Căsătoria, sacrament şi valoare juridică, elemente de apologetică şi dialog

Importanţa familiei a fost, este şi va fi incontestabilă pentru dinamica şi tipologia oricărei societăţi. Transparentă în toate rânduielile fireşti ale existenţei, legătura sensibilă şi inteligibilă dintre cele două entităţi ale firii umane (bărbatul şi femeia) a trebuit să fie, aşa cum era şi firesc, lămurită, întărită şi normată social. Locul ei în centralitatea tradiţiei comunitare începe însă printr-un pronunţat caracter de afirmare sacramentală. De aceea, în cele ce urmează, vom încerca să urmărim şi să analizăm concretul, posibilitatea şi necesitatea legăturii dintre sacru şi profan în tematica normativă a căsătoriei.

Din punct de vedere teologic, căsătoria este o „Taină a Bisericii”, „un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti între Hristos şi Biserică” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 118). Luând în calcul dimensiunea ei cosmopolită, această definiţie desprinsă din teologia ortodoxă ar părea cu mult prea restrictivă, dat fiind faptul că în practica ei generală, afară de creştini, practicanţii necreştini şi atei ai căsătoriei „nu au ştiut niciodată sensul cuvântului Taină”. Cu toate acestea, prin firescul şi buna-cuviinţă a sensului său, „însăşi noţiunea de căsătorie ca Taină presupune faptul că omul nu este doar o fiinţă cu funcţii fiziologice, psiholo­gice şi sociale, ci este un cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu; adică, întreaga sa viaţă – şi îndeo­sebi momentele decisive – implică valori veşnice şi pe Dumnezeu Însuşi” (John Meyendorff, Căsătoria – perspectiva ortodoxă, ediţia a 2-a revizuită, traducere, prefaţă şi note de Cezar Login, Ed. Renaşterea/Ed. Parmos, Cluj-Napoca, 2021, p. 20).

Codul civil și consensul juridic

Noul Cod civil consacră un capitol întreg „Familiei” şi componentelor sale juridice şi sociale. De aici aflăm, într-o notă cel puţin la fel de importantă, că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor” (art. 258, alin. 1), prin soţi înţelegându-se „bărbatul şi femeia” (cf. art. 259, alin. 1). Întregul congregat de prevederi civile, afirmate juridic prin Dreptul Familiei, reglementează o serie complexă de „raporturi personale și patrimoniale ce izvorăsc din: căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii și întăririi familiei” (cf. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filiescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a VII-a revăzută și completată, Ed. All Beck, București, 2002, p. 7). Elementele oferite de Codul civil cu privire la dimensiunea comunitară a familiei nu constituie o definiție in concreto a fenomenului social, ci mai degrabă o descriere normată constituțional (cf. art. 48, alin. 1), „indicând căsătoria ca principal fundament al familiei și enunțând principiile relațiilor interpersonale, precum și ale celor patrimoniale din interiorul grupului familial” (Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coodonatori: Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Ed. CH Beck, București, 2012, p. 253). Din toate prevederile legiuitorul lasă să străbată ideea necesităţii „ocrotirii” de drept a „vieții de familie”, întreaga dinamică juridică a căsătoriei fiind implicit dirijată și centrată normativ în această direcție. Putem aminti în acest sens câteva principii generale, cum ar fi: al ocrotirii căsătoriei şi familiei, al căsătoriei liber consimţite între soţi, al monogamiei, al egalităţii între soţi, principiul interesului superior al copilului, sprijinirea reciprocă morală şi materială, alegerea celui mai potrivit regim matrimonial, datoria de creştere şi educare a copiilor (cf. Cristian Mareş, Dreptul familiei, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2022, p. 13).

Dreptul Civil oferă în consecinţă căsătoriei şi familiei o armătură protectoare de norme și reguli juridice, susținută corelativ de importante prevederi culese din „Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale” (art. 8, normă ratificată în România prin Legea nr. 30/1994).

Căsătoria în general şi familia în special îmbracă o tradiţie ancestrală. Elementele de jurisprudenţă apar însă odată cu Dreptul Roman. Existau în acest sens o serie de principii sănătoase, promovate cu menirea să întărească acest indispensabil deziderat social. Amintim astfel celebrele argumentaţii maritale, bazate indelebil pe consens: „căsătoria constă nu în vieţuirea împreună, ci în comsimţământ” (nuptias non concubitus, sed consensus facit) şi tot în acest sens celebra replică a lui Modestinus: „coabitarea cu o femeie liberă este căsătorie, iar nu concubinaj”. Comparativ cu lumea greco-romană, în care consimţământul celor doi era foarte important, în antichitatea iudaică acesta aparţinea părinţilor” (Pr. dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viaţă întru Împărăţie, Fundaţia „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, p. 33).

Depăşind în atare măsură formalismul eterogen şi unilateral exprimat al popoarelor antice, romanii fac pasul înainte spre promovarea contractului legal în căsătorie, întărit şi exprimat liber în consens. În acest sens, statul oferea instituţii pentru înregistrarea contractelor de căsătorie, întărind totodată „ad probitatem” „controlul asupra conformităţii cu legile şi oferea material tribunalelor, atunci când acestea trebuiau să judece conflicte legate de căsătorii”. Apare inevitabil şi legiferarea divorţului, fenomen destul de versatil până la statornicirea creştinismului.

Ziarul Lumina