Sinuciderea Sufletească [Cuvânt de învățătură] – Părintele Calistrat 14.12.2018

Planurile omului și zâmbetul lui Dumnezeu

Se spune adesea că, atunci când ne facem planuri, Dumnezeu zâm­bește. Poate că este un zâmbet vesel sau este un surâs trist, așa cum îl mai schi­țează uneori bunicii în colțul gurii când văd că nepoții au crescut și misiunea lor s-a cam încheiat. Poate că Dumnezeu vede, pe de o parte, râvna noastră de a așeza lucrurile pe un făgaș normal și de a-i ajuta pe alții prin planurile pe care le facem și atunci ne binecuvântează tainic eforturile sau, din contră, vede egoismul și ambiția nemăsurată care ne cuprind inima, invidia față de succesele altora, orgoliul și trufia care ne împing la planuri grandioase numai pentru a fi lăudați de ceilalți.

Tipicul cel Mare

Tipicul este cartea care conţine regulile şi rubricile care în Bise­rica Ortodoxă stabilesc desfăşu­rarea şi ordinea cultului divin pentru fiecare zi din an. În uzul monahal, tipicul mănăstiresc include atât regulile de vieţuire în mănăstire, cât şi pravila de ru­găciune. Cărţile liturgice folosite în prezent de Biserica Ortodoxă îşi au originea în mănăstiri sau au fost puternic influenţate de practicile călugăreşti. Slujbele zilnice din Biserica Ortodoxă reflectă tradiţiile şi practicile monastice, în special cele din principalele centre unde au apărut şi s-au dezvoltat, Mănăstirea Sfântului Sava din Ţara Sfântă şi Mănăstirea Stu­dion din Constantinopol.

Crăciunul, un timp al îmbunătățirii noastre

Cele patruzeci de zile de post sunt închinate lui Dumnezeu și revelației pe care Acesta vrea să o transmită despre El-Însuși. Este o perioadă în care suntem chemați să actualizăm ceea ce este mai bun atât din noi înșine, cât și din copiii noștri. Postul Crăciunului se conturează în jurul privegherii, al vigilenței față de păcat, al privegherii în așteptarea luminii dumnezeiești, al uimirii, al generozității. Acum învățăm să primim darul lui Dumnezeu, Care ni se dă El-Însuși, și să ne oferim pe noi înșine ca dar Lui și celorlalți.

Trădarea

„În vremea aceea Iisus era ziua în templu și învăța, iar noaptea, ieșind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor. Și tot poporul venea dis-de-dimineață la El în templu, ca să-L asculte. Iar atunci se apropia sărbătoarea Azimelor, care se chema Paști. Dar arhiereii și cărturarii căutau cum să-L omoare; căci se temeau de popor. Și a intrat Satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Și, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii și cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat și s-au învoit să-i dea bani. Iar el a primit și căuta prilej să-L dea lor fără știrea mulțimii. Deci, a sosit ziua Azimelor, în care trebuiau să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm.” Luca 21, 37–38; 22, 1–8

14 decembrie – Sfinții Mucenici Tirs, Calinic, Filimon și Apolonie [ TRINITAS TV ]

EVANGHELIA ZILEI: 2018-12-14

VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca (XX, 19-26)

n vremea aceea cărturarii şi arhiereii căutau să pună mâna pe Iisus în chiar ceasul acela, dar se temeau de popor; că înţeleseseră că împotriva lor a spus El această parabolă. Şi, pândindu-L, au trimis iscoditori care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi a puterii guvernatorului. Şi L-au întrebat, zicând: „Învăţătorule, ştim că drept vorbeşti şi înveţi şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine să dăm dajdie cezarului, sau nu?“ Iar El, pricepându-le vicleşugul, le-a zis: „De ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un dinar! A cui efigie şi a cui inscripţie le are pe el?“ Iar ei au zis: „Ale cezarului“. Şi El a zis către ei: „Atunci, daţi-i cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu!“ Şi nu L-au putut prinde în cuvânt în faţa poporului; şi mirându-se de răspunsul Lui, au tăcut.

Apostolul Zilei: 2018-12-14

VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Evrei (VII, 18-25)

raţilor, porunca dată întâi se desfiinţează, pentru neputinţa şi nefolosul ei; căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Ci încă a fost la mijloc şi un jurământ, căci, pe când aceia s-au făcut preoţi fără de jurământ, El S-a făcut cu jurământul Celui ce I-a grăit: «Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec». Cu aceasta, Iisus S-a făcut chezaşul unui mai bun testament. Apoi acolo s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi împiedica să dăinuiască. Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare. Pentru aceasta, şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie, prin El, de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei.