Pentru cei care nu au experiența rugăciunii, e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgește orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; și atunci când inima se prăbușește în flacăra arzătoare, pe neașteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeiești. Când ajungem într-atât de conștienți de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduiește, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vestește o viață nestricăcioasă.
Citește în continuare ‘Rugăciunea lărgește orizonturile spiritului’
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.
Discernământul Avvei Pimen se vede, între altele, în faptul că, uneori, răspunsurile sale spun mai mult decât întreabă direct vreun frate. Așa se întâmplă atunci când cineva se interesează ce anume trebuie să facă în chilie, cum să își petreacă timpul acolo. Bătrânul zice: „La vedere, în chilie trebuie să lucrezi cu mâinile, să mănânci o singură dată pe zi, să taci și să meditezi; într-ascuns, a înainta duhovnicește în chilie înseamnă a te defăima pe tine în orice loc, a te îngriji de orele pentru rugăciunile în comun și pentru cele de taină. Dacă se întâmplă să ai timp liber de la lucrul cu mâinile, mergi la rugăciunea în comun și termină-ți pravila netulburat. Scopul tuturor acestora este să dobândești o tovărășie bună și să te îndepărtezi de una rea”.
Stricarea relației cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga ființă umană: voința slăbește, rațiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzațiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simțurile își pierd claritatea, iar trupul își modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufletești și fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Așa se instalează în ființa umană boala și moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu – Izvorul spiritual al vieții –, fenomen care e și cauza dereglărilor din trup, a bolilor și chiar a îmbătrânirii și a stricăciunii trupului, a morții fizice.
O,de-am vorbi și noi mai puțin și am făptui mai mult, mărturisindu-ne prin fapte iubirea către Domnul!
Cuvintele Ortodoxie şi ortodox sunt folosite în toată lumea pentru a desemna atât membrii unei confesiuni creştine, care pentru noi înseamnă Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, dar sunt folosite şi pentru a desemna ideologia fundamentalistă şi uneori şovină a unor grupuri sau persoane. Al doilea sens este mai răspândit în lumea largă, iar primul este obişnuit doar pentru ţările unde există o importantă parte a populaţiei de confesiune creştin-ortodoxă. Iniţial, cuvântul „doxa” însemna în limba greacă „părere” sau „opinie”, Ortodoxia fiind astfel „părerea cea dreaptă sau corectă” despre felul în care poartă de grijă Dumnezeu Creaţiei Sale. Ulterior, în limba greacă, precum şi în limbile care au preluat creştinismul către sfârşitul primului mileniu creştin, cuvântul „doxa” a început să fie cunoscut şi cu sensul de „slavă” sau „glorie”, ortodocşii fiind înţeleşi în acest fel ca „cei care Îl slăvesc sau glorifică drept sau bine pe Dumnezeu”.
Să nu uităm cu niciun chip cele două fețe ale smereniei: experiența nevredniciei și a neputinței noastre să fie strâns unită cu recunoașterea dependenței noastre de Dumnezeu, cu alergarea către El. Numai așa ne putem ridica, după cuvântul Domnului, „fiindcă numai cine se smerește se va înălța; cine rămâne în Mine aduce roadă multă; iar cine se desprinde de Mine, se usucă și se aruncă în foc” (Ioan 15, 5-6). Păcatul ne desprinde de vița vieții, care este Hristos; smerenia ne altoiește din nou.
Trebuie să se facă distincția clară între culpabilitate și pocăință. Culpabilitatea poate fi uneori o expresie a trufiei: „Cum, eu care sunt așa și așa, să pot face un lucru atât de rău?!”. Rămâi centrat pe tine însuți. Dimpotrivă, în pocăință te întorci spre Dumnezeu. Cel mai elocvent exemplu în această privință este parabola Fiului risipitor (Luca 15, 11-32).
În ultima zi a lunii februarie îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Casian, un străromân care a marcat istoria monahismului şi a literaturii patristice creştine. El este considerat organizatorul monahismului în Occidentul Europei, iar prin opera sa este un liant între Apus şi Răsărit. În acelaşi timp, el este un apărător al Ortodoxiei, combătând erezia nestoriană care a marcat creştinismul la începutul secolului al 5-lea.
Cuvintele Evangheliei au o frumusețe fără seamăn, pătrund în chip special la inima cititorului, astfel încât pot face ca sufletele împietrite să se schimbe. S-a spus că dacă întreaga Scriptură s-ar pierde și ar rămâne doar Pilda Întoarcerii Fiului risipitor, ar fi destul pentru îndreptarea omului către Dumnezeu.
Bătrânul ne spunea că părinţii sunt datori să dezrădăcineze, uşor-uşor, din mintea copiilor ideea că interesul părinţilor trebuie să se îndrepte exclusiv spre ei. Copiii trebuie să se adapteze şi altor oameni în toate împrejurările vieţii, ca să nu fie puşi în încurcătură mai târziu, când vor intra în viaţă şi se vor confrunta cu mii de caractere umane diferite, şi ca să nu-şi facă duşmani 
Când Markos avea patru ani, a primit în dar o maşinuţă de tuns iarba. O adora. A doua zi, Markos ne-a rugat să-şi ia cu el această maşinuţă la plimbarea noastră cu familia. Cum am pornit, Markos s-a şi îndreptat spre stradă. „Markos, maşina de tuns iarba trebuie să rămână pe trotuar”, i-am spus şi mi-am văzut de mers.
Astăzi trăim într-o cultură mult mai relaţională. Cei mai mulţi părinţi de azi au o relaţie mai bună cu proprii copii decât o aveau cu părinţii, atunci când au crescut. Dar, deşi este un lucru foarte bun acesta, există şi o cealaltă faţă a monedei. Dacă adolescenţii nu se supun regulilor, acest tip de abordare ne poate duce la grave probleme morale şi de atitudine.
Din păcate, mulţi creştini confundă Botezul primit de ei cu cel practicat la râul Iordan de Înaintemergătorul Domnului, Sfântul Proroc Ioan Botezătorul. Botezul pe care îl săvârşea Sfântul Ioan nu era o Taină, ci reprezenta doar curăţirea de păcate prin credinţă şi pocăinţă. De fapt, era un îndemn la pocăinţă adresat evreilor de Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, care astfel pregătea venirea lui Mesia, adică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1, 26-27 și 31). Scopul pentru care boteza Ioan era de a-i pregăti pe israeliţi şi de a li-L arăta pe Mesia care este Iisus Hristos. Putem spune că botezul lui reprezenta o pregătire şi un semn pentru botezul ce va veni după Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, după cum mărturiseşte el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11).
De ți se întâmplă a fi insultat pe neașteptate, când te ocărește cineva, te lovește, ori, în fine, îți face altă necinste, oprește-te o clipă, adună-ți toate gândurile în inimă, dă toată atenția și toată vigilența minții tale pentru a se feri de tulburare. Inima să nu ți se tulbure nicidecum de patima mândriei.
Oameni solitari și aspri, părinții deșertului propun un alt model de raportare la aproapele, la cel de lângă noi. Mai ales la avva Pimen se poate observa o permanentă mutare de accent de pe noi pe celălalt, o ieșire din sine, o depășire a logicii egoiste și concurențiale. O apoftegmă ilustrativă este aceasta: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «Dacă un frate are o mică datorie la mine, să i-o cer?» Bătrânul îi zice: «Cere-i o singură dată». Fratele întreabă: «Și ce fac dacă nu izbutesc să-mi alung gândul?» Bătrânul îi zice: «Lasă gândul să urle, dar nu-l supăra pe frate»”.
„De aceea, nu se vor ridica necredincioșii la judecată, nici păcătoșii în sfatul drepților. Că știe Domnul calea drepților, iar calea necredincioșilor va pieri” (Psalmul 1, 5-6). Finalul primului psalm este fulminant, cu referiri la viața veșnică și deosebirea dintre calea dreptății și calea fărădelegii. Acest subiect a fost reluat și de Mântuitorul Iisus Hristos în propovăduirea Sa, dar și de câteva texte patristice din primele veacuri, precum Epistola lui Barnaba sau Didahia.
Ştim din Evanghelie cum Sfântul Proroc Ioan Botezătorul a fost ucis din porunca lui Irod şi cum cinstitul său cap a ajuns pe tipsie în mâinile Irodiadei.
«Învredniceşte, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat a ne păzi noi». Adeseori v’am repetat această rugăciune a Bisericii. Viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile cerului. Nu bogăţia intelectuală mântuieşte persoana. Viaţa fără de păcat este cea care ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce vine. Harul Duhului Sfânt ne învaţă realităţile vecinice în măsura în care trăim după aceste porunci: iubeşte pe Dumnezeu Făcătorul tău din toată fiinţa ta, şi iubeşte pe aproapele ca însuţi pe tine. Da, păziţi întotdeauna aceste porunci!
Odată cu Duminica Vameşului şi a Fariseului a început o perioadă specială din anul bisericesc, numită Triod, după numele cărții liturgice ce conține slujbe bisericești având cântări specifice, grupate câte trei şi numite pentru aceasta tricântări. Triodul este o perioadă de sporire a pocăinţei credincioşilor, dar şi de postire, pentru că ne pregătește pentru întâmpinarea Învierii Mântuitorului.
Efectele epidemiei de acum sunt amplificate de o altă „epidemie”, asupra căreia au atras atenţia mai multe studii în ultimii ani: „epidemia” de singurătate şi depresia cauzată de aceasta, care, în mod paradoxal, afectează mai ales ţările bogate şi dezvoltate. În vremurile pe care le traversăm acum, în care ni se impune izolarea unii faţă de ceilalţi, singurătatea omului contemporan este resimţită într-un mod şi mai apăsător. 
Perioada Triodului este una specială, care îndeamnă la smerenie și pocăință, exprimând dorința Părinților Bisericii de a ne îndruma să urmăm Domnului, asemenea celor care, în decursul istoriei Bisericii, s-au străduit să se apropie de El cu sfială cuviincioasă și smerită așezare duhovnicească.
În Biserica Ortodoxă, din această duminică începe cea mai importantă perioadă duhovnicească din cursul anului bisericesc, şi anume, cea a Triodului. Acest timp liturgic se numeşte astfel de la cartea de cult numită Triod, care este specifică acestei perioade. Denumirea acestei cărţi vine de la numărul trei al cântărilor din canoanele ce se cântă la slujba Utreniei în acest timp liturgic. Numărul de cântări semnifică pocăinţa la care ne îndeamnă această perioadă duhovnicească spre a putea fi pregătiţi pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. O bună parte a Triodului este perioada Postului Mare şi a Postului din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, cunoscută sub numele de Postul Sfintelor Paşti, cel mai aspru şi lung post de peste an.
Pilda vameșului și a fariseului care se citește în prima duminică a perioadei Triodului ne prezintă două tipologii de oameni despre care s-au scris numeroase cărți și rostit multe predici. De remarcat este că pe acești doi oameni Mântuitorul ni-i prezintă rugându-se. Ni se arată gândurile lor intime pe care le aveau înaintea lui Dumnezeu. Din aceasta înțelegem că nu orice rugăciune către Dumnezeu este salvatoare, ci doar aceea izvorâtă din smerenie și o anumită predare în fața Creatorului. Epuizând soluțiile omenești sau căile personale de autoafirmare, omul se predă Ziditorului așa cum este, recunoscând starea de păcat și neputința de a se îndrepta prin puterile lui. De subliniat la atitudinea vameșului care se pocăiește este faptul că în timp ce se ruga își bătea pieptul (Luca 18, 13). La pocăința lui participa într-un fel toată persoana sa, trup și suflet. Nu era doar un proces mental, ci holistic al omului. Vedem, de asemenea, aici și relația dintre om și inima sa. Acest om avea o concentrare interioară în timp ce se pocăia. Cuvintele sale izvorau din inimă și au devenit o rugăciune izbăvitoare. În spiritualitatea ortodoxă, inima este un element important pentru evoluția duhovnicească a omului. De asemenea, inima are și o profundă semnificație teologică, fiind spațiul întâlnirii omului cu Dumnezeu și capacitatea de a interioriza credința. Sfântul Evanghelist Luca spune în două locuri despre Maica Domnului că păstra în inima ei cuvintele profetice rostite în diferite împrejurări despre Fiul ei (Luca 2, 19, 51). Prima hristologie a Bisericii ne este oferită de Maica Domnului prin această tăcere și meditație duhovnicească la taina lui Mesia, dar și din îndemnul: „Faceţi orice vă va spune!” (Ioan 2, 5).
Prin Botez creştinul devine membru al Bisericii. Cel care se botează prin întreita afundare în numele Persoanelor Preasfintei Treimi se îngroapă cu Hristos şi învie cu El, devenind fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu. Ne îngropăm cu El, deoarece cristelniţa semnifică mormântul lui Hristos, şi când suntem scoşi din apa botezului, înviem cu El, Care prin Jertfa şi Învierea Sa ne-a izbăvit de păcat. 
Comentarii recente