Duhovnicia este nu istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc; ea înglobează pe toate acestea, dar duhovnicia este duh, și este adevăr: cuvintele Mântuitorului! Și iar cuvintele Mântuitorului: „Este duh, și este viață”, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm și în rugăciune să fie primit și căutat de ucenicii noștri. […]
Citește în continuare ‘Lucrarea duhovniciei este lucru dumnezeiesc’
Dacă putem să rânduim în așa fel viața noastră încât să dăm, cum spune întrebarea, mai mult timp pentru rugăciune, mai mult efort, sigur că da. Dar nu știu cum să o spun, fiindcă fiecare aveți viața diferită pe care nu o cunosc. Nu o cunosc fiindcă noi, în Apus, trăim mai rău decât aici. Apusul va năvăli și aici și tare mă tem că o să vedeți și aici cum este acolo.
Mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”. Mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet ce s-a născut în lume; și pentru fiecare suflet alt cuvânt.
În Sfânta Scriptură a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, capitolul 10, versetul 11, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale”. Partea a doua a acestui verset biblic a fost motto pentru cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în urmă cu 15 ani la întronizarea sa din Catedrala Patriarhală, cu titlul: „Comuniune frăţească în Biserică şi misiune spirituală în societate”.
„În vremea aceea, fiind iarăși mulțime mare de oameni și neavând ce să mănânce, Iisus a chemat la Sine pe ucenicii Săi și le-a zis: Milă Îmi este de mulțime, că sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce. Și dacă le voi da drumul la casele lor flămânzi, se vor istovi pe drum, că unii dintre ei au venit de departe. Și ucenicii Lui I-au răspuns: De unde va putea cineva să-i sature pe aceștia cu pâine aici, în pustie? El însă i-a întrebat: Câte pâini aveți? Răspuns-au Lui: Șapte. Și a poruncit mulțimii să se așeze pe pământ. Și, luând cele șapte pâini, a mulțumit, a frânt și a dat ucenicilor Săi ca să le pună înainte. Și ei le-au pus mulțimii înainte. Și aveau și puțini peștișori. Și binecuvântându-i, a zis să-i pună și pe aceștia înaintea lor. Și au mâncat și s-au săturat și au luat șapte coșuri cu rămășițe de fărâmituri. Iar ei erau ca la patru mii. După aceea le-a dat drumul. Și îndată, intrând în corabie cu ucenicii Săi, a venit în părțile Dalmanutei.” Marcu 8, 1-10 (Săturarea celor patru mii)
n vremea aceea, fiind mulţime multă şi neavând ce să mănânce, Iisus i-a chemat la Sine pe ucenici şi le-a zis: „Milă Îmi este de mulţime, că trei zile sunt de când aşteaptă lângă Mine şi n’au ce să mănânce; şi de le voi da drumul spre casa lor flămânzi, se vor istovi pe drum, că unii din ei au venit de departe“. Şi ucenicii Săi I-au răspuns: „De unde va putea cineva să-i sature pe aceştia cu pâine, aici, în pustiu?“ Şi El i-a întrebat: „Câte pâini aveţi?“ Iar ei au răspuns: „Şapte“. Şi El a poruncit mulţimii să şadă jos pe pământ. Şi luând cele şapte pâini, a mulţumit, a frânt şi le-a dat ucenicilor Săi ca să le pună înainte-le. Şi ei le-au pus înaintea mulţimii. Şi erau şi câţiva peştişori. Şi binecuvântându-i, le-a spus să-i pună şi pe aceştia înaintea lor. Şi au mâncat şi s’au săturat şi au luat fărâmiturile rămase, şapte coşuri. Iar cei ce au mâncat erau ca la patru mii. Şi le-a dat drumul. Şi îndată intrând în corabie cu ucenicii Săi, a venit în părţile Dalmanutei.
raților, în Iisus Hristos, prin sângele Lui, avem răscumpărarea și iertarea păcatelor, după bogăția harului Său, pe care l-a făcut să prisosească în noi, întru toată înțelepciunea și priceperea, făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotință, așa cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ – toate întru El, întru Care și moștenire am primit, rânduiți fiind mai înainte – după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale – ca să fim spre lauda slavei Sale noi, cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos. Întru Care și voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, Care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiți de El și spre lauda slavei Sale. Drept aceea, și eu auzind de credința voastră în Domnul Iisus și de dragostea cea către toți sfinții, nu încetez a mulțumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre deplina Lui cunoaștere.
Toți trăim acum și umblăm în umbra morții, căci moartea nu este peste mări și țări, ci este lângă fiecare. Ne înspăimântăm de moartea unuia și a altuia, însă hotărârea cu privire la îndreptarea noastră o amânăm pe viitor, când limba noastră nu va mai putea vorbi.
Luați aminte la voi înșivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu sațiul mâncării și cu beția. Biruitorilor li se amintește că trebuie să-și păstreze cu osârdie arma cu care au dobândit biruința! Și biruința este căpătată, și prada dobândită în urma biruinței este păzită cu una și aceeași armă: postul.
Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în Rai, mai înainte de căderea noastră: cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în Rai și este înnoită în Evanghelie. Să ne înălțăm gândurile la dumnezeiescul așezământ al postului și, prin contemplarea acestui așezământ, să dăm viață, să dăm suflet – ca să zic așa – nevoinței postului.
Considerat anahoret în literatura monahală răsăriteană, Sfântul Cuvios Chiriac e văzut unul dintre marii sihaștri ai Țării Sfinte. Redactând filele despre viețuirea lui îngerească pe pământ, Sfântul Simeon Metafrastul își începe scrierea cu aceste cuvinte: Domnul a spus despre Avraam: Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului (Facere 12, 3), făcând referire la urmașii sfântului. Primele manuscrise ale textelor care prezintă viața marelui ascet se găsesc în mănăstirile Marea Lavră și Iviron din Muntele Athos.
Vă rog să nu vă pierdeți curajul în boală, ci să nădăjduiți. Așezați mâhnirea voastră în Domnul. Căci astfel rânduiește Domnul Dumnezeu, care se îngrijește de mântuirea noastră sufletească, ca fiecare om în această viață să-și aibă crucea pe care trebuie să o poarte, cu supunere de copil față de Tatăl Ceresc.
Există un cuvânt al Domnului spre care trebuie să ne îndreptăm toată atenția și luarea aminte. Este cu neputință să nu vină smintelile[1]. Atunci, dacă așa stau lucrurile, cineva se poate întreba pentru ce omul se îngreunează și rabdă cu greutate când se află într-o stare de război? De vreme ce din capul locului, chiar de la începutul luptei duhovnicești, deviza noastră este „vestirea crucii și a morții”, ceea ce ar trebui să ne preocupe în arătarea feluritelor ispite este să discernem următorul lucru: în ce măsură aceste ispite sunt provocate de o cauză naturală obiectivă, cum se întâmplă, de pildă, cu regulile de igienă ale educației noastre sanitare, sau dacă le-a provocat propria noastră neatenție. În domeniul duhovnicesc, se întâmplă același lucru ca și în legea sănătății, unde diferitele indispoziții nu provin din legi naturale, ci din propria noastră înclinație. Și aceasta se întâmplă pentru că trăim în opoziție cu legile sănătății și irațional, iar astfel se provoacă o stare de disconfort în organismul nostru. Cercetarea noastră nu privește însă faptul că există sminteli și ispite, nici că ne aflăm în linia întâi de foc. Atenția noastră trebuie îndreptată spre a cerceta de unde provin ispitele.
Lucrul primordial în concepția creștină este jertfa; condiția ca să te mântuiești, respectiv ca să luminezi, este să știi să te jertfești. Apostolul Petru, la 
În calendarul creştin ortodox sunt mai mulţi sfinţi cu numele Ciprian, însă doi dintre ei, pomeniţi la date apropiate, au propovăduit credinţa creştină în veacurile al treilea şi al patrulea, în timpuri de aprige persecuţii, au avut slujire episcopală şi au trecut în veşnicie prin mucenicie, iar strălucirea virtuţilor şi minunilor lor a luminat toată creştinătatea: Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian, Episcopul Cartaginei, sărbătorit la 13 septembrie, şi Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian, Episcopul Antiohiei Pisidiei, sărbătorit împreună cu fecioara Iustina la 2 octombrie.
Prin Botez, creştinul ortodox are ca obiectiv existenţial mântuirea şi dobândirea vieţii veşnice din rai, adică din locul iubirii lui Dumnezeu. În rai sunt diferite stări pentru cei drepți, în funcţie de desăvârşirea la care au ajuns în timpul vieţii din această lume trecătoare, ca urmare a credinţei, faptelor bune, dar şi a rugăciunii împletite cu asceza.
Vă sfătuiesc să vă împărtășiți în toate sfintele posturi cu Sfintele lui Hristos Taine; în afara de aceasta, dacă vă îmbolnăviți să nu trimiteți întâi după medic și la farmacie, ci la preotul lui Dumnezeu și rugați-l să vă spovedească și să vă împărtășească.
„Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Ecclesiasticul 3, 1). Prin acest cuvânt, înțeleptul rege Solomon a așezat timpul în clepsidra potrivită, dându-i măsura și rânduiala cuvenită. Este, cu adevărat, o vreme pentru toate, la fel cum există și o vreme a nimicului – „vreme este să dărâmi și vreme să zidești” (Ecclesiasticul 3, 3). Sunt împărății care se clădesc timp de secole doar pentru a se prăbuși într-o clipă, dar sunt și dezastre prelungite după care, în chip miraculos, pot renaște lumi pe care nu le mai credeai cu putință.
Tăcută și discretă, toamna se încuibărește iarăși peste ținut. Culmile împădurite din depărtări stau neclintite, ca niște brațe uriașe ale pământului înălțate către cer, parcă în stare de rugă, mulțumindu-I Domnului pentru binefaceri. Arareori o pală de vânt iscată de nicăieri mișcă agale ramurile de copaci, plină de o părintească grijă ca să nu sfarme încheieturile bătrâne ale codrului, care-și scutură frunzișul veșted, pregătindu-se de un somn prelung. Norii lăptoși de aburi tomnatici acoperă ca o plapumă cerul pământiu, dar, ca la o poruncă, din când în când se risipesc, îngăduind seninului să se întindă ca luciul unui lac, pe care, în depărtări, par a pluti fantastice și nedeslușite corăbii. Măgurile vecinice ale Vovideniei nu întârzie a da semn că, într-adevăr, frunzișul codrului, cândva de un buratic sclipitor, acum stă dogorit de soarele trecutelor zile fierbinți, îmbrăcându-se în straie ruginii, zugrăvind, astfel, un verosimil peisaj autumnal, plin de farmec moldovenesc. Vrând, nevrând, spectacolul oferit an de an de toamna ce se așterne agale pe cărările vieții ne amintește de perindarea vremii, de călătoria noastră către Patria cerească, de prefacerile din propria existență, după spusele proverbului latin „tempora mutantur et nos mutamur in illis” – timpurile se schimbă și noi ne schimbăm în ele.
Dovlecelul (cucurbita pepo) provine din America Centrală şi este utilizat în toate bucătăriile lumii. În România, ca în multe alte ţări, se găsesc mai multe soiuri de dovlecei, în pieţe şi magazine, printre care dovlecelul de vară, denumit zucchini. Nutriţioniştii spun că, indiferent de mărime, culoarea cojii sau a miezului, toate soiurile de dovlecei consumate au efecte benefice asupra organismului nostru.
Alimentele asigură buna funcţionare a întregului organism, dau energia necesară mişcării, combat infecţiile, refac ţesuturile lezate şi încetinesc procesele de îmbătrânire. Pe cât posibil, alimentele trebuie să aibă la bază produse neprelucrate termic şi chimic.
Căderea unui suflet conține în ea dinamica ridicării. Fără cădere, fără prăbușire nu poate fi concepută înălțarea. Singurul care nu a căzut a fost Cel fără de păcat omenesc, născut din veșnicie, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În rest, toți oamenii de sub soare au momente de slăbiciune, în care păcatul rânjește din făptura lor. Iar în spatele păcatului stă triumfător „prințul acestei lumi”, cel care promite fără să aibă, cel care oferă fără să dea, cel care tranzacționează totul, inclusiv suflete – care nu sunt ale lui nici după chip, nici după asemănare, nici după veșnicia pentru care au fost create.
Acceptarea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu a Întrupării şi a Jertfei, trăirea Sa în calitate de Logos înomenit, adică asumarea condiţiei umane prin Întrupare şi Jertfa Sa sfinţitoare prin Pătimirile şi Moartea Sa pe Cruce, poartă denumirea, în limbaj dogmatic, de chenoză. În limba greacă veche, cuvântul chenoză înseamnă „a se deşerta”, „a se goli”, „a se pustii”. Textul scripturistic care vorbeşte cel mai elocvent despre chenoză este cel de la Filipeni, capitolul 2, versetele de la 5 la 11: „Gândul acesta să fie şi în voi care era şi în Iisus Hristos, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume…”.
– Maică Stareţă, i-ai scris urări lui Dimitrie, care acum se căsătoreşte?
Îndrăgostirea şi implicarea într-o relaţie romantică au un efect pozitiv asupra bunăstării psihologice a oamenilor. „Atunci când ne îndrăgostim, lumea se clatină din temelii, preschimbându-se în jurul nostru, nu numai în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, cât şi în tot ce înseamnă experienţa proprie care ne pune în legătură cu lumea. De regulă, această cutremurare este percepută prin mijlocirea noilor perspective luminoase pe care le deschide, înfăţişându-ne un minunat cer şi pământ nou, pe care iubirea, prin miracolul şi taina ei, parcă le recreează dintr-odată” (părintele Filothei Faros). În pofida tiparului emoţional unic al fiecărei relaţii romantice, ele au în comun dinamica dintre forţele care atrag spre simbioză, în idea de a reveni la siguranţa primară cu mama şi cele care atrag spre individualizare, pentru a realiza ceva unic, total personal, ce va da semnificaţie vieţii. Relaţiile romantice ce păstrează aprinsă scânteia îndrăgostirii au mereu un echilibru viu între nevoia de intimitate, siguranţă şi cea de individualizare proprie.
Este obligatorie îndrăgostirea reciprocă între soţ şi soţie?
Vremea când eşti 
Să fiți cu transparență, să fiți sinceri.
Avem de două mii de ani aici cu noi Icoana, sau Chipul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos, pe care milioane de oameni L-au văzut în mii de icoane. Dar nu numai în icoane a fost văzut, ci și în toate Altarele Bisericii, sub forma Euharistică, adică Trupul și Sângele Lui cu care ne împărtășim de atâta vreme!
Odihna silinței și silința odihnei
Biserica ne îndeamnă să ne rugăm atât în particular, cât şi public, prin participarea la sfintele slujbe. Prin aceste moduri de rugăciune, creştinul arată că toate lucrările din viaţa sa au ca temelie binecuvântarea lui Dumnezeu.
Internetul este parte din viața noastră. Comunicăm, căutăm, cumpărăm, socializăm, ne informăm, interacționăm pe mail, rețele sociale, diverse site-uri. Este util, comod și necesar pentru mare parte dintre noi. Comunicarea pe e-mail a devenit un mod natural de a interacţiona, iar aceasta o confirmă statisticile, la nivel mondial, legate de utilizarea e-mailului.
Până acum am văzut relațiile de dragoste ca pe un domeniu separat al vieții: tu și persoana iubită, trăirile voastre, momentele petrecute împreună, voi doi separați de ce înseamnă contextul vieții. În ultimul timp am înțeles că reușita în relația de cuplu înseamnă o conduită corectă și echilibrată a vieții în toate domeniile ei, în afara momentelor când ești împreună cu partenerul. Practic, o relație de dragoste împlinită este consecința a ceea ce am construit până atunci la nivel uman și relațional. 
Ce lecție pilduitoare avem de la spălătoreasă! Și câți alți slujitori ascunși ai lui Dumnezeu, adevărați slujitori, mai sunt pe lume? Iar noi? Foița de staniol are ceva special, este netedă… dar de-o atingi cu mâna, e moale, slabă, de nimic. Câte mistere are viața! Și cât de tainică este calea mântuirii! Și cât de mult trebuie să priveghem, să ne stoarcem inima și să scoatem de acolo toată murdăria! Doamne, ajută-ne!
Dar nu Se oprește aici Izbăvitorul, Cel ce a lucrat mântuirea noastră, ci potrivit evanghelistului a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul și acolo a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți[1]. De îndată ce a încheiat iconomia cea mântuitoare la Iordan, Domnul, dându-ne nouă, prin taina Botezului, intrarea în viață și arvuna harului, ne duce imediat la a doua formă a petrecerii duhovnicești. Prin credință, L-am cunoscut pe Dumnezeu și relațiile noastre cu El, precum și rațiunile și modurile[2] Proniei Lui. În continuare, era firesc să urmeze aplicarea practică a voii Lui, care este descrisă de dumnezeieștile Lui porunci și care vizează curățirea firii noastre stricate de patimi și îndreptarea neorânduielii pe care a provocat-o pervertirea care a venit asupra ei după cădere. Tocmai aici se potrivesc și cuvintele prorocului David: pentru cuvintele buzelor Tale, eu am păzit căi aspre[3]. Acest mod de viețuire practică vrând Hristos al nostru să ni-l predea, a ieșit în pustie. Omul cel vechi cu patimile și poftele lui, legea păcatului, puterea celui rău care stăpânește în mădularele noastre, care de la atâtea și atâtea pricini și prilejuri de a păcătui s-a învârtoșat și a devenit deprindere și faptul că diavolul avea putere și autoritate asupra celor ce păcătuiseră, toate acestea aveau nevoie de vindecare și de metoda unei lucrări practice, prin care omul să fie eliberat prin intermediul harului.
Cei care ajung la Ierusalim sunt îndrumați de însoțitorii grupurilor și încurajați de mărturiile celorlalți pelerini să călătorească pe Drumul Crucii (Via Crucis), Via Dolorosa (Drumul Durerii), drumul străbătut de Mântuitorul Hristos după ce a fost condamnat cu judecată nedreaptă și pripită, mergând până la capăt din dorința de a ne răscumpăra din blestemul Legii cu scump și sfânt Sângele Său.
Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei. Această definiție teologică a Bisericii trebuie avută în minte în clipa în care vorbim despre puterea Bisericii. În mersul ei prin istorie, Biserica este fundamentată ferm pe promisiunea făcută de Iisus Hristos în Evanghelie că „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
La finalul Rugăciunii Domnești „Tatăl nostru” cerem Bunului Dumnezeu să ne ierte păcatele „precum și noi iertăm greșiților noștri”. Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne învață prin această rugăciune că putem primi iertarea de la Tatăl ceresc dacă știm la rândul nostru să-i iertăm pe cei care ne greșesc. E o condiționare normală dacă ne gândim cum putem fi iertați de Dumnezeu, pe care nu-L vedem, dacă nu suntem în stare să-i iertăm pe semenii noștri, care ne-au greșit și pe care-i vedem. Nu putem doar să cerem iertare fără să oferim și noi iertare. Tocmai în modul cum știm să iertăm stau cheia iertării noastre de către Dumnezeu și dobândirea mântuirii. Pentru un creștin, iertarea este cale către Rai. El știe că iertând urmează cuvântul lui Hristos și este pe drumul către dobândirea vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu. Nu poți cere iertare dacă nu ierți. Acest lucru îl învățăm din Pilda celui ce datora zece mii de talanți (Matei 18, 23-35), rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Din această pildă aflăm cum „omul împărat” iartă unui datornic suma de 10.000 de talanți, iar acesta nu poate ierta datoria altuia de doar 100 de dinari. Pentru această atitudine nedreaptă, „stăpânul” (omul împărat) îl dă pe mâna „chinuitorilor”. El s-a dovedit a fi „slugă vicleană”, deoarece i-a fost iertată datoria pentru că l-a rugat pe stăpânul său, dar nu a avut milă de semenul său și nu i-a iertat datoria, când a fost rugat de acesta. Pe mâna „chinuitorilor” vor ajunge și cei care nu iartă, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: „Tot așa și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 35). Din această pildă învățăm că trebuie să-i iertăm din toată inima pe cei care ne-au greșit pentru a nu fi în ipostaza „slugii viclene” și a pierde Împărăția lui Dumnezeu.
Nu te poți înscrie în Cartea Cerească rugând pe cineva să o facă, ci trebuie ca tu cu sângele tău să te înscrii. Nu înscrierile în cărțile de aur, în diplome și dosare pompoase, care-ți fac nume bun, e înscrierea care trebuie s-o urmăriți, în singurele zile care ne-au mai rămas, ci în Cartea Cerului. Ca să fii înscris în cartea pamântului care îți aduce laudă și mărire omenească câtă lume trebuie să ucizi! Iar dacă vrei sa fii în pagina cerească înscris, trebuie neapărat să te lași ucis.
Dacă vrei să dobândești dragostea față de Hristos, vei începe mai întâi de la bucurie. Fiindcă așa cum am citit mai sus, bucuria o poate scoate cineva și din cele mai mici lucruri, când le încredințează lui Dumnezeu și când și le asumă pentru Dumnezeu. Bucurie îți poate aduce zâmbetul celuilalt, mângâierea celuilalt, lauda celuilalt. Poate să-ți dea bucurie și osânda celuilalt, fiindcă aceasta te face ca un erou înaintea lui Dumnezeu, ba încă și înjurătura celuilalt poate să-ți dea bucurie, fiindcă aceasta arată că tu stai drept cu adevărat înaintea lui și nu în chip mincinos. Bucuria o poate da o floare, bucurie dă muntele, bucurie dă lumina naturală, bucurie dă și cea mai mică rugăciune, bucurie dă orice nădejde, bucurie dă și prezența tatălui, a mamei, toate pot da bucurie. Ba până și somnul poate da bucurie.
Știința și tehnica au făcut lucruri senzaționale – e incontestabil. Foarte spectaculos şi semnificativ este că, din toată istoria omenirii, majoritatea invenţiilor şi inovaţiilor, procentual vorbind, s-au realizat în ultimele câteva decenii! Acum 50 de ani nu exista Internetul – azi are peste 5 miliarde de utilizatori. Acum 40 de ani nu exista nici un telefon mobil – azi sunt peste 15 miliarde, pentru… 11 miliarde de abonați, la o populație planetară de 7,97 miliarde! Explicația fiind, desigur, aparatele și abonamentele multiple ale multora dintre utilizatori.
Stridiile sunt un tip de moluște care se consumă în întreaga lume. Sunt mai multe feluri de stridii, mai consumate fiind cele din familia Ostreidae. Stridiile comestibile fac parte din dieta umană de cel puțin 700 de ani. Ele oferă corpului uman o serie de substanțe nutritive și minerale unice pentru sănătate. Conțin niveluri mari de zinc, proteine, vitaminele D, C, B12, dar şi fier, seleniu, cupru și mangan, fosfor, potasiu, sodiu. Sunt o sursă bună de acizi grași Omega 3, antioxidanți și apă. Stridiile ajută la pierderea în greutate prin creșterea activității metabolice, la repararea țesuturilor, la scăderea colesterolului, a tensiunii arteriale, la îmbunătățirea funcțiilor sistemului imunitar și celui vascular, la creșterea rezistenței osoase și la vindecarea rănilor, stimulează circulația și oxigenarea sângelui, întăresc imunitatea. Stridiile se consumă de obicei crude, dar sunt foarte delicioase și gătite. Se pot prepara la abur, pot fi fierte sau prăjite.
Primul gând e de la înger, când vrei să faci ceva. Ascultă de primul gând, pentru că îngerul te apără. Al doilea gând poate fi de la diavol, ca să te răzgândești și să nu mai faci fapta cea bună și să nu-ți meargă bine la ceea ce vei face.
Gutuile sunt ultimele fructe recoltate din livadă în a doua jumătate a toamnei, având o mare valoare terapeutică în lupta contra radicalilor liberi, care conduc spre îmbătrânirea prematură.
După aceea zice că bucuria este „hrana celor ce se nevoiesc”. Mă nevoiesc înseamnă că lucrez ceva, neîncetat încerc să fiu vrednic. Fac o nevoință are înțelesul că mă nevoiesc, când această nevoință se referă la mine însumi. „Hrana celor ce se nevoiesc”, așadar, înseamnă că unul care se nevoiește, unul care tinde spre ceva, unul care practică o meserie, unul care iubește, unul care voiește, unul care tânjește după Hristos, după petrecerea monahală, unul care urmărește roadele Duhului Sfânt, unul care urmărește nevoința, postul, înfrânarea, osteneala, rugăciunea, unul care se nevoiește în orice, unul care pururea se înfrânează pentru Hristos, ca să câștige Împărăția Cerurilor, unul care se păstrează fecior pentru Hristos, acesta, dacă nu este atent, este cu putință din pricina privațiunilor continue, pe care le exercită asupra lui însuși să slăbească și să nu-și mai poată trăi viața. Și rugăciunea ta și dragostea ta, ba încă și dragostea ta față de Dumnezeu și postul tău, și orice altceva ai face poate să te împuțineze, de aceea trebuie să mănânci.
„Lumea ca dar al lui Dumnezeu și crucea pusă pe acest dar”, formulează revelat și fără echivoc părintele Dumitru Stăniloae, în titlul unui subcapitol al Dogmaticii sale. Dumnezeu a binecuvântat la facere lumea prin Cruce, cam în felul în care preotul binecuvântează prescura-dar dusă la Altar, înainte ca ea să devină cu adevărat însuși preacurat trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. De aici ar trebui să plece orice referire la Cruce, la prezența și rolul ei determinant în istoria omenirii și în viața fiecărui om, fie el creștin sau nu.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente