţă împreună cu mulţimea de monahi, şi dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cunoscut mai înainte, îndată acela, întrecînd pe ceilalţi, alerga la dînsul, ca şi cum de vederea lui era atras. Şi nu se deosebea cu înălţimea de ceilalţi, ci numai cu rînduiala obiceiurilor şi cu curăţia sufletului.

Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea şi simţirile cele din afară, încît după suflet avea veselă şi faţa; iar din mişcarea trupului simţea şi înţelegea aşezarea sufletului, după cum se scrie: Inima veselindu-se, faţa înfloreşte; iar fiind întru mîhnire, se posomorăşte. Aşa Iacob a cunoscut pe Laban, că cugetă vrăjmăşia şi a zis către femeile sale: Nu este faţa tatălui vostru ca ieri şi alaltăieri.

Tot aşa Samuil a cunoscut pe David, căci aducători de bucurie erau ochii săi şi dinţii ca laptele de albi; tot astfel şi Antonie se cunoştea. Căci niciodată nu se tulbura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mîhnea, fiind vesel cugetul lui. Încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s-a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu monahii sau cu alţi eretici nu a vorbit cîndva prieteneşte, decît numai cu gîndul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinu-ieşte sufletului.

Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s-o aibă. Odată, venind la dînsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetîndu-i şi cunoscînd că sînt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicînd că cuvintele lor sînt mai rele decît otrava şarpelui. Iar odată minţind arienii că tot aceleaşi le cugetă şi el, precum le cugetă şi ei, el s-a tulburat şi s-a mîniat asupra lor.

După acestea, fiind rugat şi de episcop şi de toţi fraţii, s-a pogorît din munte şi, intrînd în Alexandria i-a ocărît pe arieni, zicînd că eresul lor este cel mai de pe urmă şi că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Şi învăţa pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că s-a făcut din cele ce nu sînt, ci că este dea pururea vecuitor Cuvînt şi Înţelepciune a fiinţei Tatălui. Pentru care şi păgînesc lucru este a zice, că a fost vreme, cînd nu a fost; căci de-a pururea Cuvîntul a fost şi este împreună cu Tatăl.

De aceea, zicea el, să nu aveţi nici o împărtăşire cu prea răii-credincioşi arieni, că nu are nici o împărtăşire lumina cu întunericul. Voi, crezînd bine, sînteţi creştini, iar aceia numind „zidire” pe Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deosebesc de păgîni, slujind zidirii mai vîrtos decît lui Dumnezeu Ziditorul. Şi să credeţi că chiar toată zidirea se mînie asupra lor, căci pe Ziditorul şi Domnul tuturor, prin care toate s-au făcut, pe Acesta îl numără împreună cu făpturile”. Deci, toate popoarele se bucurau auzind pe un bărbat ca acesta anatematizînd eresul cel luptător de Hristos al arienilor.

Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, şi elinii şi chiar cei ce se numesc popi ai lor veneau la biserica creştinească, zicînd: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dumnezeu”. Căci toţi îl numeau astfel pe dînsul şi acolo pe mulţi i-a curăţit Domnul de diavoli printr-însul şi pe cei vătămaţi la minte i-a vindecat. Mulţi încă din elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrînul, crezînd că se vor folosi. Deci atîţia creştini s-au făcut în acele puţine zile, cît a zăbovit el acolo, cîţi ar fi văzut cineva într-un an făcîndu-se. Apoi unii din popor, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dînsul pe toţi păgînii; el netulburîndu-se, zicea, că aceştia nu sînt mai mult decît acei diavoli, cu care ne luptăm în munte.

Iar cînd a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl petreceam, şi cînd am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Aşteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se munceşte de diavol, aşteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc şi eu alergînd”. Bătrînul auzind şi fiind rugat de noi, a aşteptat.

Cînd s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar Antonie rugîndu-se şi pe Hristos numindu-L, a ieşit necuratul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei binecuvînta pe Dumnezeu şi toţi îi mulţumeau; şi el încă se bucura ducîndu-se la casa sa în munte. El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţînd carte, era om isteţ la minte şi priceput.

Deci, odată doi filozofi elini au venit la dînsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepînd pe oameni după chipurile lor, ieşind către dînşii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-aţi ostenit atîta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”. Iar ei zicînd că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis: „Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate.

Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sînt eu, că eu sînt creştin”. Iar ei minunîndu-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temîndu-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dînsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dînşii: „Voi ce ziceţi, ce este mai întîi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?” Ei răspundeau: „Că întîi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.

Acest răspuns spăimîntînd pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunîndu-se că vedeau atîta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrînit acolo, avînd obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi prietenos şi avea cuvîntul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încît nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sînt înţelepţi şi cerînd de la dînsul cuvînt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrînd s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertîndu-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor: „Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sînt plini de patimi.

Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mîntuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcîndu-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gîndite? Ori a asemăna în cele necuvîntătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu cîte patru picioare şi pe tîrîtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sînt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.

Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Cînd voi dintr-aceasta, adică din minte hotărînd pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu cîte patru picioare şi chiar în cele tîrîtoare se mută; pe cînd credinţa noastră zice că pentru mîntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi cînd despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bîntuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sînt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.

Vorbind de Cruce, aduceţi-vă aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre; citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mîntuirea oamenilor şi voi nu credeţi.

Dar spuneţi-ne şi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvîntători şi despre necuvîntarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, ziceţi că Persefona este pămînt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vîrtos decît Celui ce a zidit pe toate. Dacă – cum ziceţi – este bună zidirea, le socotiţi împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei, cea făcută de dînsul, şi pe a voievodului la ostaş. Dar ce răspundeţi la acestea? Ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.

Iar ei nedumerind-se şi întorcîndu-se încoace şi încolo, Antonie zîmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvintele cele doveditoare, şi, avînd acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întîi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobîndi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei? Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”

Ei au răspuns: „Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”. Antonie a zis: „Bine aţi zis că credinţa iese din aşezămîntul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sîrguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decît silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Şi cum că adevărat este cuvîntul, iată acum noi neînvăţîndu-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sînt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.

Voi făcînd silogisme şi sofisticind, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţînd credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele.

Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sînt descîntecele egiptenilor? Unde sînt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de cînd s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sînt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sînt prigoniţi. Totuşi mai mult ale noastre decît ale voastre înfloresc şi se înmulţesc; şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică.

Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, cînd a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau cînd întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Cînd s-a defăimat moartea? Negreşit, numai cînd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzînd pe mucenici defăimînd moartea pentru Hristos, sau văzînd pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.

Sînt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luînd din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sînt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dînsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducîndu-i în mijloc, a zis: „Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dînşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicînd acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimîntau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.

Iar Antonie a zis: „Ce vă minunaţi de aceasta, nu sîntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunîndu-se de acestea, s-au dus, sărutîndu-l şi mărturisind că s-au folosit de la dînsul. Deci, a ajuns pînă la împăraţi vestea despre Antonie. Căci înştiinţîndu-se de acestea Constantin Augustul (306-337), cum şi fiii lui, Constanţiu (337-361) şi Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dînsul. Dar nici scrisorile nu le ţinea în seamă dînsul, nici se bucura de trimiteri. Ci acelaşi era, precum fusese mai înainte de a-i scrie împăraţii. Şi după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe monahi şi a zis către dînşii: „Nu vă minunaţi că vă scrie împăratul, că este om şi el, ci mai cu seamă că Dumnezeu a scris Lege oamenilor şi prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci, voia să nu primească scrisorile spunînd: „Eu nu ştiu să scriu răspunsuri către nişte feţe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi şi zicînd că împăraţii sînt creştini şi nu se cuvine să fie defăimaţi, a poruncit să se citească scrisorile.

Apoi a scris şi răspunsuri, lăudîndu-i că ei cred şi se închină lui Hristos; deci, îi sfătuia cele către mîntuire şi să nu socotească a fi lucruri mari cele de faţă şi mai cu seamă a-şi aduce aminte de judecata ce va să fie. Şi să stie că numai Hristos este Împărat adevărat şi veşnic. Apoi îi ruga pe dînşii să fie iubitori de oameni şi să aibă grijă de dreptate şi de săraci. Iar împăraţii, primindu-i răspunsurile, se bucurară.

El era iubit de toţi şi toţi se rugau să-l aibă pe dînsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăşi în muntele cel dinăuntru, ţinîndu-se de pustnicia şi nevoinţa cea obişnuită; şi de multe ori şezînd împreună cu cei ce veneau la dînsul, avea vedenii, precum în profeţia lui Daniil este scris: apoi şi după un ceas vorbea tot aceleaşi cu fraţii cei ce erau cu dînsul. Iar ei îl cunoşteau pe dînsul că avusese vedenii. Pentru că şi cele ce se întîmplau în Egipt, de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Serapion episcopul, care vedea pe Antonie, îndeletnicindu-se în vedenie.

Deci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după cîtva timp, întorcîndu-se către cei ce erau împreună cu dînsul şi cutremurîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecîndu-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrînul plîngînd. Înfricoşîndu-se cei ce erau cu dînsul, îl rugau să le arate cele văzute de dînsul, supărîndu-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dînşii: „O! fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”. Iar ei, iarăşi rugîndu-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimînd, a zis: „O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necu-vîntătoare.

Am văzut Sfînta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stînd catîri pretutindeni, dînd cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvîrlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rînduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicînd: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrînul şi după doi ani s-a şi întîmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, cînd şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mîini păgîneşti; cînd şi pe păgînii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dînşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau.

Atunci toţi am cunoscut că azvîrliturile de picioare ale catîrilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mîngîiat pe cei ce erau cu dînsul, zicîndu-le: „Nu vă mîhniţi, fiilor, că precum s-a mîniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgînătatea ducîndu-se şi ascunzîndu-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvîntarea catîrilor”.

Deci acestea sînt lucrurile, minunile şi vederile lui Antonie; şi se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atîtea minuni, a Mîntuitorului este făgăduinţa care zice: Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta „Mută-te de aici”, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă vouă, şi iarăşi: Amin, amin zic vouă, dacă veţi cere ceva de la Tatăl în numele Meu se va da. Apoi El este Cel ce a zis ucenicilor Săi şi tuturor celor ce cred într-Însul: Pe cei bolnavi vindecaţi-i, pe diavoli scoateţi-i, în dar aţi luat, în dar să daţi.

Deci Antonie, a tămăduit pe cei bolnavi, nu poruncind, ci rugîndu-se şi amintind numele Domnului, încît tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea ci Domnul, Care prin Antonie se milostivea şi tămăduia pe cei ce pătimeau. A lui era numai rugăciunea, pustnicia şi nevoinţa, pentru care şezînd în munte, se bucura prin vedeniile cele dumnezeieşti, dar se mîhnea fiind supărat şi tras afară în muntele cel de jos.

Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putinţă să se suie ei acolo, pentru că le urmau mulţi din cei ce se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceştia. Ei însă trimiteau pe cei ce erau vinovaţi, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pătimind necazuri şi văzîndu-i pe dînşii tînguindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Şi nu era nefolositoare osteneala şi supărarea lui, că venirea lui se făcea multora spre folos şi facere de bine; căci şi judecătorilor le folosea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decît toate, să se teamă de Dumnezeu şi să ştie că, cu ce judecată vor judeca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea iubea vieţuirea din munte mai mult decît toate acestea.

Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei ce aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se pogoare; apoi venind şi vorbind de ajuns cele despre mîntuire, el zicea că nu poate să întîrzie cu dînşii, spunîndu-le: „Precum peştii stînd pe pămînt uscat mor, aşa şi monahii stînd împreună cu voi şi petrecînd, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum porneşte peştele spre mare, aşa şi noi spre munte, ca nu cumva, stînd să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dînsul şi încă multe altele, apoi minunîndu-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dumnezeu, că de unde are atîta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”

Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), prigonea pe creştini pentru iubirea ce avea faţă de arienii cei cu nume rău. Şi era atît de crud, încît bătea şi pe fecioare şi pe monahi îi dezgolea şi îi chinuia; Antonie, auzind acestea, a trimis la dînsul o scrisoare, care avea cuprinsul acesta: „Văd o urgie venind asupra ta; încetează de a prigoni pe creştini, ca nu cumva să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.

Valens primind scrisoarea şi citind-o, a rîs şi scuipînd-o, a lepădat-o jos, iar pe cei ce a adus-o i-a ocărît, poruncindu-le să vestească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijeşti de monahi, te voi izgoni acum şi pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile şi l-a ajuns urgia, că în întîia latură a Alexandriei, care se numeşte Hereia, a ieşit însuşi Valens şi Nestorie, eparhul Egiptului, amîndoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens şi mai blînzi decît toţi cei ce se hrăneau la dînsul; deci, neajungînd ei la locul pomenit, au început a se juca caii unul cu altul, după cum erau obişnuiţi şi numaidecît cel mai blînd, pe care era Nestorie, apucînd cu gura pe Valens şi dîndu-l jos de pe calul lui, a căzut peste el şi cu dinţii i-a zdrobit coapsele, încît cînd a fost adus în cetate, după trei zile a murit.

Atunci, toţi s-au minunat, că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci, aşa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dînsul atît îi sfătuia, încît uita îndată a judeca şi fericea pe cei ce se leapădă şi se depărtează de viaţa aceasta şi de grijile lumeşti. Astfel, pe cei nedreptăţiţi îi părtinea, încît socotea că nu alţii ci el însuşi era cel ce pătimea. Deci, el era de folos tuturor, încît mulţi din ostaşi şi din cei ce aveau averi multe, se lepădau de greutăţile vieţii şi se făceau monahi.

Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci, cine se ducea mîhnit la dînsul şi nu se întorcea bucurîndu-se? Cine venea la dînsul plîngînd pe cei morţi şi nu părăsea îndată plînsul? Cine venea mîniat şi nu se schimba îndată în prietenie şi iubire? Care sărac necăjit alerga la dînsul şi, văzîndu-l, nu defăima îndată bogăţia? Care monah, împuţinîndu-se cu sufletul şi alergînd la dînsul, nu se făcea cu mult mai tare şi mai sîrguitor? Care tînăr venind în munte şi privind la Antonie, nu se lepăda îndată de desmierdări şi nu iubea înţelepciunea? Cine venea la dînsul ispitit de diavoli şi nu se izbăvea? Cine era supărat de gînduri şi nu se alina cu cugetul? Iscusirea aceasta a lui Antonie era mare, că, după cum am zis mai înainte, avea darul desluşirii duhurilor, cunoştea mişcările lor, şi după sîrguinţa şi pornirea pe care o avea cineva, îl cunoştea pe dînsul.

Nu numai că nu-l batjocoreau, ci şi pe cei supăraţi de ei prin gînduri, îi învăţa cum să poată răsturna bîntuielile acelora, povestindu-ne neputinţele şi vicleniile diavolilor. Deci, fiecare ca şi cum s-ar fi pregătit la luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului şi a slugilor lui. Iar fecioarele care aveau logodnici, văzînd pe Antonie, pe acea parte de rîu, rămîneau fecioare lui Hristos. Apoi venea la dînsul şi de prin părţile din afară, iar aceştia împreună cu toţi, folosindu-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toţi rămînînd sărmani de părintele lor, se mîngîiau prin pomenirea lui, ştiind sfătuirile şi dojenile lui. Iar în ce fel a fost sfîrşitul vieţii lui, cu cuviinţă este şi mie a rosti şi vouă celor ce doriţi a auzi, că şi acest lucru al lui s-a făcut iubit.

După obiceiul său cerceta pe monahii din muntele de jos şi, înştiinţîndu-se prin descoperire dumnezeiască despre sfîrşitul său, a grăit fraţilor: „Aceasta este cercetarea cea mai de pe urmă făcută de mine vouă şi mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăşi în viaţa aceasta. Că vremea a sosit ca să mă dezleg de aici, că sînt de aproape o sută şi cinci ani”. Deci, auzind ei acestea, plîngeau, îmbrăţişau şi sărutau pe bătrîn. Iar el bucurîndu-se, ca şi cum dintr-o ţară străină ar merge la cetatea sa, le vorbea şi le poruncea: „Să nu vă leneviţi întru osteneală, nici să vă necăjiţi întru pustnicie, ci să trăiţi ca şi cum în fiecare zi aţi fi gata de moarte; apoi să vă sîrguiţi, după cum am zis mai înainte, a păzi sufletul de gîndurile cele întinate; să aveţi rîvnă către sfinţi şi să nu vă apropiaţi de schismaticii meleţieni; ştiţi viclenia, răutatea şi voinţa lor cea rea. Nici să aveţi vreun prieteşug cu arienii, că şi păgînătatea acestora tuturor este arătată. Nici căutînd la judecătorii cei ce părtinesc lor să vă tulburaţi, că va înceta nălucirea lor cea stricăcioasă în puţină vreme. Deci, păziţi-vă curaţi şi mai cu seamă de aceştia păziţi predania părinţilor şi prin urmare credinţa cea dreaptă, întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi aţi învăţat-o, şi de la mine v-aţi adus aminte”.

Dar fraţii silindu-l să rămînă la dînşii şi acolo să se săvîrşească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obiceiul ca trupurile bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, mai ales ale sfinţilor mucenici, a le învălui şi înfăşura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pămînt, ci a le pune pe paturi şi a le păstra înăuntru la dînşii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei răposaţi. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta şi pe episcopi, să poruncească poporului, aşijderea şi pe femei le sfătuia, zicînd: „Lucrul acesta nu este legiuit, ci cu totul necuvios; pentru că şi trupurile patriarhilor, ale proorocilor pînă acum se păzesc în morminte; şi încă şi trupul Domnului în mormînt s-a pus şi, punînd piatră peste uşa mormîntului, l-a ascuns pînă cînd a înviat a treia zi”. Şi acestea zicîndu-le, le spuse că păcătuiesc cei ce după moarte nu ascund trupurile celor ce se săvîrşesc; chiar de ar fi şi sfînt; căci ce este mai mare şi mai sfînt ca trupul Domnului şi care totuşi s-a pus în mormînt?

Deci mulţi ascultîndu-l, puneau trupurile sub pămînt şi mulţumeau Domnului, căci bine au fost învăţaţi de dînsul. Aceasta cunoscînd-o şi temîndu-se ca nu cumva să nu facă şi cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieşi, sfătuind şi învăţînd cele cuviincioase pe monahii cei din muntele acela. Şi suindu-se în muntele unde se obişnuise a petrece, după puţină vreme, s-a îmbolnăvit. Chemînd pe cei doi monahi, care fuseseră împreună cu el cincisprezece ani, nevoindu-se şi slujindu-i la bătrîneţe, ale căror nume erau Macarie şi Plotin, a zis către dînşii:

„Eu, o! fiilor, precum este scris, mă duc pe calea părinţilor, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche să nu o pierdeţi, ci ca şi cum aţi face început de pustnicie, aşa sîrguiţi-vă să păziţi osîrdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bîntuiesc, ştiţi cum sînt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dînşii, ci mai vîrtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luînd-aminte şi pomenind sfătuirile pe care le-aţi auzit de la mine. Nici o împărtăşire să nu aveţi cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, că ştiţi că şi eu mă abăteam şi mă feream de aceştia pentru eresul lor cel de Hristos urîtor şi rău credincios; ci sîrguiţi-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întîi cu Domnul, apoi cu sfinţii; ca astfel după moarte, întru veşnicele locaşuri, ca pe nişte prieteni cunoscuţi să vă primească şi sfinţii pe voi. Acestea gîndiţi-le, acestea cugetaţi-le şi de aveţi vreo purtare de grijă pentru mine, mă veţi avea ca pe un părinte al vostru; dar să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.

Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pămînt ascundeţi-l. Apoi să păziţi taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mîntuitorul. Împărţiţi hainele mele şi daţi lui Atanasie episcopul un cojoc şi haina pe care o aşterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Celălalt cojoc daţi-l lui Serapion, episcopul; voi ţineţi haina cea de păr, şi mîntuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi”.

După ce zise acestea şi aceia l-au sărutat, ca pe nişte prieteni au văzut îngerii care veniră la dînsul şi, bucurîndu-se de dînşii, el şi-a întins picioarele şi zăcînd cu faţa în sus, se arăta vesel; după aceea şi-a dat sufletul, şi s-a dus la Sfinţii Părinţi. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, înfăşurîndu-l şi îngropîndu-l, au ascuns trupul lui sub pămînt. Şi nimeni nu ştie pînă acum unde este ascuns, afară de cei doi ucenici ai lui. Deci, luînd ei cojocul fericitului Antonie şi haina cea purtată de dînsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci, văzîndu-le cineva, ca pe însuşi Antonie le vedea. Apoi îmbrăcîndu-se cu ele, ca şi sfătuirile lui le purtau cu bucurie.

Acesta este începutul pustniciei şi al nevoinţelor lui Antonie, acesta este şi sfîrşitul vieţii lui trupeşti. Acestea sînt încă mici pe lîngă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteţi socoti şi voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinereţe pînă la atîta vîrstă, mereu păzindu-şi sîrguinţa pustniciei şi a nevoinţei.

El nici de bătrîneţe nu se biruia, ca să mănînce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu şi-a schimbat chipul îmbrăcămintei sau măcar să-şi spele picioarele cu apă. Şi cu toate acestea, cu trupul său a rămas nevătămat. Pentru că ochii îi avea nevătămaţi şi întregi, văzînd bine şi din dinţi niciunul nu i-a căzut, decît numai unii s-au tocit pînă la gingii pentru multa vîrstă; apoi cu picioarele şi cu mîinile a rămas sănătos; şi pe scurt zicînd, se arăta mai bine şi mai sîrguitor decît toţi cei ce întrebuinţau multe feluri de hrană şi multe feluri de haine. Deci, pretutindeni era vestit şi de toţi era lăudat, şi încă dorit de cei ce nu-l văzuseră.

Acesta este semnul faptei bune şi al sufletului său iubitor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din înţelepciunea cea din afară, nici pentru oarecare meşteşug, ci pentru singură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns şi şedea în munţi. Cine dar, dacă nu Dumnezeu, a fost Acela ce pretutindeni face cunoscuţi pe oamenii Săi şi care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deşi ei pe ascuns şi în taină lucrează fapte bune, deşi ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe nişte luminători îi arată tuturor. Ca astfel cei ce aud să cunoască că este cu putinţă a se împlini poruncile lui Dumnezeu şi a avea rîvnă către fapta cea bună.

Deci, citiţi-le acestea şi celorlalţi fraţi, ca să înveţe cum trebuie să fie viaţa monahilor şi să se încredinţeze că Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos va proslăvi pe cei ce-L proslăvesc, şi pe cei ce slujesc Lui pînă la sfîrşit; apoi nu numai întru Împărăţia cerului îi duce, ci şi aici fiind ascunşi şi sîrguindu-se a se lepăda şi de cele dintr-însa, îi face arătaţi şi vestiţi, atît pentru fapta bună a lor, cum şi pentru folosul tuturor celorlalţi.

Iar dacă va fi trebuinţă chiar şi păgînilor citiţi-le, că măcar aşa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, – care este Fiul lui Dumnezeu, ci şi cei ce-i slujesc Lui curat şi adevărat şi cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sînt zei; deci pe aceştia creştinii îi vădesc, că nu numai că nu sînt zei, dar îi gonesc, ca pe cei ce sînt amăgitori şi stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru, i se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

ÎNSEMNARE

Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva din cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dînsul: „Cum rabzi, o! părinte, fiind lipsit de mîngîierea cea din cărţi?” Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o! filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, cînd voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dînsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, ce se numea smeritul, l-a primit şi la calea mîntuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculîndu-se la rugăciune şi iarăşi lucrînd şi iarăşi rugîndu-se. Cum a văzut pe diavolul întinzîndu-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunînd că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfîrşit şi în această povestire se află despre dînsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dînsul, vrînd să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:

Marele între părinţii cei desăvîrşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecînd prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dînşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dînşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atît de mare şi înalt era întru fapte bune, încît dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducîndu-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

Deci, s-a întîmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicînd între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dînsul; pentru că venise bătrînul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvîrşită şi se întărise cu Sfîntul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva din noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?” Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrînul care nu se teme de noi şi de la dînsul să mă încredinţez de aceasta?”.

Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrînul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei cîştiga dorirea”. Atunci, mergînd Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plînge şi a se tîngui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrînd să arate, cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei ce aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dînd chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce -, a tăinuit aceasta o vreme de bătrînul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dînsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plîngi aşa, tînguindu-te din inimă, omule, sfărîmîndu-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.

Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sînt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrînul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?” Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrînul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

Ducîndu-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrînul cuvioasele sale mîini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcîndu-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stînd înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpînire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrînul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”

Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, cînd vine la El, chiar cînd acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, cînd va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: „Vezi că iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El”.

Iar cînd te va întreba: „Care sînt cele poruncite de El?”, să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu:

„Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzîndu-te cu mîndria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă?

Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvîrşeşti trei ani stînd la un loc, şi întorcîndu-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche”. Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sînt înşelăciunea cea întunecată”; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gînd smerit, atunci vei fi primit în rînduiala ta cea dintîi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu”.

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mîntuire”. Aceasta zicînd îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tîngui, ca şi cum plîngea în chip de om, şi, venind la bătrînul, s-a înclinat. Bătrînul dintîi nu l-a văzut, ci în mintea sa îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

Apoi sfîntul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpînul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sînt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Bătrînul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigînd ziua şi noaptea: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine răutatea cea veche”; zicînd aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată”. Şi cînd le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

Iar Zerefer îndată lepădînd acel înşelător chip al pocăinţei, a rîs tare şi a zis bătrînului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, urîciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu pînă acum sînt minunat întru isprăvi şi toţi temîndu-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc urîciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpînesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sînt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrîn, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

Acestea zicînd şi strigînd, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrînul, sculîndu-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: „Cu adevărat ai zis Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sîrguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpînului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cît mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sîngele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decît diavolii în veci te vei chinui în gheena; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decît numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfîrşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osîndi cu dînsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfîrşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o! de cîte bunătăţi te vei îndulci după sfîrşit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă tuturor, a le dobîndi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Alcătuită de Sfîntul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, în limba greacă

17
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-17

SÂMBĂTĂ
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XIII, 19-29)

is-a Domnul această parabolă: „Asemenea este grăuntelui de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s’a făcut pom şi păsările cerului s’au sălăşluit în ramurile lui“. Şi iarăşi a zis: „Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s’a dospit toată“. Şi trecea prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi călătorind spre Ierusalim. Şi I-a zis cineva: „Doamne, puţini sunt oare cei care se mântuiesc?“ Iar El le-a zis: „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă; v’o spun Eu vouă că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. De’ndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, iar voi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne!, El, răspunzând, vă va zice: Nu ştiu de unde sunteţi. Atunci veţi începe să ziceţi: În faţa Ta am mâncat şi am băut, şi Tu în pieţele noastre ai învăţat. Şi El vă va spune: Nu ştiu de unde sunteţi: depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncaţi afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă întru împărăţia lui Dumnezeu.“
17
ian.
15

Apostolul Zilei : 2015-01-17

SÂMBĂTĂ
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Efeseni 2,

11-13

f-150x1501raţilor, aduceţi-vă aminte că, odinioară, voi, păgânii cu trupul, numiţi netăiere-împrejur de către cei numiţi tăiere-împrejur, făcută de mână în trup, eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi, care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos.



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte