Esenţială mi se pare pentru viaţa în Biserică, pentru viaţa duhovnicească, legătura de început pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Dumnezeu a venit pe pămînt să facă un Legămînt cu neamul omenesc, un Nou Legămînt, un Legămînt al harului, un Legămînt pecetluit prin scump sîngele Său. Ne invită pe toţi să răspundem chemării Lui: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă! întreaga Evanghelie este o invitaţie pe care Hristos o face neamului omenesc şi, totodată, o lămurire a felului în care noi putem răspunde acestei invitaţii.
Care este începutul intrării noastre în Biserică? Inceputul este pocăinţa. Acestea sînt primele cuvinte cu care Şi-a început Hristos predica, aceasta este prima chemare a Sfîntului Proroc şi Inaintemergător Ioan: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Impărăţia cerurilor!
Pocăinţa este un proces foarte complex, care cuprinde şi marchează întreaga noastră viaţă. Pocăinţa nu este un act, pocăinţa este o mişcare neîntreruptă, o smucire a inimii din mlaştina păcatului şi a indiferenţei, pentru a se îndrepta către Dumnezeu, către Ziditorul său.
Aşadar a răspunde chemării lui Hristos, a fi atins de cuvintele Lui sfinte înseamnă a tresări din amorţeala de care sîntem cuprinşi cu toţii pentru a înţelege că sîntem bolnavi, că sîntem muritori, că nu sîntem ceea ce am putea şi ar trebui să fim. Inseamnă să înţelegem că toate sînt deşertăciune – nu pentru că nu ar fi frumoase, nu pentru că nu ar fi adînci şi cuprinzătoare, ci pentru că, aşa cum le vedem noi şi cum le trăim în această viaţă pămîntească, ele nu pot rămîne veşnice, ele vor dispărea. Şi, din această ca uză, înţeleptul Solomon le numeşte deşertăciune. Deşertăciune nu sînt doar bogăţiile materiale, deşertăciune nu este doar slava lumii, ci deşertăciune sînt toate gîndurile şi aspiraţiile noastre cele mai de taină, toate îndrăgostirile noastre, toate uimirile noastre omeneşti, pentru că ele, într-o bună zi, dispar.
Aşadar aici este începutul pocăinţei, în această tresărire, că, iată, toate sînt deşertăciune dacă nu ne vom îndrepta către Ziditorul nostru.
Acelaşi înţelept Solomon ne îndeamnă: Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele despre care vei zice: nu-mi găsesc nici o plăcere în ele. în clipa în care această tresărire s-a produs, sufletul nu-şi mai află odihna. El înţelege că toate cîte le are nu sînt îndestulătoare. Nu-l mai satură nimic şi atunci el caută, caută locul odihnei sale, caută frumuseţea şi bunătatea şi veşnicia pierdute, pe care, prin această atingere a harului, începe să le intuiască şi după care începe să înseteze. Şi unde altundeva se află toate acestea dacă nu în Dumnezeu, dacă nu în Biserică?
Şi iată că omul vine în faţa bisericii, păşeşte pragul casei lui Dumnezeu. Pe cine găseşte el acolo? Găseşte un preot, un om ca şi el, căruia trebuie să-i descopere întreaga sa viaţă, întreaga sa frămîntare, întreaga sa durere şi dorul său de care este sfîşiat.
Intrarea în Biserică se face prin Spovedanie, prin mărturisire, mărturisire pe care o facem unui om ca şi noi, dar unui om pe care Dumnezeu l-a pus în faţa noastră, pe care l-a uns cu harul Său şi căruia i-a dat, i-a încredinţat această putere, de necuprins cu mintea, de a ierta fărădelegile noastre, de a le dezlega şi de a ne repune în legătură cu Hristos.
De ce trebuie să facem această mărturisire? De ce, mă rog, Dumnezeu are nevoie să audă din gura noastră viaţa noastră? Spun viaţa noastră, nu păcatele noastre, pentru că Spovedania nu este o simplă contabilizare şi enumerare a faptelor rele pe care le facem, ci o descoperire a sufletului nostru în complexitatea sa, în cele rele, dar şi în aspiraţiile noastre de taină, care, desigur, nu sînt întotdeauna lipsite şi de frumuseţe.
Venim în faţa lui Dumnezeu şi ne descoperim pe noi înşine pentru că astfel răspundem lui Hristos, Care S-a pogorît din cer pentru a Se face cunoscut şi descoperit nouă. Hristos a zis ucenicilor Săi: Iată, v-am numit pe voi prieteni, pentru că cele pe care le-am aflat de la Tatăl Meu vi le-am descoperit vouă… V-am făcut vouă cunoscut numele Lui.
Aşadar, mai înainte de a ne descoperi noi lui Dumnezeu, de a ne mărturisi Lui, însuşi Dumnezeu vine şi Se mărturiseşte nouă, ni Se descoperă nouă. Zice: „Iată, toate vi le-am spus vouă, vi le-am descoperit”. De ce? Pentru că aşa este dragostea.
Cînd iubim, vrem să ştim totul despre cel pe care îl iubim şi ne descoperim şi pe noi în întregime lui. Voim să ne descoperim, să ne mărturisim celui iubit. Din această cauză Samson a putut fi prins în mreje, pentru că s-a mărturisit Dalilei. Ne mărturisim celor pe care îi iubim. Venim la Dumnezeu să ne descoperim pe noi înşine ca răspuns la descoperirea Sa nouă.
Şi ce avem de spus noi lui Dumnezeu? Putem noi spune ca şi Hristos: „Eu sînt Viaţa, Eu sînt Calea, Eu sînt Adevărul, Eu sînt Lumina”? Nu putem. Pentru că am fi mincinoşi. „Nu, Doamne, Tu eşti Adevărul, dar eu m-am îndepărtat de la Adevăr, Tu eşti Lumina, dar eu m-am întunecat, Tu eşti Calea, dar eu am rătăcit. Primeşte-mă şi fă-mă înapoi aşa cum m-ai gîndit Tu, aşa cum am fost la Tine înainte de cădere!”
Toate acestea, desigur, fiecare dintre noi le poate spune lui Dumnezeu în toată vremea, în inima sa, în cămăruţa sa. Dar iată că este foarte important, şi Biserica ne cheamă să le spunem şi unui om, nu unui om oarecare, ci duhovnicului nostru.
Viaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, harul de a putea lupta împotriva răului din noi, ni se dau printr-un om, harul tămăduitor, harul lucrător.
Dacă Botezul este naşterea cea de sus, naşterea în Duh, Spovedania, şi acest har pe care îl primim în ea, este o înnoire a Botezului, este o naştere cu adevărat. Sfîntul Simeon Noul Teolog spune un cuvînt greu în acest sens, dar, pînă la urmă, nu putem să nu fim de acord cu el. Sfîntul Simeon spune că naşterea duhovnicească de către duhovnic este poate mai importantă chiar decît Botezul. Desigur, nimeni fără Botez nu ar putea fi născut de către duhovnic. Dar, dacă nu avem această naştere pentru Evanghelie (expresia aparţine Apostolului Pavel), de către un părinte duhovnicesc care să ne călăuzească la calea mîntuirii, nu putem folosi darurile primite la Botez.
Sîntem ca un cămătar, sîntem ca un paznic al unei vistierii nemaipomenite, dar care a pierdut cheia. Cheia cu care noi deschidem uşa vistieriei nestricate a darurilor dumnezeieşti pe care le primim în Sfîntul Botez ne-o dă duhovnicul. De aceea, această legătură este început, temelie şi sfîrşit al vieţii în Biserică.
De ce Dumnezeu nu lucrează direct cu oamenii Săi? Pentru că este smerit şi a venit să ne înveţe smerenia! Lucrarea de mîntuire pe care o face Hristos este spre a surpa mîndria diavolească ce a pătruns în noi şi a restabili dragostea, care este mai întîi smerenie. De aceea, Dumnezeu, ca răspuns la trufia celui care a voit să-şi pună scaunul său mai presus de ceruri, vine pe pămînt în chip de rob, Se naşte într-o peşteră, creşte printre oameni cu o viaţă obişnuită, refuzînd slava lumii acesteia, bogăţiile şi toate deşertăciunile ei pentru ca mai bine să se vadă strălucirea slavei Sale. Şi, pentru că Dumnezeu atît de mult preţuieşte smerenia – pentru că smerenia şi dragostea sînt cele pe care le-am pierdut noi prin viclenie, ascultînd de diavol -, El ne pune să ne smerim, să ne mărturisim nu doar Lui – pentru că ce mare lucru este să te mărturiseşti Celui Atotsfînt? -, ci ne pune în faţa unui om ca şi noi, ca înaintea lui să ne smerim, descoperindu-ne urîciunea noastră.
Niciodată Dumnezeu nu a lucrat doar direct cu sfinţii Săi, nici cu prorocii, nici cu apostolii. Samuil, cînd era copilandru, a primit înştiinţare de la Dumnezeu în vis că este ales şi trei nopţi la rînd a refuzat acest vis, mergînd la părintele său duhovnicesc şi întrebîndu-l ce este asta. Sfîntul Apostol Pavel a primit Evanghelia prin descoperire – el însuşi mărturiseşte că n-am primit Evanghelia de la oameni (şi aflăm din Faptele Apostolilor cum a primit-o, prin descoperire dumnezeiască în calea spre Damasc, cînd Hristos i S-a arătat în toată Slava Sa şi l-a orbit); cu toate acestea, Apostolul Pavel nu s-a încrezut în cugetul său şi, cînd a venit vremea, s-a suit la Ierusalim la Petru, la Ioan, ca să le descopere Evanghelia pe care o primise el din cer şi pe care o propovăduise destulă vreme împreună cu Varnava. Le-o descoperă ca să o supună judecăţii lor şi, prin aceasta, să-şi arate smerenia. A mers la ei ca la părinţii săi duhovniceşti. Aşa a făcut Dumnezeu cu toţi sfinţii Săi, fiecare dintre ei a primit daruri prin părinţii duhovniceşti.
Cu toate acestea, duhovnicul nu este un al doilea Dumnezeu, duhovnicul este slujitor al lui Dumnezeu. Este foarte important să ne apropiem de duhovnic în spiritul nostru ortodox. Şi am pornit să vorbesc despre acest lucru pentru a recapitula cele zise de către Sfinţii noştri Părinţi despre relaţia dintre duhovnic şi ucenic.
Ultimele cărţi care apar acum pe piaţa duhovnicească – îngăduiţi-mi acest cuvînt -, mai toate, vorbesc despre duhovnic şi despre ucenici harismatici. Noi sîntem prinşi între două modele, două căi. Citim astăzi despre vieţuirea minunată a cuvioşilor contemporani de pe Sfîntul Munte, citim despre Gheron Iosif, despre Părintele Efrem de la Katunaki, despre alţi părinţi din Sfîntul Munte care au avut această harismă a ascultării, care au avut duhovnici sfinţi şi care au trăit această lucrare şi nevoinţă la măsura pe care o găsim descrisă în vechile Paterice, în obştile Sfinţilor Antonie, Pahomie sau Varsanufie şi Ioan. Ceea ce citim acolo reprezintă treptele de sus ale acestei nevoinţe a ascultării. Citindu-le, pentru că sînt scrise în duhul atît de dulce al Bisericii, ni se par tot atît de lesne de îndeplinit şi foarte degrabă încercăm să le transpunem în viaţa noastră. Pentru că, aşa cum sîntem, din ceea ce citim acolo, nu avem decît două posibilităţi: sau cădem în deznădejde, pentru că nu vedem în noi această putere de a asculta, vedem doar cît de departe sîntem de virtutea acestor cuvioşi şi, din această cauză, deznădăjduim şi refuzăm tot ceea ce citim, socotind că este o exagerare; sau, mînaţi de o părere prea bună despre noi înşine, încercăm degrabă să le aplicăm în viaţă şi, în scurtă vreme, începe să ni se pară că ne apropiem de aceşti părinţi. Şi acesta este un mare risc.
Parintele Savatie Bastovoi
Singuri in fata libertatii, EDITURA CATHISMA
Cumpara cartea „Singuri in fata libertatii”
CrestinOrtodox
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 