Viaţa creștinului, participarea liturgică, înţelegerea teologică și pedagogia catehizării

Marele apologet de limbă latină Tertulian ne spune despre faptul că, „în primele zile ale Bisericii”, „creştinii erau făcuţi şi născuţi”, argumentând în acest sens importanţa legăturii dintre cateheză şi mistagogie. Înainte de a te face părtaş Tainei, era aşadar necesar să cunoşti drumul şi să fii cu adevărat conştient de valoarea lui. Pregătirea creştinilor pentru părtăşia mistagogică presupunea în fapt o acreditare a lor pentru părtăşia cu cele mai importante valenţe ale „timpului sacru”. Această sensibilă valenţă existenţială era în fapt începutul distincţiei celui ce avea să fie primit în Biserică de cel ce rămânea în afara ei.

Este de reţinut faptul că „timpul sacru, totuşi, nu se raportează la toate secvenţele sau evenimentele din timpul profan (putând într-adevăr să le inverseze); ci mai degrabă are în vedere conţinutul soteriologic şi înţelegerea evenimentului sau evenimentelor care se desfăşoară chiar şi în timpul primordial, la început, sau (şi acest lucru este caracteristic în special iudaismului şi creştinismului) la un moment sau momente din cuprinsul timpului istoric. Aceste evenimente mântuitoare continuă să fie eficiente în decursul istoriei şi pot fi „recapitulate” în orice moment din timpul istoric, de vreme ce sunt prezent în mod etern în timpul sacru. În iudaism timpul sacru este recapitulat cu precădere în praznicul pascal, de vreme ce în creştinism intrarea în timpul sacru are loc cu precădere în Liturghia Euharistică” (Sebastian Brock, Sfântul Duh în Tradiţia Baptismală Siriacă…).

Cateheza sau introducerea în ethosul eclesial

Cu privire la modul de integrare al neofitului în ethosul eclesial, părintele Alexander Schmemann spune că avem înainte „nu o filosofie”, „morală” sau „ritual”, cu un veritabil „dar al vieţii noi în Hristos”.

În acest context eminamente existenţial, Sfintele Taine ocupă locul cel mai important, fiind evenimentele cele mai proxime şi mai uzuale în parcursul omului spre mântuire. „Tainele Botezului şi Mirungerii ne introduc în viaţa Bisericii. Botezul este naşterea noastră la o viaţă nouă; Sfânta Mirungere ne consacră ca slujitori ai lui Dumnezeu împreună cu toţi ceilalţi membri ai Bisericii; în Taina Euharis­tiei noi reînnoim darul unităţii, prin oferirea unei singure jertfe şi prin împărtăşirea dintr-o singură Pâine şi un singur Potir. În ciclurile zilnice săptămânale, şi anuale, Biserica umple timpul cu amintirea lui Hristos. Prezenţa Lui şi harul Duhului Sfânt cuprind toate laturile vieţii noastre” (Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2014, pp. 32-33).

Pedagogia prin participare

Dat fiind faptul că nimeni dintre „cei chemaţi” nu ar fi putut înţelege dintru început adâncul învăţăturilor de credinţă, Biserica a rânduit cu înţelepciune o pedagogie catehetică prin intermediul căreia neofiţii să fie ridicaţi treptat şi cu răbdare pe scara filiaţiei duhovniceşti. Introducerea catehumenului în procesul de catehizare se făcea obligatoriu prin „participare”: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33). Astfel, acesta era aşezat încă de la început într-o necesară stare de trezvie, de conştienţă şi responsabilitate faţă de Sacru. Şi iarăşi, pentru faptul că nimeni nu poate pricepe şi explica raţional Tainele lui Dumnezeu, în această permanentă „lectio divina” primim de cele mai multe ori părtăşia deslujirii prin simboluri şi tipuri. De aici este mult mai uşor urcuşul spre înţelesuri, care, la rândul lor, trebuiesc împărtăşite, încredinţate şi întărite prin credinţă. „În experienţa Bisericii Ortodoxe, cultul este totdeauna expresia credinţei, vieţii şi învăţăturilor Bisericii şi, de aceea, o cale sigură spre a le învăţa: Lex orandi este lex credendi. Regula de rugăciune este regula de credinţă. Şi numai conformându-ne la această regulă putem redescoperi adevăratele temeiuri ale educaţiei religioase” (Al. Schmemann, p. 45).

Teologia catehetică a simbolului

În parcursul istoric al înţelesurilor oferite, termenul de „simbol” se distinge la început ca fiind influenţă persană, fiind preluat de Părinţii orientali la început cu înţelesul de „taină împărătească”. În sens larg, termenul se poate traduce prin „simbol”, „mister” sau „taină”, de aici născându-se o întreagă polisemie, în special în teologia Sfântului Efrem Sirul. Îmbrăcând o paletă largă de înţelesuri, asociat totodată termenului de „tip” sau „tipologie”, simbolul se găseşte răspândit în foarte multe din alcătuirile imnografice ale Sfântului Părinte, constituind un fundament important ale hristologiei sale. El apare cu sensul de „simbol” (H.Eccl. 44, 7), „taină ascunsă” (C.Nis. 60, 21; 64, 11), „mister cultic” (H.Nat. 4, 100-101), „taină sau mister creştin” (H.Azim. 14, 11) etc. În mod relevant, în Imnului 44, 7 – „Despre Biserică”, Sfântul Efrem spune: „Căci puterea dumnezeiască a Legii/ este un simbol (rā’zā’) al Domnului nostru/Şi degetul (puterea) lui Dumnezeu/ Este un tip al firii Sale/O taină sălăşluită în degetul Său/O minune a firii Sale”. În consecinţă, „ar fi corect să spunem că simbolul însumează mai multe înţelesuri ca tip, din moment ce el constituie un fascicol de înţelesuri latente, sugerate prin trimiteri şi înţelesuri subtile, ce necesită o muncă de interpretare atentă” (Tanios Bou Mansour, Le pensee symbolique de Saint Ephrem le Syrien, pp. 26-28, 35).

Ziarul Lumina