Arhivă pentru 20 ianuarie 2015

20
ian.
15

Dar să ştiţi că dracul e negru şi când se îmbracă în lumină!

– Dacă până la căsătorie soţul se poartă deosebit, sau prefăcut, apoi este plin de mândrie că te-a cucerit şi se poartă urât, ciudat, cu apucături, că trebuie să-i rabzi, ce faci? Rabzi până la sfârşitul vieţii sau e îngăduită despărţirea? E îngăduită despărţirea în cazuri din acestea?

– Ştiţi cum zic Sfânta Biserică şi Mântuitorul: pentru desfrâu şi înşelare e îngăduită despărţirea, dar, măicuţă, aici se-ntâmplă ceva ce ţi-ar fi de folos să înţelegi: el nu te-a minţit. Omul, până la nuntă şi când este îndrăgostit, oferă ce e mai frumos în el. Dar trebuie să fii naiv să-ţi închipui că omul are numai părţi frumoase…! Uită-te la tine: eşti numai frumoasă, ai numai lucruri bune? Fiecare avem şi lucruri ascunse, lucruri rele, lucruri pe care le ascundem, nu pentru că vrem să-l minţim pe celălalt, ci pentru că nu ne este de folos sau ne temem să le ară­tăm…

Când îţi aduce cineva un buchet de flori, nu-ţi „vine” să-i vorbeşti urât, nu? N-ai cum. Dar după aceea, când interesul nu-i mai cere să-ţi ofere flori, va începe să se lase văzut şi în neputinţele lui. Sau să ţină cont în primul rând de cerinţele sale egoiste şi să se împotrivească tot mai făţiş cerinţelor tale, la fel de egoiste din punctul lui de vedere…

Lucrurile astea se-ntâmplă pentru că vă căsătoriţi fără să fiţi maturi emoţional şi duhovniceşte şi fără să vă cunoaşteţi cu adevărat. Ba chiar şi negând cele evidente chiar de la început, sperând că „dracul n-o fi chiar aşa de negru”! Dar să ştiţi că dracul e negru şi când se îmbracă în lumină!

Ar trebui înainte de căsăto­rie să ne maturizăm şi, mai ales, să ne „despărţim” simbolic de familia de origine. De obicei, oamenii se schimbă după căsătorie pentru că încep să aplice în noua familie toate obiceiurile de „acasă”, faţă de care se simt obligaţi să fie fideli: „Aşa am văzut la mama, aşa făcea tata”.

Noi ştim bine că bărbatul trebuie să-şi părăsească mama şi tata – nu în sensul să nu le mai zică „bună ziua” sau să nu-i mai viziteze şi sau să nu-i ajute dacă au vreo nevoie, ci să renunţe la influenţa lor şi la felul lor de a se comporta şi a vedea lucru­rile -, pentru ca cei doi miri să formeze o casă nouă, să formeze un singur trup. De aceea, în Biserică, naşii de cununie sunt părinţii tinerilor căsătoriţi, şi nu părinţii trupeşti.

Apoi, copiii mei, să învăţăm să spunem ce ne doare, să spunem „nu” când nu vrem să acceptăm un abuz, să cer­tăm cu dragoste şi rugăciune, să cerem sfat şi învăţă­tură, să iertăm mult, să ne rugăm mult, să nu judecăm, să nu ne răzbunăm şi aşa vei putea să-l redescoperi în acest om „rău” pe „minunatul” de care ai fost îndrăgostită şi el să te vadă şi să dorească să fie cu tine. Faptul că la supărare ne spunem cuvinte grele şi ne rănim, asta ne face să nu ne mai vedem unul pe altul.

Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 189-191

20
ian.
15

Calea cea bună este inima care se străduieşte să şe smerească

Vedem astfel că, în cazul lui Marcenko, inima nu s-a lăsat înmuiată, ci mai degrabă s-a învârtoşat. Bineînţeles, inima este ceva foarte complex, şi poate într-o zi se va schimba. În orice caz, mărturia lui arată că nu putem pur şi simplu să punem un om într-o închisoare şi să spunem: „Aşa îl vom face creştin”. Unii devin creştini, alţii nu.

Când convertirea are loc, procesul revelaţiei se petrece într-un mod foarte simplu; o persoană este în nevoie, suferă, şi atunci, cumva, i se deschide o altă lume. Cu cât eşti mai în suferinţă şi în greutăţi şi eşti mai „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îţi vine în ajutor şi îţi arată calea de ieşire.

De aceea nu trebuie să căutăm lucruri spectaculoase, cum ar fi minunile. Ştim din întâmplarea cu Sfântul Nichita, pe care am re­latat-o mai înainte, că aceasta este calea cea mai greşită şi care conduce la decepţii.

Calea cea bună este inima care se străduieşte să şe smerească şi care ştie că e nevoie de suferinţă şi că există un adevăr superior, care poate nu numai să ajute în această suferinţă, dar care o poate duce într-o cu totul altă dimensiune. Această trecere de la suferinţă la realitatea transcendentă reflectă viaţa lui Hristos, Care a mers către patimile de pe cruce, a îndurat cea mai oribilă şi mai ruşinoasă moarte şi apoi, spre consternarea ucenicilor Săi, S-a sculat din morţi, S-a înălţat la ceruri, L-a trimis pe Duhul Sfânt şi a pus început întregii istorii a Bisericii Sale.

Din Părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Areopag, București, 2012, p. 45-46

20
ian.
15

Fără mijlocirea ei, nimeni, nici un înger, nici om, nu poate să se apropie de Dumnezeu

Dacă cele nouă cete ale îngerilor ar cădea din cer şi ar devei demoni. Dacă toţi oamenii ar devei răi. Dacă toate făpturile, cerul, luminătorii, preoţii, animalele s-ar lepăda de Dumnezeu.

Toate aceste rele ale făpturilor, comparate cu plinătatea Sfinţeniei Născătoarei de Dumnezeu nu ar fi posibil să-l întristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu a fost în măsură să-L mulţumească pe Dumnezeu în toate. Numai aceasta stând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu.

Fără mijlocirea ei, nimeni, nici un înger, nici om, nu poate să se apropie de Dumnezeu, deoarece numai ea singură este graniţă unică între firea cea creată şi cea necreată. Numai ea este dumnezeu, imediat după Dumnezeu şi este aşezată pe locul doi, după Sfânta Treime, ca fiind Maica adevărată a lui Dumnezeu. Aceasta singură este nu numai cămara tezaurului întregii bogăţii a Dumnezeirii, ci şi cea care împarte tuturor, îngerilor şi oamenilor, toate darurile duhovniceşti şi dumnezeieşti şi strălucirile cele mai presus de fire, pe care Dumnezeu le dăruieşte creaţiei. Şi nu este cineva care să o cheme cu credinţă şi să nu fie ascultat cu milostivire. Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiu iubit al Fecioarei a dat pe Maica Sa mamă nouă tuturor şi apărătoare pentru a ne ajuta la mântuire.

Din Sfântul Nicodim Aghioritul – Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, 2002, p. 20

 

20
ian.
15

Părintele Arsenie Boca făcea în fiecare zi un lucru incredibil.

10421478_914296778582774_5726274543540546514_nCe făcea ARSENIE BOCA în fiecare dimineață! „Îți va schimba VIAȚA dacă încerci!”

Părintele Arsenie Boca făcea în fiecare zi un lucru incredibil. După moartea sa, acesta a lăsat în urmă un secret ce poate să schimbe viața oricui face asta.
Părintele de la Prislop a oferit lumii numeroase învățături, dar și o rugăciune incredibilă despre care se spune că face minuni. Arsenie Boca o rostea în fiecare zi, iar credincioșii spun că oricine urmează exemplu părintelui va vedea cum i se schimbă viața.
”Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă că astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajba am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi că rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, că nici umbră gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus ţină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi că un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţă în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriti şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumina sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.
Doamne, Cel ce vii în taină, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre. Ci luminează lumina Ta peste noi, că să vedem lumina prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţă Ta. Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie!

Amin.”

20
ian.
15

Creștinul și yoga

 Practica yoga este acceptată de Biserică?

– Nu vă mai înșelați și cu yoga, dragii mei, Biserica o consideră erezie.

A venit cineva la mine și a început să vorbească despre yoga și i-am spus: Dar cine vă oprește să faceți metanii, care este o mișcare completă a organismului. S-au văzut creștini deasupra pământului ridicați, cu o forță împotriva gravitației de-ți stă mintea în loc. Îți ajută harul lui Dumnezeu, pe care yoghinii nu contează. Ei își dezvoltă mușchii… Și în numele cărei religii fac ei acestea?

Unde vrei să ajungi cu trezirea tuturor fibrelor trupului? Eu, dacă fac metanii, fac în numele unei religii, vreau să ajung la mântuire. Pentru asta mă prosternez: „Doamne, iartă-mă!”

Și, între timp, el a început să vorbească și despre Buda, la care eu i-am răspuns că „Budismul este o religie morală, dar nu mântuitoare!” Eu i-am spus limpede cuvintele Mântuitorului: „Cine nu adună cu Mine, risipește!” Cine nu se va boteza în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, nu se va mântui! Hristos a spus „Eu sunt Cel ce sunt”.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a doua, volumul III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 81-82

20
ian.
15

Darurile lui Dumnezeu nu atarna de virtutea preoteasca, totul provine din har…

Daca este asa de grav pentru mantuirea sufletelor noastre sa osandim pe cei de o masura cu noi, cu atat este mai pierzator pentru noi sa osandim pe mai marii nostri, adica pe preoti, parintii nostri duhovnicesti. Ei sunt slujitorii Imparatului Ceresc. Ei stau in fata dumnezeiescului pristol in sfanta biserica. Ei sunt savarsitorii Sfintelor Taine. Ei aduc lui Dumnezeu preacinstita jertfa cea nesangeroasa.

Prin ei ni se trimite cea mai mare mila a lui Dumnezeu – mantuitorul har. Ei ridica maini rugatoare nu numai pentru mantuirea lor, ci si pentru mantuirea intregului popor bine credincios. Ei sunt intermediarii nostri la Dumnezeu. Cu ce mare vina ne incarcam daca ii osandim! Sfantul Ioan Gura de Aur, pretinzand credinciosilor, arata, pe de o parte, cat de mare insemnatate pentru viata duhovniceasca a crestinilor are cinstirea datorata preotilor si, pe de alta parte, cat este de grava osandirea pastorilor duhovnicesti. El invata:”Cel ce cinsteste pe preot va cinsti si pe Dumnezeu, iar cel ce a inceput sa dispretuiasca pe preot, treptat, va ajunge sa-L jigneasca si pe Dumnezeu.Cand evreii L-au jignit pe alesul lui Dumnezeu, Samuel, Dumnezeu a spus: Nu pe tine te-a lepadat, ci pe Mine M-au lepadat(I Regi 8 ,7).

Iar Apostolilor Sai, Hristos le-a spus: Cine va primeste pe voi, pe Mine ma primeste (Mt.10, 40)”. Amintind ca in Sfanta Scriptura este porunca clara sa cinstim pe preotii lui Dumnezeu (Numeri 18, 8), Sfantul Ioan Gura de Aur continua:”Iudeii au inceput sa dispretuiasca pe Dumnezeu pentru ca au trecut cu vederea pe Moise…Cine venereaza pe preot va avea si mai multa veneratie fata de Dumnezeu. Si daca preotul ar fi necurat, Dumnezeu, vazand ca tu, din veneratie pentru El, il cinstesti chiar si asa, nevrednic de cinste, Dumnezeu Insusi iti va rasplati… Carturarii si fariseii au sezut in scaunul lui Moise, spune El; Deci toate cate va vor zice voua faceti-le , paziti-le;dar dupa faptele lor nu faceti (Mt.23, 2-3)”
„Oare tu nu stii – intreaba mai apoi Sfantul Ioan Gura de Aur – ce e preotul?El e ingerul lui Dumnezeu.

Oare graieste ceva de la sine? Daca tu il dispretuiesti, il dispretuiesti nu pe el, ci pe Dumnezeu care l-a uns. Dar de unde, vei spune, e cunoscut ca Dumnezeu l-a uns pe el? Dar daca nu esti convins de aceasta, desarta este nadejdea ta. Daca Dumnezeu nu savarseste ceva prin el, atunci nici tu nu ai botezul, nici cu Sfintele Taine nu te cumineci, nici blagoslovenie nu primesti si, prin urmare, tu nu esti crestin. Dumnezeu… lucreaza pentru mantuirea poporului prin toti preotii, chiar daca ei se arata nevrednici. Daca El a vorbit poporului prin magarita lui Valaam, care era om necurat, cu atat mai mult va vorbi prin preot.Ce nu face Dumnezeu pentru mantuirea noastra?!…Prin ce nu lucreaza!Daca El a lucrat prin Iuda si prin unii prooroci despre care spune: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine, cei ce lucrati faradelegea (Mt.7, 23), dandu-le putere sa izgoneasca duhurile rele, cu atat mai mult va lucra prin preoti.

Cand incepem sa examinam, viata celor care ne conduc, atunci dorim singuri sa fim unsi ca invatatori si, in acest fel, se deformeaza toate”.
Aici Sfantul Ioan Gura de Aur aduce o clauza importanta:

„Pe cel ce propovaduieste nedreptatea, adica invatatura cea eretica, sa nu-l ascultati, chiar daca ar fi si inger;dar daca cineva propovaduieste dreapta invatatura, sa luati atunci aminte, nu la viata lui, ci la cuvintele lui…Dar de ce, vei spune, imi vorbeste mie, iar el nu implineste?Nu el insusi iti vorbeste – lamureste marele propovaduitor – , tie iti porunceste Hristos…Dar preotul, vei spune, trebuie sa fie mai bun decat mine…Ei bine, daca el nu e mai bun decat tine, de ce trebuie, spune-mi, sa te pagubesti chiar pe tine?…Spune-mi, cine era mai rau decat vamesul? E adevarat ca el era si vames, si vinovat de multe fapte rele, si totusi pentru fariseu a fost indeajuns sa spuna numai: Nu sunt ca vamesul acesta (Luca 18, 11), ca sa piarda toate. Daca tu spui despre preot:<>, nu pierzi si tu toate?

Sunt nevoit sa spun aceasta…nu pentru ca ma ingrijesc de preot, ci pentru ca ma tem pentru voi, sa nu va pierdeti virtutile voatsre cu asemenea lauda de sine si osandire a altora…

El, preotul, nu era bun?! Dar, spune-mi mie, are aceasta vreo insemnatate? Oare si cel bun iti daruieste de la sine bunatatile cele de sus?(Harul lui Dumnezeu prin Sfinetel Taine) Nu! Totul este dupa credinta ta;nici cel drept nu-ti va aduce vreun folos daca tu esti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva daca tu esti necredincios…Darurile lui Dumnezeu nu atarna de virtutea preoteasca, totul provine din har.Lucrul preotului este numai sa-si deschida gura, si totul savarseste Dumnezeu;preotul savarseste numai partea vazuta a lucrurilor”.

Aici Sfantul Ioan Gura de Aur ne pune in fata o pilda din Evanghelie.”Aminteste-ti – spune el – care era distanta dintre Ioan Botezatorul si Mantuitorul Iisus. Ioan este om si Iisus Hristos – Dumnezeu.Si totusi, prin botezul savarsit de Ioan, in ciuda acestei distante, vedem coborand asupra lui Iisus pe Duhul Sfant, pe care Ioan nu-L avea.

Minunat este ca Duhul Sfant nu a coborat inainte sa fie savarsit botezul de catre Ioan.De ce?Oare Ioan a facut astfel, ca Duhul Sfant sa se pogoare? Nu, venirea Sfantului Duh nu atarna de voia omeneasca. Ioan a savarsit numai partea cea vazuta a lucrurilor, iar Dumnezeu a trimis Duhul Sfant.

Dar de ce s-a intamplat asa? Ca sa stii ca preotul savarseste numai actele cele vazute.Si Dumnezeu este acela care trimite Harul Duhului Sfant.
Daca trimiterea harului asupra credinciosilor ar fi atarnat de vrednicia preotilor, atunci toti crestinii care au pastori nevrednici ar fi lipsiti de El.Dar Sfantul Ioan Gura de Aur marturiseste clar ca Dumnezeu trimite harul Sau si prin pastorii cei nevrednici, ca sa nu ramana pagubiti cei ce inseteaza dupa mantuire.

Dar de aceasta mantuire se lipsesc ei insisi crestinii cei neintelepti, care-si osandesc pastorii.Preotul cel nevrednic nu este piedica la pogorarea harului lui Dumnezeu peste credicnciosi.Dar pacatul osandirii este piedica hotarata pentru primirea acestui har.De aceea, cel care ia aminte la mantuirea sa nu trebuie sa-si osandeasca pastorii duhovnicesti, oricum ar fi ei, afara numai cazul cand au cazut in eres.
Sfantul Anastasie Sinaitul, vorbind in general impotriva osandirii aproapelui, face si un indemn mai aparte – ca mirenii sa nu-si ingaduie a osandi pe preoti. El sfatuieste pe mireni sa nu spuna despre pastorii lor:”E un pacatos si se apropie sa savarseasca Sfintele Taine;pentru aceasta nu pogoara peste el Harul Sfantului Duh.”

„Daca cel sfintit este pacatos si cu constiinta necurata indrazneste sa slujeasca in Sfantul Altar, el singur va raspunde in fata lui Dumnezeu pentru sine insusi. Dar, pentru pacatosenia lui, Dumnezeu nu face nelucratoare Sfintele Taine savarsite de catre el. Dar tu vei intreba – spune Sfantul Anastasie Sinaitul – Se intelege ca este supus, dar nu aceasta e treaba ta, ca sa-l judeci si sa-l cercetezi.Aceasta este treaba lui Dumnezeu ori treaba celui asezat de Dumnezeu Preasfintit Episcop.”

Sfatuind pe credinciosi sa se apropie de Sfintele Taine cu frica lui Dumnezeu si cu constiinta curata, Sfantul Anastasie adauga:”Daca insusi ingerul lui Dumnezeu ti-ar aduce Sfanta cea fara de sange Jertfa, iar tu te impartasesti din mainile lui…nevrednic fiind, atunci nici ingerul nu te-ar curata de pacatul tau. Iuda a primit chiar de la Hristos Preacinstitul Lui Trup, dar s-a impartasit nevrednic si, pentru aceasta, satana a intrat in el.”
De aici se vede limpede ca primirea Harului prin Sfintele Taine atarna exclusiv de starea sufletului celui care le primeste. Cel care, pregatindu-se de Sfanta Impartasanie, in afara de alte pacate ale sale isi ingaduie sa osandeasca pe slujitorii lui Dumnezeu, arata ca se apropie de Sfantul Potir cu nevrednicie.Cui face el atunci carare in sufletul sau prin nevrednicia sa? Pe cine ingaduie in sanctuarul inimii sale osandind pe preoti? Nu primeste, oare, pe satana in locul Mantuitorului Hristos?…

Oricat de pacatos ar fi preotul, Taina savarsita de catre el e mantuitoare pentru noi, pentru ca el nu o savarseste cu puterea sa, ci cu puterea Harului lui Dumnezeu, data lui prin hirotonie.

Arhimandrit Serafim Alexiev

20
ian.
15

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu”

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu – om rău, lipsit de credinţă – care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:

– De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?

– Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?

– Cum de unde? Simt gustul zahărului.

– Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu. Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul).

20
ian.
15

Unde-i iubire nu poate sa fie neiertare, …. sa fie nemultumire.

Am fost odata la Parintele Arsenie Boca – Dumnezeu sa-l odihneasca! -, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toti de-atunci… a fost asta in 1965 -, si Parintele vorbind cu el, desigur sa aud eu, i-a spus un cuvant care mi-a ramas mie pentru cealalta vreme a vietii mele si cred ca si pentru vesnicie.N-am sa-l uit niciodata! Zice: „Uite, mai frate. O sa fii preot. Sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca!”

Nici nu va puteti inchipui cat m-am gandit eu la cuvintele acestea, de atunci incoace; cat le-am urmarit in viata mea si in viata oamenilor. Si mi-am dat seama ca neputinta omeneasca e o realitate.

Sunt atatia oameni rai in lumea asta, si nici ei nu vor sa fie rai… Si-s rai, si noi trebuie sa intelegem rautatea lor de pe pozitia noastra, din situatia noastra. Sa intelegem ca ei nu pot mai mult, ca ei ei insisi sunt nemultumiti de rautatea lor – „Pe cel rau rautatea il ucide”, ii scris in Psalmi: „pe cel rau rautatea il ucide”, il nimiceste, rautatea il nemultumeste. Pomenirea de rau spun parintii cei duhovnicesti ca e o rautate fara margini, e o rautate ca o rugina care mananca fierul, asa mananca sufletul; rautatea-i cui infipt in suflet. Pomenirea de rau, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un parinte spune ca „raul sa-l scrii pe apa”.

De aceea sa ne gandim la lucrurile acestea, ca sfantul apostol Pavel zice ca iubire nu exista manie.
Daca exista manie inseamna ca nu exista iubire; se contrazic iubirea cu mania: asa cum nu poate fi intuneric unde-i lumina si unde-i lumina nu poate fi intuneric, se contrazice lumina cu intunericul; poate fi intuneric unde nu-i lumina, dar unde-i lumina nu mai poate fi intuneric. Deci unde-i iubire nu mai poate fi pomenire de rau.

Unde-i iubire nu poate sa fie neiertare. Unde-i iubire nu poate sa fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le poarta.

 

Arhimandritul Teofil Pãrãian de la Mãnãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus,

10 septembrie 2000,

Cuvântul tinut la un schit din Eparhia Husilor

20
ian.
15

„Dragostea toate le suferă, toate la crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă… dragostea nu cade niciodată“

Observăm în viaţa de zi cu zi că, după mulţi ani de convieţuire cu altă persoană, vin unele momente în care simţim că nu mai este iubirea aceea de la început. Momente goale, clipe chinuitoare, însoţite de cele mai multe ori de sentimente de vinovăţie sau culpabilizare a celuilalt. Cine-i vinovat pentru acest gol, pentru acest impas descurajant? Cine-i vinovat de „dispariţia“ dragostei, a emoţiei, a pasiunii aceleia care, la început, te îndemna să muţi chiar şi munţii din loc? Dar oare dragostea dispare ea cu adevărat? Sau poate că ochii noştri lăuntrici se închid o vreme şi nu mai ştiu să privească în ansamblu?

Ei bine, iubirea în sine nu dispare niciodată! Ea nu se spulberă în vânt, nu se îndoaie ca trestia ori ca pomul zbuciumat de furtună. Iubirea continuă să ne însoţească chiar şi în culmea izbucnirilor noastre de furie şi ură. Ea aşteaptă cuminte şi sfioasă, eternă şi nezdruncinată să ne deschidă inima spre a o cunoaşte în forma ei vindecătoare. Atenţie însă la această nuanţă: forma ei vindecătoare. Noi suntem precum copiii mici, care merg mai întâi de-a buşilea, prin pasiuni şi fericiri „măreţe şi unice“, apoi îndrăznim să păşim, să cădem şi să ne ridicăm în încercarea instinctuală de a merge, cu paşii noştri, „în iubire şi cu iubire“. Dar pentru a păşi pe picioarele noastre, avem nevoie să învăţăm că iubirea începe de la ceea ce tu însuţi eşti în stare să dăruieşti.

Nu-i aşa că ai uitat, frate al meu, de când nu i-ai mai spus partenerului tău de viaţă „te iubesc“ sau „iartă-mă, dragul meu“? Nu-i aşa că te ruşinezi azi de iubirea care s-ar putea ascunde într-un gest tandru şi într-o surpriză măruntă, la care te-ai dezobişnuit să te gândeşti? Nu-i aşa că ai uitat că cel ce te iubeşte eşti chiar tu însuţi? Nu-i aşa că ai uitat să stimulezi iubirea în sufletul celuilalt? Că ai mojmonit în aşteptarea de a fi iubit şi, iată, ai întârziat până ce sentimentul dispariţiei iubirii te-a legat de suferinţă, de sentimente de vinovăţie şi de culpabilizare? Caută în tine, frate al meu, energia de a face în fiecare zi un mic gest de tandreţe pe care nu l-ai mai făcut de multă vreme. Dăruieşte ceva, căci acest ceva este tocmai rezervorul de iubire căruia i-ai închis robinetele atunci când ai decis, mai mult sau mai puţin conştient, să aştepţi darurile pe care tu ai renunţat să le mai faci! Atunci când ai dorit să fii iubit şi să nu mai iubeşti! Extinde apoi determinarea aceasta către lumea din jur, către tine însuţi, şi vei înţelege cât de vinovat te-ai simţit când ai stat la uşa iubirii, când înlăuntrul său se ascundeau căldura, armonia şi binecuvântarea.

Când vei învăţa din nou că iubirea este darul pe care ţi-l faci singur, dăruindu-l altuia, vei găsi în tine energia care te ajută să nu te simţi istovit sau plictisit. Vei descoperi că resursele puterii sunt ascunse în iubirea pe care o dăruieşti neîncetat celor din jur. Ajută-ţi partenerul de viaţă să-şi amintească de amintirea ta! Nu-i stimula mintea, nici inteligenţa, nici aptitudinile, nu căuta să descoşi defectele şi umbrele celuilalt, ci fă pentru el ceva simplu, mărunt, dar cu toată inima. Aceas-ta este iubirea în ipostaza ei vindecătoare şi aceasta devine ca un mănunchi de stele strălucitoare care te ating, îţi cuprind inima şi îţi vindecă în ea tot ce ai crezut că a fost rănit. Dragostea nu dispare niciodată! Doar noi uităm să mergem pe picioare, fiindcă e ceva mai comod să ne deplasăm de-a buşilea. Dar ce minunat este să mergi ca un prunc, să trăieşti sentimentul bucuriei că mersul tău este darul cel mai minunat pentru cei care te privesc azi mergând.

Şi preotul din mine nu-şi poate opri obida şi supărarea când îi aud pe unii şi pe alţii că „dacă dragoste nu e, nimic nu e“. Şi afirmă ei că aşa ar fi scris în Scriptură. Doamne fereşte! În Scriptură se spune nemaipomenit de frumos şi clar: „Dragostea toate le suferă, toate la crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă… dragostea nu cade niciodată“ (I Corinteni 13, 8). Aşa spune marele Apostol Pavel, şi cum spune el rămâne valabil pentru toate veacurile.

Prin urmare, putem spune că a iubi începe din interiorul nostru şi se termină în acelaşi loc. Iubirea nu sălăşluieşte niciodată „în afară“, în faptele lumii, în comportamentele altora, în darurile pe care le primim ori în ceea ce ni se întâmplă. Ea locuieşte vremelnic în toate acestea, dar întotdeauna izvorăşte din interiorul nostru. Puterea ei ne îndrumă ca un far către împlinirea destinului personal şi ne mângâie în nopţile negre ale vieţii. Ea se iveşte din noi şi ne întăreşte în răbdare, în bucurie, în puterea de a suporta încercările inerente ale vieţii, tocmai pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu nu este abstract, nici ascuns, ci locuieşte în inimile noastre. Şi ori de câte ori ne conectăm la această putere, simţim bucurie, indiferent dacă viaţa de zi cu zi ne oferă motive sau nu.

De îndată ce vom fi în stare să descoperim că Dumnezeu şi Iubirea nu sunt două entităţi diferite şi că în cel de lângă noi putem şlefui această iubire, făcând-o mai strălucitoare. „Chipurile cioplite“ pe care ni le-am născut din indiferenţa noastră faţă de cel de lângă noi nu pot străluci mai mult decât „mâinile negre“ care le cioplesc, dar ceea ce ne poate dărui iubirea este mai presus de toate judecăţile mentale şi toate valorile.

Trăiţi în iubire, oameni buni, pentru că „Dumnezeu este iubire“ şi „din iubire Şi-a trimis El pe Fiul Său în lume, nu ca să judece şi să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“.

Sursa Ziarul Lumina

20
ian.
15

Îţi mulţumesc Doamne, că nu te-ai scârbit de mine atunci când oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi

M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică, cred că era biserica Zlătari. Şi eu şi sora mea eram mici şi foarte, foarte emoţionate de preotul bătrân care ne-a luat în faţa altarului.

Nu prea înţelegeam noi mare lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinţă. La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinţii mei a căror viaţă se împărţea între mersul la serviciu şi uitatul la televizor şi mă întrebam cu disperare: „Asta să fie viaţa? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viaţă de robot, la capătul căreia mă aşteaptă doar nimicul.”

Îmi aduc aminte că era imediat după  Revoluţie, la televizor începuseră să se difuzeze emisiuni spirituale şi, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simţit o emoţie atât de puternică… încă o mai simt, când mă gândesc… şi în clipa aceea, am ştiut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieţii este Dumnezeu şi că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viaţă în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să mă călugăresc.

La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic simultan. Sora mea a primit o invitaţie la o conferinţă a unui pastor al adventiştilor de ziua a şaptea, şi am hotărât să mergem împreună. În acelaşi timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a tinerilor ortodocşi, care presupunea participarea săptămânală la slujbele Bisericii, şi care avea ca scop final plecarea la Întâlnirile Tinerilor Creştini de la Taizé. La conferinţa adventiştilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilităţi, cu bunăvoinţă, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne apostrofa şi mi se părea că ne priveşte de sus, pe noi, gloata de tineri, cam gălăgioşi şi fără cuvenitul respect faţă de Sfânta Slujbă care se ţinea. Şi, copil doritor de acceptare şi de mângâiere, am sucombat în faţa seducţiei sectanţilor. Am fost pe punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, şi singurul lucru care m-a oprit au fost ameninţările părinţilor noştri, exasperaţi şi panicaţi de bruscul nostru interes pentru religie. Aşa că, nu m-am mai botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor Creştini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase protestante, ortodoxe şi catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, şi deja sedusă de adventişti, mă atrăgea.

Apoi, preocupările mele au devenit mai lumeşti, am început să învăţ pentru facultate, nu mai aveam timp să mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reuşită. Şi Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, şi am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simţeam importantă, eram apreciată şi iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinţi şi de colegii de şcoală). Şi-atunci, i-am spus lui Dumnezeu, cu îngâmfare şi sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc şi iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.
Un an mai târziu, cunoşteam un cuplu de tineri, care în loc să vorbească despre discoteci şi petreceri, vorbeau despre Dumnezeu, dar şi despre nişte lumi fascinante, paralele, despre misiunea României, despre extratereştri, despre yoga, despre reîncarnarea marilor maeştri şi a marilor sfinţi în România, despre cum toate religiile sunt căi spre acelaşi mare adevăr, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, poveşti frumoase… Îmi înaripau imaginaţia. Toate dublate de o primire cu braţele deschise.

Eram „iubită”, eram „acceptată”. Apoi a început să mi se spună că eu sunt o aleasă, o sfântă reîncarnată pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere mai mult o fată de 19 ani? Orgoliul meu era consternat şi încântat. Începusem să cred şi să înghit absolut tot ce mi se spunea. Când mi s-a spus că chiar „conducătorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reîncarnarea lui Iisus, revenit pe Pământ pentru judecată, aveam deja creierul atât de spălat, încât am acceptat fără rezerve. După doi ani în această companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” morţilor, testam chakre, făceam tehnici de yoga, magie „albă”, credeam că tot ce-i rău e bine şi că tot ce-i bine e rău, aruncam cu noroi în lucrurile sfinte. Mi-am vândut sufletul, iar când m-au legat bine, au întors foaia. Am fost umilită, folosită, torturată psihic, fizic si moral în moduri inimaginabile, despre care încă mi-e greu să vorbesc, şi nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncată în păcate cumplite, pentru că astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. Şi după un timp, păcatul a devenit însuşi felul meu de a trăi. Ba încă şi pe mulţi alţii i-am tras în păcat. Cu gura ajunsesem să „propovăduiesc” ereziile şi păcatul, viaţa mea întreagă era înglodată în păcate cumplite, în timp ce sufletul meu se tortura în chinuri groaznice.

Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-aş fi sinucis oricând, dacă „gurul” ar fi cerut-o, chiar eram pregătiţi pentru această posibilitate). Dar, sufletul meu plângea. Eram ruptă între ceea ce mi se băgase în cap, şi credinţa mea profund interioară că Dumnezeu înseamnă Bunătate, Iubire, Curăţenie. Aveam nevoie de cineva care să-mi confirme că aceşti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care să mă ajute să ies de sub puterea lor malefică, pentru că singură nu mai puteam. Într-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajută-mă, ajută-mă să înţeleg, să văd care este adevărul, să înţeleg.” Şi, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva care m-a scos din această sectă. Cu puterea dragostei. Trecuseră şapte ani de când cunoscusem acel cuplu de tineri.
Şi, nu, nu m-am întors instantaneu la o viaţă curată, şi nici la Ortodoxie. Continuam să duc o viaţă păcătoasă, continuam să cred o parte din minciunile care mi se băgaseră în cap.

Dar au început să mă ardă din ce în ce mai tare păcatele pe care le făcusem, viaţa pe care continuam să o duc. Nu eram convinsă de Ortodoxie, dar la insistenţele celui care mă scosese din acea sectă, şi pentru că sufletul meu căuta alinare, am ajuns la o mănăstire, la un duhovnic, cu gândul să mă spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un preot tânăr, de-o vârstă cu mine, blând, care nici măcar nu m-a lăsat să citesc de pe o hârtie păcatele pe care le scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorbă cu mine, mai mult ca un frate, cu blândeţe şi înţelegere. Dar n-am plecat bine din mănăstirea aceea, că am căzut repede în păcate cu bărbatul pe care îl iubeam (şi se vede treaba că îl iubeam mai mult decât pe Dumnezeu). La nici două luni, am rămas însărcinată. În clipa în care i-am spus acest lucru, bărbatul respectiv, nu numai ca mi-a întors spatele şi şi-a uitat toate promisiunile şi declaraţiile de dragoste, dar, deşi eram însărcinată, m-a distrus psihic, amintindu-mi zilnic cât de scârbit se simte de mine şi de viaţa mea păcătoasă.

M-am trezit singură, însărcinată, umilită, hăituită. Părăsită de părinţi, bărbatul iubit, prieteni. De toţi cei pe care căutasem toată viaţa să-i mulţumesc. Parcă deodată mi s-a înfăţişat înaintea ochilor toată greşeala mea, tot păcatul meu, toată minciuna şi înşelăciunea. Nici măcar copilul din pântece nu mi-l puteam iubi, căci vedeam în el minciuna şi păcatul meu. N-am avortat pentru că n-am îndrăznit să pun şi omorul pe lista păcatelor mele, dar aş minţi dacă aş spune că nu mi-am dorit ca acest copil să nu mai existe. Aş fi vrut să alerg la preotul care mă spovedise, dar n-am făcut-o, îmi era îngrozitor de ruşine. Toată sarcina şi încă trei ani după naşterea băieţelului meu, am trecut prin depresii cumplite. Când copilul era foarte mic am fost la un pas de sinucidere. Nu-mi mai păsa de nimic. În secunda aceea, în întunericul cumplit din mine, undeva adânc în sufletul meu am simţit (altfel nu pot spune), o voce blândă, care îmi spunea că totul va fi bine. Scriu şi plâng, pentru că mare e iubirea lui Dumnezeu, care îl scoate pe păcătos şi de pe buza iadului.

Şi dacă vă întrebaţi ce m-a adus la Ortodoxie… Dacă toate ar fi fost bine după naşterea băieţelului meu, poate că m-aş fi întors la viaţa de compromis şi păcat. Dar copilul meu, încă de la naştere, avea noaptea coşmaruri, se speria din orice, se închidea în lumea lui, refuza să vorbească, a devenit chiar violent. Şi în sufletul meu de mamă am ştiut că din cauza păcatelor mele e aşa. Şi-am început să mă rog la Dumnezeu cu toată puterea şi să-mi plâng păcatele a căror urmare o vedeam în copilul meu. Şi amintirea blândeţii preotului care m-a spovedit cu patru ani în urmă m-a făcut să intru în biserici ortodoxe şi să mă rog înaintea sfintelor icoane. Apoi, Dumnezeu a rânduit ca lângă blocul nostru, să se ridice o bisericuţă în care slujeşte un preot blând şi plin de dragoste, care face ca duminica, la Sfânta Liturghie bisericuţa noastră să fie neîncăpătoare. Un preot care se umple de bucurie când un copil îi intră în biserică, îl ridică în braţe şi îl binecuvântează şi ne povăţuieşte pe noi, mamele grijulii să îi lăsăm să meargă oriunde vor ei, să mângâie icoanele, să aprindă lumânări…

Şi într-o zi, mi-am luat inima în dinţi, am cumpărat un îndreptar de spovedanie, am umplut multe, multe pagini, şi cu prima ocazie în care am avut cu cine să-mi las copilul, m-am dus şi m-am spovedit la primul preot pe care l-am găsit dispus să mă spovedească. Şi numai voi, cei ce v-aţi întors la Dumnezeu puteţi să înţelegeţi bucuria, pacea şi liniştea din sufletul meu. Parcă m-am întors cu adevărat acasă.
Şi dacă vă întrebaţi cum ne este azi, am să vă mai spun încă ceva. Chiar înainte de a mă spovedi, câteva zile la rând, tot auzeam despre minunile Sfântului Nectarie. Iar în ziua în care m-am spovedit, în biserică, în timp ce îl aşteptam pe preot, o doamnă în vârstă s-a apropiat de mine, spunându-mi că aşa simte, că Dumnezeu o trimite la mine, şi printre altele, mi-a dăruit Acatistul Sfântului Nectarie. Pe care de-atunci îl fac în fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un îngeraş cuminte, ascultător, sensibil, spre mirarea şi uimirea multora.

Mă gândesc la acele cuvinte pe care le-am spus acum mulţi ani: „Vreau să simt şi dragostea oamenilor, nu numai a Ta, Doamne”… Azi spun „Lasă-mă Doamne să simt numai dragostea Ta, că de nimic altceva nu mai am nevoie”.
Îţi mulţumesc Doamne, că nu te-ai scârbit de mine atunci când oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi, Îţi mulţumesc pentru dragostea ta infinită.

Doamne Iisuse Hristoase, Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian vă mulţumesc că ne protejaţi şi că m-aţi călăuzit înapoi, spre dreapta credinţă.
Iertare îmi cer că am scris atât de mult. Aici e toata viaţa mea. Să fie spre folos şi altora. Căci şi mie mi-a fost de folos să citesc mărturia lui Danion şi a altora care au trecut prin ce am trecut eu, să aflu că Dumnezeu i-a primit cu braţele deschise atunci când s-au întors. Doamne ajută!

O tânără mămă şi drumul de la păcat şi erezie la lumină

20
ian.
15

Dați-I mulţumire lui Dumnezeu, că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa

Dați-I mulţumire lui Dumnezeu, că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa şi să mai trăiţi o vreme… fiindcă mulţi se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.

Dimineaţa moţăiţi, şi ca atare nu vă rugaţi, sau vă rugaţi la plesneală… Este foarte rău. Rugaţi-vă puţin, însă aşa cum trebuie, după toată rânduiala rugăciunii. Dacă întârziaţi cu trei minute acolo unde vă grăbiţi să ajungeţi, nu este mare lucru! Aşadar, rugaţi-vă neapărat aceste trei minuțele dimineaţa, în atare caz, n-aveţi de ce vă apuca să citiţi rugăciuni după carte sau pe dinafară… rugaţi-vă cu propria gândire şi propriile cuvinte. Puneţi-vă în faţa lui Dumnezeu…

Dumnezeu este aproape şi de dumneavoastră, chiar dacă dumneavoastră puteţi fi departe de El cu gândul şi cu simţămintele: apropiaţi-vă de El atât cu unul, cât şi cu celelalte… Dați-I mulţumită că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa şi să mai trăiţi o vreme… fiindcă mulţi se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.

Cereţi de la El binecuvântare pentru treburile zilei care începe, ca să vă arate pe cele bune şi să vă ferească de cele rele… Chemaţi-o pe Maica Domnului, chemaţi pe îngerul păzitor, pe sfânta a cărui nume îl purtaţi şi pe sfinţii toţi…

Rugaţi-vă pentru mama, fratele, rudele şi cunoscuţii voştri; pomeniţi-i şi pe cei adormiţi. După aceea, încredinţându-vă voii lui Dumnezeu, mergeţi la treburile pe care le aveţi, străduindu-vă în tot chipul să nu uitaţi că înaintea feţei lui Dumnezeu umblaţi…

Faceţi toate acestea cu minte adunată şi cu simţire nerăspândită: rugăciunea dumneavoastră va fi atunci adevărată, iar conştiinţa nu vă va reproşa nicicând că nu v-aţi rugat ori că v-aţi rugat rău. Îndeajuns va fi aceasta, mai ales dacă veţi păstra lipită de inimă aşezarea cea rugătoare.

Extras din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2004, p. 64-65

20
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-20

MARŢI
ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Marcu
(XI, 11-23)

n vremea aceea a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu; şi după ce S’a uitat la toate de jur-împrejur, fiind vremea spre seară a ieşit spre Betania împreună cu cei doisprezece. Şi a doua zi, pe când ieşeau din Betania, El a flămânzit. Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, S’a dus acolo să vadă dacă va găsi ceva în el; şi ajungând la smochin, n’a găsit nimic decât frunze; că încă nu era vremea smochinelor. Şi vorbindu-i, i-a zis: „De-acum înainte, roadă din tine nimeni în veac să nu mănânce!“ Iar ucenicii Săi auzeau. Şi au venit în Ierusalim. Şi intrând în templu, a început să-i dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele neguţătorilor de porumbei le-a răsturnat. Şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Şi-i învăţa şi le spunea: „Oare nu este scris: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile? Voi însă aţi făcut-o peşteră de tâlhari…“. Şi au auzit arhiereii şi cărturarii. Şi căutau cum să-L piardă. Că se temeau de El, pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui. Iar când s’a făcut seară, au ieşit afară din cetate. A doua zi dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Şi Petru, aducându-şi aminte, I-a zis: „Învăţătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s’a uscat…“. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevăr vă spun că cel ce i-ar zice muntelui acestuia: Ridică-te şi te aruncă în mare!, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.“
20
ian.
15

Apostolul Zilei : 2015-01-20

MARŢI
ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Iacov 3,

1-10

f-150x1501raţilor, nu vă faceţi voi mulţi învăţători, ştiind că (noi învăţătorii) mai mare osândă vom lua. Pentru că toţi greşim în multe chipuri: dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc, şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa.



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte