Spovedania fără pocăință este „cu neputință”, un nonsens, nu poate fi socotită drept spovedanie. Și, dacă se întâmplă, va fi formală, doar din gură și nu din inimă.
– Blestemi? L-a întrebat duhovnicul pe un sătean care venise la scaunul de spovedanie, silit de gura nevestei.
– Nu, părinte, nu blestem!
– Spui minciuni?
– Nu!
– Ai furat vreo capră?
– Nu!
– Ai furat grâu, untdelemn, porumb?
– Nu! Nu!
Și i-a citit rugăciunea de iertare.
– Să mă împărtășesc?
– Da, poți să te împărtășești!
– Te-ai spovedit? L-a întrebat nevasta.
– M-am spovedit.
– Ai spus că furi porci?
– Nu.
– De ce?
– Nu m-a întrebat!
Și dacă l-ar fi întrebat? Poate că și-ar fi mărturisit păcatul, dar în tot cazul, nu din adâncul sufletului și cu zdrobire de inimă, ci de nevoie, pentru că și pocăința lui era la fel.
Să luăm aminte: era posibil ca omul să-și spună păcatul fără rușine, poate și cu mândrie, soției, copiilor, vecinului, la cafeneaua din sat, doar preotului n-a putut să-l mărturisească. De ce? Nu l-a lăsat diavolul, ca să nu primească iertare prin spovedanie!
Și tu îți spui păcatele fără rușine, probabil și lăudându-te, psihologului, prietenului, prietenei, altuia, dar preotului te temi să-l spui, te înfricoșezi să-l mărturisești! Vezi cât râde de tine satana?
Arhimandritul Vasilios Bacoianis,
Duhovnicul și spovedania,
traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache,
Editura de Suflet, București, 2012, pag. 18-20
Doxologia
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
0 Răspunsuri to “Spovedania fără pocăință nu este spovedanie”