Atotbunul Dumnezeu, prin acele înfricoșătoare „Vai”-iuri, nu i-a înfierat pe desfrânați, pe adulteri, pe tâlhari sau pe furi (nu că aceștia ar fi meritat laude!), ci pe oameni care erau vestiți pentru virtutea lor – pe farisei (Matei 23, 13-33): „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția. Așa și voi, pe din afară vă arătați drepți oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege!” (Matei 23, 27-28).
Citește în continuare ‘Cât de mult cântărește înaintea lui Dumnezeu curățenia noastră sufletească?’
Nimic nu ne înstrăinează atât de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu și nimic nu ne dă mai mult focului iadului, cât patima tiranică a mândriei și a slavei deșarte. Când acestea există în noi, suntem pângăriți, chiar dacă am avea alte virtuți, ca neprihănirea, postul, milostenia sau rugăciunea. Căci, cum spune Scriptura, „tot cel ce are inima mândră e necurat în fața lui Dumnezeu” (Pilde 16, 5).
Iarăși zici: „Voi merge în iad, pentru mine nu există mântuire”. Gândurile acestea înseamnă hulă, Îl „jignesc” pe Cel răstignit și iubirea Lui de oameni nemărginită. Sfântul Isaac Sirul spune: „Când arunci o mână de nisip în mare se risipește și dispare, nu deranjează marea câtuși de puțin. La fel și păcatele tale, când cad în oceanul nemărginit al milostivirii lui Dumnezeu, dispar îndată”. Prin urmare, de ce deznădăjduiești?
Muzica pe care o auzim interpretată la strană în Biserica Ortodoxă poartă şi numele de muzică bizantină. Ea s-a format în spaţiul imperialităţii romane răsăritene, cunoscută în istorie ca bizantină, care a avut drept centru al civilizaţiei timp de un mileniu Constantinopolul (capitala Imperiului Bizantin).
Pentru mulți dintre părinții deșertului, tema stabilității în interiorul chiliei este una deosebit de importantă. Am putea vorbi chiar de o înțelepciune a chiliei, care se dobândește prin răbdare și perseverență. În șirul apoftegmelor de la avva Pafnutie, ni se vorbește despre un frate, care, fiind în deșertul Tebaidei, a avut un gând: „De ce să stai aici fără nici un rod? Scoală-te, mergi la chinovie și acolo rodește”. A mărturisit acest gând avvei Pafnutie, care a răspuns: „Du-te, stai în chilia ta și fă o rugăciune dimineața, una seara și una noaptea. Când ți-e foame, mănâncă, când ți-e sete, bea, când ți-e somn, dormi, dar rămâi în loc pustiu și nu te lăsa convins de gândurile tale”. Mai apoi fratele mărturisește aceleași gânduri și avvei Ioan, care este mult mai lapidar: „Nu te ruga deloc, dar stai în chilie”. La rândul său, avva Arsenie nu face decât să confirme ce au zis cei de dinainte, iar în felul acesta fratele a fost pe deplin convins de adevărul cuvintelor primite.
Cartea Psalmilor este, cu siguranță, cea mai cunoscută dintre toate cărțile Sfintei Scripturi. Iar aceasta se datorează faptului că Psalmii sunt folosiți atât în cultul liturgic al Bisericii, cât și în pravila rugăciunii particulare a fiecăruia dintre credincioși. Observăm astfel că Psalmii se și cântă, dar sunt și citiți. Totuși, la origine, Psalmii formau o adunare de cântări, iar aceasta se vede din faptul că textul original al acestora are o anumită metrică specifică. Dar mai știm și din istoria Vechiului Testament că regele David, autorul celor mai mulți dintre Psalmi, se acompania cu instrumentul muzical numit psaltirion, atunci când psalmodia. Cu toate acestea, în practica Bisericii Ortodoxe se ține cântarea Psalmilor, dar numai cu vocea, fără vreun alt instrument muzical, pentru a evita orice alunecare spre spectacol, spre teatru, spre duhul lumesc. 
Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Întrebarea 241, în Filocalia (2009), vol. 11, pp. 248-249
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente