Lucrarea harului

„În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și i-a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.” Marcu 8, 22-26 (Iisus vindecă un orb)

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia IX, 7-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 130-131

„Lucrarea harului lui Dumnezeu în om și darul Duhului Sfânt, pe care se învrednicește a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă și cu îndelungă-răbdare prin încercări și ispite, că libertatea voinței (omenești) este încercată prin multe strâmtorări. Atunci când (un astfel de om) prin nimic nu întristează pe Duhul, ci din contră este în acord cu El prin împlinirea, cu ajutorul harului, a porun­cilor, atunci se învrednicește să dobândească libertatea față de patimi și înfierea Duhului, care în taină se arată, bogăția cea duhovnicească și înțelep­ciu­nea, care nu este din lu­mea aceasta, de care se fac păr­tași cei ce sunt creștini cu adevărat. De aceea, ei se deosebesc întru totul de toți oamenii care au duhul lumii acesteia, (de așa zișii) înțe­lepți și pricepuți. Un astfel de om pe toți oamenii îi judecă (I Corinteni 2, 15), după cum este scris. El cunoaște pe fiecare de unde (inspirându-se) vor­bește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvâr­șirii) se află, însă pe el nici unul dintre oamenii care au duhul lumii nu poate să-l cunoască și să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaște ca pe unul ce este asemenea lui, după cum spune Apostolul: Cele duhov­nicești prin cele duhovnicești se lămuresc. Însă omul cel firesc nu primește pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt pentru el o nebunie. Omul cel duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nimeni nu-l judecă (I Corinteni 2, 14-15). Un astfel de om leapădă și disprețuiește lucrurile care sunt (iubite și) slăvite în lumea aceasta, cu bogăția, desfătarea, plăcerea, ba chiar și cunoașterea. Că după cum acela care este cuprins de fierbințeală și arde dis­prețuiește și leapădă orice hrană și băutură, fie ea oricât de plăcută – pentru că fierbințeala îl arde și îl muncește -, la fel sunt și aceia care ard de dorul cel ceresc, curat și sfânt al Duhului, cărora le-a fost rănit sufletul de iubirea lui Dumnezeu și de focul cel ceresc și divin, (foc pe care) Domnul (însuși) a venit să-l pună pe pământ – și vrea numaidecât să se aprindă – (de acest foc), fiind foarte mult munciți și arzând de dorul cel ceresc după Hristos. (…) De această dreptate (aprinzându-se cineva), nimic din cele cerești, din cele pământești sau de sub pământ nu-l poate despărți (de Hristos).”

Pr. Narcis Stupcanu

Ziarul Lumina