Camelia Burghele este etnolog

Flăcăii aduceau cu ei un hegheduş sau mai mulţi, tocmit de ei, iar uneori erau însoţiţi şi de cantorul bisericii, care odată cu colinda aduna şi banii pentru biserică. Cetele erau conduse fie de un tizeş sau chizeş (deseori ales pentru tot anul), fie de gazda de corinz, fie de un răvăşer sau de cel mai mare la corindă şi mergeau acasă la fete, mai ales la cele de măritat, să le colinde. Momentul era unul extrem de important pentru stabilirea raporturilor între fete şi feciori, dar mai ales pentru pregătirea premaritală a fetelor, dat fiind faptul că în acest context, al colindei cetei de feciori de Crăciun, fetele mai tinere erau băgate în danţ. Ele puteau apoi participa, cu drepturi depline, la danţurile de Crăciun (care aveau loc în cele mai multe sate într-un loc bine stabilit şi denumit casa danţului), la vergel, la danţurile de duminica sau la habe.

Superstiţii de Crăciun

Colindatul trebuia să respecte câteva reguli clare, nerespectarea lor atrăgând, după credinţele sătenilor, nenoroc. Camelia Burghele spune, astfel, că:
·    trebuia colindată fiecare casă: casa necolindată era urmărită de nenoroc în anul care urma;
·    colinda se începea la fereastră şi era terminată în casă, la invitaţia părinţilor fetei sau a gazdelor; obligatoriu se interpreta toată colinda, cu toate strofele: uitarea sau nespunerea unei strofe anula efectul ritual al colindei, acela de bun augur, de urare de prosperitate şi de aducere de noroc;
·    colinda se spunea de către rândul de colindători în picioare, în jurul mesei: astfel, prin forţa augurală (aproape sacrală) a colindătorilor ce lăudau pe Dumnezeu prin cuvintele colindei şi urau la sfârşit bunăstarea casei, era investită masa cu atribute augurale: masa înconjurată de colindători urma să fie plină, atât de bucate, cât şi de meseni, tot anul următor;
·    exista o corindă a fetei şi o corindă a feciorului, care, cântate, vorbeau despre o posibilă căsătorie a doi tineri şi era o formulă prin care se încerca inducerea norocului pentru viitorul cuplu;
·    fata făcea un colac special pentru iubitul ei şi îl punea pe masă înaintea venirii cilinătorilor şi i-l dădea celui pe care îl dorea ca soţ; ceilalţi colindători primeau şi ei colaci sau coci;
·    feciorii strângeau toţi colacii, de la toate casele şi îi depozitau într-un loc stabilit anterior: cea mai mare parte a acestor colaci se vor servi de tinerii satului care vor participa la danţul din serile sărbătorilor; danţul se organiza iniţial la o şură sau la o casă nouă sau la casa unei bătrâne care le oferea spaţiul, iar ulterior – la căminul cultural;
·    în cele mai multe sate, colinda începea de la casa preotului, care binecuvânta colindătorii;
·    la colindat umbalu şi copiii, care primeau mere, nuci şi colaci sau cocuţi;
·    deşi colindele creştine, recente, acoperă cea mai mare parte a repertoriului colindătorilor, înca mai există sate din Sălaj unde se mai pot auzi colinde precreştine, vechi, centrate pe tema vânătorii, a probelor iniţiatice sau a bogăţiei din gospodărie;
·    la jumătatea secolului trecut, etnografii români au mai cules încă din satele sălăjene colinde care aveau ca punct de plecare tema Mioriţei;
·    tradiţia impune interdicţia colindatului în afara segmentului temporal acoperit de sărbătorile de iarnă, sub sancţiunea unor întâmplări nefericite, cu substrat magic: va cădea grindină, vor arde lanurile, va fi nenoroc în casă.

Adevarul