Arhivă pentru 19 ianuarie 2015

19
ian.
15

Ecumenismul – origini, esentă, deziderate

„Să stii că noi trebuie să slujim lui Dumnezeu, nu timpului”

Sf. Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie

Astăzi se vorbeste din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice, teologie ecumenică, rugăciuni si slujire ecumenică; discutiile antrenează pasiuni dintre cele mai aprinse, pozitii pro sau contra ale celor două părti cvasiconstant prezente în sălile de conferinte teologice: sustinătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în rândul neortodocsilor prin adunările ecumenice si adversarii acestei miscări.

Voi mentiona doar câteva aspecte privind miscarea ecumenică, scopurile acesteia si concretizarea lor în viata Bisericii Ortodoxe.

Întâi trebuie amintit că ecumenismul, ca idee a apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia si America, propunându-si să unească diferitele confesiuni crestine ce se autointitulează gresit “biserici”. Mai târziu în 1948 la Adunarea de la Amsterdam s-a hotărât fondarea asa-numitului “Consiliu Mondial al Bisericilor” cu sediul la Geneva. Termenul de “ecumenism” a fost introdus la Congresul de Edinburgh (Scotia) în 1910, Congres al organizatiei Y.M.C.A. condusă de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a si prezidat lucrările acestui congres. Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales pentru denumirea miscării sale termenul de “universalism” (de la latinescul universum-univers) ci analogul grecesc, “oecumenicos” care apartine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vădit al acestei substituiri a fost cel de a masca intentiile acestei miscări sub un termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicitătii, universalitătii Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu “Consiliul Mondial al Bisericilor”. De altfel chiar una dintre Bisericile Ortodoxe, cea Rusă, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trăgând un semnal de alarmă, încă din anii trecuti, după lucrările Adunării a V-a a CMB de la Nairobi: “Un alt pericol care amenintă grav unitatea crestină si viitorul miscării ecumenice […] este iluzia, nutrită de unii participanti la miscarea ecumenică, precum că C.M.B. ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod crestin ecumenic”.

Asadar încă dintru început, autodenumirea acestei miscări drept “ecumenică” ridică grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmăreste ea. Noi afirmăm că apartinem de acel ecumenism, vechi si pururi nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul răspândirii adevărului divin revelat propovăduit de Hristos si înfăptuirii mântuirii făgăduite de El.

Între acest ecumenism ortodox si “ecumenismul” promovat de C.M.B. există contradictii flagrante si deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilă apartenenta la Sfânta Biserică Ortodoxă Universală si în acelasi timp la miscarea ecumenică ce îsi impune în ultima vreme conceptiile sale, tot mai insistent si tot mai străin de duhul Ortodoxiei. Iată principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox:

Miscarea Ecumenică se bazează pe teologia modernistă promovată în spatiul eterodox în zorii veacului XX si care sustine întâi de toate existenta Sfintelor Taine mântuitoare si sfintitoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe. Această conceptie care consideră grupările eretice si schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii modernisti să afirme că în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, s.a.) săvârsite de eterodocsi lucrează acelasi har mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica Ortodoxă. Mentionăm că încă din 1982, comisia “Credintă si organizare” de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmatică si liturgică minimă a unirii crestinilor – Botez, Euharistie, Slujire (preotie). Analiza atentă a continutului acestui document demonstrează două aspecte:

Faptul că în B.E.M. nu sunt mentionate 4 Taine bisericesti: Mirungere, Spovedanie, Căsătorie, Sfântul Maslu, denotă că acest document nu le recunoaste drept Taine.

B.E.M. este alcătuit după criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcătuitorii declară într-un mod străin de duhul dreptei credinte: “nu trebuie să ne asteptăm în B.E.M. la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei, preotiei”, aceasta fiind în opinia lor “în cazul dat neadecvată si nedorită”.

Teologia modernistă promovează asa zisa “teorie a ramificatiilor” potrivit căreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care detin si ele – ca biserică romano-catolică, protestantă, necalcedoniană, anglicană, etc. – har mântuitor si sfintitor.

Consecinta imediată a celor expuse mai sus este posibilitatea rugăciunii în comun cu eterodocsii si chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmă că numai săvârsirea Euharistiei în comun trebuie respinsă, celelalte slujbe sau rugăciuni fiind acceptate.

De multe ori, autoprezentarea membrilor sau sustinătorilor miscării ecumenice îmbracă forme aberante: să mentionăm manifestările de la Vulcana-Băi (Târgoviste, august 1998) când în materialul pus la dispozitia participantilor se defineste ecumenismul ca “religia sec. XXI, religia sperantei” afirmându-se că nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, “un chip sustras dogmelor, un chip viu si convingător”, în care functionează alte legi decât cele crestine si anume “legea curcubeului”, sau Conferinta Mondială a Religiilor Lumii pentru Pace, tinută la Bucuresti în septembrie 1998 când manifestările au culminat cu aprinderea unui “foc sacru” si rostirea rugăciunii în comun pentru pace împreună nu numai cu reprezentantii confesiunilor crestine eterodoxe, dar si cu necrestinii si cei apartinând cultelor păgâne asiatice.

Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinta noastră legată de ele:

În privinta harului mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, Sf. Vasile cel Mare afirmă în Epistola I Canonică: „Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărtire ei nu mai au harul Sf. Duh care nu li se mai dă din momentul despărtirii lor. La începuturi, înainte de despărtire, acestia aveau harul preotiei si prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfintitor, iar după schismă au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupti de Biserică au devenit astfel incapabili să transmită si altora harul Sf. Duh.” Sf. Irineu de Lyon afirmă: „Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul;” „Cei care se depărtează de la Biserică […] ei se pedepsesc pe ei însisi, tocmai despre ei spune Sf. Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare, îndepărtează-te de ei.” Sf. Ciprian al Cartaginei: „În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură si este imposibil să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică […] Oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea si unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos.” Fericitul Augustin: „Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viata vesnică.” Sf. Chiril al Ierusalimului: „Mărturisirea credintei ne învată despre una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică pentru ca să te păzesti de stricăciunea adunărilor eretice si să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică.” Fericitul Augustin: „Afară de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mântuirii. În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, Taine, „Aliluia” si „Amin”, Evanghelie, credintă si să propovăduiesti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poti să ai exclusiv în Biserica universală si dreptmăritoare.”

Socotim că nu numai aceste argumente ale Sf. Părinti, cât si întreaga noastră traditie ne îndreptătesc să credem că:

  • nici gratia divină creată împărtăsită credinciosilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveste mântuirii si sfintirii primitorilor.

  • nici simbolistica protestantă privind Euharistia nu ni-L oferă pe Hristosul cel adevărat.

  • nici o altă Taină săvârsită în afara Bisericii Ortodoxe Celei Una nu este detinătoare a harului Sf. Duh.

  • în afara Bisericii dreptmăritoare, săvârsirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate întelege decât ca formă exterioară lipsită de har. Aceste forme goale însă îsi recapătă valabilitatea si devin realităti după întoarcerea în Biserica Ortodoxă.

Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credintă este una, sfântă, sobornicească si apostolică. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe „piatra cea din capul unghiului” care este credinta. Dogma ortodoxă este piatra cea din capul unghiului pe care se zideste si actul liturgic si morala crestin ortodoxă si activitatea misionară si orice manifestare a crestinului orto2dox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mărturisire de credintă de care vom da seama stiind că vom fi întrebati si „despre orice cuvânt desert”.

De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevăr si nici jumătăti de credintă, odată ce „Vestea cea bună”, Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită în lume prin sfintii săi ucenici si apostoli care au întemeiat Biserica. Această Biserică detine adevărul integral despre mântuire si cine pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei adevărate, se poate mântui cu bucătele de adevăr doar, acela se înseală. Pentru că un singur mădular numai, rupt dintr-un trup întreg, nu poate să aibă viată prun sine însusi si cu atât mai mult să fie lucrător, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda vitei cele adevărate „Eu sunt vita cea adevărată si Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădită care nu aduce roadă El o taie; si orice mlădită care aduce roadă El o curăteste ca mai multă roadă să aducă…”; „Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteti face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădita si se usucă; si le adună si le aruncă în foc si ard.”, In. 15, 1-2 si 5-6). Însusi Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credintei în cuvintele: „Cine va crede si se va boteza se va mântui, dar cine nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: „Cine nu crede a si fost judecat.”

Sfântul Fotie Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine legătura dintre credinta dreaptă si faptele plăcute lui Dumnezeu: „Virtutile trebuie să fie ocrotite de credintă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viata, iar faptele curate arată dumnezeirea credintei.” Toti Sf. Părinti au pretuit înalt Credinta Ortodoxă ca singura dătătoare de har si mântuitoare: „Nu păcătui în credintă, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu tine credinta cea dreaptă […] sufletul lui nu va avea parte de viata vesnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu” (Sf. Antonie cel Mare). Sf. Marcu Eugenicu al Efesului: „Credinta noastră este dreapta mărturisire a părintilor nostri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfătisăm înaintea Domnului si să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbăvi de chinul cel vesnic.” Cuviosul Marcu Grecul: „A înlocui sau a schimba ceva cât de putin în învătătura credintei este o mare crimă si pierderea vietii vesnice.” Sf. Paisie Velicicovski: „Sfintenia adevăratilor bărbati sfinti nu se cunoaste propriu-zis după minuni (căci si păgânii si ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului) ci după adevărata credintă ortodoxă, după felul în care păzeste cu grijă dogmele dumnezeiesti, urmează toate canoanele apostolice si sobornicesti si traditiile Bisericii Ortodoxe si după vietuirea cea fără prihană, urmând toate poruncile evanghelice si patristice.” Sf. Serafim de Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel: „Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credintă întru Hristos, chiar dacă a si murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii si dăruieste har peste har […] Pentru Dumnezeu, pretuieste dreapta credintă în El si în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate Darul Sf. Duh.”

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două conditii esentiale:

  • Credinta adevărată

  • Unitatea euharistică

Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintă: „Mântuitorul si-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare”. Despre unitatea euharistică, Sf. Ciprian al Cartaginei scrie următoarele: „Trebuie să stii că episcopul este în Biserică si Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistică cu episcopul, acela nici nu este în Biserică si se înseală cei care nu sunt împăcati cu ierarhia instituită de Dumnezeu, având nădejdea să-si găsească unitatea liturgică pierdută […] Când de fapt, Biserica este una, sobornicească si neîmpărtibilă si peste toate unită si întărită prin comuniunea euharistică a ierarhilor.” De aici rezultă clar că unitatea de credintă si liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.

Asadar cei care s-au despărtit de trupul lui Hristos, Biserica cea una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele Biserici dacă nu mărturisesc credinta cea adevărată si dacă au întrerupt comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că două corăbii duc la limanul mântuirii – cea Ortodoxă si oricare din cele ale eterodocsilor – înseamnă a spune că sunt două adevăruri, două căi către cer si nu una singură pe care a instituit-o Însusi Domnul.

Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărtit diverse adunări eretice si grupări schismatice.” Sf. Ioan Hrisostom îi numeste pe cei desprinsi din trupul Bisericii, ori eretici, ori schismatici. Orice crestin ortodox trebuie să respingă categoric învătătura protestantă a acelor teologi care consideră eretici numai pe cei ce s-au separat de Biserică în primele IV veacuri. Oare nu si Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credinta cea dreaptă ? Nu au fost declarati eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaste si nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu ? Si stim că acestea au fost asa si s-au spus după veacul IV. Ori grupările protestante, spre exemplu, intră tocmai în categoria mai sus mentionată.

Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii si ereticii (Can. 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Can. 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Can. 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45 Apostolic porunceste: „Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească si dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească.” La tâlcuirea Can. 47 al Sf. Apostoli, scrie Sf. Nicodim Aghioritul că „Latinii sunt eretici si nu au nici Botez, nici Preotie si dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseste.”

Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credintă, o participare mistică la dumnezeire întrucât cerem împărtăsirea harului necreat care îndumnezeieste pe adevăratul luptător si trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim si ne face să împărtăsim acelasi Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredintarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredintare izvorâtă din credinta lui. Asadar dacă credinta este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună se pot împărtăsi un ortodox si un romano-catolic, spre exemplu, stiind că romano-catolicii prin baza lor doctrinară atentează la însăsi dogma Sf. Treimi ?

Dacă în traditia Bisericii s-ar fi înteles prin cuvântul eretici numai cei care au căzut din credintă în primele IV veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizări afirmative privind rugăciunea în comun cu cei ce au fost declarati eretici în veacurile următoare (iconoclasti, monofiziti, monoteliti, etc.). Ori toti cei care s-au abătut numai „cu o iotă sau o cirtă” de la adevăr au fost anatematizati si s-a oprit rugăciunea în comun cu ei.

Noi, ortodocsii spunem oricând „da” rugăciunii pentru cei căzuti în rătăcire, faptelor de iubire fată de acestia, dar respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei stiut fiind că acelasi Duh Sfânt lucrează si se roagă atât la Sf. Euharistie cât si la orice act religios individual sau colectiv realizat de crestinul ortodox care are o relatie vie si constientă cu Dumnezeu Sfânta Treime.

În legătură cu aspectele mentionate despre manifestările de la Vulcana-Băi si Bucuresti din aug.-sept. 1998 merită precizate următoarele: Biserica Ortodoxă ca biserică misionară are datoria fundamentală de a propovădui adevărul evanghelic oricând si oricum. Oare cărui Dumnezeu însă se pot ruga împreună crestinii ortodocsi si ereticii ori păgânii, dacă recunoastem că actul rugăciunii tâsneste dinlăuntrul sufletului care a primit si acceptă o anumită învătătură de credintă ? Pentru că unul este Dumnezeul crestinilor cel slăvit în Treime, pe când „toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5). Actuala structură a C.M.B. si întreaga sa ideologie arată că miscarea ecumenistă este o miscare cu o doctrină bine conturată, bazată pe teoria ramificatiilor si valabilitatea Sf. Taine si în cadrul celorlalte confesiuni crestine. În cadrul acestui C.M.B., situatia de facto constă în aceea că si cei mai înversunati eretici sunt tratati ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos – Biserica dreptmăritoare. Ei se autointitulează „biserici” fără a fi ca atare si însusi Consiliul de la Geneva actionează în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însăsi această denumire, Biserica Crestină este pusă pe aceeasi treaptă cu toate asa-numitele „biserici” care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este de a transforma notiunea de Biserică într-o notiune ordinară, obisnuită, adică într-o abstractie ce reuneste pe principii egale diferitele „biserici”, însemnând stergerea treptată si completă a sensului dogmatic de Biserică.

Urmând calea ecumenismului si eterodocsii si ortodocsii sunt păgubiti de adevăr. Eterodocsii care caută sincer adevărul mântuitor si harul înnoitor nu vor fi motivati să accepte Ortodoxia întrucât se întăresc mai mult în rătăcirea lor, C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sf. Ciprian al Cartaginei spune că: „ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că si ei au biserică si taine.” Participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică este inacceptabilă deoarece duce încet la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunitătile eretice „biserici” si să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, „prea mică” pentru a o numi ecumenică. Sf. Ioan Cassian spune: „Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturiseste credinta Bisericii se află în afara Bisericii.”

Astfel temeiurile pe care functionează C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie:

Primul temei, adoptat la Evanston la a 2-a Adunare Generală a C.M.B. spune: „C.M.B. reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor.” Pentru ortodocsi aceste temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt aduse precizările hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeste despre erorile nestorienilor, eutihienilor, apolinaristilor, etc. care recunosc într-o manieră proprie pe Iisus Hristos ce Dumnezeu si totusi sunt deosebiti radical de ortodoxie.

Al doilea temei adoptat la a 3-a Adunare Generală a C.M.B. din New Delhi (1961): „C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor după Scripturi si, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului celui Unul – Tatăl, Fiul si Sf. Duh.” Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu cel în trei ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinaristilor, subordinationistilor si fiind formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toti reprezentantii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxă are Crezul său ferm si nu poate accepta ideea „minimului dogmatic” proferată de ecumenisti în favoarea unirii, aceasta însemnând renuntarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfintilor, rugăciunile pentru cei adormiti, etc.

La Vancouver (1983) la a 4-a Adunare Generală a C.M.B. s-a legalizat „preotia feminină”, iar unele voci „îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeite-mamă.” Protestele si vocile ortodocsilor au devenit în timp din ce în ce mai putin auzite. Iată câteva pozitii categorice în legătură cu a 7-a Adunare Generală de la Canberra (1991): „Se constată, asa cum am sesizat de mult, tendinte de adâncire a protestantismului si nicidecum de dorinta sfântă spre unitate în Hristos si unire sinceră” (Î.P.S. Mitrop. Bartolomeu de Calcedon); „În curând în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru „ecumenism” este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi de aceeasi fiintă cu Tatăl si cu Fiul… Dogma Sf. Treimi este vitală pentru Biserică si pentru fiecare crestin în parte.” (Î.P.S. Mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului). Să notăm părerea reputatului teolog român Pr. Prof. D. Stăniloae: „Ecumenismul este pan-erezia veacului XX.” Afirmatie semnificativă prin aceea că însusi pr. Stăniloae a participat la manifestările anterioare ecumenice din ultimele decenii însă cu sigurantă nu a putut să-i scape natura anticrestină a ecumenismului pe care Pr. Prof. îl recunoaste în acelasi interviu luat în ultimul an al vietii sale drept o miscare afiliată masoneriei mondiale.

Multi teologi ecumenisti sustin că fac misiune ortodoxă prin participarea la C.M.B., dar de fapt aceasta înseamnă acordarea deplină a girului ortodox fată de confesiunile crestine ce se intitulează biserici si care pretind că nici una din bisericile participante la C.M.B. nu detine Adevărul integral. După a 8-a Adunare Generală a C.M.B. iată ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, pr. Ilarion Alfeev: „Ortodocsii nu pot influenta activitătile C.M.B. pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor ? Acestea nu pot fi discutate pentru că „divizează”. Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonirea femeilor ? Acestea nu divizează ? Ca să nu mai vorbim si de recentele practici samanice promovate la o sedintă a Adunării de la Harare din 1998 la care secretarul general al C.M.B. dr. Konrad Reiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile cu un act de vindecare din traditia samanică din Coreea. Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bisericilor Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din miscarea ecumenică. Aceste biserici locale au înteles că participarea lor la C.M.B. devine inoportună si chiar anti-ortodoxă.

Concluzii

Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică. Atitudinea atât de negativă a unor ortodocsi si chiar a unor biserici locale fată de ecumenism precum si scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului si a Eladei (inclusiv comunitatea atonită) asupra miscării ecumenice ar putea fi învinuite de următoarele:

  • că neparticipând la miscarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune păcii si solidaritătii dintre oameni;

  • că respectarea adevărului fără „dragoste” nu este justificată în conditiile situatiei tragice actuale din lume;

  • că noi ne-am opune tendintelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele aliante politico-militare aparent favorabile.

Trebuie răspuns la acestea următoarele:

Crestinii ortodocsi niciodată nu au înteles că dacă refuză pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic si sacramental cu eterodocsii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastră oamenii în general în planul relatiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturistice „pentru pace în lumea întreagă”: „să faceti cereri, rugăciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii… ca să petrecem viată pasnică si linistită întru toată cuviosia si bunacuviintă (I Tim. 2, 1-2). Misionarismul social, ospitalitatea crestină, bunacuviintă nu trebuie să aibă a face cu promovarea „minimului dogmatic” stiut fiind că „în materie de dogmă nu există concesie.” (Sf. Marcu al Efesului)

Toti Sf. Părinti care au fost pentru pacea în lume îndreptau atentia crestinului înainte de toate către cer si către lăuntrul sufletului. Sf. Serafim de Sarov: „Dobândeste duh pasnic si mii de oameni se vor mântui în jurul tău.” Sf. Macarie cel Mare se referă si el întâi de toate la o anume pace: „pacea cerească, care a născut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii si despre care au vorbit cei cucernici si au binevoit-o îngerii. [Lc.2,14]. Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toti Sf. Părinti si i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui, al Fiului si al Sf. Duh. Amin”.

Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sf. Părinti noi ne temem să trădăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul păcii si Învătătorul Iubirii, Cel Unul adevărat. O astfel de trădare am săvârsi dacă în numele unei alte păci am consimti să intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină (pe baza minimului dogmatic în comun acord admis) s.a.m.d. cu eterodocsii conform principiului ecumenic enuntat de unul din sustinătorii miscării ecumenice: „Dai ca să dau, renunti ca să accept… este un început”.

Puritatea credintei ortodoxe este singura conditie pentru realizarea adevăratei păci, care nu se poate plini fără harul lui Dumnezeu.

Monah Alexei Tîrdea, Măn. Antim, Bucuresti

19
ian.
15

Două ore pentru Dumnezeu, pentru cineva care crede în Dumnezeu, nu e prea mult

Într-o zi au bătut la uşa chiliei mele doi tineri căsătoriţi. Mi-au adus un pomelnic şi mi-au cerut să le fac o rugăciune. Am intrat în vorbă cu ei şi, aşa cum mi-am statornicit eu o rânduială, i-am întrebat dacă merg la biserică. Şi atunci ei mi-au răspuns: „Nu suntem aşa de bătrâni ca să mergem la biserică”. Şi atunci am zis: „Doamne, înmulţeşte bătrânii!”.

Eu nu stau de vorbă la spovedit cu cineva care nu merge la biserică. Nu am ce vorbi. Ce să-i spun? Sunt unii care spun că nu au mai fost la biserică de ani de zile, sau că au fost anul trecut la Paşti. Celor care spun că au fost la Paşti le zic: „Ştii de ce e aşa multă lume la Paşti la biserică? Că sunt şi din cei ca tine, care merg numai o dată pe an la slujbă”. După aceea sunt unii care zic – când îl întreb dacă merge la biserică – „Da”. Şi m-am prins că unii nu merg la biserică la slujbă, ci intră în biserică şi aprind o lumânare. Şi acum îi întreb: „Dar la slujbă, stai la slujbă, cât stai la slujbă?” Şi zice: „Părinte, mă duc şi aprind o lumânare”. Şi zic eu: „Şi o pui să stea în locul tău şi ea stă de fapt în locul ei”.

Acelora care nu merg la biserică eu le spun ce înseamnă să nu mergi la biserică şi ce înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă să mergi la biserică?

Înseamnă să mergi în Cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să aduci întreit sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi împreună cu îngerii „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”, să aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica Domnului, să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai veşnic decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele slujbe prin mijlocire preoţească de la Însuşi Domnul Hristos.

Şi la urmă zic: Uite, toate acestea tu nu le primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la biserică, toate acestea le ocoleşti. Omul nu are conştiinţa că, de fapt, toate lucrurile acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la biserică şi atâta tot.

Nu se mai gândeşte ce înseamnă să te duci şi ce înseamnă să nu te duci la biserică. Şi eu le spun: două ore pentru Dumnezeu, pentru cineva care crede în Dumnezeu, nu e prea mult. Două ore pentru Dumnezeu, într-o săptămană, să stai înaintea lui Dumnezeu, să ai conştiinţa că acum eşti în faţa lui Dumnezeu.

Din Arhimandrit Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 87-88

19
ian.
15

Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi

Doi îngeri calatori s-au oprit sa-si petreaca noaptea în casa unei familii înstarite.

Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe îngeri sa înnopteze în camera de oaspeti. În schimb, le-a oferit o camaruta în subsol.

În timp ce îsi faceau paturile, îngerul cel batrân a vazut o gaura în perete si a reparat-o imediat.

Când îngerul cel tânar l-a întrebat de ce, celalalt înger i-a raspuns: ” Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi „.

În noaptea urmatoare îngerii au ajuns sa se odihneasca în casa unui om foarte sarac, dar foarte ospitalier, taran ce locuia împreuna cu sotia lui.

Dupa ce au împartit cu ei putina mâncare ce o aveau, i-au lasat pe îngeri sa doarma în patul lor, unde se puteau odihni în voie.

Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plângând. Singura lor vaca al carei lapte era unicul lor venit, murise pe câmp.

Îngerul cel tânar s-a înfuriat si l-a intrebat pe cel batrân, cum se poate întampla un asemenea lucru?

” Primul om avea tot… si totusi l-ai ajutat „, a spus el.

” A doua familie avea atât de putin, dar era în stare sa imparta totul, si tu i-ai lasat vaca sa moara „.

” Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi „, i-a raspuns îngerul cel batrân.

„Când am stat în subsol am observat ca în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stapânul era orbit de lacomie si era incapabil sa-si împarta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu o mai gaseasca. Noaptea trecuta când am dormit în patul familiei de tarani, îngerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat în schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Uneori chiar asa se intampla când lucrurile nu se desfasoara asa cum ar trebui.”

19
ian.
15

Rugăciunea este împreună-vorbire cu Dumnezeu.

– Gheronda, cad mereu în vorbire deșartă și apoi mă mâhnesc.

– Nu este mai bine să vorbești cu Hristos? Celui care vorbește cu Hristos niciodată nu-i pare rău. Desigur, vorbirea deșartă este patima, dar dacă o pui în valoare duhovnicește, ea poate deveni pricina pentru rugăciune. Unora le vine greu să vorbească. Tu însă ai o putere înlăuntrul tău și un îmbold de a vorbi. Dacă vei pune în valoare duhovnicește aceasta, ți se va sfinți sufletul. Străduiește-te să vorbești cu oamenii doar ceea ce este absolut necesar și să vorbești mereu cu Hristos. Cand vei începe o convorbire smerită cu El, nu-ți vei mai da seama ce se întamplă în jurul tău; atât de mult vei fi atrasă și o așa nespusă dulceață vei simți. Pe mine chiar și convorbirile duhovnicești ma obosesc, în timp ce în rugăciune simt multă odihnă.

Rugăciunea este împreună-vorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Însuși și puteau să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem cu mult mai fericiți decât ei, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu El prin rugăciune.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013, p. 18
19
ian.
15

Legarea cununiilor

Cununiile legate reprezinta un motiv amintit de unii dintre cei care nu reusesc sa se casatoreasca, ori care intampina mari greutati in aceasta directie. Astfel, cand trece multa vreme fara a gasi un prieten/prietena, cand trec anii si tot degeaba, cand apare o neliniste puternica in momentul cererii in casatorie, cand se hotaraste anularea casatoriei chiar in ziua programata sau cand apar alte schimbari emotionale neasteptate, unii trag concluzia: „Am cununiile legate!”

Ce se pierde din vedere, mai ales in cazul celor care ajung la concluzia amintita, este faptul ca exista multe alte cauze pentru care o casatorie dorita intarzie sa aiba loc, precum existenta unor pretentii inchipuite si a unor asteptari idealiste, savarsirea unor pacate mari, ocolirea spovedaniei, ori blestemul de orice fel al parintilor, rostit in mod contient sau nu. Astfel, ceea ce se intelege prin „legarea cununiilor” nu trebuie pus numai in legatura cu vrajile si farmecele facute de vrajitoare, ci trebuie avuta in vederea mai intai o viata crestina, spovedania generala a tuturor pacatelor si dezlegarea de vreun posibil blestem.

Precum exista diavoli si vrajitoare, tot asa exista si vraji, farmece si blesteme. Precum sunt rele toate lucrarile diavolesti, tot asa sunt rele si toate lucrarile vrajitoresti. Indiferent daca este numita „alba” sau „neagra”, magia este de un singur fel, diavoleasca. Pentru aceasta, daca un om ajunge legat de diavol, niciodata acela nu va dobandi izbavire de la vrajitoare, adica tot de la acela care l-a legat (de la diavol). Si chiar daca si-ar retrage diavolul o lucrare necurata, el nu ar face-o daca nu ar fi convins ca omul respectiv va ramane tot al lui si dupa aceea. Astfel, numai preotii lui Dumnezeu pot ajuta pe cei aflati in necaz.

„Legarea cununiilor” prin pacatele personale

Spre a-l pierde pe om, diavolul lucreaza atat din afara (vraji), cat si din interior (pacate personale). Pentru a nu ajunge sub influenta duhurilor necurate, omul trebuie sa se pazeasca mai ales de acele lucruri care ii stau in putere, adica de pacatele personale. Cat despre lucrarile diavolului cele din afara (vraji), omul are la indemana armele cele duhovnicesti ale Bisericii (duhovnici cu experienta, molitfe, rugaciuni de dezlegare, lucruri sfintite etc).

Cand omul nu-L cunoaste pe Dumnezeu, nici nu-i slujeste Lui, lucrarile necurate ale diavolului au sanse mai mari sa ii tulbure viata, nici atunci insa fara ingaduinta lui Dumnezeu. Indiferent de cat de inselat sau de cazut ar ajunge omul, Dumnezeu il asteapta oricand, ca pe fiul cel risipitor, caci El nu doreste moartea pacatosului, ci intoarcerea lui, spre a-L face viu.

Unii oameni sunt convinsi ca raul din viata lor (boli, suferinte, nereusite, pierderi, intarzierea casatoriei) se datoreaza numai vrajilor si blestemelor, iar nu, in mare masura, si pacatelor personale. Pentru aceasta, desi Biserica nu a negat niciodata puterea blestemelor si a vrajilor, drept pentru care a si randuit acele rugaciuni speciale care cer dezlegarea de farmece, vraji si blesteme, ea i-a indemnat pe oameni mai ales la o viata curata, la ferirea de patimi, la pocainta si la Impartasanie.

Parintele Ilarion Argatu spune ca multi nu se pot casatori deoarece sunt inrobiti de patima desfranarii. Pacatele trupesti savarsite in afara casatoriei ii aseaza pe cei care le-au facut sub influenta diavolului, care uraste Casatoria si familia. Duhurile necurate il leaga pe om cu desfranari trupesti pentru a nu se casatori, fie din egoism, fie din nepasare, fie din teama etc. Mai apoi, chiar daca isi doresc sa se casatoreasca, ei intampina mari greutati, fie din dragostea lui Dumnezeu pentru ei, care doreste ca acestia sa intre in casatorie curatiti prin pocainta, fie din mila lui Dumnezeu fata de ceilalti, care ar putea ajunge alaturi de acestia, in familie.

„Legarea cununiilor” prin blestemul parintilor

Blestemul este o invocare a lui Dumnezeu pentru a face dreptate in cazul unei nedreptati si a-l pedepsi pe cel vinovat. Daca binecuvantarile atrag mila si ajutorul lui Dumnezeu, blestemele poarta cu ele mania si pedeapsa Lui. Cele mai puternice blesteme sunt cele rostite de parinti (mama, tata), de preoti si de arhierei. Despre blestemul de mama gasim scris inca din vechime: „Binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar blestemul mamei le darama pana in temelie” (Sirah 3, 1-15).

Cand un om nedreptatit striga dupa dreptate, blestemand, el poate fi auzit de Dumnezeu, insa nu in mod automat, caci omul nu judeca intotdeauna drept. In rostirea unui blestem intervine adesea egoismul, care cere razbunare, rautatea, care nu accepta iertarea, sau interesul personal, care intuneca adevarata judecata a lucrurilor. Astfel, nu orice blestem se indeplineste, iar mai ales atunci cand el este rostit din rautate.

Cand sunt rostite, blestemele se prind mai ales asupra celor pacatosi, care aduc suferinta si greutate celor de langa ei, parintilor, rudelor sau strainilor. Cand vorbeste despre Judecata de Apoi, referindu-se la cei care nu au implinit Legea cea Noua a iubirii, Mantuitorul spune: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41).

Orice blestem aduce cu sine o legatura din cauza careia, unii nu se mantuiesc, iar altora le vin necazuri multe. Indiferent cum sunt rostite, blestemele nu se dezleaga decat prin Spovedanie, iertare si rugaciunile de dezlegare de blestem, pe care le citeste preotul-duhovnic sau episcopul. In rugaciunile de la slujba inmormantarii, cerand iertarea pacatelor celui adormit, preotii cer si dezlegarea de posibilele blesteme necunoscute.

„Legarea cununiilor” prin vraji

Despre „legarea cununiilor”, ca lucrare diavoleasca, parintele Ilarion Argatu spune: „Legarea cununiei o fac vrajitorii, fermecatorii si oamenii cei rai. Unii din invidie, altii din razbunare, iar altii fara motiv, doar din placerea de a face rau, alearga la lucrul cel necurat si mananca viata cea buna a tinerilor. Unii iau semne de la tineri, le pun semne, arunca apa de la vrajitori in fata lor, altii lucreaza cu semne de la morti: cu piedica de la mort, capete de lumanari culese de pe morminte, cu tarana de pe morminte, cu apa cu care a fost spalat mortul, cu semne luate de la mort si zic: „Sa nu-i placa, sa nu-i trebuiasca, ori lui, ori ei. Asa cum place mortul la lume, asa sa-l placa pe acesta cine se va uita la el. Cand se va scula mortul acesta, atunci sa se casatoreasca acela.”

Daca in viata omului apar anumite lucruri care nu pot fi intelese, precum intarzierea unei casatorii dorite, acesta este dator sa mediteze profund la toate cauzele posibile, iar mai apoi sa mearga la preotul duhovnic, spre a cere ajutor. Daca, pentru „dezlegarea cununiilor”, unii alearga la preoti, iar altii la vrajitori, acest lucru arata in cine isi pune fiecare nadejdea si credinta. Cand sunt cu adevarat lucrari vrajitoresti, trebuie stiut faptul ca diavolul nu se alunga niciodata de unul singur.

Acelasi parinte mai spune: „Cei ce alearga la preot pentru dezlegarea de cununie si asculta de preot, dobandesc nu numai dezlegarea de cununie si soarta cea buna in viata, ci si plata mucenicului si mantuire. Cei ce alearga la vrajitori pentru a se dezlega de vraji, acestia se leaga si mai tare, chiar daca li se pare ca au reusit, s-au dezlegat si au rezolvat problema pe care o aveau. Intotdeauna cand alergi la vrajitori pentru a scapa de boala care ti-a venit prin vraji, pentru a scapa de descantece, ori pentru a te dezlega de farmece si descantece, iti pierzi sufletul. Diavolul nu te ajuta niciodata fara sa aiba ceva de castigat. Bunul cel mai de pret pentru el este sufletul tau. Deci, pe diavolul care ti-a adus necazul, in loc sa-l alungi si sa-i faci fara putere facerile lui de rau, te duci la el sa-l rogi sa-ti ia necazul pe care ti l-a dat. Pentru ca ai alergat la el si l-ai rugat, diavolul iti ia necazul dar, pentru aceasta, it ia si sufletul. Rugamintea ta fata de diavol, la sfarsitul vietii tale, va fi ca un contract al lui pentru sufletul tau, pentru care nu vor putea ingerii sa te apere.”

Tot parintele Ilarion mai spune: „In unele cazuri, se dezleaga usor, iar in altele, foarte greu. Primul lucru pe care trebuie sa-l faca oricine, indiferent de gravitatea situatiei, este post o saptamana, dupa care spovedanie generala, adica marturisirea tuturor pacatelor, de la varsta de sapte ani, Sfanta Impartasanie si Taina Sfantului Maslu. Prin aceste Sfinte Taine te intaresti cu harul lui Dumnezeu, har curatitor si intaritor.” Parintele recomanda, mai apoi, ca cel in cauza sa guste zilnic Aghiasma, untdelemn sfintit in Taina Sfantului Maslu, dupa ce face insa patruzeci de metanii.

Atata timp cat omul se pazeste pe sine in mod constant sa nu pacatuiasca, ducand o viata bisericeasca autentica, Dumnezeu il va binecuvanta intru toate. Mai apoi, in momentele mai grele, spovedania generala si rostirea de catre preot a unor rugaciuni speciale de dezlegare si de binecuvantare, reusesc adesea in dobandirea celor dorite. Desi nu exista o rugaciune spreciala pentru „dezlegarea cununiilor”, se pot rosti insa alte rugaciuni de folos, precum cele de dezlegare de toata lucrarea diavoleasca si cele de binecuvantare si de atragere a milei si harului lui Dumnezeu.

Un crestin spovedit si impartasit periodic, avand rugaciune zilnica si dragoste de Dumnezeu, nu are de ce sa se tulbure in momentul intarzierii casatoriei. Acela care isi pune nadejdea in Dumnezeu, a carui putere zdrobeste orice lucrare necurata, nu trebuie sa se mai teama de vraji, ci numai decat de pacatele personale. Astfel, deoarece patimile noastre dau putere diavolului asupra noastra, se cade a ne teme de pacat si a alerga din toata inima spre Domnul, „ca nu cumva, ramanand departe prea multa vreme de impartasirea Lui, sa fim prinsi de lupul cel intelegator”.

19
ian.
15

Câtă iubire ai pentru tine, atâta iubire vrea Dumnezeu să ai şi pentru femeia ta

Câtă iubire ai pentru tine, atâta iubire vrea Dumnezeu să ai şi pentru femeia ta. Nu vedeţi că şi în trupul nostru există multe lucruri nedesăvârşite şi multe lipsuri? Unul are picioarele strâmbe, altul mâinile paralizate, un al treilea are vreun mădular bolnav etc. Însă, nici nu se poartă rău cu mădularul acela, nici nu-l taie; dimpotrivă, îl îngrijeşte şi-l ocroteşte mai mult decât pe mădularele sănătoase, şi motivul este lesne de înţeles.

Aşadar, iubeşte-o pe femeia ta tot aşa cum te iubeşti şi pe tine. Nu numai pentru că bărbatul şi femeia au aceeaşi fire, ci şi dintr-o altă pricină, mai însemnată: deoarece nu mai sunt două trupuri separate, ci unul singur; şi bărbatul este capul, iar femeia trupul. După cum spune apostolul Pavel într-o altă epistolă de-a sa „Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (I Corinteni 11, 3).

Din Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumenița, Galați, p. 110

19
ian.
15

Sfantul Macarie cel Mare in Patericul Egiptean

Sfantul Macarie cel Mare este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 19 ianuarie. Este unul dintre monahii care, in secolul al IV-lea, au cau­tat cu daruire si jertfelnicie sa inteleaga sensul mai adanc si deplina masura a existentei omenesti in pustia ve­chiului Egipt crestin. In acest loc aspru, dimpreuna cu alti pustnici, a experimentat si a cunoscut ce inseamna a fi om, cu toate tensiunile si ispitele, cu toate nevointele mai presus de supravietui­re, cu toate intalnirile cu binele si infruntarile cu raul. Dar aceasta profunda cunoastere de sine – si totodata a firii omenesti, in general – a putut-o afla sfantul numai in lumina lui Hristos.

Roadele relatiei sale vii si personale cu Dumnezeu, pot fi regasite astazi in culegerile de afo­risme sau „Cuvinte”, „Apophthegmata”, cum se numesc in originalul grecesc. Cea mai cunoscuta lucrare de acest gen este Patericul Egiptean, una dintre scrierile fundamentale ale spiritualitatii crestine.

In cele ce urmeaza, ne propunem sa conturam succint viata si personalitatea Sfantului Macarie cel Mare, in lumina marturiilor pe care le regasim in Patericul Egiptean.

Sfantul Macarie cel Mare era originar din Tebaida Egiptului. Acesta s-a nascut in jurul anului 300, iar indeletnicirea sa in lume a fost aceea de camilar si negu­stor. Fusese hirotonit preot si a fost unul dintre inte­meietorii monahismului in Schitis (Schit), unde s-a mutat dupa ce a fost invinuit pe nedrept ca a lasat in­sarcinata o tanara fecioara (primind de bunavoie invi­nuirea si fiind mai apoi achitat de orice vina, fiindca nu fusese implicat in nici un fel).

Unul dintre cele mai importante daruri primite de la Dumnezeu de catre Sfantul Macarie era intelepciunea. Desi tanar, a fost numit „pidar yougiron” care inseamna „tanarul batran” sau „tanarul cu intelepciunea unui batran”, datorita intelepciunii sale profunde si modului de viata auster.

La fel ca multi dintre monahii timpurii din Egipt, el s-a tot mutat, neramanand intr-un loc prea multa vreme. Macarie a fost pro­fund influentat de Antonie cel Mare, pe care l-a vizitat de doua ori. A murit in anul 390. Sub numele lui Maca­rie s-au pastrat patruzeci si una de Cuvinte, impreuna cu alte cateva ce se afla in povestirile altor Batrani.

Din veacul al patrulea ne-a ramas o rugaciune euharistica a lui Serapion din Thmuis care exprima centrul experientei primilor crestini si ceea ce insemna pentru ei credinta. Rugaciunea e adresata lui Dumnezeu: „Tie ne rugam, fa-ne cu adevarat vii.”

Aceasta viata adevarata, pe care numai Dumnezeu ne-o poate oferi, si-a dorit-o in toata vremea Sfantul Macarie cel Mare, ca unul ce a facut din propria viata o rugaciune catre Ziditorul sau. Tot la aceasta viata face referire in acest cuvant din Pateric, in care este cuprinsa conceptia sa monahala despre lume si filosofia sa: „De s-a facut intru tine de­faimarea ca lauda, si saracia ca bogatia, si lipsa ca indestularea, nu vei muri.”

Sfantul Macarie insusi primea cu bucurie invinuirile, ca pe un prilej de a-si aduce aminte neputintele sale. Spre exemplu, cand a fost in­vinuit pe nedrept de siluirea unei fete, si-a zis: „Macarie, iata ai gasit tie femeie. Trebuie sa lu­crezi putin mai mult, ca sa o hranesti.”

Tot din Pateric aflam ca Sfantul Macarie cel Mare era cunoscut pentru blandetea sa („cu nerautate se purta cu toti fratii”), pentru ca era facator de minuni, dar mai ales pentru dragostea sa atotcuprinzatoare: Spuneau parintii pentru Avva Macarie cel Mare ca s-a facut, precum este scris, dumnezeu paman­tesc. Ca precum este Dumnezeu acoperind lumea, asa s-a facut si Avva Macarie acoperind greselile ce le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut, si care au­zea, ca si cum nu le-ar fi auzit.

Smerenia adanca a Sfantului o intalnim marturisita in Pateric intr-o intamplare precum aceasta: „Si au zis lui batranii: Parinte, spune vreun cu­vant fratilor. Iara el a zis lor: „Eu inca nu m-am fa­cut calugar, dar am vazut calugari.”

Asemenea marilor pustnici ai pustiei egiptene nici Sfantul Macarie Egipteanul nu cerea prea mult de la altii. Desi isi cunos­tea bine propriile neajunsuri, era plin de intelegere fata de neajunsurile celorlalti. Intrebat cum trebuie sa se roage cineva, a raspuns: „Nu este trebuinta a vorbi multe, ci a intinde adeseori mainile si a zice: Doamne, precum vrei si precum stii, miluieste! Iar de iti sta razboi asupra, zi: Doamne, ajuta-mi! si El stie ce e de folos, si face cu noi mila.”

Iar cand era intrebat ce trebuie sa lucreze cineva, ras­pundea simplu: „Fa o fapta buna, spune un cuvant bun! Cu cuvant rau si pe cei buni ii faci rai, si cu cuvant bun si pe cei rai ii faci buni.”

19
ian.
15

Plictiseala, nevoia permanenta de schimbare

Nestatornicia devine din ce in ce mai mult caracteristica generala a unei societati aflata in continua schimbare. Incapacitatea de a face acelasi lucru de multe ori, cu aceeasi bucurie, indica o neputinta sufleteasca. Plictiseala de un anumit obiect sau de o actiune zilnica il face pe omul zilelor noastre sa caute o evadare in lucruri si fapte inedite, senzationale si uimitoare. Paul Evdokimov, referindu-se la caderile moderne ale lumii, afirma: „Nu razboiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire.”

Nestatornicia

Nestatornicia il face pe om sa vada urat un lucru pe care, pana nu demult, l-a vazut ca fiind frumos, sa isi incalce un cuvant dat, sa inceteze a mai iubi, sa incalce o prietenie sincera. Faptul ca nu putem avea tot timpul aceeasi intensitate a sentimentelor, a hotararilor si a vointei ne arata este o urmare a pacatului din viata noastra.

Nestatornicia este prezenta si in Sfanta Scriptura, unde vedem cum Apostolul Petru crede in Hristos, iar apoi se leapada, unde Iuda cel vanzator urmeaza lui Iisus, iar apoi Il vinde, unde locuitorii din Ierusalim il intampina cu osanale, iar mai apoi striga salbatic „Sa se rastigneasca!”.

Consider ca nevoia continua de schimabare este „un canon” dat celor care nu au invatat inca sa traiasca bucuria ascunsa in fiecare clipa. Omul contemporan schimba hainele, telefonul, masina, mobilierul si aparatura casnica, cu produs „noi”, chiar si atunci cand situatia lui financiara nu este una tocmai stabila.

Daca ne gandim la faptul ca monahii si crestinii de rand sunt in permanenta bucurosi, de parca s-au nascut astazi si abia acum au luat contact cu toate lucrurile din jurul lor, ne putem da seama cu usurinta care este sursa bucuriei si a plictiselii omului. Astfel, precum bucuria permanenta vine din comuniunea omului cu Dumnezeu, cu sfintii si cu semenii, prin iubire, tot asa, plictiseala si tristetea vin din lipsa de credinta si singuratatea sufleteasca a omului.

Deoarece toate produsele societatii noastre cauta sa poarte eticheta „Nou!”, a folosi acelasi lucru pe termen lung ajunge sa creeze complexe, daca nu chiar rusine. Astfel, daca pana nu demult hainele si obiectele casnice erau folosite pana ce se uzau complet ori deveneau nefunctionale, astazi, multi dintre semenii nostri isi innoiesc garderoba si casa odata cu aparitia pe piata a oricarui „nou” produs.

In viata celui neancorat in realitatile profunde ale vietii, nestatornicia apare si in muncile zilnice, aceasta fiind urmata de nerodire si pierderi. Oamenii nestatornici sunt oameni pe care nu te poti baza in nimic, nici la serviciu, nici in familie. Lipsa de statornicie in cele bune a dus la inmultirea divorturilor, precum si a altor noi aspecte sociale, precum sporturile extreme, magazinele „de vise” etc.

Satisfactia care survine insa in urma dobandirii unor lucruri noi nu este statornica, deoarece nu isi are izvorul in ceva vesnic si personal. Numai bucuria si odihna care izvorasc din dragostea fata de Dumnezeu, de sfinti si de semeni este statornica.

In viata parintelui Porfirie de la Manastirea Frasinei (1862-1927), gasim consemnata urmatoarea intamplare: „Un frate era nestatornic; mereu venea si pleca din manastire. Odata, acest frate l-a intrebat pe staret: „Oare de ce nu pot sta in manastire?” Staretul i-a raspuns, zicand: „Pentru ca nu te-ai spovedit odata cum trebuie. Iata, timp de trei zile esti scutit de orice ascultare. Pregateste-te si te spovedeste curat de toate gandurile tale si te vei linisti.” Intr-adevar, dupa Spovedanie s-a izbavit fratele de patima nestatorniciei.”

Vedem astfel cum nestatornicia este numita patima, iar vindecarea ei are loc numai prin „medicamente” duhovnicesti. Daca omul contemporan ar constientiza puterea harului Duhului Sfant, lucrator in Taina Spovedaniei, si ar alerga mai des la scaunul duhovnicului, cu siguranta multe divorturi ar fi evitate, multe servicii ar fi pastrate, multe prietenii ar supravietui, multe lucruri nu ar mai fi aruncate inainte de vreme.

Acela care este nestatornic in relatiile cu oamenii si in muncile de peste saptamana, acela va fi nestatornic si in relatia lui cu Dumnezeu. Statornicia in relatiile cu semenii si in muncile zilnice este o oglinda a statorniciei noastre fata de oricare alt lucru.

19
ian.
15

Prima şcoală din Europa destinată comunităţii LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi transexuali)

Prima şcoală din Europa destinată comunităţii LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi transexuali) ar putea fi deschisă la Manchester, scrie The Guardian.

„Este vorba de salvarea unor vieţi”, spune Amelia Lee, director al unei organizaţii pentru tineret a LGBT, care a reclamat că acum homosexualii sunt hărţuiţi în şcoli. „Acest lucru îi face pe tineri să se simtă izolaţi şi să lipsească de la cursuri, iar în cazurile cele mai grave îi împinge la sinucidere„, a declarat Amelia Lee. Este dat ca exemplu sinuciderea unuei eleve de 14 ani: „Se simţea vinovată, se temea să le spună părinţilor că este lesbiană”.

„Nu e vorba de a face o enclavă faţă de lumea reală”, mai spune activista LGBT, şcoala se va adresa şi altor persoane cu probleme care au dificultăţi în a se integra în societate. „Va fi o şcoală inclusiv pentru homosexuali, nu exclusiv pentru ei”, a mai spus Lee.

Conform The Guardian, primăria din Manchester a confirmat s-a discutat în consiliul local este înfiinţarea unei astfel de şcoli.

sursa http://activenews.ro

19
ian.
15

Cine vrea să fie cu Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu

„Lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea.” Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut şi vrea să ne ocrotească, să ne ajute şi să ne acopere cum îşi acoperă găina puii săi. V-aş ruga, când mai vedeţi câte-o cloşcă întinzându-şi aripile peste puişorii săi, să vă gândiţi că Domnul Hristos a zis: „de câte ori am voit să adun pe fiii tăi cum adună pasărea puii săi sub aripi” (Luca 13, 34).

Niciodată nu putem fi singuri când îl avem pe Dumnezeu. Niciodată nu suntem singuri când îi avem pe sfinţii lui Dumnezeu. Niciodată nu suntem părăsiţi când Dumnezeu este cu noi, când Maica Domnului este cu noi. Ştiţi cine este părăsit? Acela care vrea să fie părăsit: acela care înjură, acela care minte, acela care fură, acela care face scandal, acela care bea, care se îmbată și face rele-n casă. Acela nu este cu darul lui Dumnezeu şi aceluia i-ar putea zice Domnul Hristos: „De câte ori voit-am să vă adun cum adună găina puii săi sub aripi, dar n-aţi vrut.” Cine vrea să fie cu Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu. Cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, gândurile lui sunt gândurile lui Dumnezeu, simţirea lui este simţirea lui Dumnezeu.

 

Din Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, p. 37-38

19
ian.
15

Iertarea temelia pe care se zidește mai târziu dragostea

„Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveți, ce răsplată așteptați? Oare nu și păgânii fac așa? Dar Eu vă zic: iubiți pe vrăjmașii voștri”.

Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmașii noștri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat mașina, nu cei care vin cu săbii asupra țării noastre. Vrăjmașii noștri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezența lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi.

 Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el!” Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru”. Dar tu cum ești? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor și piatra de temelie pe care se zidește mai târziu dragostea.

Din Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București, 2010, p. 68-69

19
ian.
15

Ai alergat la diavol ca să te scape de patimi?

Un bărbat, Radu, care venea în fiecare duminică la slujbă, cădea foarte des în patima betiei. Ba încă pentru că fuma foarte mult începuse să aibă probleme cu sănătatea. Într-o zi, mergând pe stradă, a fost acostat de un sectant.

– Ce vi s-a întâmplat de sunteti asa de trist? Vă pot ajuta cu ceva, vă lipseste ceva? întrebă sectantul, cu o voce plină de compasiune.

– Nu, nu îmi lipseste nimic din ce mi-ar putea da altii. Îmi lipseste numai sănătatea si puterea de a mă lupta cu mine însumi.

– Dar Dumnezeu vă poate ajuta să scăpati de orice slăbiciune.

– Mă poate ajuta, stiu. Dar nu înteleg de ce nu mă ajută. Vin în fiecare duminică la biserică, dar degeaba. Mi-am distrus sănătatea, mi-am distrus familia, oare unde o să ajung?

– Stati linistit, că nu e totul pierdut. Vă pot ajuta să ajungeti la locul potrivit pentru vindecarea dumneavoastră.

– Nu vreau să mă duc la spital.

– Nu la spital, domnule. Este o adunare a oamenilor care L-au descoperit pe Dumnezeu, si Dumnezeu face minuni în vietile lor. Mă vedeti pe mine? Eram un mare desfrânat si mă drogam în fiecare zi. Luam doze puternice. Chiar înainte să fiu primit la un centru de dezintoxicare, Dumnezeu a apărut în viata mea. O vecină m-a dus la adunare si m-am vindecat pe loc de patimile mele.

– Ce adunare? Sunteti sectant?

– Ei, sectant. Sunt crestin. Dumneavoastră nu sunteti tot crestin?

– Ba da.

– Asta e important, ce ne apropie, nu ce ne separă. Veniti la noi si, dacă nu scăpati de problemele pe care le aveti, vă întoarceti la biserica dumneavoastră. Nu aveti nimic de pierdut.

Radu simti că ceva este în neregulă, dar îsi spuse că merită să încerce, măcar spre binele familiei sale.

– Dacă Dumnezeu este cu voi, o să scap de problemele mele. Iar dacă nu este, mă pierdeti de client, spuse cu strângere de inimă.
Sâmbătă merse si el la adunare. A văzut o multime de oameni care cânta un cântec religios. Nu i se părea nimic rău în asta. „Dacă ar avea si icoane pe pereti, ar fi si mai frumos”, îsi spuse în sinea lui.

În partea a doua a adunării, trei oameni – doi bărbati si o femeie – mărturisiră cât de mult i-a ajutat Dumnezeu să îsi schimbe vietile. Femeia fusese prostituată, unul din bărbati era pestele ei, iar celălalt era un politist care, mirat de schimbarea prostituatei, cu care avusese o relatie foarte apropiată, venise si el la adunare. De atunci îsi schimbase viata.

Mărturiile lor erau impresionante. Asa că, atunci când pastorul a întrebat cine vrea să Îl primească pe Hristos în viata lui, Radu a fost primul care s-a ridicat în picioare. A jurat că nu o să se mai îmbete si că nu o să mai fumeze niciodată. Si a început o viată nouă.
După două săptămâni, când sotia si copiii s-au întors din vacantă de la bunici, s-au mirat foarte mult să îl vadă pe Radu foarte schimbat. El nu le spusese nimic la telefon despre adunare, ci le pregătise o surpriză. Nu avea rost să se laude că s-a schimbat, îi lăsa pe ei să vadă această schimbare.

Dar sotia lui, Georgiana, o femeie foarte credincioasă, a fost supărată pe el:

– Ce ai făcut, ai alergat la diavol ca să te scape de patimi?

– De ce spui asa? Ce, crezi că diavolul vrea ca oamenii să ducă o viată curată, care Îi place lui Dumnezeu? Doar stii cât m-am rugat la biserică, si degeaba. Aici Dumnezeu m-a ajutat din prima.

– Radule, greu îmi era să te suport când veneai acasă beat si făceai circ. Dar si mai greu îmi este să stiu că L-ai părăsit pe Dumnezeu ca să scapi de betie.

Radu nu se astepta la o astfel de reactie din partea sotiei sale. Credea că ea se va bucura văzându-l iesit din ghearele patimii.

– Si ce, vrei să beau iarăsi? Vrei să nu mai merg la adunare?

– Când ai mers la adunare, dracii te-au lăsat în pace. Ei, care te împingeau la băutură si la tigări, s-au îndepărtat de la tine, pentru că nu mai era nevoie să te rupă de Hristos, de Biserică si de mântuire.

– Tu spui că nu Dumnezeu m-a vindecat de patimile mele?

– Nu, diavolul te-a înselat, ca să crezi că ai scăpat de patimi.

– Dar de ce nu m-a ajutat Dumnezeu în anii în care am tot mers la biserică?

– Dumnezeu te-a ajutat, a tot asteptat să vadă că te schimbi. Dar tu nu ai vrut să faci nici un efort. Altfel te-ai fi îndreptat si fără să mergi la sectanti.

Radu se afla într-un moment de cumpănă. Îi era foarte greu să se hotărască. S-a gândit că poate ar fi mai bine să renunte si la sotie si la copii, decât să renunte la adunare. Dacă sotia l-ar fi pus să aleagă, ar fi ales.

– Mă pui să aleg între tine si adunare?

– Nu, esti sotul meu si tatăl copiilor mei. Eu te iubesc si dacă mergi la sectă, asa cum te iubeam si când erai betiv. Dar numai Dumnezeu stie câtă suferintă va fi în inima mea. Am să mă rog să te lumineze Dumnezeu să renunti la ei, asa cum ai renuntat si la băutură.

– Si vrei să beau din nou?

– Bineînteles că nu vreau asta. Dar pentru tine e mai bine de o mie de ori să fii betiv decât sectant. Chiar dacă o să îmi fie greu cu tine, prefer să te rabd toată viata decât să stiu că ti-ai vândut mântuirea numai ca să scapi de betie. Si cred că Dumnezeu nu te va lăsa. Cred că până la urmă, mai devreme sau mai târziu, te vei lăsa de băut.

Vreme de o lună ispita betiei îl chinui din nou, foarte puternic. Dar, de fiecare dată când nu mai avea putere să reziste, alerga la rugăciune:

– Doamne, stiu că puterea Ta este mai mare decât a diavolului. Si stiu că Tu vrei si poti să mă izbăvesti de această patimă care îmi ucide sufletul. Nu mă lăsa, Doamne, nu mă lăsa. Pentru binele familiei mele, ajută-mă.

Dându-si seama de jertfa pe care o făcea sotia sa, care prefera să îi rabde scandalurile si bătăile decât să îl stie sectant, renuntă să meargă la sectanti ca să fie ajutat din nou. Si, din milostivirea lui Dumnezeu, omul s-a tămăduit cu adevărat si de patima betiei, si de cea a fumatului.

19
ian.
15

Oricât de păcătoşi am fi noi, rugăciunea aceasta ne curăţeşte când o zicem din inimă

Sfântul Ioan Carpatiul zice că atunci când rostim rugăciunea lui Iisus, adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” la fiecare chemare a Sfântului Său Nume Domnul ne răspunde în chip tainic: „Fiule, iertate să-ţi fie păcatele tale!” iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că oricât de păcătoşi am fi noi, rugăciunea aceasta ne curăţeşte când o zicem din inimă.

Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea Sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos. Când zicem: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu”, prin aceste cuvinte mărturisim toate tainele credinţei noastre, căci după cum spun unii dintre sfinţii părinţi, aceste cuvinte cuprind în ele Evanghelia pe scurt. Pentru asta, rugăciunea lui Iisus se mai cheamă şi rugăciunea minţii.

Iar când rostim şi celelalte cuvinte din Rugăciunea lui Iisus, adică „Miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, atunci noi mărturisim nevrednicia şi josnicia noastră cerând de la Domnul milă, căci dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.

Din Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, Bucureşti, 2004,p. 444

19
ian.
15

Ca un slujitor al lui Hristos, oriunde ai fi, să fii cu Hristos!

Parintele-Arsenie-Papacioc-4-foto-Cristina-Nichitus-Roncea– Noi trăim în aglomeraţiile urbane, învăţăm, ne plimbăm, cum putem să facem paza minţii şi rugăciunea?

– Dragă, oriunde ai fi, nu te detesta pe tine. Ca un slujitor al lui Hristos, oriunde ai fi, să fii cu Hristos! Dacă eşti într-o ocupaţie profesională, îţi faci datoria acolo, şi pentru că îţi faci datoria, eşti un om al lui Hristos, că în numele Lui eşti cinstit tu acolo, în acte, şi într-o serie întreagă de alte operaţiuni. Iar dacă eşti liber, poţi zice o rugăciune: „Doamne, Iisuse!” sau: „Doamne, Doamne, Doamne!”. Dumnezeu ştie că ai fost în imposibilitate să te rogi, dar tu, totuşi, pe undeva, te recunoşti omul Lui.

Chiar la rugăciune o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, dar nu te teme. Dumnezeu ştie dinainte ce ai să ceri tu, dar îi place ca tu să lupţi. Nu ceda, nu abandona viaţa ta, din cauza ispitelor care vin! Şi dacă te găseşti în Bucureşti sau într-un sat, cine ştie pe unde, Hristos este Acelaşi peste tot. Pentru că nu se pune atât de mult problema lumii care împiedică, ci a diavolului; el te împiedică. Tu eşti singur şi nu poţi să faci rugăciunea, pentru că te împiedică diavolul, că noi nu luptăm cu carnea şi cu sângele, ci cu puterile întunericului, pe viaţă şi pe moarte!

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a doua, volumul III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 115

19
ian.
15

Sfântul Nicolae Velimirovici – Predică la Botezul Domnului

botezul-domnului-_-boboteaza’’În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.’’ (Matei 3:13-17)

Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

 Fraţi creştini,

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu, în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3, 13).

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot aşa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot aşa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.

El dă lumină soarelui şi soarele  străluceşte de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea. El dă glas tunetului Său şi vânturilor Sale şi acestea se aud; dar El nu se aude.

El dă frumuseţe munţilor Săi şi pajiştilor Sale şi ele strălucesc de frumuseţe, ca şi cum ar fi de la ele, pe când frumuseţea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

El dă frumuseţe şi mireasmă florilor câmpului şi acestea o răspândesc în jurul lor ca şi cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.

El dă putere fiecărei făpturi şi fiecare făptură se împodobeşte în faţa celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca şi cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobeşte, nici nu caută a fi băgată în seamă.

El dă minte din mintea Sa oamenilor şi oamenii cugetă şi gândesc ca şi cum ar fi cu minţile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârşită, întorcând spatele laudei lumii.

Astfel ne învaţă Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât şi pentru oameni, ca omul să se ruşineze şi să se facă conştient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine şi el să se ascundă în spatele lor, aşa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, aşa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne învaţă astfel smerenia! El este minunat şi atunci când ne învaţă ascultarea. Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu. Omul seamănă sămânţa în pământ şi apoi o lasă în grija lui Dumnezeu. Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijeşte de sămânţă vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viaţă şi ridicând-o încetişor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu muguraşi şi apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele şi să le transporte cu căruţa la hambarul său.

Corbul îşi cloceşte puii şi apoi îi părăseşte, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia  asupra Lui pe aceşti pui neştiutori, slujindu-le şi purtându-le de grijă cu ascultare, ziua şi noaptea. Peştele îşi depune icrele şi pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peştişori din icre şi ca să le supravegheze hrănirea şi creşterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât şi de la animale, nu ar rămâne în viaţă dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceştia. Dumnezeu Îşi supraveghează întreaga Sa zidire zi şi noapte, ascultându-le cererile şi dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle şi rugăciunile oamenilor şi le împlineşte; El le împlineşte întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile şi rugăciunile lor. Totuşi, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat şi să-L facă părtaş la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primeşte aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăieşte, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale şi pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viaţa de fiu în locul celei de rob. De aceea, toţi proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăinţa oamenilor. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar săvârşeşte botezul pocăinţei, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăinţa lor. Cu cât este mai mare pocăinţa unui om, cu atât mai deplin se slobozeşte de cele ale lumii şi se întăreşte cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte şi în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor.

Aşadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îi învaţă pe oameni smerenia şi ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni şi din dorinţa Sa arzătoare ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învăţătură despre  smerenie şi ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleşi şi îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învăţătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuşi îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti, de la naşterea Sa în peşteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învăţând oamenii despre smerenie şi ascultare. El a dat această învăţătură vie şi prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui şi, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoşi Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi, săraci şi bogaţi. Ioan atrăgea atenţia atât prin înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie şi prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul lui Ioan din pricina păcătoşeniei lor ori din dorinţa de pocăinţă, cât din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit. Deşartă iscodire! Cât timp de mare preţ ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceaţă bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană şi cum ne scapă pocăinţa şi împreună cu aceasta mântuirea noastră!

Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulţimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor şi nimeni nu-I dădea nici o atenţie. Înfăţişarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vieţuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustniceşti.

El era deopotrivă cu mulţimea şi cu toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi bând cu El şi vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut şi a proorocit aceasta dinainte, zicând: “şi când L-am văzut, nu avea frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2).

Dar, în mulţimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, şi numai unul singur, care Îl cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârşit străluceau şi tunetul glasului său a amuţit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii strânse în jurul apei şi în apă şi, arătând către Iisus, a spus liniştit: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia şi ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, şi ascultător ca un miel – atât smerenia, cât şi ascultarea, fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: “Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială şi smerenie ca un miel şi, tot ca un miel, merge la păscut şi moarte cu aceeaşi încredere în păstorul său, aşa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către naşterea într-o peşteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeaşi consimţire şi încredere.

Dar, la cuvintele “Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: “Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa şi jertfa Sa, una fiind nedespărţită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, şi nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică şi S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei. Această lume nu este curată şi frumoasă, şi minunată aşa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns şi îl poartă aşa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei şi întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă şi urâtă; lumea liniştită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul şi Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrăneşte cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-şi trup aşa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât şi legile date omului. Şi astfel, El a suferit foame şi sete, istovire şi dureri de tot felul, aşa cum li se întâmplă şi altor muritori; şi El a crescut încet, aşa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Şi-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur şi botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage şi a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi şi le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor şi a făcut aceasta cu ascultare şi lesniciune, în aceeaşi măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare şi cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel şi vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viaţă pământească a fost o jertfă, tot aşa cum întreaga Sa viaţă a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale şi a şters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc şi plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine.

Şi astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri:

• mai întâi, prin luarea de trup;

• în al doilea rând, supunându-Se legii;

• în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine.

Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoţită de fenomene minunate fireşti: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ şi veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli şi de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod şi de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime şi mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului şi-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. “Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri şi s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice. Şi după aceea, s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.

Când Domnul a pus pecetea pe toată suferinţa Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale şi prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoţit această întâmplare de lucrări înfricoşătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis. Viii şi morţii au simţit îsemnătatea înfricoşătoare a sfintei Jertfe de pe Golgota; tâlharii şi păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu şi morţii s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Şi această întâmplare a fost urmat de întuneric: întuneric în afara şi înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruinţa cea de la urmă – şi Învierea cea de la urmă. Şi, iarăşi, îngerii au fost de faţă!

Aşadar, aceste trei întâmplări din viaţa lui Hristos, ne dau învăţătura cea mai luminată şi mai nemijlocită despre smerenia şi ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească şi firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoşarea uciderii omului şi cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieşit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după naşterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său şi asupra înţelegerii dintre oameni şi Satan după moartea Sa.

Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu cunoaşte planul Său de mântuire. Acum se desfăşoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoşi spre pocăinţă. Totuşi, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el şi i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovniceşte decât toţi păcătoşii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan ştia deja că El venise pe pământ şi vieţuia printre oameni: “În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1, 26). Numai atunci când s-a aflat faţă către faţă cu El, L-a cunoscut pe El şi, arătând către El, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârşit şi să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2, 29), sau aşa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit şi s-a aşteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neaşteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoşi, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alţii: să Îl boteze în râu aşa precum botezase pe alţii. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înţeles pentru oamenii muritori. Ah, fraţii mei, este un lucru înfricoşător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoşător pentru zidire ca să-şi pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din ţărână şi cenuşă, să cuteze să-şi pună mâna pe El, Care şade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” (Matei 3, 15). Atunci L-a lăsat. Este ca şi cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea şi despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăţa pe oameni ceea ce nu am făcut noi înşine. Dacă nu vom face aşa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii şi cărturarii Ierusalimului care învaţă şi ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înţeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt şi cu foc. Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide şi vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă. În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeaşi măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Şi cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească şi să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului.

(Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea şi smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviinţeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfinţind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de faţă la botezul credincioşilor.)

Hristos a intrat în apă nu ca să Se curăţească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe şi, de asemenea, înecarea lui Faraon şi a armatei sale egiptene, în Marea Roşie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roşie, Faraon, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca şi cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El şi apoi S-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecţie înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoşilor în vremea lui Noe şi aceea a lui Faraon în Marea Roşie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: “De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curăţit de păcat. Cel care îşi osândeşte trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2, 12). Cel care îşi îneacă mândria, neascultarea, zavistia şi toată necurăţia omului celui vechi, păcătos, va ieşi din apă cu smerenie, umilinţă, ascultare şi dragoste. Cel care moare pentru sine va vieţui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6, 3-8). Pe scurt, cel care a murit ca păcătos şi se naşte din nou ca om drept, îşi va repeta şi el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. “Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup! Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor, şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia, şi să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omeneşti de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.

Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu.

Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: “Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, şi nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în oricare alt chip şi, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2, 2). În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1, 2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează în chipuri diferite, potrivit întâmplărilor pe care le sfinţeşte sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptăţit şi curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare şi curăţie. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt puternic şi de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi şi curaţi ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh,  îi face pe oameni puternici şi înflăcăraţi. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învăţătura lumii, Cartea III: “Aşa cum omul este alcătuit din două părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul.”) Pogorârea Duhului în chip de porumbel – aşa cum desluşesc aceasta Sfinţii Părinţi  – ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit simbol al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Şi astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii.

Şi iată glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel şi, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înţeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăşi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel şi Fiul ca om nou şi desăvârşit, Dumnezeu-Om.

Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădeşte pe Iisus Fiul Său, ca şi în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: “şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1, 32) şi iarăşi: “(şi El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numeşte cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenţa Sa din veşnicie şi singurul Fiu al lui Dumnezeu prin naşterea Sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numeşte pe toţi oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alţi oameni pot fi numiţi fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, numai prin Hristos şi în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: “Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopţie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât şi în fiinţă.

Şi de aceea: “Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui şi bunăvoirea Tatălui faţă de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia faţă de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului  în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.

Şi astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată fiinţa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem dinadins “cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1, 26). Şi astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numeşte Bobotează – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, aşa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înţeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numeşte Iluminare, căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoaşterea celor mai adânci taine Dumnezeieşti. Se mai numeşte Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează minţile, ne curăţeşte inimile şi ne înalţă sufletele cu cunoaşterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi şi naşterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, şi aducerea la viaţă a omului fără de păcat şi fără de moarte.

Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune:  “Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi.”) Prin scufundarea în apă, noi  murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel, însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic. Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine poate şti, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca fiind al treilea botez: primul  fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeşte “botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezaţi prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ştefan, care este descris în felul acesta: Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar Ştefan a strigat: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” Şi iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Să ne mai ostenim, cu credinţă neschimbată, cu fapte bune şi cu împărtăşirea frăţească a bucuriei şi a suferinţei celor care ne sunt apropiaţi, întregi în smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăţia fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Aşa ne vom învrednici de slava, bucuria şi frumuseţea veşnică a sfinţilor şi mucenicilor lui Dumnezeu. Aşa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi şi Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, Căreia Îi aducem slavă acum şi pururea şi-n vecii vecilor.

Amin

19
ian.
15

Un copil este cuminte dacă-i dedici multe eforturi

01236Să ajungem acum la lucrul cel mai important dintre toate: înfrânarea. Un copil este cuminte dacă-i dedici multe eforturi. Această parte a înţelepciunii e întinsă şi minunată, pentru că presupune multă învăţătură despre Dumnezeu, despre darurile Sale, despre gheenă şi despre Împărăţia Cerurilor. Şi spune Scriptura: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1,7).

Să-i inspirăm mereu această grijă de a fi cumpătat, învăţându-l în acelaşi timp tot ce ţine de om: ce este bogăţia, slava, puterea. Să înveţe să le dispreţuiască şi să caute lucrurile cu adevărat bune. Să-i amintim îndemnul: „Fiul meu, să te temi mereu de Dumnezeu şi în afară de El să nu te temi de nimeni”.

Astfel, va deveni un om adevărat, plin de haruri. Nimic nu-l face pe om să-şi piardă minţile mai mult decât patimile acestea. Ca să devii înţelept aşa cum doreşte Dumnezeu, e de ajuns să te temi de El şi să judeci corect lucrurile omeneşti. Culmea înţelepciunii este aceasta: să nu te laşi stăpânit de nici o patimă puternică pentru lucruri copilăreşti. Un copil trebuie învăţat că banii, celebritatea, puterea, moartea sau viaţa aceasta pe pământ nu înseamnă nimic. Numai astfel va fi înţelept.

Dacă ne conducem fiul în cămara de nuntă după ce l-am învăţat toate acestea, gândeşte-te ce dar i se face miresei!

Din Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, Editura Agapis, București, 2007, p. 81-82

19
ian.
15

Pilda cu oaia cea pierdută

HristosPilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această pildă? Că dacă cineva, cioban fiind, păstor de oi fiind, pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi se duce şi o caută pe cea pierdută, şi când o găseşte – fiţi atenţi – „se bucură de ea şi o pune pe umerii lui şi o duce la turmă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă că nu o ia cu sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii lui şi o duce la turmă. Şi zice către prieteni şi către vecini: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am aflat oaia mea cea pierdută.” Şi apoi adaugă o concluzie, care singură numai dacă ar exista din Evanghelie, tot ai şti Evanghelia, şi anume zice aşa, că: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte – fiţi atenţi – mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă” (Luca 15, 7).

Parcă te iau fiorii când te gândeşti la astfel de lucruri. Aşa a privit Domnul Hristos, cu bunătate, pe păcătoşi. Nu pentru că sunt păcătoşi, ci pentru că ar putea să nu mai fie păcătoşi şi ar putea să se întoarcă la Dumnezeu.

Din Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 100

19
ian.
15

În smerenie şi în răbdarea suferinţei se arată lucrarea lui Dumnezeu

self-esteemSuferinţa pricinuieşte la foarte mulţi bătaie de cap. Nu puţini sunt cei care au considerat mântuirea ca scăpare de suferinţă. Trebuie înţeleasă situaţia că dacă sufletul se statorniceşte în buna trăire după poruncile Domnului, multe amărăciuni trec şi vin multe bucurii. Vremea de amărăciune ţine atât timp cât ţin mândria şi celelalte păcate. Cel smerit are cea mai mare mărire, în faţa căruia nu poate rezista nimic, nici lucrurile, nici diavolul.

Cel mai mult iubeşte Dumnezeu smerenia. Celui smerit lucrurile i se întorc în bine. Acesta înţelege a iubi pe tot omul, fără să-şi pună nădejdea în vreunul. Nădejdea toată trebuie s-o punem în Dumnezeu. Când El ne părăseşte, suntem goi. Rând pe rând ne părăsesc rude, prieteni, binevoitori, iar vrăjmaşul, care lucrează, întăreşte pe duşmani.

Psalmistul David ne arată în ce constă tăria omului prin psalmul în care zice: „Nu arcul şi sabia sunt tăria şi nădejdea mea, ci Tu eşti Doamne” (Ps. 43, 8). Iată cum acest rege mărturiseşte un adevăr, că nu în numărul supuşilor şi al armelor se reazemă, căci acestea pot oricând să aducă deziluzii, sunt nestatornice. Martoră ne este istoria, cu toţi cei care s-au încrezut numai în forţele lor, în trufia lor, fără a ţine cont de puterea lui Dumnezeu. Toţi şi toate s-au prăbuşit, imperii sau împăraţi puternici, de nici urma nu li se mai găseşte desluşit.

Sfânta Scriptură grăieşte categoric: „Tot cel ce se înalţă se va smeri, şi tot cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca 18, 14). Este în aceste cuvinte cuprinsă o lege adâncă. În smerenie şi în răbdarea suferinţei se arată minunat lucrarea lui Dumnezeu, neînţeleasă la început de mintea noastră mărginită. Celor ce primesc suferinţa cu răbdare şi seninătate, după ce au trecut cu succes pragul încercărilor, li se fac prin acestea pricini de multe bucurii viitoare, aducând cu sine rodul necesar mântuirii.

Din Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 61-62

19
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-19

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Marcu
(X, 46-52)

n vremea aceea, ieşind Iisus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu mulţime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea cerşind la marginea drumului. Şi auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige şi să zică: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“ Şi mulţi îl certau, ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!“ Şi Iisus, apropiindu-Se, a zis: „Chemaţi-l!“ Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: „Îndrăzneşte, scoală-te; te cheamă…“. Iar orbul, lepădându-şi haina de pe el şi sărind în picioare, a venit la Iisus. Şi l-a întrebat Iisus, zicându-i: „Ce voieşti să-ţi fac?“ Iar orbul I-a răspuns: „Să-mi capăt vederea, Învăţătorule!“ Iar Iisus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit!“ Şi îndată şi-a căpătat vederea şi-I urma lui Iisus pe cale.
19
ian.
15

Apostolul Zilei : 2015-01-19

 

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Iacov 2,

14-26

f-150x1501raţilor, ce folos dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt găsiţi goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, oare nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a împlinit Scriptura care zice: «Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate» şi «a fost numit prieten al lui Dumnezeu». Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă. La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale? Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este.



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte