Arhivă pentru 18 ianuarie 2015

18
ian.
15

Dumnezeu pedepseşte răutatea noastră

lectie_de_iubire_77953900Doi bătrâni, un soţ şi soţia sa, s-au îmbolnăvit de o boală foarte grea. Zăceau amândoi în pat, ducând boala fără să crâcnească. Într-o zi, însă, venind să îi spovedească şi să îi împărtăşească, aşa cum făcea în fiecare lună, înainte să sune la uşă, părintele îl auzi pe bărbat înjurând şi blestemând.
– Ce s-a întâmplat cu el, cum de s-a schimbat aşa?
– Părinte, acum câteva zile ne-am certat rău. După ce ne-am certat, boala fiecăruia a devenit mai greu de suportat. Eu mi-am dat seama că Dumnezeu pedepseşte răutatea noastră şi am vrut să facem pace. Dar el nu a vrut să mă ierte. Şi de atunci nu mai poate suporta durerile. Pe mine durerile m-au lăsat.
– Până nu vrea să vă iertaţi unul pe altul nu îl pot împărtăşi, şi nici dezlegare de păcate nu îi pot da. Dacă el crede că e mai important să ţină supărarea, să ştie că, dacă nu te iartă pe tine, nu va fi nici el iertat de Dumnezeu.
Din Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa. Galaţi. 2004
18
ian.
15

Cum se cuvine să se poarte la Botezul Domnului cei botezaţi?

botezul-domnului“Ar trebui acum doar sa cantam slava lui Dumnezeu, Care S-a aratat la Iordan in chip treimic, slava a carei mare cuviinta ra­peste pana si mintile ingeresti, iar limbile ingeresti le misca spre cantari duhovnicesti. Dar suntem oare buni sa ne apucam de aceasta lucrare sfanta si preacereasca? Ne-am pregatit, oare, ne-am agonisit merinde de vederi cu mintea intru cugetare la cele dumnezeiesti si de graiuri bineglasuitoare, ne-am instrunat, oare, sufletul, ca pe o psaltire davidica, incat sa cantam cu el, asemenea imparatului-proroc, psalm Fiului, Celui ce Se boteaza, Sfantului Duh, Care Il adumbreste, si Tatalui, Care da despre El marturie? Cine este gata, sa cante, indulcindu-se de mangaietoarele miscari ale inimii si de multcuprinzatoarele vederi ale mintii. Eu sunt nevoit sa-mi intorc insa cuvantul spre altceva.

De praznicul Dumnezeiescului Botez este vremea potrivita pentru a-i intreba pe cei botezati: „Voi, cei botezati, va tineti oare in felul cuvenit celor botezati? Slujiti, oare, Acelui Dumnezeu Caruia ati fagaduit la botez ca ii veti sluji? Privind la voi, va spune, oare, oricine: «Acestia sunt botezati, sunt cei care s-au lepadat de satana, fi de toate lucrurile lui, si de toata slujirea lui, si de toata trufìa lui»?”

Dinainte va rog: nu va maniati. Vreau sa va dojenesc. Vreau sa va dojenesc pentru faptul ca v-ati intors la obiceiurile pagane, si in loc sa alergati la Dumnezeu ati inceput sa alergati la draci.

Acestea nu sunt doar vorbe mari, ci adevarul adevarat! Aduceti-va aminte cum ati intampinat multi dintre voi anul cel nou, si acum judecati singuri, cu sange rece, daca seamana asta cu ceva cat de cat crestinesc! Sa jucati carti pana la miezul noptii ori sa palavragiti despre toate fleacurile, iar la miezul noptii, la hotarul dintre anul vechi si anul cel nou, sa luati paharele si sa va invartiti – ce inseamna asta? Ce noima e aici? Dumnezeu, Stapanul vremii si al vietii noastre, ne-a dat sa incheiem un an si sa intram in altul. In aceasta clipa de trecere ce se cuvine oare? Sa ne inaltam mainile catre cer si sa dam multumita Domnului pentru milele Sale cele trecute si sa-L rugam sa prelungeasca bunavoirea Sa si pe viitor. Fie ca faceti asa fìecare familie in parte, fie ca va adunati mai multe familii, asa este binecuvantat sa intampinati noul an.

Dar ce noima are sa te invarti si paharele? Oare viata noastra este o gluma, iar vremea este un lucru bun de nimic? Daca asa stau lucrurile, bineinteles ca anul cel nou nu poate fi intampinat intr-un fel mai bun decat prin graire in desert si prin dansuri. Acestea ar da, nu-i asa, tonul pentru anul ce vine. Dar nici voi nu ganditi asa despre vreme si despre viata! Si atunci, de ce ati facut asa? Vi s-a facut de distractie?!, dar pentru distractie n-ati putut gasi, oare, un alt moment, cu totul neinsemnat? Veti spune: „Asa s-a incetatenit obiceiul”. Iar eu voi intari: ,,S-a incetatenit obiceiul”, si voi adauga: „obicei intru totul necrestinesc, paganesc, necredincios, potrivnic lui Dumnezeu”. Pentru ca asteptati clipa aceasta ca pe o clipa sfintita, si luati paharele cu intru totul alte ganduri decat in alte clipe, si va invartiti nu in acelasi duh ca de obicei. Faceti toate acestea ca pe un fel de ritual. Acum va voi intreba: „Pentru care Dumnezeu savarsiti voi ritualul acesta?! Pentru Hristos Mantuitorul, Ce ne-a rascumparat, Care a gustat fiere si otet, ale Carui maini si picioare au fost pironite pe cruce pentru a noastra mantuire?!” Bineinteles ca nu. Ce impartasire, ce impartasire este intre Hristos si Veliar?! Nu catre Dansul merg toate acestea, ci fie catre Bacchus, zeul pagan al veseliei celei betive, fie catre Venera, zeita necuratelor desfatari trupesti. Si iata dumnezeii vostri, noule Israil! De la ei sa si asteptati ceea ce va urati unul altuia, iar de la Dumnezeu Cel adevarat n-aveti ce astepta, pentru ca atunci cand Sfanta Biserica se ruga Lui pentru binecuvantarea anului celui nou, voi nu erati in biserica. Nu mai aveati putere. Puterile voastre fusesera jertfite dumnezeilor paganesti sau visarii desarte si amagirii vrajmasului.

Si acum, unde duc urarile voastre de bine? Parca ati fi luat in mainile voastre toate bunatatile si le-ati fi impartit cu mana plina de darnicie – unuia una, altuia alta – fara sa va intoarceti catre Dumnezeu Cel adevarat! Altfel nici nu se poate intelege una ca asta, decat ca ati jefuit vistieria lui Dumnezeu si faceti cu ea ce vreti, in pofida lui Dumnezeu, Atottiitorul Carmuitor al lumii – sau toate vorbele voastre dulci sunt o bufonerie copilareasca. Chiar asa: din orice parte ai privi la obiceiul acesta, trebuie spus ca nu este buna lauda voastra. Si sa nu va indreptatiti zicand ca nu aveti ganduri apostate atunci cand faceti una ca asta, pentru ca lucrul tocmai de apostati este, iar la Dumnezeu nici nu va ganditi cand il savarsiti. Si atunci, cum se poate numi asa ceva, fara numai apostazie? Sa nu va indreptatiti nici prin aceea ca nu stiti cum s-a incetatenit acest obicei. Cum s-ar fi incetatenit, daca voi nu l-ati fi primit? Nu l-ar fi primit unul, al doilea, al treilea – si gata, nu s-ar mai fi incetatenit deloc.

In fine, asta este deja de domeniul trecutului. Mortul de la groapa nu se mai intoarce. Il veti bucura insa pe Domnul si pe Sfintii Lui daca, dandu-va seama de nerozia lucrului pe care l-ati facut, va veti cai si veti lua hotararea de a nu va mai supune unor asemenea obiceiuri desarte.

Trist a fost sa auziti unele ca aceasta, dar inca n-a trecut intristarea aceasta, ca vine alta. Acum cateva zile am auzit ca a venit nu stiu care clarvazatoare si toti dau fuga asteptand sa afle de la ea toate tainele si toata soarta vietii lor: ce a fost, ce este si mai ales ce va fi. Oare nu aveti nici macar un pic de intelegere crestina, ca sa pricepeti cat de neintemeiate va sunt nadejdile si cat de subrede sunt fagaduintele acestei amagitoare? Intrucat ea promite ca va raspunde la oricare intrebari. Asadar ea afirma ca stie toate. Iar voi nu v-ati adus aminte ca asa ceva nu se poate spune despre nici un om, oricare ar fi el. Toate le stie doar Dumnezeu, precum si cei carora Dumnezeu le descopera. Iar ei Dumnezeu i-a descoperit? De unde si pana unde! Cel caruia Dumnezeu ii descopera nu se apuca sa faca negot cu descoperirile. Cum puteti sa va bazati fara nici un fel de rezerva pe ceea ce spune ea? Poate ca sunt lucruri pe care chiar le ghiceste, dar mai mult incurca si ascunde sub cuvinte lipsite de limpezime.

Aici se intampla ceea ce se intampla cu oracolele in vremurile pagane. Preotii pagani, pithiile, insisi idolii proroceau. Cu ce putere se facea asta, puteti judeca dupa faptul ca atunci cand se arata undeva un rob adevarat al lui Hristos prezicatorii amuteau si dracii se plangeau in gura mare ca sunt prigoniti si stramtorati de crestini. Cand s-a raspandit crestinismul, oracolele au tacut. Si iata ca acum cand crestinismul a slabit, ele au inceput iarasi sa se iveasca sub felurite chipuri, momindu-i pe cei lesne increzatori si rusinand in ei numele lui Hristos. La inceput, ele s-au deschis in Apus, iar de acolo au trecut si la noi, si iata ca iau tribut de la cei superstitiosi si lesne increzatori. Si bine ar fi sa fie vorba doar de credulitate. Nu, aici este vorba de ceva mai rau, si anume de tradarea nadejdii crestinesti. Intreaba-te singur la cine te duci si de la cine astepti ajutor? Vei spune ca acolo e o anumita putere. Dar nu stii, oare, ca singura putere adevarata este puterea lui Dumnezeu, singura de la care poti astepta toate? Iar intorcandu-te catre aceasta putere necunoscuta, oare nu apostaziezi de la singura putere adevarata? Iar de vreme ce asa stau lucrurile, unde duce asta? Bineinteles, la puterea cea mincinoasa, potrivnica puterii adevarate, potrivnica lui Dumnezeu. Nu ma voi apuca sa va lamuresc starile acestor prezicatori. Dupa parerea mea, este vorba fìe de o stare neobisnuita, bolnavicioasa, de o tulburare in urma careia cei cuprinsi de ea parte vad mai multe decat vedem noi, iar parte – si cel mai des – sunt unelte ale duhurilor viclene. Dracii se folosesc de tulburarea lor si ii atrag prin ei pe cei slabi – pentru ca ei sunt foarte batrani si cunosc o multime de lucruri din trecut, zboara peste tot si stiu ce se face acum intr-un loc sau altul, si povestesc prin aceste unelte ale lor. Despre viitor ei nu au o cunoastere sigura, ci doar ghicesc – dar intrucat celor ce ii intreaba ei le povestesc fara gres multe dintre cele ce au fost si sunt, acestia cred si ceea ce li se spune despre viitor, cu toate ca de obicei nu se implineste. Aici se afla, cred eu, adevaratul izvor al „clarviziunii”. Judecati acum singuri: ce faceti voi mergand la clarvazatori? Va dati in vileag credinta in draci. Eu nu va spun acum nascociri de-ale mele. Aduceti-va aminte ce s-a intamplat in Filippi cand propovaduia Sfantul Apostol Pavel. Acolo se afla o slujnica ce avea duh pitonicesc si care aducea mult castig stapanilor ei ghicind si prezicand (Fapte 16, 16). Apostolul Pavel a izgonit duhul acela, zicand: In numele lui Iisus Hristos, iti poruncesc sa iesi din ea! Si stapanii, vazand ca s-a dus nadejdea castigului lor, au pornit prigoana impotriva Sfantului Apostol Pavel si a lui Sila, care era cu el. De acelasi fel este si aceasta clarvazatoare, care acum va momeste la sine. In ea este un duh iscoditor, iar scopul ei este de a scoate mult castig pentru sine sau pentru cei care o duc incoace si incolo. Iar voi n-aveti nici un folos de tras de la ea, afara de cheltuiala si de spurcarea sufletului prin apropierea de puterea draceasca si prin increderea in ea.

Iata ca si la aceasta privind, sunt silit sa spun: „Nu este buna lauda voastra!” Pe de o parte, gasesc la voi obiceiuri paganesti, care miros a inchinare la idoli, iar pe de alta – impartasire nemijlocita cu dracii. Ce inseamna asta? Oare v-ati lepadat de numele lui Hristos? Ori s-a imparatit din nou stapanitorul intunericului, care a fost alungat de Hristos, Dumnezeul nostru? Caci daca ar fi sa inviem vreun pagan si sa ii aratam de la inceput cum este intampinat la noi noul an, iar dupa aceea cum trag toti la pithia-prezicatoare, n-ar fi gasit la noi nici o deosebire fata de cum era la ei. „Aici totul este al nostru”, ar spune el. „Si noi slujeam la fel dumnezeilor nostri, cu distractii si cu betie, si la fel mergeam la prezicatoarele noastre. Unde-i aici Hristos si unde sunt crestinii, care s-au botezat in Hristos, care atunci erau mai presus ca noi?!” Oare n-ar fi indreptatite spusele lui? Bineinteles ca da. Dupa haina se cunosc, de pilda, civilul, functionarul si militarul, dupa obiceiuri, dupa fapte si dupa nadejdi se cunoaste care ce credinta are. Daca veti ingadui multe asemenea lucruri, care nu sunt potrivite pentru cei care cred in Domnul si sunt botezati in numele Lui, cine va fi de vina daca unii vor avea indoieli in privinta botezului vostru?

Iertati-ma, pentru Domnul, ca de luminat praznic al Botezului va graiesc asemenea cuvinte dojenitoare. Sunt dator sa vorbesc astfel, si o fac in cinstea Domnului, Care astazi S-a botezat si ne-a sfintit pe noi cu botezul, neavand alt scop decat ca voi sa luati seama si sa inlaturati din purtarea voastra tot ce poate fi ca o pata neagra pe luminatul strai in care v-ati invesmantat la botez. Amin!”

din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

18
ian.
15

Botezul Domnului şi sfinţirea vieţii noastre

38112-020320101030O însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are pentru noi, creştinii, botezul lui Hristos prin scufundarea în apă a sfântului Său trup. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă: „Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi”.

În chip văzut, dar tăinuit, Hristos i-a destăinuit fariseului Nicodim: „De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit.

Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia şi să pună la un loc potopul, care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, cu un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omenești de pe pământ, pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.

La botez Domnul Iisus, când a ieşit din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel, iar un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit“. Înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu.

Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi“.

Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos. În botezul Domnului stă începutul şi temeiul Sfintei Taine a Botezului creştin: apa îşi însuşeşte Harul Mântuitorului, după expresia Sfântului Proclu. „Hristos a sfinţit izvoarele şi a iluminat sufletele oamenilor”, notează acelaşi Sfânt Părinte. Căci Botezul nu este altceva decât o înnoire şi o iluminare a întregii fiinţe umane. Dacă potopul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Hristos a chemat la viaţă pe toţi cei morţi în Adam.

Mereu şi mereu să reînnoim în noi această aşezare a noastră, acest raport de ascultare, de lepădare de noi înşine, zicând neîncetat: Doamne, iartă-mă, Doamne, ajută-mă, Doamne, curăţeşte-mă din nou, pentru că sunt fiinţă căzătoare. Şi tot căzând şi ridicându-mă, aşa cum un om urcă un munte şi tot cade şi se ridică, dar nu se lasă, aşa este şi această lucrare continuă de curăţare şi limpezire a firii noastre. Astfel, viaţa dacă nu o trăim aşa, nu avem cum să ieşim din această încrâncenată moarte în care mereu ne zbatem, pentru că nu facem voia lui Dumnezeu. Este evident că ne vom hărăzi morţii. Dumnezeu a venit să ne ridice din moarte. Prin ce? Prin lepădarea de păcatele noastre, prin lepădarea de neascultarea noastră, prin lucrarea dumnezeiască a veşniciei pe care Duhul Sfânt o pecetluieşte în noi prin Taina Sfântului Botez.

Calea aceasta a reînnoirii noastre una este: a pocăinţei, a conştientizării că am greşit, a înţelegerii că fără a spune „vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta“, nu putem să începem să simţim în noi lucrarea Duhului Sfânt.

Preot Octavian MOȘIN

18
ian.
15

Ce să fac ca să mă mântuiesc?

familie-la-masa„Ce să fac ca să mă mântuiesc? Să citesc acatiste, să bat metanii, să merg pe la mănăstiri?”

Împlineşte bine ceea ce Dumnezeu ţi-a încredinţat nemijlocit: ocupă-te de copii, fă munca pe care o ai de făcut aşa de conştiincios încât să-L bucuri pe Dumnezeu, şi e de ajuns, nu trebuie să născoceşti nimic.

 Este însă greu să faci cu statornicie ceea ce ţi-e menit. Este greu să nu mă enervez pe fetiţa mea – aşadar voi continua să mă enervez. Iar ca să-mi liniştesc cât de cât conştiinţa, mai bine mă duc pe la mănăstiri, dau o sută de lei ca să mă pomenească. Gestul nu pare deloc rău, dar ar fi de o mie de ori mai bine, de un milion de ori mai bine, dacă omul, în loc să caute altă cale, ar face ceea ce l-a rânduit Dumnezeu să facă. Sigur, nu-i rău să mergi şi la mănăstire — dar e şi mai bine să rabzi cu blândeţe şi cu smerenie toate împrejurările care au loc acolo unde ne-a pus Domnul Însuşi…

Și toate acestea trebuie să le facem, bineînţeles, întru slava lui Dumnezeu.

Din Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 19

18
ian.
15

Te rog, iartă-mă şi mă ajută!

geron_paisiosPărinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute.

Când cerem ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşar­tă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie. Dum­nezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumneze­iesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem înnoi, şi tot ÎI împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât tre­buie.

E cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce pleacă predispoziţia spre mândrie şi omul îşi dobân­deşte sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoință.

De aceea, ca să ne aju­tăm pe noi înşine trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: „Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu. Te rog, iartă-mă şi mă ajută!”. Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor, deoa­rece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal.

 Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovnicească, Ed. Publistar, 2000, p. 288-289

18
ian.
15

“Doamne, iubit-am bună-cuviinţa casei Tale…”

rugaciune_lumanariÎn fiecare miercuri şi vineri după-amiaza, după terminarea slujbei, Părintele mai rămânea în biserică pentru a ne învăţa. Ne spunea:

– Datoria mea de preot este să vă învăţ, fiindcă neînvăţarea este pricina că oamenii nu mai ştiu nimic, se mărginesc la tot ce este uşor şi material, la acatiste, pomelnice şi lumânări. Nici lumînarea şi nici pomelnicul nu te mântuie, ci credinţa, rugăciunea şi faptele bune. Voi aţi renunţat la rugăciune pentru că a te ruga este mai greu: trebuie să te interiorizezi, să depui un efort. Aţi renunţat la ceea ce este greu de înţeles şi aţi rămas la ceea ce puteţi înţelege. Voi nu aveţi o credinţă luminată, că aşa aţi apucat.

Vă sfătuiesc să citiţi, să mergeţi la o biserică unde este un preot cu dragoste de Dumnezeu. Noi, preoţii, suntem vinovaţi că nu am îmbrăţişat această sfântă slujire din iubire pentru Dumnezeu, ci ne-am transformat în simpli simbriaşi şi atunci tot ce facem nu dă roade, pentru că nu este dragoste. Nu ne ocupăm suficient de educaţia voastră spirituală. Ne mulţumim să fie biserica plină de lume, deşi de cele mai multe ori mulţi din cei prezenţi pleacă aşa cum au venit: goi au venit, goi pleacă!

Părintele Sârbu spunea de la început un lucru pe care astăzi nu-l mai auzim:

– Eu nu am nevoie de lume multă în biserică. Am nevoie doar de câteva persoane, dar cei care vin la biserică să fie cu adevărat trăitori ai Bisericii. Şi nu am nevoie să cumpăraţi lumânări! Aproape toţi preoţii caută să facă vânzare de lumânări pentru a obţine bani de pe urma lor, a pomelnicelor sau a prescurilor. Eu nu doresc să cumpăraţi lumânări! Să ştiţi că lumânarea nu se roagă! Este numai un simbol.

Desigur, nu trebuie să renunţăm la nişte practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricăm tradiţia. Dar a intrat în obişnuinţa unora să vină, să cumpere un mănunchi de lumânări, să le aprindă şi apoi să plece să-şi vadă de treburile lor, cu conştiinţa împăcată că şi-au făcut datoria de creştini. Asta este o concepţie şi o practică greşită! Ea îi face pe unii să creadă că la atât se reduce Biserica. Eu vă repet, lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă. Nu trebuie să ne bizuim pe lumânare! Dumneavoastră trebuie să învăţaţi ceva nou. Dacă pe mine m-a preocupat ceva în viaţa aceasta, a fost formarea omului nou în Biserică. Să ştiţi că omul nou nu se poate forma decât în Biserică. De aceea, vă rog pe cei care vreţi să rămâneţi în biserică la rugăciune, să vă rugaţi împreună cu mine. Eu simt pulsul fiecăruia. Ştiu dacă cineva este numai figurant sau dacă se roagă. Simt acest lucru. Dacă unii vin numai să aprindă lumânări, e treaba lor! Să vină, să le aprindă şi după aceea să plece, să ne lase pe noi, care avem nevoie de rugăciune!

Părintele făcea permanent acest apel. Şi, curios paradox, cu cât spunea mai mult că nu are nevoie de figuranţi şi că aceia pot pleca, cu atât mai mult ei se integrau atât de frumos în biserică, încât se aduna tot mai multă lume.

Părintele mai spunea:

– Ştiţi la ce m-am gândit? Poate unii o s-o luaţi în nume de rău… Ca să nu vă simţiţi prost unii dintre dumneavoastră că venind nu puteţi da bani pentru Sfânta Liturghie, m-am gândit să desfiinţăm acest lucru, să nu mai daţi bani la pomelnicul Sfintei Liturghii. Luaţi prescură – dacă aveţi cu ce s-o plătiţi, o pătiţi – şi lumânarea şi mie nu-mi mai daţi bani!

Părintele ţinea foarte mult ordinea şi disciplina în biserică. Zicea:

– Ai intrat în biserică, fă-ţi semnul crucii şi nu te mai mişca de colo-colo, că mari păcate faci, neputându-te nici tu ruga şi nelăsând nici pe cel de lângă tine să se roage. Mintea şi inima să-ţi fie îndreptate către Dumnezeu. Cine are voce, să-I cânte lui Dumnezeu, că El i-a dăruit-o, iar cine n-are voce să-i cânte cu sufletul.

Fiecăruia dintre noi ne-a fixat în biserică locul unde să stăm în timpul slujbelor şi ne spunea să nu ne uităm nici în dreapta nici în stânga, ci să stăm mai bine cu ochii închişi şi cu capul plecat, smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Ne mai spunea:

– Când sunteţi în biserică să fiţi şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Să nu daţi voie gândului să plece acasă sau în alte părţi, ci să se adâncească în rugăciune!

Mai veneau oamenii uneori cu obiceiul de a şuşoti şi a vorbi în biserică în timpul sfintelor slujbe. Părintele se oprea – chiar şi din Sfânta Liturghie – şi spunea, tot zâmbind:

– Să mă iertaţi că vă spun! Cine nu are nevoie de Sfânta Liturghie sau cine nu o pricepe, să iasă afară şi să stea de vorbă şi poate să vină după aceea. Acum urmează un moment (pe care îl numea) foarte important prin conţinutul lui.

Şi dădea totdeauna explicaţia respectivă.

Părintele spunea:

– Doresc ca această biserică să fie a liniştii, a tăcerii, a reculegerii!

Extras din Preotul martir Constantin Sarbu, Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2011, p.83-86
18
ian.
15

Despre dragoste sau de ce tinerii de astăzi nu mai vor să întemeieze o familie

110Acum 20 de ani, când eram încă în școală, tinerilor nu le era necesar să li se dovedească faptul că căsătoria, nașterea de copii – este un lucru bun și corect. Nimeni (sau aproape nimeni) nu-şi  putea imagina că el nu va vrea să aibă o familie, nu-şi va dori să-şi vadă copiii și nepoții săi. Omul care nu avea familie, era considerat fie bolnav, fie nereuşit. Astăzi situația este diferită. Nu fără ajutorul mass-mediei oamenii au ajuns să se teamă de căsătorie.

Revistele pentru tineret îi educă în aşa mod,  încât aceştea practic nu mai sunt capabili de a crea o familie puternică. Modelul  de comportament care li se propune în genere nu are nimic compatibil cu căsătoria. Tânărul trebuie să fie iresponsabil, nepoliticos, independent, cinic  şi cu cât mai târziu posibil să fie gata de a trăi matur. Fetele sunt educate ca nişte viitoare seducătoare, care trebuie să înveţe să obțiină de la bărbaţi ce-şi doresc şi nu în ultimul rând să-i poată manipula. Și, desigur, cele mai importante sloganuri sunt – „Ia totul de la viaţă” și „Meriți asta.” Orice persoană cu o judecată lucidă înțelege că în urma acestor „sfaturi” este imposibil de a găsi fericirea conjugală.

Să încercăm să stabilim motivul pentru care oamenii se căsătoresc. Răspunsul la această întrebare este foarte simplu. Să vedeam ce ne spune Scriptura: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Ce înseamnă acest lucru? Dumnezeu creează două creaturi destul de  diferite: un bărbat și o femeie. Pe Dumnezeu nu l-ar fi costat nimic să creeze un hermafrodit, care îmbina cele două elemente – a sexului masculin şi feminin. Dar Dumnezeu a creat bărbatul și femeia pentru dragoste. Pentru ca oamenii să se completeze și iubească unul pe altul. Fără dragoste o persoană nu poate fi fericită.

Dragostea nu se transmite genetic de la strămoșii noștri, cum este în cazul frumuseţii, culorii ochilor, forţei fizice, a talentelor. Ea nu se poate obține prin moștenire, ca un capital de la un unchi bogat. Ea nu poate fi cumpărată pentru bani. Dimpotrivă, bogăția împiedică foarte mult dragostea. Doar adesea pe cel bogat îl iubesc nu dezinteresat, ci din cauza averii și influenței lui. Dragostea se dobândeşte doar prin propria noastră muncă și străduinţă. Poate fi desigur primită ca un dar. Dar dacă nu apreciem acest dar, dacă nu-l păstrăm şi nu-l menținem, el poate fi luat de la noi. Dragostea este singura valoare reală, celelalte sunt trecătoare, având timpul lor. Dragostea nu cunoaşte obstacolul vârstei. Într-adevăr, iubesc şi copiii și adulții și persoanele în vârstă, și dragostea le oferă tuturor adevărata fericire. Și credința și speranța sunt manifestările dragostei. Noi credem în Dumnezeu, pentru că Îl iubim, credem persoanei dragi și sperăm că el deasemenea ne iubește.

Fără dragoste chiar și cel mai bogat om de pe pământ nu va fi fericit. Chiar daca el la moment se simte foarte confortabil, este mulțumit și crede că va putea trăi şi fără iubire, mai devreme sau mai târziu, vine un moment când își va da seama cât de nenorocit este, dacă nimeni nu-l iubeşte. Banii, uzinele el nu le va lua cu sine în veşnicie, iar dragostea este întotdeauna cu tine.

Dragostea, sentimentele adevărate între un bărbat și o femeie sunt posibile doar într-o căsătorie. Si iată de ce. Nici relaţiile intime, şi chiar nici coabitarea cu un partener stabil în așa-numita căsătorie civilă nu implică dragostea și responsabilitatea pentru persoana iubită, pentru copii. Ce fel de dragoste este aceasta când oamenii fac un astfel de înţelegere : „Astăzi suntem împreună, și mâine vom vedea.” Sau „Noi suntem soți „fără ștampilă în pașaport, dar nimic nu ne leagă, uşa pentru fiecare dintre noi este deschisă.” În centrul unei astfel de relații este întotdeauna neîncrederea. Fie că unul sau ambii parteneri de parcă ar spune:  „Eu nu sunt sigur(ă) că aş putea trăi cu tine toată viață.”

„Funcțiile căsătoriei de altă dată acum s-au devalorizat. Statul, banii, sexul și chiar copiii – toate acestea au loc în societatea de astăzi și fară căsătorie. Deaceea tinerii de astăzi şi menţionează adesea: „De ce este nevoie de această căsătorie? Este posibil şi fără ea. Chiar e şi mai bine.” Nu, nu este bine pentru că lumea s-a schimbat, nu numai în ceea ce privește devalorizarea căsătoriei, dar  deasemenea în faptul că oamenii, în general, au devenit mai indiferenți unul față de altul, nu mai au timp pentru a construi o relație profundă. Astăşi existând tendința că mai mult pe oameni îi unesc afacerile comune, decât sentimentele. Intrăm într-o lume în care singurătatea psihologică va deveni o epidemie adevărată. Şi doar în căsătorie mai rămâne posibil de a găsi intimitatea emoțională, care nu ne va face sa nu ne simţim singuri. Aceasta este ceea de ce trebuie de ţinut cont.

Cel mai regretabil este faptul că tinerii de astăzi nici la televizor, nici în filme, nici din exemplul familiilor părinților săi sau a prietenilor nu pot vedea că sunt şi familii fericite. Și ele Slavă Lui Dumnezeu există, doar că să vorbești despre aceasta astăzi este demodat și nepopular. Pledarea pentru viață liberă și fericită, fără căsătorie este destinată în primul rând tinerilor, și este un moment înfricoșător. Doar anume în tinereţe se pun bazele pentru viața viitoare.  Numai iniţial pare că viața este bună: un loc de muncă bun, bani, carieră, prieteni. În a doua jumătate a vieții persoana va descoperi că prietenii lui au deja nepoţi de școală, iar el tot singur este. Cu atât mai greu este acest moment pentru femeii. Pot depune mărturie ca un preot, că oamenii care nu sunt căsătoriţi sau nu şi-au putut realiza dragostea, suferă foarte mult. Doar am fost creaţi pentru a iubi.

Deseori puteți auzi chiar de la creştinii ortodocşi că scopul căsătoriei sunt copii şi educarea lor.  În cazul în care persoanele îşi stabilesc doar acest obiectiv, cred că mai bine nici nu ar crea o familie. Scopul căsătoriei este aceeași obiectiv general al vieții creștine. Adică împlinirea a două porunci principale: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” și „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22:37,39). Și soților li se oferă posibilitatea de a îndeplini pe deplin porunca iubirii. Deoarece aproapele meu este cu mine, uneori 24 de ore pe zi, și pe parcursul acestui timp îl pot iubi şi susţine. Iar prin iubire faţă de chipul lui Dumnezeu, care este omul, vom învăța să-L iubim pe Dumnezeu.

De ce familia – este o fericire? Pentru că familia ne ajută tot timpul, în fiecare zi să simţim că există cineva pe care îl iubim mai mult decât pe noi. Este cunoscut faptul că părinții au tendința de a-şi iubi copiii, mai mult decât copii îşi iubesc părinții. Dar părinţii de la acest lucru nu devin mai puțin fericiţi. Deoarece copiii sunt în măsură să ne dea mai multă bucurie, dispoziţie bună, decât le-o dăm noi.

Iar fericirea depinde de multe ori şi de modul în care noi apreciem ceea ce ne oferă Dumnezeu. În cazul nostru, este dragostea, familia.

Poate suna puţin patetic, dar eu totuşi vreau să vă spun că relația dintre bine și rău în lume depinde şi faptul dacă există pace în fiecare familie, sau dimpotrivă domnește păcatul și răul. Este foarte uşor să ne criticăm guvernarea, reformatorii, oligarhii, iar singuri să ne înşelăm soţiile, să facem avorturi şi să abandonăm copiii în spitale. Sau chiar prin certuri nesfârşite și conflicte să ne otrăvim viața nouă și celor dragi. Cum poate o ţară să devină prosperă, dacă făcem anual un număr groaznic de avorturi, dacă copii sunt lăsați de mame la orfelinate? Mai merităm o viață bună după asta? E uimitor şi cum mai suntem cu toții încă în viață!

Familia – este un indicator de turnesol care poate testa starea societății în ansamblu: este sănătoasă sau este într-o grea şi cumplită boală. De aceea problema înţelegerii și iubirii în familie este cea mai importantă problemă cu care se confruntă societatea și fiecare dintre noi.

Şi doar de noi depinde cum va fi „starea vremii” în casa noastră, în familia noastră.

18
ian.
15

O să mă pocăiesc…când voi îmbătrâni…

012Să nu amânăm pocăinţa noastră, ca să nu păţim ca tânărul acela care, pentru că nu ducea o viaţă  creştină, duhovnicul său l-a rugat să se pocăiască, dar el zicea: „Acum sunt tânăr şi trebuie să mă distrez, să mă bucur de plăcerile trupeşti. Când voi îmbătrâni o să mă pocăiesc”. Duhovnicul i-a spus: „Ştii tu că vei îmbătrâni? Ai făcut vreo învoială cu Dumnezeu? Moartea, fiule, nu-i ia doar pe cei bătrâni, ci şi pe cei tineri. Aşadar, pocăieşte-te acum, cât mai e timp”. Însă tânărul nu l-a ascultat şi şi-a continuat viaţa păcătoasă. „Ştiu eu – zicea -nu sunt aşa prost. Când voi îmbătrâni o să mă spovedesc, o să fac milostenii şi astfel îmi voi şterge păcatele, însă nu acum”.

Când tânărul nostru s-a îmbolnăvit, bunul duhovnic a alergat iarăşi la patul lui şi l-a rugat cu dragoste să se spovedească; căci spovedania şi împărtăşania cu Preacuratele Taine de multe ori îi vindecă şi-i întăreşte pe cei bolnavi. „Aşadar, acum că am venit – i-a spus – nu mă lăsa să plec aşa; fă-mi plăcerea…” Însă tânărul l-a rugat să nu-l deranjeze. Duhovnicul a plecat, dar nici Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi-l lasă pe om liber. „Cine vrea, să-mi urmeze…”, zice Domnul.

Boala lui s-a înrăutăţit şi duhovnicul s-a dus din nou lângă el, şi i-a zis cu discernământ că dacă vrea, starea lui nu este o piedică pentru a se spovedi, dar n-a vrut. În cele din urmă, a murit fără spovedanie, în ceasul morţii sale, a spus de trei ori: „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?”, şi a închis ochii fără să se pocăiască.

Aşa păţesc mulţi oameni, care socotesc că se vor pocăi la bătrâneţe. Aşadar astăzi, în ceasul acesta, în clipa aceasta, să ne pocăim, căci ceasul când vom pleca din lumea aceasta zadarnică este neştiut. Să ne pocăim aşadar toţi cu sinceritate, ca să ne învrednicim a ne mântui cu harul şi milostenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Maicii Sale, ale Sfântului Nectarie făcătorul de minuni şi ale tuturor Sfinţilor.

Amin.

Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 219-220

18
ian.
15

De ce nu ne face Dumnezeu puternici dintr-o dată?

101Să încercăm să înţelegem de ce nu ne face Dumnezeu puternici dintr-o dată, de ce ne lasă să fim tot aşa de neputincioşi şi slabi şi după ce venim la El şi primim harul. Asta este chiar lecţia pe care avem nevoie s-o înţelegem: Dumnezeu nu voieşte să facă din noi oameni puternici, sau supraoameni, ci dumnezei! Şi asta se face când şi numai dacă omul se leapădă de sine, cel ce „vrea să poată toate după bunul său plac” şi se îmbracă în Cel ce spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni” şi „fără Mine nu puteţi face nimic!”.

Tot ce face omul fără Dumnezeu este chiar esenţa căderii, acea autonomie mutilată. Da, Dumnezeu l-a făcut pe om autonom, dar era o autonomie întemeiată în har, adică în Dumnezeu. Autonomia fără acest temei este moarte.

Aşadar, acceptă-ţi neputinţa şi ia aminte la cuvântul Apostolului: „Când sunt slab, atunci sunt tare”! Aşa, şi numai aşa, îi faci loc Lui, Viaţa ta şi Bucuria ta şi rostul tău în tine şi, prin tine, în lumea asta!

Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 57

18
ian.
15

Predica la Duminica a 29-a dupa Rusalii – Vindecarea celor zece leprosi

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru  Iisus Hristos,

Dumnezeiasca Evanghelie de astazi ne impartaseste o vindecare trupeasca. E vorba de vindecarea celor zece leprosi. Dar unul din cei zece vindecati – asa ne incredinteaza cuvantul aratat – s-a vindecat si sufleteste. Rugam Duhul Sfant sa ne impartaseasca lumina ca sa va impartasim adevarul cat mai adanc al dumnezeiestii descoperiri – cuvantul Evangheliei.

Precum citim, in vremea aceea (anume cand Mantuitorul mergea spre Ierusalim, spre jertfa lui cea de bunavoie si mantuitoare),

“Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Mergeti si aratati-va preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, si care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si mergi; credinta ta te-a mantuit”. (Luca 17, 12-19).
Cei noua s-au vindecat. Acesta primeste alt raspuns: s-a mantuit.

Avem in fata ochilor mintii imaginea teribilei stari – intalnita de atunci pana aproape in zilele noastre – a bolnavului de lepra. Maladia poate cunoaste o forma mai usoara, in care apar pete pe trup, care incep sa puroieze, sau o forma mai grava, in care organele trupului – ale fetei, ale restului trupului, maini, picioare – incep sa se desfaca din trup. Si deodata sa simti cum mori de viu; sa fii martor viu al descompunerii trupului tau. In starea asta sa cugeti, sa vezi cum trupul tau parca se desface din incheieturi. Si sa-ti pui intrebarea adanca a legaturii sufletului cu trupul.

Caci noi credem si marturisim, si acesta este adevarul, ca sufletul e in trup si trupul e in suflet. E o unitate de negrait. Nu trebuie sa le gandim ca doua existente radical si total despartite, ci intr-o unitate dumnezeieasca. Judecata mai adanc: Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu-Cuvantul (Dumnezeu-Logosul, Dumnezeu-Ratiunea, Dumnezeu-Mintea divina) trup S-a facut si S-a salasluit printre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Singurului nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14). De aceea spun dumnezeiestii Parinti ca omul e creat dupa chip si asemanare nu numai prin suflet, ci si prin trup. Pecetea, se intelege, e in suflet; dar sufletul e intr-o unitate de nedesfacut cu trupul. Sa retinem acest adevar dumnezeiesc, etern: Fiul lui Dumnezeu S-a facut trup. Fiul lui Dumnezeu, vesnicul Dumnezeu, Necreatul S-a unit cu creatura, S-a unit pe veci. Caci omul n-a pastrat aceasta legatura care i-a fost incredintata la zidire, cand Dumnezeu a suflat din El suflarea divina de viata. N-a pastrat-o, n-a fost credincios harului. Si atunci, in Hristos se unesc pe veci dumnezeiescul si pamantescul. Asa intelegem unirea aceasta intre suflet si trup. Si cand spune cuvantul Evangheliei: “Am vazut slava Lui (adica a Fiului lui Dumnezeu facut Om) stralucind, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”, gandim atunci si la noi, la aceasta unire adanca a sufletului cu trupul. Caci sufletul, primind har spre indumnezeire (cum de atatea ori marturisim dupa dumnezeiestii Parinti, ca harul lui Dumnezeu se face suflet al sufletului nostru, ca lumina a lui), face partas si trupul. Iubitilor, ganditi-va: atunci cand suntem luminati launtric de credinta, de nadejde, de dragoste, de o bucurie negraita – a sanatatii, a rugaciunii, a unei fapte bune – o, Doamne, cum straluceste trupul nostru! Se ilumineaza. Si, dimpotriva, cum pacatul – desfrau, betie si altele – te schimonoseste, te urateste. Dante spune cum, undeva in Infern, vede chinuit un sarman pacatos pe care sarpele il incolaceste si-l strange, iar el se zvarcoleste; si fata lui, sarmanul, seamana cu chipul celui rau.

Atunci, cum sa nu cugetam adanc la aceasta legatura, intre suflet si trup, intre prezenta harului lui Dumnezeu si prezenta raului? O gandire inalta, sublima, nu se manifesta, nu se implineste ea, la un artist, la un savant, prin lucrul deopotriva al sufletului si al mainilor lui? Sau rugaciunea insasi, metania pe care o fac, semnul crucii, jertfa pe care o aduc, fapta buna pe care o savarsesc – toate le savarsesc prin unitatea aceasta sfanta intre suflet si trup, intre spirit si materie, in care simti ca trupul este intr-adevar o revelatie a sufletului tau.

In stare de boala, la sarmanul lepros, revelatia sufletului in trup e inspaimantatoare, ca la orice bolnav. Aici e una din cele mai adanci teme ale constiintei umane, anume: nu in sarmanul trup e taina descompunerii, ci in nefericitul suflet, in pierderea unitatii lui. Taina tainelor este unitatea; adica lupta impotriva descompunerii, a disolutiei mele trupesti incepe in suflet. O, iubitilor, fiecare dintre noi, in clipa aceasta, sa constientizam, in adancul nostru, acel virus, acel microb al raului care ne descompune sufletul, de unde vine si descompunerea trupului si moartea insasi.

Dumnezeiescul apostol Pavel, in cuvantul care s-a grait astazi ne invata: “Fratilor, cand se va arata Hristos, Care este viata voastra, atunci si voi, impreuna cu El, va veti arata intru marire (intru slava). Drept aceea omorati madularele voastre, ale omului pamantesc (adica ale omului care vede numai in materie, numai in trup): desfranarea, necuratia, patima, pofta cea rea, lacomia, care este o inchinare la idoli” (Coloseni 3, 4-5). Si ce-au fost idolii daca nu tocmai o zeificare, o indumnezeire a patimilor omenesti si a lumii acesteia dezradacinate – in constiinta lor, nu in fiinta ei – din Dumnezeu? Si zice iarasi Apostolul: “Acum deci lepadati si voi toate acestea: mania, iutimea, rautatea, defaimarea, cuvantul de rusine din gura voastra. Nu va mintiti unul pe altul, fiindca v-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si v-ati imbracat in omul cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit (adica al Mantuitorului Hristos)” (Coloseni 3, 8-10). Tatal, din vointa Lui dumnezeiasca ne-a zidit pe toti, prin Fiul si dupa chipul Fiului, in Duhul Sfant. Apostolul, deci, iubitilor, ne spune acest adevar: lepadati toate aceste forme ale raului, care va descompun! Prin care va pierdeti unitatea adanca cu Dumnezeu si unitatea dinlauntrul vostru. Caci nu e unitate a sufletului fara legatura cu Cel Unul Dumnezeu; si aceasta unitate se intipareste apoi in faptura mea.

De aceea, cele doua laturi ale iubirii sunt, asa cum le cunoastem: “Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, puterea ta, cugetul tau, vartutea ta, inima ta, iar pe aproapele (citim in Vechiul Testament) ca pe tine insuti”, iar Mantuitorul a zis: “Asa sa va iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit”. Atunci, in iubire sta unitatea. Lumina si iubirea, sensul si viata ma indumnezeiesc. Si sensul e Dumnezeu – din Tatal in Fiul (Logosul), iar viata in Duhul Sfant. Acestea-mi dau unitatea. Iar neiubirea si lipsa luminii dumnezeiesti, pacatele ma descompun. Trebuie inteles acest lucru. Negrait, aici e toata taina suferintei, bolii, stricaciunii si mortii.

Cei care ne impartasim – unii adeseori – sa citim cu atentie rugaciunile dinaintea Sfintei Impartasanii, spre pilda Rugaciunea a patra, a Sfantului Simeon Metafrastul: “… Ci vezi, Doamne, smerenia mea, si-mi iarta toate pacatele mele; vezi, ca s-au inmultit mai mult decat perii capului meu faradelegile mele. Ce rau n-am savarsit? Ce pacat n-am facut? Ce rau nu mi-am inchipuit in sufletul meu? Ca iata, si cu faptele am facut (si desfasoara acest tablou tragic, ruinator, distrugator al unitatii si al fiintei mele): desfranare si preadesfranare, mandrie, trufie, batjocura, hula, vorba desarta, infierbantare la ras, betie, lacomie a pantecelui, mancare fara masura, rautate, pizmuire, iubire de argint, iubire de avutie, camatarie, iubire de mine insumi, iubire de marire, hrapire, nedreptate, agonisire de rusine, invidie, graire de rau, faradelege; toate simtirile si toate madularele mi le-am intinat si le-am stricat si de nici o treaba le-am facut (daca s-au imbolnavit, ce treaba, ce fapta buna sa mai fac?), ajungand cu totul salas diavolului”. In traducerile mai vechi: “ajungand cu totul pravalie diavolului” – adica acolo unde isi pune el marfa lui si de unde ii trimite si pe altii sa cumpere; ca sa devii pe urma tu contagiune pentru cealalta lume, sa-i strici si pe ceilalti.

Sa spuna si savantii, si psihologii, si toti analistii sufletului omenesc: toate aceste patimi, ele ma descompun. Eu traiesc atunci – nu numai in lepra, in orice boala – contempland tragic descompunerea trupului meu; dar, intai, descompunerea sufletului; de acolo pleaca aceasta tragedie a sufletului.

Si de aceasta tragedie de care sufereau cei zece leprosi i-a vindecat Mantuitorul. I-a vindecat cum? Doar privindu-i. Aruncandu-Si asupra lor, odata cu privirea, iubirea si cuvantul Lui: “Mergeti si aratati-va preotilor!”. Asa era legea la evrei: preotii erau si medici; aveau pregatire la templu. Erau si medici, de buna seama, in vremea aceea. In Vechiul Testament se spune: “Da cinste medicului, si el e tot de la Dumnezeu”, iar Mantuitorul spune: “N-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi”. Asadar, preotii aveau o dubla misiune: odata cu rugaciunea, cu darul pe care-l primeau de la Dumnezeu, aveau si aceasta investitura deosebita, sa constate insanatosirea suferinzilor si sa-i declare, deci, in fata multimii, a poporului, de acum curatiti, sanatosi, ca ei sa poata intra in comunitate, in societate. Caci altfel, precum stim, erau izolati. Si trebuia, cand se apropiau oameni de ei, sa strige: “Necurat! Necurat!”; iar in sinagoga li se crea un loc special, unde erau acceptati, totusi. In aceasta stare tragica, de moarte vie, Mantuitorul rosteste doar cuvantul: “Aratati-va preotilor!”. Ei merg sa se arate. Pe cale s-au vindecat. Preotii au constatat. Si, amanunt atat de revelator: unul dintre leprosi se intoarce si vine la Mantuitorul, Ii cade in genunchi, se pleaca si “da slava lui Dumnezeu”, Ii multumeste. Iar Mantuitorul rosteste: “Au nu toti zece s-au vindecat? Dar cei noua unde sunt? Numai unul s-a aflat sa dea slava lui Dumnezeu…?” – nu simplu “sa multumeasca”. E o nuanta adanca, tot atat de revelatoare. “… numai acesta, si care este de alt neam?” (era samarinean).

Iubitilor, doua idei se desprind de aici si ne lumineaza constiinta. Din cei zece, unul vine si-I da multumire lui Dumnezeu. Unul, care-si descopera unicitatea si care raspunde dureros la una din temele noastre obisnuite. Cand ne-am intrebat adesea ce inseamna sanatatea sufletului, sanatatea mintala sau normalitatea, si am cercetat la diversi oameni de stiinta, savanti, mai ales la psihiatri, am gasit definita sanatatea, normalitatea, drept “integrarea in mediu, in societate”. Mi-am zis atunci: deci societatea il face pe om sanatos?! Acest mediu social trebuie inteles in diversitatea lui, pentru ca, daca unul se integreaza foarte bine intr-un mediu de talhari, intr-o mafie, inseamna ca el e normal? Altfel spus, lumea, ea iti da tie sanatatea? Erau in societate cei zece, nu? Dar unul dintre ei n-a acceptat, pur si simplu, sa ramana in societatea aceea. A fost singurul care s-a rupt de ea si a inteles ca nu lumea l-a vindecat pe el. Si el vine – in unicitatea lui, in constiinta lui unica – la Mantuitorul. Si spune Scriptura: “sa-I dea slava”; nu simplu “sa-I multumeasca”. E ceea ce numim indeobste “recunostinta”. Dar ce inseamna recunostinta? Re-cunosc, imi recunosc obarsia in Dumnezeu. De aceea spune Mantuitorul “sa dea slava lui Dumnezeu”: taina slavei, a preamaririi lui Dumnezeu, din care eu ma impartasesc. Iar in alt loc: “Slava de la oameni nu caut”. Pentru ca Mantuitorul descopera slava nu pentru Sine, ci pentru noi. Nu spune El Tatalui, pentru ucenici: “Tata, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor”? Slava lui Dumnezeu nu e pentru a se preamari pe Sine Dumnezeu, ci pentru a ne impartasi noua slava – lumina, iubirea, bucuria, puterea, sanatatea. E altceva decat slava pe care o aducem noi, oamenii. Iertati, imi vine in gand cuvantul lui Eminescu: “Iar deasupra tuturora s-o scula vreun mititel / Nu slavindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”. Aceasta e nefericita noastra stare, de a schimba talcul, sensul slavei lui Dumnezeu. Slava Lui, pe care o impartaseste cu noi, cum adesea pomenim cuvantul Sfantului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui la slava mai inalta. Slava Lui se descopera prin coborarea la cele smerite”. Slava lui Dumnezeu in smerenia Lui ni s-a descoperit, in chipul robului pe care L-a luat si al crucii pe care S-a rastignit deschizand bratele Lui si imbratisandu-ne pe noi, pentru a ne darui noua slava.

Si acest unu a inteles Cine l-a vindecat, spre deosebire de sarmanii lui confrati de suferinta, care nu s-au intors la El. Trupeste s-au vindecat; intrebarea este: s-au vindecat si sufleteste? Or Mantuitorul spune: “Numai acesta s-a aflat sa dea slava lui Dumnezeu?”. Si-i zice: “Mergi! Credinta ta te-a mantuit”. De aceea am spus la inceput: cei noua s-au vindecat trupeste; acesta s-a mantuit; cand a crezut (credinta in Hristos). Si a primit slava Lui – mantuirea!

Asadar, revin asupra normalitatii, a sanatatii mintale, adica nu numai a trupului, ci si a sufletului . Cum intelegem noi taina aceasta a sanatatii mintale, a normalitatii, a pastrarii unitatii mele cu Dumnezeu si cu lumea? M-a intrebat cineva, rascolitor in adancul sufletului: “Parinte, pentru trup, intreb medicii, dar pentru suflet, asa am socotit, ca se cuvine sa intreb un preot: ce inseamna sanatatea sufleteasca?”. Am stat o clipa… In chip firesc, spontan, mi-am inaltat sufletul la Dumnezeu si am cugetat ca e cuvios sau cuvenit sa raspund asa: “Daca trupeste simt sanatatea atunci cand toate organele mele trupesti, aparatele – creierul, inima, ficatul, plamanii, rinichii, stomacul, ochii, urechile –, toate isi implinesc menirea lor inscrisa fiziologic in trupul meu si care, prin urmare, functioneaza pentru ca se afa in organica unitate, la fel si puterile mele sufletesti (cele firesti – intelectul, sentimentele, vointa; cele morale – intelepciunea, dreptatea, barbatia sau curajul, cumpatarea si infranarea, stapanirea patimilor placerii, a desfraului, a patimilor maniei si stapanirea de sine; si cele teologice – credinta, nadejdea, dragostea si, impreuna cu ele: bunatatea, pacea, indelunga rabdare, asceza, postul), toate aceste puteri sufletesti, virtuti morale, virtuti teologice, isi implinesc menirea lor pozitiva, afirmativa (Dumnezeu este da si numai da; si eu raspund zidirii mele dupa chipul lui Dumnezeu: “Da, Doamne, cred si Te marturisesc!”), atunci si numai atunci cand aceste puteri sufletesti ma zidesc pe mine, ma construiesc pe mine in credinta, in adevar, in iubire, si eu devin un punct, smerit, de contagiune mantuitoare, nu distrugatoare. Atunci eu simt in aceasta unitate a fapturii mele (chiar in boala si in orice situatie a vietii), prin Dumnezeu, prin radacina mea, prin Ziditorul meu, simt sanatatea sufletului.

Iata, aceste daruri pe care le-am evocat sunt, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, “insusiri ale Dumnezeirii care in noi devin virtutile noastre”, “materia spirituala” a sufletului si a vietii noastre, daca putem spune asa. Acestea toate constituie fiintial existenta noastra, zidirea noastra si mantuirea noastra, asa cum ele sunt descoperite in Iisus Hristos, Modelul.

Deci Fiul lui Dumnezeu facut Om, El le-a intrupat pe toate in plinatate, si nu poti dobandi sanatatea fara aceasta icoana a Mantuitorului Hristos. In toate acestea e cuprinsa, fireste, si societatea; e cuprins si mediul, sunt cuprinse toate. Dar toate pleaca din radacina lor si merg spre sensul, spre telul lor. Pentru ca lumea aceasta nu poate oferi nici modelul moral absolut – nu poate intemeia o etica, zice stiinta –, nu poate oferi nici sensul existentei, care este Hristos Domnul. Eu tin seama de mediu, de lume, dar totdeauna ma ridic la Obarsia mea, la Chip, la Modelul meu, la Hristos.

Pentru care spun si aici cuvantul luminat de Dumnezeu, pe care l-a rostit Eminescu, vorbind de jertfa Mantuitorului, care in momentele acelea de suferinta suprema pe cruce Se jertfeste cerand iertare Parintelui Ceresc, pentru rastignitori; Se jertfeste deci pentru toti. Asa a inteles Eminescu jertfa Mantuitorului pe cruce: “Astfel, a te jertfi din iubire pentru altii, nu din dispret, cum o faceau filosofii vechi, stoicii, nu din respectul unei legi, ci in numele lui Dumnezeu si pentru semenul tau, din iubire pentru lume, e cea mai inalta forma a existentei umane. In ea e acel sambure de adevar – iubirea in stare sa dizolve intreaga dizarmonie dintre oameni si asprimea luptei pentru existenta, ce bantuie natura intreaga”.

O, Doamne, fa-ne vrednici pe toti, sa invatam si de la el, de la acest poet al neamului, cum a invatat el de la Tine, taina iubirii, taina vindecarii de tot raul, taina mantuirii. “Iubirea, cea mai inalta forma a existentei umane”, pe care Tu ne-ai descoperit-o, Doamne. Si vindecatul lepros Ti-a dat slava… Astfel nu numai ca s-a vindecat trupeste, ci s-a si mantuit. Fa-ne vrednici, Doamne, de acest dar, ca noi, cei care Te cinstim pe Tine, sa fim deplin sanatosi – sufleteste intai, si trupeste; prin credinta in Tine, prin lumina vietii Tale, prin iubirea Ta, Doamne!

Observati: de ce rugaciunea pe care am citit-o adineauri, in care sunt aratate patimile care ne descompun, sau alta rugaciune – a treia: “Cel ce ai primit cu trupul Tau patimile cele de viata facatoare si mantuitoare – crucea, piroanele, sulita, moartea – omoara-mi patimile cele trupesti, care imi strica sufletul!”, de ce aceste rugaciuni sunt puse inainte de Sfanta Impartasanie? Tocmai pentru ca ele ne pregatesc sa ne impartasim – odata cu credinta in Hristos, odata cu primirea cuvantului Evangheliei – si cu trupul Lui, pentru trupul si sufletul nostru. Astfel ne vindecam.

Asa, Tu Doamne, “Cel ce cu ingroparea Ta ai pradat imparatia iadului, ingroapa sfaturile mele cele viclene, prin ganduri bune, si risipeste duhurile cele viclene. Cel ce cu Invierea Ta cea de a treia zi si de viata purtatoare ai ridicat pe stramosul cel cazut, ridica-ma si pe mine, cel ce am alunecat in pacat, punandu-mi inainte chipuri de pocainta. Cel ce cu preaslavita inaltarea Ta la cer ai indumnezeit trupul pe care l-ai luat si l-ai cinstit cu sederea de-a dreapta Tatalui”, invredniceste-ma, Doamne, cu impartasirea din cuvantul Tau, din virtutile Tale. Caci virtutile sunt daruri de la Dumnezeu venind in trupul nostru. Si prin impartasirea cu Trupul si Sangele Tau, Doamne, sa dobandim deplina noastra sanatate sufleteasca si trupeasca si mantuirea de tot raul. Cu rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

18
ian.
15

Ajunul Bobotezei, zi de post în Biserica Ortodoxă

ajunul-bobotezeiBiserica Ortodoxă de stil vechi sărbătoreşte luni 19 ianuarie, Botezul Domnului. Conform rânduielilor tipiconale din Biserica Ortodoxă, dacă Ajunul Botezului Domnului cade în timpul zilelor săptămânii, atunci, în ziua de Ajun se oficiază Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare unită cu Vecernia praznicului Botezului Domnului, iar in ziua sărbătorii Epifaniei se oficiază Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Când Ajunul Bobotezei cade, însă, sâmbăta sau duminica, în ziua de ajun se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar cea a Sfântului Vasile cel Mare se face în ziua praznicului, fără să se mai unească cu Vecernia.

Ziua premergătoare marelui praznic al Botezului Domnului Iisus Hristos este rânduită de către Biserica Ortodoxă ca zi de post negru. Potrivit canonului 1 al Sfântului Teofil al Alexandriei, în Ajunul Bobotezei se ajunează total. Sfântul Sava, în Tipicul său spune referitor la ajunul Botezului Domnului: se cuvine să ştim dacă se va întâmpla Ajunul Arătării lui Dumnezeu duminica sau sâmbăta nu este post negru. Postul din ziua de ajun datează din perioada secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciune pentru primirea Sfântului Botez a doua zi. În continuare, tot în Ajun, după oficierea Sfintei Liturghii se săvârşeşte Sfinţirea cea Mare a Apei sau Sfânta Aghiasmă care se face de două ori pe an: în Ajunul Bobotezei şi în ziua Praznicului însuşi, la Sărbătoarea Botezului Domnului.

În perioada premergătoare marii sărbători a Botezului Domnului, preoţii din parohii merg pe la casele credincioşilor pentru a le sfinţi cu aghiasmă mare, iar credincioşii sărută icoana Botezului Domnului. Acest tip de vizite din Ajunul Bobotezei, prin care preotul se întâlneşte cu credincioşii din parohia sa, au un caracter atât pastoral cât şi misionar şi au intrat deja, de secole, în tradiţia creştinilor ortodocşi.

18
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-18

DUMINICA
A DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XVII, 12-19)

n vremea aceea, intrând Iisus într’un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care au stat departe. Şi ei şi-au ridicat glasul, zicând: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!“ Şi văzându-i, El le-a zis: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor“. Şi a fost că’n timp ce ei mergeau, s’au curăţit. Iar unul din ei, văzând că s’a vindecat, s’a întors slăvindu-L cu glas mare pe Dumnezeu. Şi a căzut la picioarele Lui, cu faţa la pământ, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând Iisus, a zis: „Oare nu zece s’au curăţit? Cei nouă unde sunt? Nu s’a găsit să se întoarcă să-I dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care e de alt neam?“ Şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit“.
18
ian.
15

Apostolul Zilei : 2015-01-18

DUMINICA
A DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Coloseni 3,

4-11

f-150x1501raţilor, când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi, Hristos.



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte