Revelaţia naturală

Revelaţia divină este descoperirea lui Dumnezeu față de oameni. Dumnezeu ni se revelează pe cale naturală şi pe cale supranaturală.

Revelaţia naturală reprezintă descoperirea pe care Dumnezeu o face prin natură, unde şi-a imprimat pecetea Sa ca autor al acesteia şi ei îi corespunde în om, ca organ de sesizare şi primire, raţiunea luminată de credinţă. Studiind natura, lumea înconjurătoare, orice element al creaţiei şi meditând asupra istoriei şi propriei vieţi interioare, mintea se poate ridica la o cugetare mai înaltă despre Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, stabilind unele concluzii despre raţionalitatea creaţiei care nu poate fi doar rodul întâmplării, ci al lucrării unei fiinţe atotputernice, atotînţelepte şi iubitoare, care este Dumnezeu Ziditorul. Toată creaţia se conduce după nişte legi imprimate în structura ei de la început şi care nu pot fi explicate prin hazard. Sfânta Scriptură face trimiteri clare la acest mod de descoperire a lui Dumnezeu prin lucrarea văzută în creaţie. Psalmul 18, 1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd, înţe­le­gându-se din făpturi, adică veşnica lui putere şi dumnezeire” (Romani 1, 20), iar în cuvântarea din Areopag Sfântul Apostol Pavel proclamă: „Dumnezeu nu este departe de fiecare dintre noi şi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem… El dând tuturor viaţă, suflare şi de toate” (Fapte 17, 27-28 şi 25). Dar cerurile „spun slava lui Dumnezeu” numai pentru cei care le privesc cu credinţă. Revelaţia naturală nu epuizează relaţia lui Dumnezeu cu lumea, căci în Sfânta Scriptură citim: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18) şi El este „invizibil, incomprehensibil şi inexprimabil” (Sfântul Ioan Damaschin). ­Cunoaşterea mai deplină se face prin revelaţia supranaturală, ­dar nici aceasta nu epuizează relaţia lui Dumnezeu cu lumea.

Ziarul Lumina