Oamenii care nu mor niciodată

Expresia „om mort” mi se pare nepotrivită. Mai corect ar fi să spunem, cred, „cel plecat”, adică cel plecat într-o altă lume, în existenţa căreia noi credem, bazându-ne pe Cuvântul lui Iisus care spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Nu murim niciodată. Trăim de două ori: o existenţă mică, terestră, limitată, după care închidem ochii trupului şi trăim celălalt mod de existenţă, viaţa sufletului. Aceasta este tragedia omului care trăieşte voluntar în păcat, dar şi fericirea lui, dacă ascultă de poruncile Domnului arătate în Biblie şi propovăduite de Sfânta Biserică.

Aşadar, omul este alcătuit din două elemente distincte: trup şi suflet. După sfârşitul vieţii omului, trupul se desface în elementele chimice din care a fost alcătuit, iar sufletului, în a patruzecea zi după despărţirea de trup, i se face judecata particulară, adică personală (Evrei 9, 27), după care este aşezat într-un loc provizoriu, bun sau rău, până la judecata generală (I Tesaloniceni 4, 17). De aceea Biserica, în răstimpul celor 40 de zile de la moartea omului, în virtutea dragostei, se roagă Domnului, prin Sfinte Liturghii şi parastase, pentru odihna şi iertarea păcatelor lui.

Un mare mărturisitor creștin: Preotul Constantin Sârbu,

Editura Bonifaciu, București, 2008, pag. 269

Doxologia