Părintele Constantin Galeriu (născut chiar în această zi, de 21 noiembrie), cel pe care îl invocăm adesea ca model de bune practici duhovnicești, recurgea la varii metode care mai de care mai inventive, mai neconvenționale pentru a face cateheză între oameni de toate categoriile sociale, generaționale, intelectuale. Dar și pentru a deschide orizontul cultural – prin conexiuni surprinzător de vii – al celor care îi căutau proximitatea harică.
Citește în continuare ‘Pentru o rânduială vizuală în biserici’
În cântările liturgice, Maica Domnului este adeseori numită „Biserică însufleţită a sfintei slave a lui Hristos Dumnezeul nostru”, „Pâine cuvântătoare şi Cămara Cuvântului lui Dumnezeu” sau „Biserică a înţelepciunii lui Dumnezeu”, fiindcă cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, propovăduirea Prorocilor, slava Apostolilor, lauda Mucenicilor şi înnoirea noastră, a tuturor pământenilor, l-a purtat în pântecele său pe Cel necuprins, devenind astfel Biserică mai înaltă decât cerurile. Astăzi, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Intrarea în biserică (templu) a Maicii Domnului, o sărbătoare ce ne aminteşte, pe de o parte, de primirea Fecioarei Maria de către arhiereul Zaharia în Templul din Ierusalim şi intrarea ei în Sfânta Sfintelor la vârsta de trei ani, iar pe de altă parte, de pregătirea Fecioarei Maria timp de 12 ani în acest edificiu emblematic al iudeilor (Templul), a cărui reconstrucţie a fost iniţiată în anul 20 î.Hr. de către Irod cel Mare sau Idumeul (37-4 î.Hr.).
Dreptul Ioachim și preaînțeleapta Ana – așa-i numește acatistul pe părinții Fecioarei Maria – alcătuiau ceea ce pe drept s-ar putea considera paradigma definitorie a unei familii creștine avant la lettre, împodobită cu marile virtuți: o viață curată, credință nestrămutată și dragoste de oameni. Aflați la amurgul vieții, aveau un singur mare prilej de întristare: golul din casa lor, și mai ales din suflete, nu fusese umplut și luminat de zâmbetele și glasurile pruncilor. Dar viețuirea curată și credința nestrămutată în mila lui Dumnezeu i-au făcut să nu deznădăjduiască.
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LVI-a, 3-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 236-237
n vremea aceea, a intrat Iisus într’un sat; iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se chema Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, Îi asculta cuvântul. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: „Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m’a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute“. Şi răspunzând Domnul, i-a zis: „Marto, Marto, te’ngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu i se va lua“. Şi a fost că pe când spunea El acestea, o femeie din mulţime, ridicându-şi glasul, I-a zis: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care ai supt!“ Iar El a zis: „Într’adevăr, fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc“.
raților, adevărat este că și cel dintâi (Așezământ) avea orânduieli pentru slujba dumnezeiască și un altar pământesc, căci s-a pregătit cortul mărturiei. În el se aflau, mai întâi, sfeșnicul și masa și pâinile punerii înainte; partea aceasta se numește Sfânta. Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit Sfânta Sfintelor, având altarul tămâierii de aur și chivotul așezământului ferecat peste tot cu aur, în care era năstrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odrăslise și tablele Legii. Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării; despre acestea nu putem acum să vorbim cu de-amănuntul. Astfel fiind întocmite aceste încăperi, preoții intrau totdeauna în cortul cel dintâi, săvârșind slujbele dumnezeiești; în cel de-al doilea însă, numai arhiereul, o dată pe an, și nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuși și pentru greșelile poporului.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente