Familia este şi ea o mica comunitate a lui Hristos şi, după lege, la fel, se bazează pe ascultare – a soţiei faţă de soţ şi a copiilor faţă de părinţi. „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul” (Efeseni 6, 1), spune Apostolul Pavel, punând astfel această poruncă drept prima şi cea mai importantă pentru copii. Iată de ce ascultarea este împărăteasa virtuţilor unui copil şi, dăinuind în el, vor lua apoi naştere şi celelalte virtuţi duhovniceşti.
Citește în continuare ‘Ascultarea – fundamentul viitoarelor calități ale unui copil’
În primele luni de viaţă, pruncul e aproape în întregime dependent de mama sa, dar la fel de important pentru el este să cunoască încă de la început iubirea plină de afecţiune a tatălui său. Acest lucru e vital din punct de vedere psihologic, dar şi duhovnicesc. Una din tragediile timpului nostru este că prea mulţi copii cresc lipsiţi de prezenţa tatălui, chipul tatălui fiind de multe ori pentru ei o imagine negativă sau absentă. Şi această stare de lucruri afectează relaţia lor cu Dumnezeu, Părintele ceresc. Taţii ar trebui să facă efortul de a petrece mai multă vreme împreună cu copiii lor.
Multora dintre noi li s-a spus la un moment dat că e ceva normal pentru copii să nu îşi amintească mai nimic din ceea ce li se întâmplă până în jurul vârstei de 2 ani. Experienţele emoţionale dureroase din copilăria timpurie nu vor avea, deci, nici un efect pe termen lung. Aceste cuvinte ar fi cumva liniştitoare, dacă nu ar sugera şi faptul că micuţii noştri nu îşi vor aminti nici dragostea pe care le-o oferim… aşa că nici dragostea aceasta nu are un impact pe termen lung. Pe măsură ce ştiinţa începe să dezvăluie tot mai multe din misterele creierului şi memoriei, sfaturi precum cele de mai sus îşi pierd încet relevanţa. Fiecare experienţă emoţională importantă – fie că este plină de bucurie sau de durere – este stocată în memorie şi are un impact durabil asupra sistemului nervos al unui bebeluş ori copil. 
„În vremea aceea a intrat Iisus în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor, în zi de sâmbătă, ca să mănânce, și ei Îl pândeau. Și, iată, un om bolnav de hidropică era înaintea Lui. Și, răspunzând, Iisus a zis către învățătorii de Lege și către farisei, spunând: Cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu? Ei însă au tăcut. Și luându-l, l-a vindecat și i-a dat drumul. Și către ei a zis: Care dintre voi, de-i va cădea fiul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei? Și n-au putut să-I răspundă la aceasta. Apoi, luând seama cum își alegeau la masă cele dintâi locuri, a spus celor chemați o pildă, zicând către ei: Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine și, venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, să-ți zică: Dă acestuia locul. Și atunci cu rușine te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când vei fi chemat, mergând așază-te în cel din urmă loc, ca, atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinste în fața tuturor celor care vor ședea împreună cu tine. Căci oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” Luca 14, 1–11 (Iisus vindecă în zi de sâmbătă)
n vremea aceea, într’o sâmbătă, a intrat Iisus să mănânce în casa unuia din capii fariseilor. Şi iată că un om bolnav de hidropică era înaintea Lui. Şi, răspunzând, Iisus a zis către învăţătorii de lege şi către farisei: „Este oare îngăduit a vindeca sâmbăta, sau nu?“ Ei însă au tăcut. Şi punându-Şi mâna pe el, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Iar lor le-a zis: „Care dintre voi, de-i va cădea asinul sau boul în fântână, nu-l va scoate în chiar ziua sâmbetei?“ Şi n’au putut să-I răspundă la aceasta. Şi luând El seama cum cei poftiţi la masă îşi alegeau cele dintâi locuri, le-a spus o parabolă, zicând: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza pe locul cel dintâi, ca nu cumva un altul mai de cinste decât tine să fie şi el poftit şi, venind cel care v’a chemat, pe tine şi pe el, să-ţi spună: Dă-i acestuia locul! Şi atunci, ruşinat, te vei urni să iei locul cel mai de la urmă. Ci, când vei fi chemat, mergi şi te aşază pe locul cel mai de la urmă pentru ca, atunci când va veni cel care te-a poftit, să-ţi spună: Prietene, mută-te mai sus! Atunci vei avea cinste în faţa tuturor celor ce stau la masă cu tine. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“.
raților, fiți următori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți, și umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi, prinos și jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. Iar desfrâu și orice necurăție și lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinților; nici vorbe de rușine, nici vorbe nebunești, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulțumire. Căci aceasta s-o știți bine, că niciun desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deșarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci, să nu vă faceți părtași cu ei. Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii.
Atunci când vorbim despre rugăciune ne gândim, de cele mai multe ori, la cultul divin public și particular al Bisericii, adică slujbele făcute în lăcașul de rugăciune, sau pravila zilnică ori ocazională făcută acasă, care constă în rugăciunile de dimineață, seara înainte de culcare, înainte și după masă, sau diferite acatiste și paraclise etc. Rugăciunea isihastă este însă diferită de aceste forme de rugăciune. Ea presupune un nivel mai ridicat de conștientizare și de încordare ființială. Este rostirea sau chemarea numelui lui Iisus Hristos continuu prin formula: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, cu modificări care o fac să fie mai scurtă sau mai lungă, în funcție de diferite tradiții. Și când vorbim despre această formulă rostită timp îndelungat sau permanent, cu voce, dar de cele mai multe ori în gând, ne referim tot la un aspect exterior sau mecanic al rugăciunii. Esența acesteia stă în permanentizarea unirii minții cu Dumnezeu, adică, în cuvinte comune, să te gândești tot timpul la Dumnezeu.
Vine odată la Părintele o femeie și îi spune:
Păcatele îl înnegresc pe om și încă așa de tare, încât îl fac ca smoala de negru și astfel nu va trebui să-l întrebe pe el de faptele sale, căci toate se vor vedea pe dânsul. Căci prin faptele tale te poți mântui, dar tot prin ele te poți îngropa în iad. Din faptele tale te vei îndrepta, și tot din faptele tale te vei osândi.
O drept credincioasă ne povestește:
„În vremea aceea, ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morți? Și L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii și cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va așeza iarăși toate. Și cum este scris despre Fiul Omului, că va să pătimească multe și să fie defăimat? Dar vă zic vouă că Ilie a și venit, și i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el. Și, venind la ucenici, a văzut mulțime mare împrejurul lor și pe cărturari sfădindu-se cu ei. Și, îndată, toată mulțimea, văzându-L, s-a spăimântat și, alergând, I se închina.” Marcu 9, 10-15 (Învierea morților)
n vremea aceea ucenicii au păzit cuvântul, întrebându-se între ei: „Ce înseamnă a învia din morţi?…“. Şi L-au întrebat pe El, zicând: „De ce spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?“ Iar El le-a răspuns: „Într’adevăr, Ilie vine mai întâi şi pe toate le va aşeza din nou. Şi cum este scris despre Fiul Omului?: că va să pătimească multe şi să fie defăimat? Dar vă spun Eu vouă că Ilie a şi venit, şi ei i-au făcut toate câte-au vrut, aşa cum s’a scris despre el“. Şi venind ei la ucenici, au văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari luându-se la întrebări cu ei. Şi de’ndată ce L-a văzut, mulţimea a fremătat şi a alergat să I se închine.
raților, nu lepădați încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiți făgăduința. «Căci mai este puțin timp, prea puțin, și Cel ce are să vină va veni și nu va întârzia; iar dreptul din credință va fi viu; și de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el». Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinței spre dobândirea sufletului. Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie. Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd. Prin credință, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; și, prin credință grăiește și azi, deși a murit. Prin credință, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea și nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, fiindcă, mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu. Fără credință, dar, nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că Se face răsplătitor celor care Îl caută. Prin credință, luând Noe înștiințare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a pregătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credință, el a osândit lumea și s-a făcut moștenitor dreptății celei din credință.
Într-o noapte, diavolul a bătut la ușa chiliei Sfântului Macarie Alexandrinul, zicându-i: „Scoală-te, Avva Macarie, să mergem la Biserică dimpreună cu frații, la cântare, la slujbă și rugăciune…”. Sfântul, fiind plin de Darul lui Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul vrăjmașului, și i-a zis: „O, mincinosule, urâtor al binelui și vrăjmaș al adevărului, ce împărtășire și prieteșug ai tu cu robii lui Hristos, cu adunarea Sfinților?”. Diavolul i-a răspuns: „Macarie! Au nu știi, că fără de noi (diavolii) nu se face nicio slujbă în Biserică, și nicio adunare monahicească nu se săvârșește? Vino, deci, și vei vedea lucrurile noastre…!”.
Mare este vrednicia ta, o, omule, întrecând toată felurimea creației. Ia aminte cât de lat este cerul și sclipind de stele, și nu a binevoit întru acesta Domnul. Și câți luminători sunt în el și cât de mare este pământul, dar Dumnezeu, pe toate trecându-le cu vederea, Se odihnește în gândurile bune și în inima omului. Numai tu ești numit templu al lui Dumnezeu și sălaș al dumnezeirii ai devenit, ca să-L adăpostești pe El și să fii sălaș Domnului. La cine voi căuta, dacă nu la cel blând și liniștit care tremură la cuvintele Mele? Și iarăși: Mă voi arăta lui și Eu și Tatăl Meu vom veni și ne vom face sălaș la el.
Ești dator să încerci și să discerni și numai atunci să te încrezi, căci lucrările harului sunt evidente, iar pe acestea păcatul, chiar dacă ia chipul binelui, nu le poate da. Căci știe satana să se prefacă și în înger de lumină, adică pentru a înșela. Dar chiar dacă ar aduce năluciri, prefăcându-se în vederi strălucitoare și vrând să amăgească sufletul, o lucrare bună să dea nu poate, fapt prin care se recunoaște ca fiind înșelare. Căci nici nu poate să lucreze dragoste către Dumnezeu și către frați, decât numai înfumurare și dispreț, nu blândețe, nu bunăvoință, nu smerenie, nu bucurie, nu pace, nu starea pe loc a gândurilor, nu urâre a lumii, nu odihnă duhovnicească în Dumnezeu, nici dorire de bunătățile cele cerești, nici nu face să înceteze plăcerile și patimile, fiindcă toate acestea sunt lucrări ale harului. Fiindcă roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea și celelalte.
„Unii i-au spus avvei Pimen despre un călugăr că nu bea vin. El a zis: «Vinul nu este pentru călugări»”. Și această scurtă povestire ne este livrată fără nici un fel de explicații. Pentru a putea înțelege mai limpede sensul ei, este util să aruncăm o privire asupra atitudinilor pe care le au părinții deșertului față de consumul de vin. Ce se poate observa rapid este că plaja atitudinilor este destul de largă, dar, în general, vinul este îngăduit cu moderație.
Pentru a descoperi începuturile rugăciunii trebuie să plecăm de la ce înseamnă a ne ruga. După cum ne învaţă Biserica noastră, rugăciunea este modul în care noi comunicăm cu Dumnezeu: „Înălţarea noastră spre Dumnezeu şi intrarea în legătură strânsă cu El se fac prin rugăciune. Ea este şi vorbirea noastră cu Părintele ceresc” (Cartea de învăţătură creştină ortodoxă).
„În vremea aceea Iisus le-a dat poruncă ucenicilor Săi să nu spună nimănui despre El că este Hristos. Și a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Și spunea acest cuvânt pe față. Și, luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru și i-a zis: Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Și, chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Marcu 8, 30-34 (Fiul Omului și pătimirile Lui)
Au fost zece leproși în Sfânta Evanghelie și dumnezeiasca îmbăiere – porunca Logosului celui viu al lui Dumnezeu – i-a curățat pe toți zece. Dar numai unul singur s-a întors spre a mulțumi marelui Său binefăcător. Iar atunci Adevărul Însuși Iisus, a întrebat: „Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” (Luca 17, 17-18).
Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulțumindu-i pentru o așa de mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață.
De ce ne (mai) rugăm? Cum, când şi unde trebuie să ne rugăm? Este rugăciunea o necesitate sau a căzut în desuetudine? La aceste întrebări esenţiale ar trebui să ne răspundem cu sinceritate atunci când ne referim la rugăciune. Spuneam într-un articol anterior că
Toți oamenii, fără deosebire, suntem în aceeași vreme și fii ai oamenilor și fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13), adică după trup suntem făpturi pământești, iar după duh făpturi cerești, care însă petrecem vremelnic în corturi pământești. De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne-ntoarcem și ajungem iar Acasă! Fericit este cine se întoarce de bună voie.
Cel smerit are toate aromele duhovnicești: simplitate, blândețe, dragoste fără margini, bunătate, nerăutate, jertfă, ascultare și celelalte. El are toată bogăția duhovnicească, tocmai pentru că are sărăcia duhovnicească. Totodată este evlavios și tăcut, și de aceea se înrudește cu Cea plină de Har, cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, care avea multă smerenie.
În Sfânta Scriptură, Raiul este adesea numit Împărăţia cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu. Această denumire nu este proprie nici profeţilor Vechiului Testament şi nici patriarhilor sau drepţilor care au vieţuit înainte de Întruparea Cuvântului, ci ea este specifică Cuvântului Însuşi, adică Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Împărăţia cerurilor se referă la comuniunea veşnic fericită a omului cu Dumnezeu, deci, la desăvârşirea omului. Totodată, expresia biblică Împărăţia lui Dumnezeu semnifică stăpânirea lui Dumnezeu în cer şi pe pământ, peste întreaga creaţie, peste îngeri şi oameni şi întreg universul. Acest termen este folosit în Sfânta Scriptură de 112 ori şi cu această expresie şi-a început propovăduirea atât Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, cât şi Iisus Hristos.
Fiind pelerin în Țara Sfântă, am ajuns într-una din călătorii la granița dintre Samaria și Galileea, într-o localitate despre care nu aveam informații suplimentare. Situat în apropierea câmpului Armaghedon și nu departe de cetatea Meghido, satul Burkhin adăpostește o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, pentru o comunitate mică de creștini, dintre care câteva familii păstrează credința ortodoxă. În preajma bisericii sunt casele creștinilor săraci, care așteaptă îndelung câte un preot care vine, uneori, să oficieze slujbe. Sacerdoții sosesc din Galileea, Nazaret, Tabor sau Ierusalim pentru a-i bucura cu prilejul marilor sărbători, prin săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii.
Reacţia impulsivă este tentantă pe termen scurt, dar nu este o soluție pe termen lung.
„Copilul meu vrea doar să-mi atragă atenţia!” Este o temă pe care o aud foarte des. Şi, desigur, părinţii o invocă drept ceva negativ. Dacă unii copii îşi fac de cap fiindcă vor să se uite toată lumea la ei, aş sugera că, de cele mai multe ori, vor să ne câştige afecţiunea, nu doar să ne atragă atenţia.
Majoritatea comportamentelor nedorite ale copiilor sunt adecvate vârstei lor dacă ne gândim că a creşte mare constă exact în dobândirea virtuţilor şi în a învăţa deprinderi şi comportamente noi. Copiii nu au nevoie să li se spună ce urmări îi aşteaptă, dacă au şase ani şi Ie plac bălţile.
is-a Domnul această parabolă: „Asemenea este grăuntelui de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s’a făcut pom şi păsările cerului s’au sălăşluit în ramurile lui“. Şi iarăşi a zis: „Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s’a dospit toată“. Şi trecea prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi călătorind spre Ierusalim. Şi I-a zis cineva: „Doamne, puţini sunt oare cei care se mântuiesc?“ Iar El le-a zis: „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă; v’o spun Eu vouă că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. De’ndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, iar voi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne!, El, răspunzând, vă va zice: Nu ştiu de unde sunteţi. Atunci veţi începe să ziceţi: În faţa Ta am mâncat şi am băut, şi Tu în pieţele noastre ai învăţat. Şi El vă va spune: Nu ştiu de unde sunteţi: depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncaţi afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă întru împărăţia lui Dumnezeu.“
Dumnezeu ne-a dat libertatea ca să ne purtăm cum vrem noi în viață. De aceea, oamenii fac fel de fel de greșeli, pentru că sunt liberi: „Cine mă oprește pe mine? Am în conștiința mea această libertate!”. Și apoi face toate relele din lume. Închipuiți-vă că au mers oamenii până la acel punct grav, încât L-au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos. Este libertate. Fiecare, dacă are această libertate, trebuie să facă ceea ce vrea?
Când vorbești de credință și când spui, mai ales, că tu crezi în Dumnezeu, faci cea mai mare mărturisire, fără seamăn. Și putem spune că noi toți suntem locuiți de Dumnezeu. Iar dacă ai îndrăzneala să spui că nu crezi în Dumnezeu, putem să ne aducem bine aminte ce spunea monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia: „Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine!”. Ce poate fi mai mângâietor și cu izbândă pentru viața noastră decât să scrii și să citești că Dumnezeu crede în tine, ca om, ca și creatură a Lui! Că nu ești singur! Că ești în ipostaza de a crede Cineva în tine! Și mai ales Cine crede în tine! Însuși Dumnezeu! Cel ce te-a zidit și știe mai bine ca oricine că exiști, zidit de mâna Sa pentru veșnicie.
Mântuitorul îndeamnă pe cei care doresc să se roage să facă acest lucru în cămara lor, în ascuns. Domnul ne învață: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dumnezeu Care este ascuns, nevăzut, ascultă rugăciunea făcută de creștin tot în ascuns, neștiut de nimeni.
Când vă treziți din somn, dimineața, să faceți întâi și întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni și zi de trei ori: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!”. Dă cu apă pe față să fugă somnul și treci în fața sfintelor icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea și omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Și pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui”, la pântece: „al Fiului”, la umărul drept: „al Duhului Sfânt” și la umărul stâng, zicând: „Amin”.
Suntem pe finalul serbării Botezului Domnului, praznic împărătesc a cărui Odovanie este mâine, 14 ianuarie. Această perioadă de serbare a Bobotezei este un timp în care ne gândim la importanţa momentului Arătării Domnului la Iordan în perspectiva activităţii Sale mesianice. În aceeaşi măsură cugetăm şi la botezul nostru, mai ales la scopul vieţii noastre după ce am devenit creştini, şi anume dobândirea sfinţeniei.
Dar cum să alungăm patimile din noi? Cu osebire, sunt trei feluri:
Rugăciunea este modul nostru de a comunica cu Dumnezeu. Pentru sufletele noastre „este necesitatea cea dintâi”, după cum arată părintele Emilianos Simonopetritul, care numeşte rugăciunea „pomul vieţii, din care omul se hrăneşte şi nu mai moare, căci se face părtaş lui Dumnezeu, Cel veşnic şi nestricăcios. Aşa cum nu există om fără suflet, la fel, cel care este viu în Hristos nu poate trăi fără rugăciune”.
Când ne gândim la viața și la moartea lui Hristos, ne dăm seama cu durere de groaznica insensibilitate și indiferență cu care participăm la ceea ce vedem la El: gestul desăvârșitei Lui mijlociri, actul prin care El a făcut pasul ce L-a adus chiar la inima tragediei umane; actul prin care El a devenit omul prin care Cartea lui Iov vorbește în capitolul 9, că El S-a pus între Dumnezeu și cel pe care Dumnezeu îl judecă, pentru a-i aduce împreună, Cel care este egal amândurora și prin urmare îi poate aduce împreună în propriul Său Sine, dar și cu prețul jertfei, căci orice act de mijlocire este un act de jertfă.
Care este folosul cugetării la creația lui Dumnezeu? 
Vindecarea patimilor nu este în exclusivitate lucrare omenească, și nici în exclusivitate dumnezeiască: omul trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu. Sinergia dintre Dumnezeu și om scoate în evidență lucrarea teandrică a Bisericii noastre. Mai întâi, este nevoie de harul lui Hristos; purificarea omului de patimi, vindecarea lui, are loc prin energiile Mântuitorului care ni se împărtășesc nouă, oamenilor, prin întreaga viață duhovnicească pe care o trăim în Biserica Ortodoxă. Acesta este un adevăr despre care vorbea adeseori Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale. În timp ce omul trupesc este stăpânit de energia patimilor, cel care a primit harul lui Hristos este dezlegat de lanțurile păcatului: „Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morții; dar acum ne-am desfăcut de lege, murind aceluia în care eram ținuți robi, ca să slujim întru înnoirea duhului, iar nu întru vechimea slovei” (Romani 7, 5-6).
„Din inimă ies gândurile rele.” Dar de unde vin ele în inimă? Rădăcina lor e în păcatul care trăiește în noi, iar deosebirea, înmulțirea și felul lor aparte vin la fiecare din bunul său plac. Ce-i de făcut, atunci? Pentru început, taie tot ce ține de bunul tău plac. Aceasta e ca și cum ar rupe cineva frunzele unui copac, i-ar tăia crengile și ar reteza trunchiul până aproape de rădăcină. Apoi, nu îngădui să iasă lăstari noi, și rădăcina, de asemenea, se va usca; cu alte cuvinte, nu îngădui să iasă din inimă gânduri rele, iar pe cele ce ies taie-le și alungă-le, iar păcatul care trăiește în noi, neprimind întăriri, va slăbi și va deveni cu totul neputincios.
Ai nevoie de ajutor? Cere. Am cerut, zici, și nu mi s-a dat. Dar cum de altora li se dă? Domnul nu e părtinitor, ca unuia să-i dea, iar altuia nu, fără vreo pricină. Darnic fiind, gata este să dăruiască tuturor. Dacă nu dă cuiva, pricina nu stă în El, ci în cel care cere ajutor.
Părinții sunt datori să organizeze viața copilului lor în așa fel încât acesta, pe de o parte să simtă că este liber, iar de cealaltă parte, să aibă conștiința profundă că nu trebuie să facă tot ceea ce vrea. Nu pentru că va fi pedepsit sau amenințat, ci pentru că nu le știe pe toate, pentru că este posibil să facă greșeli. Trebuie să știe că există cineva care are multă experiență, îl iubește, îi vrea binele, îl îngrijește, îl îndrumă și îl conduce acolo unde trebuie să ajungă.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente