Bisericile ortodoxe dețin, cel puțin în România, cel mai bogat, vast și vechi patrimoniu. De la arhitectură la sculptură, de la pictură la mobilier, de la candelabre la clopote și de la racle la recuzita liturgică – totul ne arată varietatea și complexitatea acestui domeniu de excelență care aparține Bisericii. Istoria românilor se suprapune peste cea mai veche instituție a Țării, Biserica sa. De aceea, vreme de secole totul a fost îngemănat, în simfonie vizibilă (cu mai multă sau mai puțină armonie în culise), între Stat și Biserică. Modelul bizantin – domnitorul și arhiereul – a funcționat în toată perioada Evului Mediu, până la modernitatea adusă de furtunoasa domnie a lui Al.I. Cuza. Atunci Biserica a fost despărțită de Stat la modul abrupt, dar și benefic, pe alocuri. Nu este momentul să reiau acum toată această pagină complicată a istoriei care a produs senzație până și în cancelariile europene ale epocii, agitate de lobby-ul fanariot. Grecii nu s-au mulțumit cu cele 51 de milioane de lei net drept compensații pentru mănăstirile „închinate”, trecute de-acum în patrimoniul tânărului stat român unificat. Și asta în condițiile în care veniturile anuale totale ale țării erau puțin sub această sumă „compensatorie”, iar datoria publică atinsese pragul de peste 10 milioane de lei. Așadar, o ofertă generoasă financiar, pe care clerul superior grec a refuzat-o acum aproape 160 de ani, în urma Legii secularizării, lege care a avut și victime colaterale: Biserica națională, rămasă pe loc (cler și popor) în urma plecării fanarioților. Căci toate averile, resursele și bunuri bisericești au fost secularizate, la „pachet”, și aici apare partea dureroasă a acestei povești tulburi…
Citește în continuare ‘Demnitate estetică, normă vizuală, profunzimi liturgice’
Comentarii recente