Suntem chemați să ne rugăm în duh de recunoștință și mulțumire

Maica Domnului ne poate sluji de icoană și model. Într-adevăr ea răspunde Bunei Vestiri aduse de Arhanghel cu rugăciunea: „Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46-47). Este o atitudine de bucurie, euharistică, doxologică. Deci și noi, dacă suntem chemați să fim cu adevărat umani în viața noastră lăuntrică, trebuie să ne rugăm în duh de recunoștință și mulțumire. „Rugăciunea este o stare de permanentă recunoștință”, spune Sfântul Ioan de Kronstadt; iar Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulțumire sinceră. În al doilea rând, mărturisirea și zdrobirea sufletului întru multă simțire. Apoi să facem cunoscut Împăratului toată cererea noastră”.

Deci, ordinea fundamentală în care trebuie să ne rugăm este: rugăciunea de mulțumire, de pocăință și de cerere. Nu trebuie să începem cu mărturisirea păcatelor. Înainte de a ne coborî privirea spre urâțenia lăuntrică trebuie s-o înălțăm cu recunoștință spre slava lui Dumnezeu. Din acest motiv, rânduiala zilei liturgice în cultul ortodox începe, la vecernie, cu Psalmul 103 care este un imn de laudă pentru creație: „Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Întru strălucire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat… Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut”.

Episcopul Kallistos Ware,

 Împărăția lăuntrică, 

Editura Christiana, 1996, pag. 38-39

Doxologia