Pe măsură ce începi să realizezi că miezul existenței umane trece dincolo de lumea văzută, că ceea ce se vede e doar un văl amăgitor, că mai există în om și o lume ascunsă, a emoțiilor și a trăirilor spirituale, atunci afli și că esența credinței nu se află nici în discurs, nici chiar în viața morală, ci se plasează undeva lăuntric, departe de ochii lumii, adică s-ar putea spune că este acoperită. De pildă, smerenia despre care vorbesc toți Sfinții Părinți este o realitate cu totul inaccesibilă, atât de tainică, încât a fost asumată chiar și de Hristos la întruparea Sa. Sfântul Isaac Sirul definește smerenia drept „acoperământul lui Hristos”. La fel dragostea sau rugăciunea sunt evenimente ce nu pot fi definite numai după ceea ce exprimă omul în afara lui, prin diverse atitudini, întrucât înlăuntrul inimii îndrăgostite sau rugătoare se nasc experiențe tainice, de neînțeles celorlalți. Se știe că Apostolul Pavel poruncește femeilor ca în momentul rugăciunii să poarte un văl, un acoperământ pe cap, ca semn de supunere, pentru îngeri (cf. 1 Cor. 11, 10). Astfel, vălul devine semnul interferenței lumii omenești cu una mai înaltă și mai apropiată de Dumnezeire, cea îngerească. Apoi, în spațiul bisericii vedem că Sfântul Altar e despărțit de naos prin catapeteasmă, adică un fel de acoperământ ce blochează privirea ochilor, dar care în același timp ne semnalează că dincolo de acel baraj se află ceva tainic. În acel loc se desfășoară lucrul cel mai însemnat și mai dumnezeiesc al credinței noastre: prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele lui Hristos. Și exemplele pot continua. Însă un lucru trebuie bine reținut: acoperământul nu este întâmplător. Rolul său e bine determinat: pe de-o parte barează privirea ochilor trupești, iar pe de alta trimite spre o altă realitate, mai profundă decât cea văzută.
Citește în continuare ‘Acoperiri și dezgoliri’
Comentarii recente