De ce te mândrești, dar, omule? Coboară din înălțimile trufiei tale și vezi-ți sărăcia. Ești pământ și cenușă, umbră și fum, iarbă și floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulți oameni? Și la ce-ți folosește să ai putere peste mulți oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate ești din aceia care acasă la ei sunt călcați în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piață, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlnești în piață. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuțile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?
Ai dobândit multe virtuți? Toate acestea sunt zadarnice dacă nu ești un om smerit. Orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoțită de smerenie.
Să nu ne facem, fraților, păreri prea mari despre viața și trecerea noastră prin lume, nici să nu ne mândrim cu puterea, nici să nu ne înălțăm cu bogăția, ci să supunem poftele trupești și să ne îngrijim de sufletele noastre. Luați aminte unde sunt părinții noștri, unde Prorocii și unde Apostolii? Sau ce au luat cu ei cei ce au strâns pe lume avuții? Oare nu precum goi s-au născut așa au și murit, neavând nimic în mână? Ci numai dreptatea drepților este cu ei și pomenirea lor cu laude, precum și păcatele păcătoșilor sunt cu ei. Căci toți suntem din țărână și în pământ ne vom întoarce. Și tot omul ca o haină se învechește. Hrana vieții lui este pâinea și apa și zilele omului numărate sunt ca un pumn de nisip și degrabă curg spre sfârșit ca apa unui râu.
Într-o ierarhizare onestă a adevăratelor valori perene prin care omul este ridicat deasupra tuturor celorlalte ființe din această lume văzută am putea vorbi negreșit de credință. Departe de a fi irațională, credința în Dumnezeu merge dincolo de idee, aducând rezolvări în situații aproape imposibile și rațional inexplicabile. 
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XLVIII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, p. 157
n vremea aceea au venit la Iisus saducheii, care spun că nu este înviere, şi L-au întrebat, zicând: „Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris că dacă moare fratele cuiva şi-şi va lăsa femeia fără copii, pe femeia lui s’o ia fratele său şi să-i ridice urmaş fratelui mort. Şi erau şapte fraţi. Şi cel dintâi şi-a luat femeie, dar a murit fără să lase urmaş; şi a luat-o cel de-al doilea şi a murit fără să lase urmaş; tot aşa şi al treilea; şi au luat-o toţi şapte şi n’au lăsat urmaş. În urma tuturor a murit şi femeia. La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Că toţi şapte au avut-o de soţie“. Şi le-a zis Iisus: „Oare nu rătăciţi voi din pricina aceasta, că nu ştiţi Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci atunci când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morţi, că vor învia, n’aţi citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: 
Trăim într-o lume asaltată de duhul lepădării de Hristos și de Biserică, o lume care este tot mai deschisă, în ascuns sau pe față, rătăcirilor eretice și decadenței neopăgâne. Conviețuim cu toții într-un context confuz în care mulți dintre tineri nu își găsesc împlinirea sufletească și se simt deznădăjduiți, nu au idealuri și nu știu încotro să o apuce.
raților, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis: «Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu». De aceea, «Ieșiti din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul» și «de ceea ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi și voi fi vouă tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul». Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, săvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu.
Biserica a dat o atenție deosebită organizării familiei, pentru a corespunde, din toate punctele de vedere, scopului pentru care a fost întemeiată. Prin binecuvântarea cu care Biserica însoțește încheierea căsătoriei, aceasta primește, prin puterea Duhului Sfânt, sfințirea legăturii conjugale și întărirea soților, ca să poată îndeplini scopul lor. Unul dintre scopurile căsătoriei îl reprezintă nașterea de prunci.
Unirea nupțială este imaginea unirii între Hristos şi suflet, între Hristos şi Biserică. De aceea, unirea nupțială, cu implicația ei sexuală, îşi găseşte împlinirea în comunitatea eclesială. Binecuvântată în Biserică, ea stă în slujba Bisericii, continuând lucrarea de creație a lui Dumnezeu prin procreere, reflectând iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru Biserică şi prin aceasta pentru lume, şi fiind un martor al iubirii între soți, care poate să‐i ducă la viața veşnică.
is-a Domnul: „Luaţi aminte la voi înşivă! De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l!; şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă-ţi va greşi de şapte ori într’o zi şi de şapte ori se va întoarce la tine, zicând: Mă pocăiesc!, iartă-l“. Şi au zis apostolii către Domnul: „Sporeşte-ne credinţa“. Iar Domnul a zis: „De-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare!, şi v’ar asculta. Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut vitele, îi va zice când se va întoarce din ţarină: Vino repede şi şezi la masă!, şi nu-i va zice: Pregăteşte-mi să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mi până ce voi mânca şi voi bea, şi după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Îi va mulţumi oare slugii că a făcut cele poruncite? Nu cred. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, ziceţi: Slugi netrebnice suntem; am făcut ceea ce eram datori să facem“.
raților, vă rugăm: dojeniți pe cei fără de rânduială, îmbărbătați pe cei slabi la suflet, sprijiniți pe cei neputincioși, fiți îndelung-răbdători față de toți. Luați seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmați cele bune unul față de altul și față de toți. Bucurați-vă pururea! Rugați-vă neîncetat! Dați mulțumire pentru toate, că aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-L stingeți. Prorociile să nu le disprețuiți. Toate puneți-le la încercare; țineți ce este bine; feriți-vă de orice înfățișare a răului. Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.
Temelia este cel mai important lucru la înălțarea unei construcții. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier și beton – ca să o facă pe aceasta rezistentă și capabilă să poarte greutatea întregii zidiri.
Actele martirice, Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas, VII-VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 11, pp. 119-121
etru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăștiați printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia, aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul, spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus Hristos: Har vouă și pacea să se înmulțească! Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce sunteți păziți cu puterea lui Dumnezeu, prin credință, spre mântuire, gata să se dea pe față în vremea de apoi. Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști, împovărați fiind de multe feluri de ispite pentru puțină vreme, încât credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă și spre slavă și spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o cu stăruință și au cercetat-o cu de-amănuntul prorocii, care au prorocit despre harul ce avea să vină la voi. Cercetând în care și în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea de mai înainte, despre pătimirile lui Hristos și despre măririle cele de după ele. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri – care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din Cer, v-au propovăduit Evanghelia – spre care și îngerii doresc să privească. Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiți desăvârșit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui lisus Hristos. Ca fii ascultători, nu vă potriviți poftelor de mai înainte, din vremea neștiinței voastre, ci, după Sfântul, Care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toată purtarea voastră. Că scris este: «Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt». Și, dacă chemați Tată pe Cel ce judecă fără părtinire, după fapta fiecăruia, petreceți în frică zilele vremelniciei voastre, știind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur ați fost răscumpărați din viața voastră deșartă, lăsată de la părinți, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat și neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, cei ce prin El ați crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morți și I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credința și nădejdea voastră în Dumnezeu. Curățindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefățarnică iubire de frați, iubiți-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruința, fiind născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac. Pentru că tot trupul este ca iarba, și toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba și floarea a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Și acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit. Deci, lepădând toată răutatea și tot vicleșugul și fățărniciile și pizmele și toate clevetirile, ca niște prunci de curând născuți, să doriți laptele cel neprefăcut al cuvântului, ca prin el să creșteți spre mântuire, de vreme ce «ați gustat și ați văzut că bun este Domnul». Apropiați-vă de El, Piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă și de preț; și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin lisus Hristos; pentru că scris este în Scriptură: «Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preț, și cel ce va crede în ea, nu se va rușina». Pentru voi, deci, care credeți, Piatra este cinste; iar pentru cei ce nu cred, «Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului», și piatră de poticnire și stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au și fost puși. Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu erați popor, iar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveați parte de milă, iar acum sunteți miluiți.
După câteva întâlniri de psihoterapie cu o clientă, aflu cu surprindere că a publicat cărți, printre care și un volum de poezii. O rog să-mi citească poezia preferată și într-un moment uman și cald, dintre acelea care-ți rămân în suflet, îmi citește o poezie despre lecții de zbor. Atunci m-am gândit că încrederea în oameni este o lecție de zbor. Să oferi încredere în avans și, astfel, să-i insufli omului încredere în tot ce este și tot ce poate fi, să vezi lumina din el. 
Boala asta, de a te crede învățat când nu ești, este vrednică de lacrimi și de suspine mai mult decât orice altă boală. Adeseori am deplâns boala asta, pentru că știu bine că pretenția aceasta îți pierde și bruma de învățătură ce-o mai ai, iar umbletul după slava deșartă este pentru om mare piedică în calea virtuții.
Frumoasă este vederea, meditația, plăcută la vedere este și fapta, prima pentru că ne înalță de la cele pământești, ne conduce în Sfânta Sfintelor și readuce mintea la starea naturală de la început și a doua, pentru că Îl primește pe Hristos, Îl slujește și-I arată iubirea prin fapte.
Ne iscodim unii altora păcatele, nu ca să le plângem, ci ca să le bârfim; nu ca să ne vindecăm, ci ca să ne rănim și mai mult și ca să ne acoperim păcatele noastre cu păcatele semenilor noștri.
Cuvintele Sfintei Evanghelii fac adeseori referire la templul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost adus, prunc fiind, și închinat Părintelui Său. Mai întâi, Sfântul Evanghelist Luca, în primul capitol al Evangheliei sale, menționează că îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat lui Zaharia pe când tămâia în templu și i-a vestit că va naște un fiu, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Cu toate că era credincios lui Dumnezeu, fiind înaintat în vârstă, marele preot nu a crezut cuvintele îngerului și a rămas mut până s-au împlinit acestea. Și pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieșit la sorți, după obiceiul preoției, să tămâieze intrând în templul Domnului (Luca 1, 8-9); și îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Și am fost trimis să grăiesc către tine și să-ți binevestesc acestea. Și iată vei fi mut și nu vei putea să vorbești până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Și poporul aștepta pe Zaharia și se mira că întârzie în templu. Și ieșind, nu putea să vorbească. Și ei au înțeles că a văzut vedenie în templu; și el le făcea semne și a rămas mut. Și când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa (Luca 1, 19-23).
Întâlnirea Mântuitorului Hristos cu Zaheu vameşul a dobândit pentru noi cei de astăzi o conotaţie liturgică. Cuvintele prin care Domnul îl identifică şi îl evidenţiază pe cel la care urma să rămână rezonează permanentului „astăzi” din sfintele noastre rugăciuni şi rânduieli tipiconale, menit parcă să ne descopere pe fiecare în parte în clipa astrală a mântuirii noastre.
n vremea aceea a venit Iisus iarăşi în Ierusalim. Şi în timp ce Iisus umbla prin templu, au venit la El arhiereii, cărturarii şi bătrânii şi I-au zis: „Cu ce putere faci tu acestea? Sau cine ţi-a dat ţie această putere de a le face?“ Iar Iisus le-a zis: „Vă voi întreba şi Eu un cuvânt; răspundeţi-Mi, şi vă voi spune şi Eu cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan, din cer a fost, sau de la oameni? Răspundeţi-Mi!“ Şi ei se chibzuiau între ei, zicând: „Dacă noi vom zice: Din cer!, El va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare?; dar de vom zice: De la oameni…“. Se temeau de mulţime, fiindcă toţi socoteau că Ioan a fost cu adevărat profet. Şi răspunzând, I-au zis: „Nu ştim…“. Şi Iisus le-a zis: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!…“.
Despre dragostea față de aproapele, Bătrânul zicea: „Când fratele nostru face o greșeală, noi trebuie să-i suportăm ispita. Adevărata dragoste ne inspiră să facem sacrificii pentru aproapele nostru.
Pe lângă trezvie și liniștea minții, o altă cale de a evita tulburarea minții este înlăturarea cauzelor care provoacă gândurile rele. Sfântul Maxim Mărturisitorul exemplifică felul în care trebuie să ne luptăm pentru a ne păstra curăția inimii. După cum am spus deja, demonii patimilor sau ne întărâtă „partea poftitoare a sufletului” sau ne tulbură rațiunea, „partea irascibilă”: „Din această pricină monahul, și mai ales cel ce se liniștește, este dator să ia aminte la gânduri și să cunoască și să taie pricinile lor. Astfel poate cunoaște, de pildă, cum partea poftitoare a sufletului e ațâțată de amintirile pătimașe ale femeilor și cum pricina acestora este necumpătarea la mâncări și băuturi și întâlnirea deasă și nerațională cu femeile înseși. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea și retragerea în singurătate. Iuțimea e tulburată de amintirile pătimașe ale celor ce ne-au supărat. Iar pricina acestora este iubirea de plăcere, slava deșartă și iubirea de cele materiale. Căci pentru acestea se supără cel pătimaș, fie că le-a pierdut, fie că nu le-a dobândit. Și le taie pe acestea disprețuirea și nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu”.
Preotul trebuie să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale. Preotul nu trebuie să-i păstorească prin silnicie, ci să-i aducă la el prin convingere.
Smerenia, cea pe care Sfântul Ioan Scărarul o numește „un har fără de nume”, are, în paginile Patericului, chipuri felurite. Niciodată nu este în întregime epuizată în vreo definiție, mereu are chipuri surprinzătoare și modulații neașteptate. Impredictibilă se dovedește și o discuție despre smerenie, purtată de doi asceți, între care se legase o prietenie: avva Petru Pionitul și avva Epimachos. Cândva, când toată comunitatea mânca împreună, pe ei i-au silit să se așeze la masa bătrânilor. După foarte multe insistențe, singurul care a acceptat să meargă a fost Petru Pionitul. La final, Epimachos l-a apostrofat: „Cum ai îndrăznit să te duci la masa bătrânilor?”. Surpriza vine odată cu răspunsul ascetului: „Dacă rămâneam cu voi, frații m-ar fi îndemnat pe mine să dau primul binecuvântarea, ca fiind mai mare decât voi, pe când la masa bătrânilor eram cel mai mic dintre toți și mai smerit în cuget”.
La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: la cei ce zic că nu este Dumnezeu (Psalmul 13, 1-2) și la bogații care nu se gândesc decât la stomacul lor (Luca 12, 20). 
„Când mergi să te împărtășești cu Preacuratele Taine, să fii cu mare băgare de seamă”, i-a spus Părintele Porfirie unui frate. „Să te pregătești intens, prin cumințenie, înfrânare, post și multă iubire pentru Hristos. Și să nu treacă mai mult de două săptămâni până la următoarea Împărtășanie!”
Spuneți-ne cum să ținem un post care să ne liniștească și să fie bun. Nici prea aspru, nici prea delăsător.
Nu ne gândim prea des, noi, românii, cât de mult rău ne-a adus dezbinarea și cât de bine ne-a mers când am fost uniți. Constatăm doar și lăsăm de cele mai multe ori această constatare suspendată, perseverând în risipirile noastre. Unirea cea începătoare și dătătoare de far, pe care o sărbătorim în fiecare an la 24 ianuarie, ne-a adus câteva fapte memorabile: un domn vrednic, un prim-ministru cărturar, înțelept și democrat, apoi guverne formate, în mare parte, din oameni competenți și dăruiți țării. Cu oameni ca aceștia s-a obținut repede recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, fiindcă românii încălcaseră intenționat prevederile Convenției de la Paris (din 1858), care ne trasa după voia Marilor Puteri să avem doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale. Mai era, prin urmare, o sarcină greu de înfăptuit: desăvârșirea unirii, pe care Europa civilizată, generoasă și puternică, nu ne-o aprobase.
„Cel ce-și astupă urechile sale ca să nu audă pe cel sărman va striga și el și nu va fi cine să-l audă” (Pilde 21, 13). Și ne mai minunăm adesea: „De ce Domnul nu ascultă rugăciunile noastre?”. Iată pricina! Pentru că s-a întâmplat, pesemne, să ne astupăm urechile când ne ruga vreun nevoiaș: iată că nici Domnul nu ne ascultă pe noi.
Ce să le spunem celor care nu cred în viața de după moarte?
„Nu am Om care să mă arunce în Scăldătoare” (Ioan 5, 7). Iată drama omului ce zace neputincios în hotarul limitelor sale, ca pe o cruce la hotarul Veșniciei. Dar însăși această neputință, însăși această slăbiciune extremă sensibilizează, ajută omul să strige după un Mijlocitor, să se arunce spre Hristos cu toată ființa sa, să se adune pe sine din puținătatea iubirii sale, făcând din însuși trupul său Crucea, Altarul duhovniceștii prefaceri.
Adeseori, ascultând cuvintele Sfintelor Evanghelii, auzim despre istoria cetății și a evenimentelor din Ierihon. Era un loc important al Țării Sfinte, inclusiv pe vremea când s-a propovăduit Cuvântul ziditor. Pentru Mântuitorul și Apostolii Săi, acest loc avea o anumită reverberație. Multe minuni fuseseră săvârșite aici, motiv pentru oameni să-și arate recunoștința față de ocrotirea dumnezeiască și să-și schimbe modul de viețuire. Nu la fel s-a întâmplat în Capernaum sau în cetățile dimprejur, fapt pentru care Mântuitorul a deplâns starea lor de decădere spirituală.
Căsătoria a reprezentat o trăsătură centrală a vieții umane încă din cele mai vechi timpuri – un mijloc de a găsi sfat, companie, securitate și sprijin pe măsură ce înaintează în viață și de a oferi copiilor siguranța și dragostea de care au nevoie pentru a înflori și crește ca adulți sănătoși și fericiți.
De multe ori, chiar mesajele transmise în mod bine intenţionat de către cei din jur vin să întărească visurile celor doi şi să contribuie la conturarea unei imagini idilice.
Neprețuitele comori pe care le întâlnim în lumea aceasta ne provoacă sentimente diferite, de la trăiri inedite până la abordări simpliste, dar nu rareori ne îmbogățesc duhovnicește, făcându‑ne să cugetăm la creația Domnului, la cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe care cu înțelepciune le‑ai făcut (Ps. 103, 25).
–Nu cumva, părinte, a zis teologul, pentru Părinții menționați asceza formează un obiect care corespundea temperamentului lor, neputând fi aplicat de aceea tuturor Părinților?
Aici, pe lumea asta, Dumnezeu a dăruit fiecărui om libertate. Aici, omul poate să asculte cântări, desfătându-se cu ele, poate să-I cânte și să-L slăvească pe Dumnezeu cu gura și cu inima, dar în viața viitoare nu va mai fi așa.
Fiindcă suntem încă sub impresia luminoasă a praznicului Botezului Domnului, deși am trecut de Odovania acestuia, am ales să mai punctăm o temă interesantă care apare la o cercetare a acestui eveniment, și anume cronologia lui. Botezul Domnului are loc după prăznuirea Nașterii Domnului și a Tăierii-împrejur când Pruncul dumnezeiesc a primit numele de Iisus la opt zile de la naștere. Până aici se respectă cronologia. De la naștere am ajuns într-un timp foarte scurt la timpul maturității lui Hristos, Care fiind în jurul vârstei de 30 de ani, s-a apropiat de Ioan, a primit botezul și a început activitatea publică. Această succesiune logică este exprimată și de una din rugăciunile de la slujba Aghesmei Mari: „La praznicul ce a trecut Prunc Te-am văzut, iar la acesta de acum desăvârșit Te vedem pe Tine, Cel ce Te-ai arătat Dumnezeul nostru, din Cel desăvârșit”.
Nu este destul să lupți doar împotriva păcatelor mari, a celor grave, ci chiar și împotriva celor mai mici gânduri necurate. Un singur gând greșit va roade ca un vierme mintea omului și sufletul se va strica pe nesimțite.
Cei ce au fost învredniciți să fie fii ai lui Dumnezeu și cei ce s-au născut de sus din Duhul Sfânt, și care Îl au pe Hristos strălucind în ei înșiși, și odihnindu-i pe ei în felurite chipuri, sunt călăuziți de Duhul și chivernisiți în chip nevăzut de har în inima lor în odihna duhovnicească. Să aducem înainte câteva chipuri din desfătările cele văzute în lume, ca să arătăm purtările harului din câteva exemple.
Așa cum un vânt scutură toți pomii și semințele și toate plantele pământului sau așa cum un singur întuneric al nopții se întinde peste toată lumea, tot așa și căpetenia răutății, fiind întunericul răutății și al morții, precum un vânt cumplit și ascuns și sălbatic înviforează orice neam al oamenilor pe pământ și aduce gânduri nestatornice și pofte ale lumii, amăgind inimile oamenilor, și umple de întunericul necunoștinței, de împietrire și uitare orice suflet care nu este născut de sus și care nu este schimbat cu cugetul și cu mintea la o altă lume, precum s-a spus: „Petrecerea noastră este în Ceruri” (Filipeni 3, 20).
1. Să iubim tare postul. Fiindcă mare pază este postul și rugăciunea și milostenia. Acestea îl izbăvesc pe om din moarte. Așa cum prin mâncare și neascultare Adam a fost aruncat din Rai, tot astfel iarăși prin post și prin ascultare poate cineva intra în Rai. Prin această virtute împodobește trupul tău, o, fecioară, și vei plăcea Cerescului Mire! Căci femeile care sunt legate de lume își împodobesc trupurile lor cu miruri și miresme și parfumuri și cu veșminte scumpe, ca să placă oamenilor, dar lui Dumnezeu nu pot să placă. Dar Hristos nimic dintre acestea nu cere de la tine, decât numai inimă curată și trup neprihănit, mortificat prin post. Dar dacă vin unii și îți zic ție „nu posti des, altminteri te vei îmbolnăvi”, să nu crezi lor, nici să asculți de ei. Căci vrăjmașul îi sfătuiește pe ei. Adu-ți aminte de ceea ce este scris, când cei trei tineri și Daniel au fost robiți de Nabucodonosor, regele Babilonului, și alți tineri cu ei, și le-a rânduit lor regele să mănânce de la masa lui și să bea din vinul lui. Dar Daniel și cei trei tineri nu au voit să se pângărească de la masa regelui, ci îi zic eunucului care îngrijea de ei: Dă-ne nouă din semințele pământului și vom mânca. Și le zice lor eunucul: Mă tem numai de rege care v-a rânduit mâncărurile și băuturile, ca nu cumva să se arate fețele voastre trase înaintea regelui mai mult decât ale tuturor tinerilor care mănâncă de la masa regelui și să mă osândească. Dar i-au spus lui: Încearcă pe robii tăi ca la zece zile și dă-ne nouă semințe. Și le-a dat lor să mănânce semințe și să bea apă și i-a adus pe ei înaintea regelui și s-au arătat chipurile lor alese mai mult decât ale tinerilor care mâncau masa regelui.
Uneori asupra monahilor planează suspiciunea că ar fi niște trândavi, iar viața lor se petrece în delăsare și confort. Cu siguranță sunt și asemenea situații, dar direcția în care se mișcă părinții este alta. Munca este o parte esențială a vieții lor, iar aici intră și vânzarea a ceea ce produc, ceea ce nu era deloc simplu și lipsit de tulburare și ispite pentru niște oameni care au ales distanța față de lume.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente