Tu împarți, cel puțin ceasurile zilei, între Dumnezeu și lume. Caută timp pentru a-l dărui lui Dumnezeu când nu poți face cele ale lucrului. Dedică-te rugăciunii, mai ales când se lasă noaptea. Și din zori de zi grăbește-te la biserică și adu Domnului înainte cele ascunse încă ale zilei tale. Ca urmare, dacă te cheamă obligațiile lumești, poți mereu zice: „Deschis-am ochii mei dis-de-dimineață, ca să cuget la cuvintele Tale” și, astfel, te poți duce la lucrul tău cu conștiința curată și împăcată. Ce minunat este să începi ziua cu imnurile și cântările și binecuvântările ce le citești în Evanghelie!
Citește în continuare ‘Caută timp pentru a-l dărui lui Dumnezeu’
Domnului, Care ne-a dăruit libertatea, Îi place să lase liberă credința noastră. Se bucură să fie iubit, El, Care a venit în lumea aceasta tocmai pentru că a iubit-o. Dorește să fie iubit, El, Care iubște pe tot omul care vine în lume, pentru că este Iubire.
Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău și din care omul nostru lăuntric se îmbolnăvește adânc și de moarte sunt următoarele: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deșartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.
Avva Pityrion este un ascet de la care Patericul reține o singură apoftegmă, în perfectă coerență cu descrierea pe care i-o găsim în Istoria Monahilor din Egipt. Știm despre el că a fost ucenic al Sfântului Antonie cel Mare (atât Patericul, cât și Istoria monahilor menționează acest detaliu). Mai aflăm că în Tebaida, pe „un munte înalt, înspăimântător și abrupt, întins (ca o aripă) peste fluviu”, monahii își trăiau viața în peșterile din acest munte, sub îndrumarea lui Pityrion. Acesta, fiind următor al avvilor Antonie și Amon, moștenise și harismele acestora. Viața și-o petrecea într-o asceză severă: „mânca de două ori pe săptămână, duminica și joia, consumând puțin terci din făină de grâu, nemaiputând mânca nimic altceva, căci așa își formase rânduiala sa”. Tema lui predilectă, preocuparea ascetului, era lupta cu demonii.
Deși lumea este creația lui Dumnezeu, făurită cu desăvârșită înțelepciune dumnezeiască, se pare că de cele mai multe ori ne scapă vederii frumusețea și armonia ei. În general noi, oamenii, nu vedem făpturile lui Dumnezeu, ci trecem, de fiecare dată, pe lângă ele fără să percepem că acestea reprezintă creația unui Ziditor atotînțelept. Sunt însă unele momente, rare, când – privind cerul înstelat spre pildă -, pentru o fracțiune de secundă, o anumită străfulgerare a minții ne descoperă negrăitul tainei ce se află în spatele lumii văzute, adică pe cele nevăzute (cf. Romani 1, 20).
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Doua, Cap. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 210
is-a Domnul această parabolă: „Era un om bogat care avea un iconom; şi acesta i-a fost pârât că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l, i-a zis: Ce-i asta ce-aud eu despre tine? Dă-mi socoteala iconomatului tău, fiindcă nu mai poţi fi iconom. Iar iconomul şi-a zis în sine: Ce-am să mă fac, că stăpânul meu îmi ia iconomatul?: să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine… Ştiu ce-am să fac pentru ca, atunci când voi fi scos din iconomat, ei să mă primească în casele lor. Şi chemând, câte unul, pe fiecare din datornicii stăpânului său, i-a zis celui dintâi: Cât îi eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul, aşază-te şi scrie repede cincizeci. După aceea i-a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. El i-a zis: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi stăpânul l-a lăudat pe iconomul cel nedrept, fiindcă a lucrat înţelepţeşte, căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. Şi Eu vă spun: Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice.“
iule Timotei, vrednic de crezare este cuvântul: de poftește cineva episcopie, bun lucru dorește. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviința; căci dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă și mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară și în cursa diavolului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult, neagonisitori de câștig urât, păstrând taina credinței în cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiți. Femeile (lor), de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbați ai unei singure femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor. Că cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc și mult curaj în credința cea întru Hristos Iisus.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente