Rugăciunea – cea mai puternică armă

Cea mai puternică armă pentru apărare este rugăciunea. Să te rogi din toată inima. Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre, spune Evanghelia. Aceasta înseamnă că Hristos știa de mai înainte că toți vom trăi în nevoi. Răbdarea se dobândește prin credință și rugăciune.

Nu tot ce-i mic este mic și nu tot ce-i mare este măreț și desăvârșit

Dumnezeu nu cere un număr anumit de psalmi și rugăciuni, ci ascultă mintea noastră limpede și ageră. Fiindcă mulți, mii de rugăciuni rostesc cu limba, dar cu mintea se gândesc la deșertăciuni, scârnăvie și necurățenie; și cum Dumnezeu îi va auzi și îi va asculta pe aceștia?

Scopul universului este să-L laude pe Dumnezeu

Scopul universului este să-L laude pe Dumnezeu. Bătrânul Ioil din Kolamata zicea, referitor la acest lucru:

Mi-e sete și foame de Tine, Doamne!

Mi-e sete, Doamne, mi-e foame, sunt tare ostenit de atâția ani de când rătăcesc pe căile acestui pământ. De 25 de ani umblu pe drumul păcatului. De 25 de ani stau ca slăbănogul de la Vitezda și nu are cine să mă arunce în baia pocăinței pentru a afla mântuirea.

Boala slăbănogului a fost o pedeapsă pentru păcate

Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău (Ioan 5, 14). Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.

De ce paraliticului de la Vitezda nu i se cere credință ?

Se poate pune întrebarea: De ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obișnuita întrebare: „Crezi tu asta?”. De ce nu a căutat în el credința, așa cum a făcut El cu mulți alții?

Clocotul duhului și curăția inimii

Rugăciunea e un leac, și de nu vom ști când și cum să-l luăm, nu vom culege nicio roadă.

Hristos este pacea noastră

Hristos este pacea noastră, El Care a făcut cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărțirii, desființând vrăjmășia în trupul Său (Efeseni 2, 14-15). Ni s-a părut potrivit să începem cu acest cuvânt apostolic scrisoarea pe care o trimitem evlaviei voastre, fiindcă sufletul nostru, ca și cuprinsul acestei scrisori, năzuiește spre agonisirea păcii.

Ce simbolizează candela ?

Candelele de veghe simbolizează mica ofrandă jertfită Domnului Dumnezeu pentru marile binecuvântări primite de la El, direct sau prin mijlocirea celor bineplăcuți Lui, sfinții. Dar ele mai simbolizează și lumina adevărului și dragostei care strălucește asupra noastră din chipul strălucitor al Domnului nostru și al sfinților Săi. În același timp, ele ne amintesc faptul că pe cât de adesea putem, noi trebuie să veghem asupra inimii noastre de parcă aceasta ar fi candela de veghe a adevărului și iubirii lui Hristos, ca nu cumva să se stingă și să se răcească. Fiindcă Domnul nostru ne-a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii”. Și încă le-a mai spus și adevăraților Săi ucenici și celor ce Îl vor urma cu adevărat: „Voi sunteți lumina lumii”.

Să dăm vieții o puternică armătură, prin rugăciune !

Să ne asemuim celor ce zidesc case. Când au de ridicat pereți de cărămidă, ținând socoteală de șubrezenia acestor materiale, ei întăresc clădirea cu bârne lungi de lemn. Și nu le așază departe unele de altele, ci la distanță mică, pentru ca, prin desimea lor să facă bună legătură între cărămizi.

Îmbolnăvirea și moartea treptată a sufletului

Și Sfântul Isihie Sinaitul vorbește despre îmbolnăvirea și moartea treptată a sufletului. Deși Dumnezeu a creat sufletul „simplu și bun, acesta „se desfată de momelile nălucirilor diavolului și amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun”. Astfel, el „își amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavolești”. În cele din urmă, „căzând la consimțire, preschimbă prin mijlocirea trupului în faptă nelegiuirea din cugetare, spre osânda proprie”. (…)

Obișnuiește-te să taci mai mult și atunci nu vei păcătui

Cu munca ta osârduitoare Îl vei îndatora pe Dumnezeu, iar nu pe oameni.

Ce pățesc dacă cert cu răutate ?

Îmi scrii că ceri de la egumenă învoire ca să locuiești cu sora în aceeași chilie și că obișnuiești să judeci.

Sfinții se purtau cu toți oamenii la fel

Sfinții se purtau cu toți oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune că nu a deschis ușa propriei mame și nu a mijlo­cit pentru fiul surorii sale atunci când acela a fost acuzat pe nedrept. Sfinții nu făceau discriminări de niciun fel și se fe­reau să-și arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se spune despre Arsenie cel Mare că, venind la el soli din partea avvei Teofil, arhiepiscopul, și întrebându-l dacă îl poate primi, Cuviosul a răspuns: „Ziceți-i că dacă deschid lui Teofil, va trebui să deschid la toată lumea și dacă deschid la toată lumea, va trebui să plec din aceste locuri. Așa că, să socotească singur dacă să vină sau nu”. Și avva Teofil a hotărât să nu mai meargă la sfânt, dacă vizita sa îl va alun­ga din localitate. Iată că sfinții puneau pe arhiepiscop pe același loc cu oricare alt om, socotind că, față de toți suntem datori cu aceeași dragoste și că nu putem face deosebiri.

„Nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeți”

Ce putem face? Așa a orânduit Domnul, ca viața noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeți. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt și desăvârșit ar fi fost el, nu și-a petrecut viața fără să fi îndurat ceva, și aceasta pentru ca omul să nu se înalțe pe sine. Și dacă sfinții au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!

Scăparea noastră din cursele vrăjmașului

Sfântul Antonie cel Mare, omul lui Dumnezeu, întemeietorul monahismului, a zis: „Am văzut în vedenie cursele diavolului întinse peste tot pământul și am întrebat oftând: «Care va fi scăparea noastră?». Și am auzit voce nevăzută zicând: «Smerenia!»”. Și deoarece din cauza nepăsării și neatenției suntem lipsiți de aceasta, să ne rugăm cu credință, evlavie, pocăință și trezvie, cu suspine și lacrimi la dătătorul celor bune, al virtuților și tuturor darurilor, să ne dea smerenie adevărată și pocăință sinceră.

Toată viața mea am trăit fără Dumnezeu, de ce-aș avea nevoie de El acum ?

Odată carașii din heleșteu s-au adunat și au pornit o dispută. Unii spuneau că apa există, iar alții că nu există și susțineau: „Noi am trăit toată viața fără apă, unde este aceasta? N-am văzut-o, n-o putem pipăi, căci dacă ea ar fi existat, toți ar fi știut de existența ei”. Disputa s-a încins atât de tare, încât au hotărât să se adreseze bătrânei știuci: „Explică-ne ce este apa și unde se află? Avem nevoie de ea?”. Atunci știuca i-a privit și le-a spus: „Prostuților, voi v-ați născut în apă, trăiți în ea și prin ea”.

Toate s-au întâmplat ca să mântuiască Domnul Hristos lumea aceasta

Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și este și Fiul omului, și este Mântuitorul lumii. Adică toate acestea s-au întâmplat ca să mântuiască Domnul Hristos lumea aceasta. „Așa a iubit Dumnezeu lumea aceasta încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, citim în Sfânta Evanghelie de la Ioan. Este un cuvânt de la Sfântul Evanghelist Ioan insuflat de Duhul Sfânt.

Dacă-ți oferă cineva ceva, primește !

Bătrânul Ieronim spunea: „Dacă-ți oferă cineva ceva, primește, ca să nu oprești harul lui Dumnezeu să se coboare peste cele ce dă, iar tu, în felul acesta vei arăta că ești smerit. Dacă n-ai deja ceea ce ai primit, păstrează. Dacă ai deja, dă-le celui ce n-are”.

Liniștea realizată prin credința în Dumnezeu

Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire și unii l-au chemat la masă și s-a dus să mănânce și el împreună cu obștea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia dați-l afară!”. Și l-au dat afară. Și omul s-a dus. După aceea s-au gândit alții: măi, nu-i frumos să-l scoți pe om de la masă. Chemați-l iară. Și s-au dus să-l cheme. Și a venit omul și a stat la masă. Și l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gândit tu în gândul tău când te-au dat afară și te-ai dus și te-au chemat înapoi și ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemați acuma după ce m-ați dat afară?”. Și știți ce a zis?

Crucea a mântuit neamul omenesc !

Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferințele, iar luptă fără jertfă nu se poate!

Cum putem alina durerea despărțirii de cel sau de cei pe care îi iubim

Cum putem alina durerea despărțirii de cel sau de cei pe care îi iubim, când rugăciunea pentru ei adâncește durerea că nu putem încă să trăim în cununie duhovni­cească veșnică?

Cum poți să scapi de tulburare sau de mâhnire ?

Frământarea lăuntrică poate afecta relațiile cu ceilalți? Dacă ai o nemulțumire sau dacă ești tulburat, relația cu cel de lângă tine este afectată de tulburare? Cum poți să scapi de tulburare sau de mâhnire fără să-i afectezi pe ceilalți?

Să ne lăsăm ghidați de inimă ?

Dacă rațiunea îți spune că nu e bine să te îndrăgostești de cineva, e bine să te lași ghidat de inimă?

Dacă milostenia ce o dăm nu este bine chivernisită, avem vreo răspundere în fața lui Dumnezeu?

Dacă milostenia ce o dăm nu este bine chivernisită, avem vreo răspundere în fața lui Dumnezeu? Ce ar trebui să facem?

Binele îl facem către oricine are nevoie

Să ajutăm pe cineva care nu este credincios și nu intră în Biserică?

Cât timp există păcat, va fi și război

Dacă toți oamenii ar fi urmat legea lui Dumnezeu, nu mai existau războaie și certuri între oameni. Pretutindeni ar fi împărățit pacea și dragostea lui Dumnezeu. Este rău războiul, însă, înainte să luptăm împotriva războiului, să ne împotrivim păcatului! Cât timp există păcat, va fi și război. Cât timp există lăcomie și răutate, vom avea și război. Cea mai mare și mai înfricoșătoare stăpânire este păcatul. Dacă începem să strigăm „Jos păcatul!,” e ca și cum am spune „Jos războiul!”.

Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța pe alții

Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie să-l impresioneze pe începător și să și-l subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slavă deșartă și trufia.

Credința celor ce n-au văzut

Hristos declară fericiți pe cei ce vor crede fără să vadă, căci vor fi cu adevărat vrednici de admirație. Și pentru care pricină? Credința neîndoielnică se datorează celor pe care le vedem, căci atunci nimic nu ne îndeamnă la îndoială.

Credința descoperă adâncimea omului

Este o mare nefericire să nu crezi în Dumnezeu, dar să știi că El este. Hristos i-a vorbit despre această nefericire lui Toma, după ce Toma și-a vârât degetele în rănile Lui. „Pentru că ai văzut, ai crezut, Tomo, dar fericiți cei ce nu vor vedea și vor crede” (Ioan 20, 29). Atunci când Hristos îi fericește pe cei care vor crede fără a vedea, lasă să se înțeleagă că cei care au văzut pe Dumnezeu sunt nefericiți. Mai târziu, apostolul Pavel va relua vorba despre credință și va zice că nu poți să crezi în ceea ce ai văzut, deoarece credința nu este din vedere, ci din nădejdea în lucrurile nevăzute (II Corinteni 5, 7).

Cine are ochi de văzut, să vadă !

Cel ce vede nu are nevoie de cineva care să-l învețe despre ceea ce vede, ce este aceea, dacă cel ce vede e dintre cei ce văd și au ochi cu adevărat. Aceasta se poate vedea și din cazul lui Toma, care deși a auzit, dar, fiindcă n-a văzut, a zis: «De nu voi vedea, nu voi crede» (Ioan 20, 25), iar când a văzut, a strigat îndată: «Domnul meu și Dumnezeul meu!».

Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoștință de către frații lui, apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus și tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate și atât de însemnate pentru lume. De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, și de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede (Ioan 20, 25). Vorbind astfel, a arătat nu necredința cea vrăjmașă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; așa a arătat ce simțea sufletul lui înaintea măreției întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos și în Hristos omenirea a înviat.

Hristos Cel Înviat este în mod tainic, Atotputernicul, Cel ce pretutindenea este

Hristos Însuși a apărut înaintea ucenicilor Săi și i-a întărit, le-a dat binecuvântări și le-a umplut sufletul de pace. Le-a amintit despre toate câte îi învățase, despre Învierea Lui, care fusese prevestită în Vechiul Testament, toate câte se spuneau în tradițiile lor de zi cu zi. În felul acesta, i-a adus din nou lângă El, acum și mai aproape.

Scopul pentru care Dumnezeu moare și înviază este învierea omului

Învierea lui Hristos constituie fundamentul speranței omului, de vreme ce este o creație nouă și un nou avânt pentru omenire. Prin Înviere omul se face părtaș și se situează în centrul vieții dumnezeiești.

Împărăția lui Dumnezeu vine „la pachet” cu aproapele nostru

Un exercițiu pe care ar trebuie să-l facem mai des este acela de a-l critica mai puțin pe aproapele nostru și de a încerca să-i înțelegem dramele. E vorba de această identificare cu Împărăția lui Dumnezeu, dispusă oricând să ne cuprindă. Avem un Dumnezeu Care nu doar a creat lumea, nu doar a mântuit lumea, ci, iată, Care și ține lumea, Proniatorul, cum s-ar zice. Cel care guvernează dincolo de toate guvernele și conduce lumea dincolo de toate conducerile.

Cele mai hotărâtoare și tragice cuvinte ale istoriei

Hristos nu putea muri! Un trup și un suflet omenesc unite indisolubil și pentru totdeauna cu dumnezeirea, în taina și miracolul Întrupării, erau dincolo de moarte, nu puteau cunoaște moartea. Moartea nu era ca a noastră, un rezultat al lipsei de viață, ci era rezultatul unui gest de voință dumnezeiască ce a pricinuit moartea Celui care era, nu numai în Dumnezeirea Lui, ci chiar în umanitatea Lui, viu cu viață veșnică, pentru că viața este caracterizată prin unirea cu Dumnezeu.

Crucea lui Hristos – trofeu de biruință împotriva diavolului

Așadar, orice faptă și minune[1] a lui Hristos este mare și minunată, dar mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva nu se desființează moartea, decât prin Crucea lui Hristos: păcatul strămoșului se dezleagă, iadul este prădat, Învierea este dăruită, ușile Raiului s-au deschis, firea noastră șade de-a dreapta lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu și moștenitori am devenit[2]. Acest semn ne este dat pe frunte[3], în ce chip s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Căci prin acesta credincioșii se deosebesc de necredincioși și prin el ne recunoaștem între noi. Acest trofeu de biruință ne este dat împotriva diavolului (acesta ne face să disprețuim toată plăcerea trupească și însăși moartea), acesta este învierea celor ce zac, întărirea celor ce stau, bastonul celor neputincioși, toiagul celor păstoriți, călăuzirea celor ce se întorc, desăvârșirea celor ce înaintează, mântuirea sufletului și a trupului, alungarea tuturor relelor, dătătorul tuturor bunătăților, nimicirea păcatului, pomul învierii, pomul vieții celei veș­nice. Cei ce i ne închinăm cu credință dobândim partea lui Hristos Cel Răstignit.

„Răstignirea” deplină – singura cale spre Înviere

A fi creștin înseamnă a te răstigni în oricare vremuri, începând cu momentul în care Hristos a venit întâia oară. Viața Sa este model și avertisment pentru toți. Dar trebuie să fim răstigniți individual, mistic, pentru că „răstignirea”, care este singura cale spre înviere, să fie deplină.

Fiecare Sfântă Liturghie este o rază din Paștile cele mari și preasfințite

Sfânta Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare în înțelesul că în ea se rezumă, se cuprinde într-un timp scurt, ceea ce s-a întâmplat în timpi mai îndelungați, ceea ce s-a întâmplat în istoria Bisericii și ceea ce sărbătorim noi. Nu trebuie să așteptăm Paștile, până când mai vin o dată Paștile, pentru că fiecare Sfântă Liturghie e și Sfintele Paști.

A ierta, a uita

Aierta, a uita. Predica părintelui G.T.:

Suferințele cumplite ale Mântuitorului n-au fost doar cele de pe Cruce

Să nu credeți că doar pe Cruce a răbdat Domnul suferințe de nedescris, chinuri cumplite. Chinuri și mai cumplite au început în grădina Ghetsimani, la lumina lunii. Cum Îl mai sfâșia durerea pe Mântuitorul! Cât de fierbinte S-a rugat Tatălui Său: „Părintele Meu! De este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39).

Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conștiinței Lui

A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, a trăi după poruncile lui Hristos ne va conduce în Grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.

De ce l-a vândut Iuda pe Ziditorul lumii ?

Cine l-a întunecat pe Iuda? Iubirea de arginți, cum cântă biserica: „Cu iubirea de argint îmbolnăvindu-se, s-a întunecat”.

Fiecare dintre noi este un potențial Iuda

În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu și voia Sa pentru viețile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomenește trădarea lui Hristos de către Iuda; și Părintele Serafim a ținut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măști a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în capitolul 26 al Sfântului Matei, Părintele Serafim a început:

Dumnezeu este în toate și în afară de toate

Ce poate fi mai puternic imprimat în inima noastră, atunci când ne gândim la lucrarea lui Dumnezeu, lucrare ce poate fi văzută, auzită și palpabilă?

Iubirea lui Dumnezeu se arată mai ales în necazuri

Dacă înduri sărăcia cu bărbăție, mulțumind Domnului, înseamnă că ea ți-a slujit drept prilej pentru primirea cununilor; dar dacă Îl hulești pe Ziditor pentru ea și osândești Purtarea lui de grijă, înseamnă că ai întrebuințat-o spre rău. 

Unde-i sinceritate, acolo-i darul lui Dumnezeu

Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt îndrăzneț, un cuvânt frumos. Da, să te poți prezenta oriunde și oricând cu ceea ce ești, cu interiorul tău și cu exteriorul tău, pentru că viața din exterior este o proiectare a vieții din interior. Așa că dacă ai o așezare bună sufletească, proiectezi și în afară ceea ce ai înăuntru și e excepțional.

Prin multe încercări se cade nouă a intra în Împărăția Cerului

Să nu vă leneviți, fraților, de a voastră mântuire, nici să petreceți ca dobitoacele, fără de înfrânare mâncând și bând, că nu spre această viață ne-a ales pe noi Hristos, ci la Împărăția Cerească ne-a chemat și poruncă ne-a dat nouă, pe care, făcând-o, vom intra într-însa. Pentru că prin multe încercări se cade nouă a intra în Împărăția Cerului și cei ce se nevoiesc o răpesc pe ea.

Iubirea este explicația Creației

Acum câțiva ani, m-am dus în Pustie, am intervenit eu, ca să gust aroma sfințeniei Asceților noștri și să primesc binecuvântare. Un prieten Pustnic m-a condus la Coliba altui Pustnic despre care aveam informații că era un om sfânt. Avea obiceiul să repete din adâncuri, ușor schimbat, cuvântul profetic: „O, Doamne, trimite-mi lumina Ta și adevărul Tău. Acestea m-au călăuzit și m-au adus pe mine în muntele Tău cel sfânt și în corturile Tale” (Psalmul 42, 3). Spuneau cei ce se nevoiau împreună cu el că era ciudat și aspru în cuvintele lui. I-am adresat întrebarea:

Cine este îngerul călare pe o fiară ?

Teologul:

Când ardem de dorința de a ne face dreptate

Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicații. Tendința asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria și ne arun­că în mari și nenumărate necazuri. Numai de am înțe­lege și am renunța la „dreptatea noastră!”

În Biserică, timpul se opreşte

În Biserică timpul se oprește, fiindcă aici nu există moarte, iar încetarea existenței pământești nu întrerupe legătura vie dintre generații (G. Florovsky). În Biserică, trecutul este pururea prezent. Prezentul în Biserică este pururea susținut de trecutul viu, căci Dumnezeul-Om Hristos, care este același ieri, azi și în veci (Evrei 13, 8), viețuiește neîncetat în trupul Său divino-uman cu ajutorul aceluiași adevăr, aceluiași bine și aceleiași vieți, pururea făcând tot trecutul să fie prezent. Drept urmare, prin simțământul și cunoașterea ortodoxă vie, toate mădularele Bisericii, începând cu Sfinții Apostoli și continuând cu cei ce s-au mutat la cele veșnice ieri, sunt pururea contemporane, căci ele sunt pururea vii în Hristos. Chiar și astăzi, toți Sfinții Apostoli, Mucenici și Sfinți Părinți sunt contemporani cu fiecare om care este cu adevărat ortodox. În plus, pentru unul ca acesta, ei sunt mult mai reali decât mulți dintre contemporanii săi în trup.

Rugați-vă unii pentru alții și vă veți tămădui

Pentru patima curviei să te rogi Cuviosului Ioan Multpătimitorul și Sfintei Mucenițe Tomaida, și să pui în fiecare zi câte trei metanii. Să te rogi și pentru acele surori față de care nu ești binevoitoare și le vezi mai prejos decât tine. Căci scris este: rugați-vă unii pentru alții și vă veți tămădui!

Înțelepciunea este dar sau virtute ?

Înțelepciunea este un dar de la Dumnezeu sau virtute care se dobândește încet-încet prin lucrarea duhovnicească pe care o face cineva?

Intenția cea bună este totul

Părinte, ce să fac atunci când cineva îmi cere milostenie, dar nu am ce să-i dau?

Cum ne putem pierde răsplata pentru fapta bună

Părinte, oare de ce se întâmplă ca de multe ori cel ajutat să se comporte urât față de cel ce l-a ajutat?

Noi ce punem la temelie ?

Odată, într-o minunată dimineață de primăvară, două păsărele își căutau loc unde să-și așeze cuiburile. Una dintre ele și-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană foarte bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaș, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele.

Este important să vorbim ce trebuie, dar mai important e sa vorbim când trebuie

Despre limbă se cunoaște lămurit că, după înțelepciune, moartea și viața stau în buna sau reaua pază a acestui organ și din aceasta mai ales vin toate bunătățile și relele la om. Această părere o are și Apostolul Iacob, zicând: „Precum corăbiile mari se cârmuiesc cu o cârmă prea mică, și caii cei tari și sălbatici cu un mic frâu, așa și cel care își înfrânează limba, este vrednic a cârmui și toată cealaltă petrecere a sa”.

Să urmăm exemplul Maicii Domnului !

Să fim smeriți, adică să fim fără veleități și mai ales fară veleități religioase.

Iisus Hristos, Doctorul Cel minunat

Hristos, ca Doctorul Cel plin de nesfârșită milă și iubire, voiește să-i vindece pe toți oamenii, fără a lipsi pe vreunul de mântuirea pe care a adus-o El; îi dă omului tot ajutorul și sprijinul Său și arată o nețărmurită răbdare chiar față de cei care-L tăgăduiesc și-L hulesc prin cuvintele, gândurile și faptele lor. Celor care au trăit în nebunia păcatelor și sunt bolnavi de mulțimea patimilor, fără a privi la faptele lor trecute, El le dă iertarea și-i cheamă la mântuirea care-l face (pe om) sănătos la minte.

Dumnezeu ne-a dăruit totul !

Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Pe nicio mamă nu o poți învinui că nu ți-a dat destul. Ți-a dat tot că a stat la dispoziția ta. Ți-a dat și sângele. Nu poți să o învinuiești că nu ți-a dat. Dar pe Dumnezeu care a creat și sângele și laptele și pe mamă, și pe fiu…

Fiecare împlinire a poftei lasă negreșit o anumită întipărire în suflet

Nu socoti drept un lucru de mică însemnătate împlinirea unei pofte ce pare de cea mai mică însemnătate: fiecare împlinire a poftei lasă negreșit o anumită întipărire în suflet, ce poate fi uneori foarte puternică, și sluji ca început al unui obicei vătămător.

Veșnicia este un timp ce nu are nici început, nici sfârșit

Ideea de viață viitoare este strâns legată de ideea de veșnicie și de nemurirea sufletului. Veșni­cia este un timp ce nu are nici început nici sfârșit și care, prin urmare, nu are nici trecut nici viitor, ci numai prezentul, care este constant și nemutabil.

Prin rugăciune ajungem la starea de familiaritate cu Dumnezeu

Rugăciunea îl face pe om să se lepede încetul cu încetul de lume și de sine însuși. Căci, așa cum arată Sfântul Isaac Sirul, „rugăciunea este omorârea gândurilor voinței după viața trupului. Cel care se roagă este întru totul deopotrivă cu cel ce a murit lumii”. Iar a stărui în rugăciune este una cu „a se făgădui cineva pe sine însuși”.

„Timpul este ăsta. Singurul timp !”

–Eu văd rugăciunea ca o modalitate de lenevire a minții!

Iubirea de vrăjmași este un mare dar al Sfântului Duh

Iubirea de vrăjmași este un mare dar al Sfântului Duh. Omul nu-și poate iubi vrăjmașii dacă nu este plin de Duhul Sfânt. Prezența Duhului Sfânt în om alungă din acesta teama de moarte și lupta pentru supraviețuire. Atunci omul e în stare să-i iubească pe toți și să-i ierte pe toți, pentru că cel mai mare dușman, care este moartea, a fost alungat din el și nu-i mai este frică de nimic.

Locul luminos din inima noastră

Când avem atenția îndreptată cu rugăciune spre inimă, încetul cu încetul ne gătim în ea un loc luminos, care ne va atrage necontenit duhul acolo. Vom dobândi, de asemenea, un „gust” și cu ajutorul acestui gust vom ști care gând vine de la Dumnezeu și care vine de la vrăjmașul. Dacă ne-am creat acest loc luminos în inima noastră prin lucrarea tainică a pocăinței, mintea ne va fi necontenit atrasă acolo și tot gândul străin va rămâne afară, neputând să ne rănească mintea sau inima.

Să fim sinceri cu noi înșine

În oricare etapă a creșterii noastre spirituale ne aflăm, primul lucru ce ni se cere este să fim sinceri cu noi înșine, să nu încercăm să fim altceva sau altcineva decât cei ce suntem, imitând vreun comportament sau forțându-ne să ne integrăm vreunui tipar în inima, mintea și voința noastră, ceea ce ar reprezenta un neadevăr înaintea lui Dumnezeu.

Ascultarea este scară spre Ceruri

Neascultarea este gura iadului, împotrivirea în cuvânt este limba lui, subțire ca o sabie; plăcerea de sine sunt dinții lui ascuțiți pe tocilă; îndreptățirea de sine este pieptul lui; iar părerea de sine, care trimite la iad, este duhnirea pântecelui lui a toate mișcător.

Adevărata cunoaștere de sine înseamnă și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu

La rădăcina sa, adevărata cunoaștere de sine înseamnă și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, fiindcă omul poartă în sine calea cea mai scurtă dintre sine și Dumnezeu: în sufletul său cel după chipul lui Dumnezeu. Aici se află distanța cea mai scurtă dintre om și Dumnezeu. Toate celelalte căi ale omului către Dumnezeu pot foarte bine să ajungă într-o fundătură; numai aceasta duce sigur la Dumnezeu întru Hristos.

Cum să ne rugăm pentru alții ?

Cum să ne rugăm pentru alții?

Vremea pierdută în lene se poate răscumpăra prin pocăință

Deosebirile cugetelor celor bune sunt de multe feluri și cineva cu un cuget bun, călduros, poate să-I placă lui Dumnezeu într-un singur ceas atât cât n-a putut unul leneș și trândav în 50 de ani. Anume, de vor vedea diavolii că cineva a fost ocărât, necinstit, păgubit sau altceva rău a suferit și se scârbește nu pentru că a pătimit acel rău, ci pentru că n-a suferit cu vitejie. De acest cuget bun grozav se înfricoșează diavolii, cunoscând că cel care astfel cugetă a început a umbla după poruncile lui Dumnezeu.

Cum pot respecta poruncile Mântuitorului ?

Multe sunt poruncile lui Hristos, și mintea mi se întunecă, fiindcă nu pot să le păzesc pe toate. Spune-mi dar, ce să fac?

Trupul și Sângele lui Hristos ‒ hrana noastră pe calea spre Împărăția Cerurilor

Duhul Sfânt Îl dobândim prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii noastre și prin Dumnezeiasca Împărtășanie. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne întru Mine, și Eu întru el, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54-56). Adică, cel care se împărtășește cu vrednicie de Sfintele Taine se unește cu Domnul. Iar cel care are căință adevărată, inimă curată, frică dumnezeiască și credință nezdruncinată primește Trupul și Sângele Domnului, și în același timp, și pe Duhul Sfânt. Acela îl pregătește să-L primească și pe Iisus Hristos și pe Dumnezeu Tatăl, adică să devină Biserică și locaș al adevăratului Dumnezeu în Treime. Dimpotrivă, cel care se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului cu nevrednicie, cu suflet necurat, cu inima plină de răutate, cu răzbunare și ură, nu numai că nu-L primește pe Duhul Sfânt, dar se face trădător ca și Iuda, și-L răstignește pentru încă o dată pe Hristos. Trupul și Sângele Domnului este pentru cei care se împărtășesc cu vrednicie, medicamentul care vindecă orice boală și orice neputință. Și care dintre noi este în stare de sănătate desăvârșită?

Lupta devine mai ușoară prin smerenie

Îmi descrii războiul puternic care te luptă de jumătate de an și ești nedumerită pentru ce ți-a fost îngăduit. Mă întrebi dacă nu cumva L-ai mâniat și acum pe Dumnezeu cu ceva, dacă nu cumva ai făcut vreun păcat de moarte? Chiar dacă n-ai păcătuit, trebuie să mai rabzi și pentru păcatele mai vechi. Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani cu patimile în pustie ca și cu niște fiare. Spui că probabil această cale este generală pentru toți oamenii care au păcătuit mult. Într-adevăr, calea este una, însă pe această cale fiecare om resimte mai mult sau mai puțin un lucru sau altul, potrivit așezării sale lăuntrice și simțămintelor sale.

La Dumnezeu toate sunt cu putință

Poate omul să oprească soarele pentru o zi întreagă? Și poate un om neștiutor de carte să învețe în pustie pe de rost Sfânta Scriptură fără cărți și învățător? Dreptul Isus Navi a oprit soarele deasupra Ghibeonului cu numele lui Dumnezeu. Cuvioasa Maria Egipteanca, femeie neștiutoare de carte, care a trăit în pustiul de dincolo de Iordan aproape jumătate de secol, știa pe de rost Sfânta Scriptură, după cum a mărturisit despre aceasta primul și ultimul său vizitator Avva Zosima. Cum pot fi acestea posibile omului muritor? Nicicum.

Sfințenia este semnul puterii și frumuseții originare din om

Sfințenia nu se cucerește printr-o trăire nefirească, nedefinită, lipsă de disciplină, ci, dimpotrivă, ea presupune o mare disciplină, atât de mare că am putea-o numi cea mai riguroasă. Ascensiunea prin asceză, rugăciune și rupere de tot ceea ce îți aparține ca făptură pământeană, ascensiunea prin participarea la realitatea divină nu se poate îndeplini decât prin cea mai aspră și mai strânsă disciplină spirituală.

De vei cădea în fiecare zi, să nu încetezi lupta

De am căzut în groapa nelegiuirilor, nu vom putea ieși dintr-însa până ce nu vom coborî în prăpastia umilinței celor ce se pocăiesc.

Smerenie în faptă, nu numai în cuvinte

Gheronda, dacă cineva se smerește singur și se prihănește pe sine zicând: „Sunt un neghiob, un om pierdut etc.”, aceasta îl ajută să dobândească smerenie?

Pomelnicul – milostenie duhovnicească

Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit, săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.

Ce înseamnă a ne ruga neîncetat ?

Ce înseamnă a ne ruga neîncetat? Înseamnă a fi neîncetat în stare de rugăciune. Starea de rugăciune înseamnă gândul la Dumnezeu şi sentimentul către Dumnezeu, laolaltă. Gândul la Dumnezeu este gândul la atotprezenţa Lui, la faptul că El este pretutindeni, vede tot şi ţine tot cu puterea Lui. Sentimentul către Dumnezeu înseamnă frica de Dumnezeu, dragostea pentru Dumnezeu, dorinţa râvnitoare de a-I face în toate pe plac numai Lui, împreună cu dorinţa la fel de râvnitoare de a evita tot ceea ce Îi este neplăcut Lui şi, principalul, lăsarea sinelui în voia Lui cea sfântă în mod necondiţionat şi primirea a tot ceea ce ni se întâmplă ca venind din mâna Lui în chip nemijlocit. Sentimentul către Dumnezeu poate avea loc în timpul tuturor treburilor, ocupaţiilor şi împrejurărilor noastre, dacă nu este numai căutat, ci este deja implantat în inimă.

Fericiți cei care înțeleg semnificația postului

Fericiți și de trei ori fericiți sunt creștinii aceia care se roagă și care țin sfintele posturi!

Postul să se țină după măsura puterii fiecăruia

Să țineți postul după măsura puterii fiecăruia.

Treapta a doua și a treia a întoarcerii la Dumnezeu

Adoua treaptă în convertirea Apostolilor a fost Învierea. Acum încep Apostolii să se reculeagă. Acum li se deschide mintea să înțeleagă Scripturile și tainele Împărăției lui Dumnezeu. Sufletul lor intră acum într-o conștientă prefacere. De abia acum începe să li se deschidă ochii și se priceapă ce înseamnă să fii martorul Domnului și apostolul Evangheliei. Dar nici acum convertirea nu este deplină. Mai lipsea puterea de sus, focul sacru al entuziasmului nebiruit, care să-i consacre și să-i purifice.

Treapta întâi a întoarcerii la Dumnezeu

Primii ucenici care au urmat spontan și liber pe Mântuitorul, au fost Apostolii. Aceștia au renunțat de bună voie la îndeletnicirile și câștigurile, casele și comoditatea lor, la vămile, la corăbiile și la tot ce le putea să le asigure traiul și liniștea vieții. Fiecare învățăcel, când i-a zis Învățătorul: „Vino după Mine”, a lăsat toate ale sale și a plecat pe urmele lui Iisus. „Iată, noi toate am lăsat și am urmat Ție”, spun ei mai târziu.

Să lăsăm ființa noastră să-i spună spontan lui Dumnezeu ce o doare

Ieronim, Bătrânul din Eghina, zicea despre rugăciune: „Mulți nu suportă să treacă un scurt moment fără rugăciune și suferă pentru acesta: orele în care doresc să se roage și nu pot li se pare un martiriu”.

Neîncetat strigați către Domnul

Fiți așadar totdeauna liberi și stăruiți la Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va sălășlui în voi. Și nu cereți nimic altceva, decât numai mila de la Domnul slavei. Iar cerând mila, cereți-o cu inimă smerită și înfrântă și strigați de dimineața până seara, și de e cu putință toată noapte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”. Și siliți-vă mintea voastră la acest lucru până la moarte. Căci multă silință cere lucrul acesta… Vă îndemn, deci, să nu vă despărțiți inimile voastre de Dumnezeu, ci stăruiți și păziți-o pe ea cu gândul la Domnul nostru Iisus Hristos totdeauna, până ce se va sădi numele Domnului în lăuntru în inimă. Și nu cugetați nimic altceva decât să se mărească Hristos în voi. Vă îndemn deci să nu părăsiți niciodată canonul acestei rugăciuni, ci fie că mâncați, fie că beți, fie că sunteți la drum, fie că faceți altceva neîncetat să strigați: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”. Ca această amintire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să vă trezească la combaterea dușmanilor… Gândul la Domnul nostru Iisus Hristos clatină toată puterea dușmanului în inimă, el o învinge și o dezrădăcinează pe rând. Coborându-se partea numelui Domnului nostru Iisus Hristos în adâncul inimii pe balaurul care stăpânește întinderile inimii, îl frânge, iar sufletul îl mântuiește și-l face viu.

Lasă mai bine să te îndreptățească Dumnezeu !

Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greșită despre o acțiune a mea, trebuie să explic cum am acționat?

Mare este puterea pocăinței !

Cu adevărat mare este puterea pocăinței. Nici greutatea, nici mulțimea păcatelor, nici petrecerea cea îndelungată în păcate, nici altă întâmplare nu biruiește puterea pocăinței. Nu sunt atât de multe păcatele noastre ale tuturor, pe cât este de mare mila lui Dumnezeu, dar numai atunci când omul se întoarce spre Tatăl ceresc mărturisindu-și și plângându-și păcatele sale își revine în sine.

De ce a asemănat Domnul harul Duhului cu apa ?

Să deschidem acum dumnezeieștile Scripturi și să bem apă din vasele Sfinților noștri Părinți. Să bem apă vie, care izvorăște pentru a ne dărui viața veșnică. Astfel a asemănat odată Domnul pe Duhul Sfânt, pe Care Îl vor lua cei ce cred în El. Iar în alt loc spune: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38). Nu râuri simțite, care pur și simplu adapă pământul înțelenit, ci râuri gândite, care inundă sufletele cu lumină.

Când dragostea lipsește, domnește teama

Voi, cei zidiți din pământ, priviți la toate dimensiunile vieții și veți conștientiza cât de adevărată este această frază: iubirea desăvârșită alungă teama. Când dragostea este prezentă, teama nu-și are loc! Când dragostea lipsește, domnește teama.

Iubirea – medicamentul contra fricii

Există vreun medicament pentru oameni și pentru neamuri împotriva fricii? Există, la Doctorul Suprem. Doctorul Suprem a scris rețeta cu acest medicament și-n Vechiul, și-n Noul Testament. Această rețetă este: Împliniți toate poruncile Mele și toate judecățile Mele; păziți-le și le împliniți și veți trăi liniștiți pe pământ (Leviticul 25, 18).

Un creștin autentic nu poate fi prost

Sorin Dumitrescu: Sintagma „crede și nu cerceta” există în Scriptură? Care este originea acestor vorbe?

Iisus, Sensul vieții și al Istoriei

Pe contemporanii lui Iisus îi înțelegem că le era greu să-L creadă chiar Dumnezeu. Dar după dovada învierii Sale, dovada dumnezeirii, după arătarea Sa și intrarea mai presus de fire prin ușile încuiate, după petrecerea Sa cea nevăzută în preajma gândurilor omenești, după arătările Sale în drum spre Emaus, lui Luca și Cleopa, pe drumul Damascului, prigonitorului Saul, noi nu mai putem fi fară răspuns.

Îndumnezeirea se înfăptuiește prin sălășluirea lui Dumnezeu în noi

Creștinește nu putem trăi fără insuflare. Dacă un artist, unul adevărat, trăiește zi și noapte chipurile artei sale, noi, creștinii, trebuie să fim cu atât mai cu luare-aminte. Trebuie să depășim strădaniile artiștilor, pentru a trăi în duhul Evangheliei.

De ce numim păcatul cădere ?

De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie, sau în lăcomie, sau în beție sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni și ne fac dobitoace. Căci a zis prorocul: „Și omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte și s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12, 21). Deci, din oameni ne facem dobitoace, și mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în față, dar omul cu mintea sa Îl hulește.

Să răspundem răului cu bine !

Ne spune Domnul: „Vreți pace? Vreți sporire în cele duhovnicești? Vreți să fiu alături de voi? Vreți unitate, compătimire, fraternitate? Vreți bunuri duhovnicești și materiale? Nu urmați exemplul rău al celuilalt! Faceți voi binele! Dacă vreți să aveți binecuvântările Mele din belșug, faceți bine, în locul răului primit!”. Posibil să fie puțin mai greu, dar acest lucru va avea un puternic ecou în ceruri. Într-adevăr, este greu, dar nu și imposibil.

Cum să dobândesc pacea sufletului ?

Nimic nu este mai presus decât pacea întru Hristos, care zădărnicește orice atac al duhurilor văzduhurilor și ale pământului. Pacea sufletului se dobândește prin răbdarea suferințelor. Sfânta Scriptură zice: „Trecut-am prin foc și prin apă, și ne-ai scos la odihnă” (Psalmul 65, 11). Calea celor care caută să fie plăcuți lui Dumnezeu trece prin multe suferințe. Cum să-i cinstim pe Sfinții Mucenici pentru cele ce-au îndurat din iubire pentru Hristos, când noi nu putem răbda nici cea mai mică ispită?

Bunătatea – lucrul cel mai de valoare al omului

Fiecare dintre noi, creștinii, trebuie să stăruim pentru o viață îmbunătățită, să fim mai buni. Cândva, în satul meu, s-a schimbat preotul, și preotul care a venit era un cunoscut al meu. Atunci am întrebat-o pe mama – mama venind la mine la mănăstire: ce vă predică părintele acesta, care e acum la noi? Mama săraca – Dumnezeu să o odihnească – nu prea ținea minte predicile… nici predicile mele. Știu că mi-a spus odată: „Să știi că am înțeles toate cele ce ai spus, dar acum dacă mă duc acasă să-i spun lui taică-tău nu mai știu nimic”. Și totuși am întrebat-o din nou: ce le predică părintele de la noi? Sărmana, a stat așa puțin și nu a zis nimic, și dacă a văzut că stărui, a zis: „Apăi, tot bine ne învață, ne învață să fim buni!”. Mi-am dat seama că, până la urmă, sinteza tuturor strădaniilor noastre pentru noi și pentru alții, asta este: să fim buni și să fim mai buni!

Hristos în mijlocul nostru !

Scrii pentru că ești tulburată și e drept să fie așa. Te asemeni trestiei mișcate de vânt: au fost suficiente câteva vești și te-ai neliniștit. Iată motivele: neatenția, lipsa de concentrare față de viața ta spirituală, lipsa lăsării în voia lui Dumnezeu. Țara ta a fost lăudată și iată-te pregătită să pleci. Să știi totuși că, oriunde vei merge, vei duce dezordinea interioară cu tine. Și acolo vei întâlni oameni și nu îngeri. Împărăția Cerurilor nu este în exterior, ci în noi. Dacă ne vom îngriji de „unicul necesar”, restul ni se va da pe deasupra – Însuși Dumnezeu a spus-o.