Mărturisiri de credinţă ortodoxă

În calitate de „trup al lui Hristos”, Biserica este o instituţie vie, dinamică, activă într-un anumit cadru istoric, geografic, cultural. Biserica îşi păstrează identitatea, deşi unele elemente se schimbă de la o epocă la alta. Ea se adaptează prin iconomie.

Sfânta Tradiţie s-a fixat în Noul Testament şi în scrierile patristice din primele opt veacuri creştine, însă şi după această perioadă Biserica a continuat să dezvolte şi să explice aspecte ale învăţăturii, formând tradiţia bisericească, care îşi are originea în tradiţia apostolică ce are caracter statornic.

Aspectul dinamic al tradiţiei reprezintă prelucrarea, explicarea şi dezvoltarea în acord cu nevoile lăuntrice ale Bisericii a aspectului statornic. Datorită tradiţiei dinamice s-au formulat Mărturisirile de credinţă. Acestea sunt o formă de propovăduire a credinţei creştine după perioada patristică. Ele au constat din alcătuirea şi publicarea unor lucrări cu caracter expozitiv şi conţinut dogmatic, cunoscute drept Mărturisiri de credinţă. Acestea au reprezentat expresii ale credinţei ortodoxe în vremuri în care Biserica se confrunta, pe de o parte, cu expansiunea politică şi religioasă musulmană, iar pe de alta, cu prozelitismul occidental reprezentat de catolicism şi protestantism, a căror învăţătură se voia a fi transmisă în rândul creştinilor ortodocşi din Răsărit.

Cele mai cunoscute Mărturisiri de credinţă sunt Mărturisirea Sfântului Mitropolit Petru Movilă, 1642, şi Mărturisirea Patriarhului Dositei, lucrări care s-au bucurat de girul autorităţii celor patru scaune patriarhale istorice. La acestea se adaugă Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, Mărturisirea lui Ghenadie Scholarios, Răspunsurile Patriarhului Ieremia II, Mărturisirea lui Mitrofan Critopoulos.

Mărturisirile de credinţă premerg şi devin surse de inspiraţie şi model de alcătuire a unor expuneri de credinţă, catehismele de mai târziu.

Ziarul Lumina