08
apr.
20

Suferința și boala – cale spre bucuria cea veșnică

Răbdarea în vremuri de încercare presupune asumarea și acceptarea suferinței, fără ­revoltă sau întristare, ci cu credință neclintită în Dumnezeu și cu nădejde puternică în ­ajutorul Lui. Răbdarea în clipe de încercări nu înseamnă însă resemnare sau pasivitate, nu înseamnă renunțarea la mijloacele de vindecare pe care medicina le propune. Omul nu trebuie să-și aștepte resemnat sfârșitul, ci, dimpotrivă, cunoscând faptul că boala este o anomalie, o denaturare a stării sale naturale, trebuie să încerce să-și recapete sănătatea trupească, pentru ca astfel ­întreaga sa ființă, și trup, și suflet, să poată lucra pentru mântuire.

Cu adevărat, după cuvântul Psalmistului, judecățile lui Dumnezeu sunt „adânc mare” (Psalmul 35, 6), care nu poate fi pătruns de mintea omenească. De multe ori ne întrebăm de ce vin asupra noastră încercări și necazuri de tot felul, care este cauza lor și cum putem să le depășim. De ­câteva săptămâni, întreaga lume trăiește tot felul de sentimente de confuzie, de neliniște, de îngrijorare, de teamă, sau chiar de panică,  la gândul că boala ar putea pune stăpânire peste tot mai mulți dintre noi. Nu intenționăm să facem aici o cercetare a comportamentului omului modern în fața unor astfel de provocări, ci ne vom limita la câteva reflecții cu privire la raportarea creștinului față de boală, suferință, necazuri și alte încercări, luând ca punct de pornire învățătura Sfinților Părinți.

Întâi de toate, trebuie spus că nimic din ceea ce se întâmplă nu se petrece în afară de Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Totul e de la Dumnezeu, și cele bune, și necazurile; dar unele necazuri sunt după bună voirea, altele după iconomia, altele după îngăduința Lui”. Noi nu cunoaștem rațiunile care stau în spatele unor astfel de încercări, deși oamenii duhovnicești reușesc să le pătrundă sensul. Uneori bolile, suferințele și necazurile pot avea un rol pedagogic, și anume de a ne ajuta să privim introspectiv asupra vieții noastre spirituale: să ne îndreptăm, dacă nu suntem pe calea cea bună, sau să ne întărim duhovnicește, dacă suntem căldicei. „Boala e o lecție de la Dumnezeu, ­fiindu-ne de ajutor în sporirea noastră, dacă o primim cu mulțumire de la El”, ne învață sfinții Varsanufie și Ioan. Desigur, e greu să primești boala și suferința cu mulțumire, dacă nu ai o asemenea înțelegere a sensului vieții pe acest pământ și nu te poți detașa de cele lumești. Cel care are însă nădejdea că toate cele de aici sunt o pregătire pentru viața viitoare și că pregătirea presupune încercare primește necazurile cu supunere și răbdare, bine știind că în ele se ­ascund – cum spune Sfântul Simeon ­Metafrastul – „slava și bucuria bunătăților cerești”.

Răbdarea în încercări presupune asumarea și acceptarea suferinței, fără revoltă sau ­întristare, ci cu credință neclintită în Dumnezeu și cu nădejde puternică în ajutorul Lui. ­Răbdarea în încercări nu înseamnă însă resemnare sau pasivitate, nu înseamnă renunțarea la mijloacele de vindecare pe care medicina le propune. Omul nu trebuie să-și aștepte resemnat sfârșitul, ci, dimpotrivă, ­cunoscând faptul că boala este o anomalie, o denaturare a stării sale naturale, trebuie să încerce să-și recapete sănătatea trupească, pentru ca astfel întreaga sa ființă, și trup, și suflet, să poată lucra pentru mântuire.

În acest sens, creștinul trebuie să știe că, pe lângă tratamentul medical, de real folos este și medicamentul duhovnicesc: rugăciunea. Așa ne sfătuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să alergăm necontenit la Dumnezeu, în orice necaz să căutăm mângâierea Lui; în orice nenorocire,  mila Lui, izbăvirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui. Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile, Dumnezeu le poate pune ­capăt, le poate îndrepta”.

Biserica îi asistă pe cei bolnavi prin rugăciuni speciale pentru aceștia, între care Sfântul Maslu reprezintă, prin excelență, Taina vindecării trupești și sufletești. În plus, Sfânta Liturghie, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui ­Hristos, „antidot împotriva morții” – cum o numește Sfântul Ignatie Teoforul -, rămâne adevăratul izvor de întărire sufletească și trupească. Sfântul Grigorie Teologul, în Scrisorile sale, dă mărturie despre efectele binefăcătoare ale Sfintei Liturghii asupra celui bolnav. Vorbind despre tatăl său, acesta spune că singura lui ușurare în durerile pe care i le pricinuia boala era Dumnezeiasca Liturghie, „în timpul căreia durerea înceta, de parcă asculta de vreun edict de interzicere”.

Știm cum trebuie să ne comportăm față de cel bolnav: să-l cercetăm (cf. Matei 25, 36), mai puțin știm însă cum trebuie să ne comportăm ca bolnav. Boala poate fi o piatră de poticnire pentru cel aflat în suferință, dar poate fi totodată și un mijloc de dobândire a Împărăției cerurilor. Totul depinde de felul în care ne asumăm boala și ne purtăm crucea. De aceea, într-una din ­rugăciunile Bisericii, noi ne rugăm așa: „Înmulțește-ne, Doamne, ostenelile, ispitele și durerile, dar să ne înmulțești împreună și să ne prisosești și răbdarea, și puterea, ca să putem răbda toate câte ni s-ar întâmpla”. Așadar, atunci când ispitele și necazurile se înmulțesc, să rugăm pe Dumnezeu să înmulțească și harul, care dă puterea de a le îndura și a le învinge.

Ziarul Lumina


0 Responses to “Suferința și boala – cale spre bucuria cea veșnică”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Blog Stats

  • 311.859 hits

Arhive


%d blogeri au apreciat: