Cu privire la citirea acatistului întrebaţi: „Dacă nu apuc să-l citesc la vremea potrivită, pot să citesc la lucru, şezând?”. La aceasta vă voi răspunde că nu trebuie să faceţi aşa ceva: oare citirea acatistului este ca dările, care se cer de la oameni cu stricteţe şi pe care până nu le plăteşti, nu eşti liniştit? Nicidecum: Dumnezeu vrea de la noi libertate. Dacă se întâmplă să nu îndepliniţi citirea la vremea cuvenită, pocăiţi-vă şi socotiţi-vă, cu smerenie, datornică, dar nu vă tulburaţi; aşa va fi mai bine decât dacă veţi citi acatistul cum se va nimeri, iar apoi vă va fura gândul că aţi îndeplinit şi deja nu mai sunteţi datoare, iar de smerenie veţi uita. Or, se ştie că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50, 18); de asemenea, şi Maica lui Dumnezeu va primi dorinţa dumneavoastră şi smerita recunoaştere a propriei neputinţe, mai bine decât ar primi îndeplinirea cu tulburare a canonului.
Archive for the 'Cuvinte duhovniceşti' Category
Nimic nu-l vatămă atât de mult pe creştin, îndeosebi pe cel tânăr, ca tovărăşia cea rea. Căci, aşa cum legătura cu cei buni este o şcoală, în care omul învaţă fără cărţi filozofia creştină, adică cinstita şi sfânta vieţuire, aşa şi legătura cu cei răi este pricina celei mai cumplite pervertiri a omului, măcar că el prin natura sa ar fi bun sau bine crescut; căci, de se va uni cu cei corupţi, îi va fi greu şi aproape cu neputinţă să nu se pervertească.
Citește în continuare ‘Nimic nu-l vatămă mai mult pe creștin decât tovărășia cea rea’
Citește în continuare ‘Păcatele ascunse vor fi mustrate înaintea Îngerilor şi a tuturor Sfinţilor’
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte.
Citește în continuare ‘Voia lui Dumnezeu nu ține de rațiunea umană’
Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit! Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi dezvoltarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Artist şi Ziditor.
Citește în continuare ‘Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut !’
Icoana nu este o simplă imagine
Nu toţi cei ce stăpânesc artele şi au aptitudini la desen pot să picteze icoane. Adesea, starea celui care pictează icoana şi dorinţa de a-i sluji lui Dumnezeu au mai mare importanţă decât măiestria cu care este pictată.
Şi eu mă gândesc că păcătuiesc. Nu merg bine. Însă tot ceea ce mă necăjeşte prefac în rugăciune, n-o închid înlăuntrul meu, merg la duhovnic, mă spovedesc, s-a isprăvit! Să nu ne întoarcem înapoi şi să spunem ce n-am făcut. Însemnătate are ce-o să facem acum, din această clipă şi mai departe. Precum spune Apostolul Pavel: …uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte (Filipeni 3, 14).
Citește în continuare ‘Nu închide necazul înlăuntrul tău, ci prefă-l în rugăciune’
Cum ajungem la rugăciunea neîncetată
Părintele Arhimandrit Sofronie ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre teologia conjuncturală şi teologia cea după Dumnezeu: „Până când inima nu s-a curăţit de patimi, contemplarea lui Dumnezeu este imposibil de atins. Numai o inimă curăţită de patimi e capabilă de a se pătrunde de uimirea şi de smerenia specifice contemplării Creatorului a toate acea uimire şi smerenie care linişteşte mintea, umplând-o de o bucurie negrăit de calmă.”
Citește în continuare ‘Cum ajungem la rugăciunea neîncetată’
Rugăciunea în treburile de zi cu zi
„Rugaţi-vă neîncetat”, spune Sfântul Apostoi Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). O casă este binecuvântată când lucrul de zi cu zi este dus la împlinire cu rugăciune. Mâncarea pregătită cu dragoste şi rugăciune e binecuvântare pentru cei ce se împărtăşesc din ea. Ne putem ruga şi în timp ce ne îmbrăcăm, spunând: „Doamne, îmbracă-mă cu dreptatea Ta”. La ieşirea şi la intrarea în casă, putem să ne rugăm aşa: „Doamne, binecuvântează intrarea şi ieşirea mea”. Se pot spune rugăciuni asemănătoare şi pentru alte ocazii. Semnul crucii şi o rugăciune de călătorie trebuie făcute înainte de a pleca la orice drum.
Întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de păcatele sale şi se căieşte şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa lui Dumnezeu şi vede cu întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie.
Citește în continuare ‘„Adusu-mi-am aminte de Domnul şi m-am veselit”’
Citește în continuare ‘Fiecare clipă este o întâlnire cu Dumnezeu’
Copleşiţi de scârbă faţă de răul din noi, flămânzim şi însetăm să devenim asemenea lui Dumnezeu în sfânta smerenie, şi în această năzuinţă stă sămânţa sfinţeniei. Dragostea mereu crescândă faţă de Hristos duce în chip firesc la experienţe care ne fac asemenea Lui; şi o panoramă inimaginabilă se va desfăşura înaintea ochilor noştri. Durerile lumii ne vor mâhni dureros. Vom uita trupul nostru şi, pe cât este cu putinţă, duhul nostru va trăi rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani. Acesta este începutul cunoaşterii lui Hristos, faţă de care Sfântul Apostol Pavel socotea toate celelalte lucruri drept pagubă. Pentru a dobândi pe Hristos şi a ajunge la învierea din morţi, era gata să respingă orice alt câştig. Sfântul Pavel vorbea astfel nu ca şi cum „ar fi dobândit deja” îndreptarea, ci pentru că „tindea la cele dinainte, alergând la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus” (cf. Filipeni 3, 7-14).
Citește în continuare ‘Sămânţa sfinţeniei stă în năzuinţa de a deveni asemenea lui Hristos Dumnezeu’
„Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă.” (Luca 11, 9)
Citește în continuare ‘Cere insistent de la Domnul doar ce este spre bine’
Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, spunea că: „Timpul cu care ne confruntăm noi şi ne batem, clipă de clipă, nu este nimic altceva decât distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului!”.
Citește în continuare ‘Timpul – distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului’
Domnul ne ajută în dureri şi în ispite. El ne izbăveşte de acestea şi ne dă putere să le purtăm cu uşurinţă, chiar fără să le luăm în seamă. Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Cât de binefăcător lucrează liniştea asupra sufletului!
Citește în continuare ‘Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune’
De ce suntem puşi mereu pe ceartă ?
Ne lipseşte virtutea cea mai sfântă, smerenia. Egoismul, această răutate înfiorătoare, a adus toate nenorocirile asupra oamenilor! Cu adevărat, smerenia înseamnă sfințenie. De ce ne împiedicăm de lucrurile de nimic? De ce suntem puşi mereu pe ceartă? Pentru că nu avem smerenie! Cel care are smerenie aplanează scandalul. Fără adevărata smerenie, scandalurile se mențin și se întețesc, încât se pierde orice nădejde de îndreptare.
Să nu vorbești mult. Să nu accepți controversele, cearta, vorbăria și tot ceea ce iese dintr-o limbă fără atenție. Alungă gândurile rele și nălucirile murdare din minte, de îndată ce apar. Căci, atunci când lâncezesc în minte și în inimă, ele creează o stare gravă. În timp ce, atunci când suntem atenți la prima apariție a nălucirii întinate și la gândurile întinate ce o însoțesc, rămânem în pace și ne bucurăm de gratificarea morală a curăției.
Citește în continuare ‘Cum să alungăm gândurile rele și să ne păstrăm pacea’
Din ce provine întristarea ?
Dacă vrei să te izbăveşti de întristare, nu te lega cu inima de nimeni şi de nimic. Întristarea provine din legarea şi lipirea de lucrurile văzute.
Dacă poţi şi nu vrei este păcat
Un frate începător l-a întrebat pe bătrânul:
Căci de-ar zice cineva că-i bolnav şi cere vindecare, Domnul nu numai că vine lângă cel suferind ca să-i vadă boala cu ochii Lui înşişi, să pună mâna şi să facă El Însuşi totul pentru însănătoşire, ci se face şi doctoria şi hrana potrivită şi tot ce poate ajuta la înzdrăvenirea lui. Iar când e nevoie de înnoirea fiinţei noastre, Domnul ne împrumută din însăşi fiinţa Sa, din trupul Său şi ceea ce s-a stricat în noi El pune la loc, luând din al Său Însuşi.
Citește în continuare ‘Medicament pentru cei ce sunt bolnavi trupeşte’
Înfiați de Duhul Sfânt
Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt (Ioan 14, 15-18). Duhul Sfânt învaţă sufletul o negrăită iubire pentru norod şi milă pentru toţi cei rătăciţi. Domnului i-a fost milă de cei rătăciţi şi a trimis pe Fiul Său Unul-Născut ca să-i mântuiască; iar Duhul Sfânt învaţă aceeaşi milă pentru cei rătăciţi care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfânt, acela nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi.
Părinte, ce loc ţine în viaţa călugărească Rugăciunea lui Iisus? Această formă de rugăciune este răspândită în popor?
Citește în continuare ‘Trei surse sigure de bucurie sufletească’
Mai înainte de sfârşit nu ferici pe nimeni şi mai înainte de moarte nu deznădăjdui pe cineva. Nici nu te socoti pe tine drept şi fără de păcat înaintea Domnului, că cele ce tu le-ai uitat, lui Dumnezeu sunt arătate. Şi a crede ni se cuvine, că de Îl vom aştepta pe El, va fi rodul lucrării noastre. Voiesc a fi lucrător între fraţi şi vestit, decât a călca poruncile şi a fi urât de dânşii.
Citește în continuare ‘Să încercăm a împlini poruncile lui Dumnezeu’
Semnele sfârşitului lumii
Există o psihoză, e adevărat, pentru că semne ale sfârşitului lumii sunt destule şi au fost şi acum o mie de ani, şi au fost şi acum 300 de ani ș.a.m.d. Însă aduceţi-vă aminte ce spune Iisus: „Luaţi exemplu de la smochin. Când îl vedeţi că înmugureşte, ştii că vine primăvara”. Eu cred că noi, aşteptând, trăind în atmosfera aceasta de sfârşit de secol sau de mileniu, zicem că vine sfârşitul lumii.
Odată, eram pe drumul către Tourkovounia, unde locuiam. Drumul era foarte povârnit, trebuia să cobori vreo două sute de metri. În partea de sus era mai drept. Acolo, sus, mama lui Nikos stătea de vorbă cu alte două femei, vecine. Jos, la capătul drumului, copilul ei, Nikos, se juca cu alţi copii. La un moment dat, Nikos a urcat alergând şi, îndată ce a ajuns, a căzut în şorţul ei plângând.
Citește în continuare ‘Atunci când veţi merge spre bine, nu vă mai amintiţi răul’
Binele şi răul sunt în mâna omului
Dumnezeu a pus în sufletul omului o putere; de om atârnă felul cum o întrebuinţează, pentru bine sau pentru rău. Dacă asemănăm acea putere cu apa, binele cu o grădină plină de flori, copaci şi iarbă, iar răul cu o grădină plină de spini, atunci se poate întâmpla aceasta: când îndreptăm apa spre grădina cu flori, atunci toate înverzesc, cresc, înfloresc, învie; în acelaşi timp, spinii, pentru că nu sunt udaţi, se usucă şi pier. Şi invers.
Este moartea groaznică ?
Nu moartea e groaznică, groaznic e faptul când din ea nu înţelege nimic cel care rămâne în viaţă, când ea nu serveşte unei cauze. Moartea pentru o cauză, aşa cum s-au jertfit atâţia oameni în închisorile comuniste, n-a fost zădarnică. Dacă noi îi cinstim azi, dacă le aprindem o luminare şi le preţuim gesturile şi sacrificiul, înseamnă că n-au murit degeaba, poporul înţelege ceva din martirajul lor şi ia aminte. Oamenii care mor în epidemii sau accidente mai sunt cinstiţi aşa cum sunt cinstiţi cei care au murit în numele patriei? De asta, cel care a scăpat din temniţa comunistă trebuie să depună mărturie în numele celor care au murit acolo. Moartea acolo nu a ales, acolo moartea a luat cum a vrut ea, pe cine a vrut ea, dar şi după cum a dictat Dumnezeu. Moartea înseamnă şi trecere, de aceea şi cele muritoare se mai numesc şi trecătoare, pe care noi trebuie să le supunem celor nemuritoare.
Cel ce dă să dea în numele lui Hristos, iar cel ce primeşte să primească în numele lui Hristos, ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie de amândouă părţile. Iar rugăciunea săracului e auzită înaintea lui Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Rugăciunea săracului e auzită înaintea lui Dumnezeu’
Nu-i bogăţia un păcat, dacă e făcută prin mijloace cinstite şi din ea se înfruptă multă lume, cum nu-i sărăcia o virtute dacă omul nu şi-a ales drumul renunţării la toate cele lumeşti, alegând să slujească pe Hristos.
Citește în continuare ‘Bogăţia nu-i un păcat, sărăcia nu-i o virtute’
Dumnezeu a lăsat cu îndestulare pentru toată lumea, hrană şi mijloace, frumuseţe şi condiţii de viață. Să-ți iei doar cât îţi trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil.
Citește în continuare ‘Cumpătarea îl ajută pe om în drumul spre mântuire’
Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea (Psalmul 33, 13).
Citește în continuare ‘„Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea”’
Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare, dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.
Citește în continuare ‘„Libertatea nu înseamnă să fac ceea ce vreau”’
De ce oamenii nu devin sfinţi ?
La întrebarea dificilă: „de ce oamenii nu devin sfinţi?”, Bătrânul Filotei răspunde: „Responsabilitatea ne revine nouă înşine. Întâi proastei noastre dispoziţii, apoi neglijenţei şi lenei noastre, în al treilea rând slabei noastre iubiri faţă de Dumnezeu sau lipsei ei, în al patrulea rând iubirii noastre fierbinţi pentru mamona, ataşamentului faţă de bunurile materiale şi înclinaţiei noastre pentru lucruri josnice”.
Vă tulbură, după cum îmi scrieți, rugăciunea către sfinți și vă temeți ca nu cumva să vă supuneți osândei pentru idolatrie. Nu, rugăciunea noastră către sfinți și cinstirea lor nu au nimic idolatru în ele. Ar fi idolatrie dacă i-am cinsti ca pe niște dumnezei: însă noi îi cinstim ca pe niște slugi ale lui Dumnezeu și mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Simțirea lăuntrică trebuie să vă spună că nu îi cinstiți ca pe Dumnezeu și nu îi socotiți cea dintâi cauză a bunurilor cerute, ci numai instrumentul dăruirii lor.
Citește în continuare ‘Pe sfinți nu-i cinstim ca pe Dumnezeu’
Ştim că orice lucru care se întemeiază pe jertfă, pe osteneală şi sudoare este de lungă durată. Dar, mai mult, ceea ce este întemeiat pe jertfe omeneşti, din dragoste şi de bună voie este fără măsură, depăşeşte timpul şi trece în veşnicie.
Citește în continuare ‘Sfinții – model de iubire dumnezeiască’
Cine doreşte să afle câte bunătăţi ne pricinuieşte acestă Pâine îndumnezeită, acela să numere câte răutăţi şi pagube au venit din acel lemn al mâncării. Pentru aceasta a zis Dumnezeu: „În care zi veţi mânca dintr-însul, cu moarte veţi muri”, asemenea a zis şi pentru aceasta: „Dacă cineva va mânca din aceasta Pâine, va trai în veac”. Şi iarăşi mai jos, zice: „De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu aveţi viaţa întru voi”. Vezi cum se împotriveşte prea cu înţelepciune această mâncare celeilalte, ca o doctorie gătită împotriva durerii şi rănii celei dintâi mâncări? (…)
Citește în continuare ‘Câte bunătăţi ne aduce Sfânta Împărtășanie’
Sunt oameni care, din punct de vedere duhovnicesc, se situează la un nivel atât de jos, încât se aseamănă animalelor. Dar sunt și oameni care duc o viață spirituală deosebită. Astfel de oameni sunt purtători de Duh Sfânt fiindcă omul, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a primit de la Acesta suflarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt locuiește și lucrează în noi în timpul vieții noastre. Și tot ce se petrece în mintea și inima noastră are legătură cu viața sufletului.
Citește în continuare ‘Suntem purtători de Duh Sfânt – neglijăm sau sporim harul ?’
Singurătatea Sfântului Onufrie
Monahismul este substanţa umanităţii. Omul, când se naşte, ţipă de teama singurătăţii şi când moare se îngrozeşte din acelaşi motiv. Sunt oameni singuri pentru că aşa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face aşa, sunt oameni singuri pentru că-I urmează lui Hristos. Şi a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui (Facerea 2, 18). Pentru om, este bine să nu fie singur, pentru Dumnezeu, este bine ca omul să fie singur (de scaunul Spovedaniei şi de Sfântul Potir nu te poţi apropia decât în singurătatea smereniei tale). A te potrivi cu cineva înseamnă a sta faţă în faţă cu propria ta imagine. În singurătate, omul caută potrivirea cu Dumnezeu.
Taina dragostei vindecă durerea
Faptele oamenilor nu pot să necinstească pe Dumnezeu şi nici Biserica Lui, pentru că Dumnezeu este acelaşi în veac şi legătura dragostei pe care ne-a întins-o nouă se face de la inimă la inimă, şi nu de la numele unei mulţimi.
Ce este iubirea curată ?
Astfel este iubirea curată: nu este ştearsă nici de timp, nici de suferinţă, nici de distanţa drumului, nici de împrejurările lucrurilor (din „Epistola a 138-a la Episcopul Elpidio”).
Gheronda Iosif Isihastul – Cuvant despre rugaciune
Nu deveniţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi răul. Să priviţi la Hristos şi El vă va mântui. Ceea ce-l face sfânt pe om este iubirea, slăvirea lui Hristos, care nu se poate pune în cuvinte, nu se poate, nu se poate… Şi omul se străduieşte să facă nevoinţe, să facă astfel de lucruri şi să se istovească pe sine pentru iubirea lui Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Iubirea scoate din noi ceea ce este mai bun’
Gheronda Iosif Isihastul – Rugăciunea monologică
Citește în continuare ‘Prin Rugăciunea lui Iisus putem împlini porunca de a ne ruga neîncetat’
Mă tem de moarte şi mă spăimântez.
Mă tem de gheena focului, că veşnică este şi nestinsă.
Mă tem de tartar şi de întuneric, pentru că nu are parte de lumină.
Mă tem de vierme, pentru că nu are moarte. Mă tem de îngerii cei de la judecată, pentru că sunt nemilostivi.
Citește în continuare ‘Dreaptă este judecata Domnului, că m-a învăţat şi n-am ascultat’
Este o rugăciune de preamărire a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Tatăl, a lui Dumnezeu Fiul și a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Pentru acum și pentru veșnicie aducem lui Dumnezeu mărire deoarece lui Dumnezeu i se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea. Așa zicem noi la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe: „Pentru că Ție se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor”, și din partea noastră aducem mărire când zicem „mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Această descoperire a Dumnezeului Tri-unitar este un izvor nesecat de înţelepciune, de bucurie şi de lumină pentru orice credincios. Ea luminează toate manifestările vieţii omeneşti şi rezolvă toate îndoielile minţii şi ale inimii, ea ne duce în spaţiile nesfârşite ale vieţii veşnice. Dar, când mintea noastră se desparte de inimă şi de credinţă şi pretinde să abordeze descoperirea cu legile proprii raţiunii, această Revelaţie i se prezintă ca un şirag de probleme de nerezolvat.
Citește în continuare ‘Cel care vrea să se mântuiască trebuie să creadă în Sfânta Treime’
În cântările sale harice, de Dumnezeu insuflate, Sfânta Biserică Îl numeşte pe Duhul Sfânt „Mângâietor”, „Mângâietor” Îl numeşte şi pe Fiul lui Dumnezeu; Mângâietor este şi Tatăl, Care în chip de nepătruns cu mintea Îl naşte pe Fiul şi în chip de nepătruns cu mintea Îl purcede pe Duhul Sfânt. Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl. Dacă razele sunt lumină şi foc, şi soarele din care vin ele este lumină şi foc.
Citește în continuare ‘Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl’
Secretul este iubirea lui Hristos şi smerenia. Hristos ne va da smerenia. Noi, cu neputinţele noastre, nu-L putem iubi. Să ne iubească El. Să-L rugăm mult să ne iubească El şi să ne dea râvnă să-L iubim şi noi.
Citește în continuare ‘„Este smerenie să crezi că toţi sunt buni”’
Care este ținta mea în viață ?
Mă mai întrebi dacă te îndrepţi spre ţinta cuvenită. Ţinta noastră trebuie să fie: căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6, 33), adică împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care ne curăţeşte de patimi şi ne dăruieşte odihnă şi nădejdea mântuirii din negrăita iubire de oameni dumnezeiască, nu din faptele noastre, deoarece chiar dacă am săvârşi toate cele poruncite nouă, trebuie să ne socotim slugi netrebnice (v. Luca 17, 10). Şi atâta timp cât ne aflăm încă în patimi, trebuie neapărat să ne ostenim pentru a smulge din inima noastră neghinele. Nu trebuie să năzuim însă spre a ajunge în scurtă vreme la nepătimire şi la odihnă: pentru aceasta este nevoie de vreme, de osteneală şi de ajutorul lui Dumnezeu. Tot ce se dobândeşte în scurtă vreme piere degrabă. Nu te trândăvi şi nu te tulbura, ci încredinţează-te voii lui Dumnezeu.
Măsura suferințelor noastre
Grădinarul retează pomii ca să crească mai repede şi mai bine. Însă, dacă retează prea mult din crengi şi din tulpină, pomul se usucă.
Părinte, Dumnezeu iconomiseşte ca oamenii să vadă în somn pe rudele lor adormite şi să vorbească cu ele, pentru a se întări în credinţă şi în pocăinţă?
Citește în continuare ‘Visele pot avea semnificație duhovnicească ?’
Tradiţia stă, deci, sub semnul întregului tezaur de norme, risipit în toate scrierile Părinţilor şi în tradiţia orală, şi în viaţa de obşte şi, mai ales, sub semnul duhovnicului. Atâta vreme cât vor mai fi duhovnici, tradiţia va trăi. Ei se vor ocupa mereu de rânduiala interioară, cea care contează, şi mult mai puţin de cea exterioară şi care merge şi singură, după ce şi-a intrat în ritm şi trăieşte din moştenirile înaintaşilor.
Fraţilor şi surorilor întru Hristos, aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s-au amăgit de covrigi roşii, şi care se feresc de vântul înşelăciunii.
Citește în continuare ‘Cum să ne păstrăm credința strămoșească’
Întoarcerea desfrânaţilor de la faptele lor este la fel de mare ca şi convertirea păgânilor. În general, desfrânarea este văzută în Scriptură ca o sumă a tuturor păcatelor, iar în Vechiul Testament desfrânarea avea şi sensul de idolatrie (Iezechiel 16, 20; Leviticul 17, 7; Leviticul 20, 5 ş. a.).
Citește în continuare ‘Renunțarea la desfrânare – o reconvertire la creștinism’
Dobândirea exercițiului în rugăciune
Părinte, Dumnezeu iconomiseşte ca oamenii să vadă în somn pe rudele lor adormite şi să vorbească cu ele, pentru a se întări în credinţă şi în pocăinţă?
Citește în continuare ‘Dobândirea exercițiului în rugăciune’
Dacă e să ne întoarcem în Vechiul Testament, atunci nu numai homosexualii trebuie omorâţi cu pietre (Leviticul 20, 13)… Să-i omorâm şi pe cei care nu-şi ascultă părinţii (Leviticul 20, 9), pe toţi cei care, sărmanii, au fost să-şi ghicească (Leviticul 20, 6), pe cei care s-au culcat cu femeia altuia (Leviticul 20, 10), pe toţi cei care s-au culcat cu femeie în timpul scurgerii ei (Leviticul 20, 18).
Citește în continuare ‘Să ai în mână, în loc de piatra care doboară, iubirea care iartă !’
Sunteţi supărată că Dumnezeu nu vă ascultă rugăciunile! Nu vă supăraţi pe Cel de la care avem şi fiinţa, şi viaţa, şi suflarea, şi înţelegerea, şi totul. Vă rog: nu vă plângeţi de Cel ce are de mii de ori mai multă dreptate decât să se plângă de noi înaintea îngerilor şi sfinţilor Săi. Chiar dacă Domnul nu împlineşte întocmai rugăciunile noastre, ele tot aduc roadă în sufletele noastre, făcându-le mai bogate şi mai mature. Aceasta e o taină de care şi-au dat seama cei ce s-au cercetat pe sine duhovniceşte. Să zicem că cineva seamănă grâu şi se roagă ca sămânţa să aducă roadă. În loc de roadă din sămânţă răsare iarbă. El se roagă din nou pentru roadă, însă în loc de roadă, din iarbă cresc pai şi spic. Iarăşi se roagă pentru roadă, şi în cele din urmă se pleacă de greutatea boabelor, şi se coace, şi cade în poala rugătorului. Toate rugăciunile noastre adevărate rodesc la vremea lor, cum spune poetul rus Viazemski:
Citește în continuare ‘Toate rugăciunile noastre adevărate rodesc la vremea lor’
Ieșiri din criza duhovnicească contemporană (V)
Pentru toată această criză pe care am descris-o mai sus, cine este vinovat? Socotim că toți avem o parte de vină. În mod sigur unii au mai multă vină. Scopul nostru totuși nu este să catalogăm vinile, scoțându-ne pe noi înșine afară. Sfinții spun că toți suntem laolaltă vinovați pentru tot ceea ce există rău. Deja ne-am referit la ieșiri din criză. Este adevărat că a slăbit destul de mult cugetul luptător al tuturor. Suntem atrași de ușurătate de știrile viclenei televiziuni, de modă, de conjuncturi, de mediu, de opinia publică. Considerăm dictatura televizorului destul de periculoasă. Concurența posturilor de televiziune este astfel montată ca să treacă timpul și să se mărească vizionarea ca să se dezmierde patimile, să se lingușească instinctele, să fie trecute sub tăcere adevărurile. Firește, fiecare poate să-și spună părerea lui, nu se poate totuși ca toate să fie drepte și în același timp să fie expuse cu minciuni și insulte.
Citește în continuare ‘Şi cea mai ușoară cale, fără Dumnezeu, nu ține’
Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut creației Sale a fost libertatea. Omul a fost creat pentru a fi liber. Stă în voința sa dacă alege o cale sau alta în viață. Stă în voința sa dacă Îl ascultă pe Dumnezeu sau nu, dacă Îl cinstește pe Dumnezeu ca pe Tatăl său ori dacă îl respinge. Această libertate a voinței a fost pecetea chipului și asemănării omului cu Dumnezeu. Și tot libertatea voinței a fost cea care a definit demnitatea omului – o demnitate care l-a înălțat cu mult înaintea altor făpturi.
Citește în continuare ‘De ce l-a înzestrat Dumnezeu pe om cu voință liberă ?’
Noi, creștinii, înțelegem frica lui Dumnezeu ca dragoste și ca evlavie și ca respect și cinstire către Tatăl nostru, Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru Cel tandru. Nu este dictator sau tiran, despot absolutist cum Îl considerau și Îl mai consideră încă unii. „Evreii, zice Sfântul Clement, L-au făcut pe Dumnezeu tiran despotic, și nu părinte. Însă frica pe care o au robii față de tiranii despotici o au din ură”.
Ieșiri din criza duhovnicească contemporană (III)
Citește în continuare ‘„O umanitate fără Dumnezeu este periculoasă”’
La Înălţarea Mântuitorului pe Muntele Măslinilor ştim că au fost de faţă ucenicii Mântuitorului, şi sfânta noastră Biserică ne spune că a fost de faţă şi Maica Domnului. În alcătuirile de la Înălţarea Mântuitorului de la sfânta slujbă este pomenită şi Maica Domnului că a fost de faţă când Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri. În Faptele Sfinţilor Apostoli este prezentată o listă cu doisprezece apostoli ai Mântuitorului şi se spune că atunci când ucenicii se adunau era împreună cu ei şi Maica Domnului şi alţii, până la o sută douăzeci. Cu aceştia s-a început Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Citește în continuare ‘Dacă cerul este unde-i Domnul Hristos, înseamnă că cerul este pretutindenea’
Să-L aşezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, şi atunci El ne va lumina şi ne va încălzi întreg pământul vieţii noastre, care nu va întârzia să-şi aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Aşa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deşi neînvăţat, îi întrecea cu mult în înţelepciune pe filozofii care îşi luminau mintea numai cu „lampa” şi „soarele” ştiinţei veacului acestuia.
Citește în continuare ‘Hristos – Soare pe cerul sufletului nostru’
Despre Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos și despre cinstirea cea mai presus de fire a firii omenești și despre porțile cerești
Când îţi arde inima de dorul de Dumnezeu şi nu te mai poţi opri din plâns, lacrimile acelea-s de la Dumnezeu; dar, cu toate că sunt de la Dumnezeu, noi trebuie să ne smerim: „Doamne, iartă-mă că eu sunt păcătos, eu nu sunt vrednic…”
Citește în continuare ‘Duhul Sfânt aduce mângâiere prin lacrimile de la rugăciune’
Cât de des trebuie să mergem la Biserică?
Citește în continuare ‘Când intrăm în biserică, primim binecuvântarea lui Dumnezeu’
Fiecare din noi când suntem în grădină, ţarină, pădure, în străinătate, departe de casă, dorim a veni acasă pentru ca să vedem părinţii, fraţii, surorile, soţia, copiii, rudeniile. Aşa şi adevăraţii binecredincioşi creştini doresc a merge, a intra, a sta şi a rămâne în Biserică – Locaşul lui Dumnezeu –, pentru a se învrednici să vadă pe Cerescul lor Tată şi pe rudele lor apropiate: îngerii şi Sfinţii sau prietenii lui Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Biserica este casa tuturor creştinilor’
Este cu putință să creadă cineva, fără să participe la sfintele Taine ale Bisericii?
Citește în continuare ‘Poate să creadă cineva, fără să participe la sfintele Taine ale Bisericii ?’
Era la noi, la mănăstire, un părinte – Serafim Popescu –, și el zicea: „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”, iar părintele Arsenie Boca îl completa: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.
Citește în continuare ‘Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut’
Undeva, dincolo de orizontul văzut, se află o lume mai bună – lume în care nu este durere, noapte, iarnă, lume în care merg cei mai buni dintre noi. Iar intrarea în această lume este deschisă tuturor. Intrarea în ea este una singură – Biserica lui Dumnezeu. Să mergem, deci, îndată în Casa lui Dumnezeu, ca rămânând acolo pentru totdeauna, să intrăm şi să ne sălăşluim în Patria noastră cea cerească, alături de sfinţii noştri înaintaşi şi de îngeri, în împărăţia curăţiei şi a dragostei, în împărăţia harului, în împărăţia dreptei credinţe celei triumfătoare.
Citește în continuare ‘Să-L vizităm pe Dumnezeu la El acasă !’
Deci, dacă voieşti a lua biruinţă asupra şi cu lesnire a alunga tabăra vrăjmaşilor celor gândiţi de alt neam, prin rugăciune şi prin ajutorul lui Dumnezeu întru sineţi venind şi întru adâncurile inimii intrând, caută urma acestor trei tari uriaşi ai diavolului, de uitare zic, de trândăvire şi de neştiinţă, care sunt întemeierile vrăjmaşilor celor gândiţi de alt neam, prin care celelalte patimi ale răutăţii se întăresc, lucrează şi vieţuiesc în inimile iubitorilor de dulceţuri şi în sufletele celor nepedepsiţi.
Citește în continuare ‘Ferește-te de cei trei aliați ai diavolului’
Trei sunt chipurile cinstirii de Dumnezeu: primul este a nu greşi, cel de-al doilea, ca cel ce a greşit să rabde cele întristătoare ce-i vin asupră, iar cel de-al treilea, ca cel ce nu rabdă să plângă pentru lipsurile răbdării; pentru aceasta, de nu ne vom îndrepta prin întâmplările ce ni se cuvin, de trebuinţă este de aici ca cea de nevoie judecată să fie adusă asupra noastră, însă de cumva ne va vedea pe noi Dumnezeu plângând şi smerindu-ne, cu harul Său cel atotputernic va curăţa, precum ştie, păcatele noastre.
Citește în continuare ‘Cele trei chipuri ale cinstirii de Dumnezeu’
Pomenirea lui Dumnezeu se face prin durerea inimii pentru buna-cinstire. Iar tot cel care-L uită pe Dumnezeu se împătimeşte de cele dulci şi nesimţitor (învârtoşat) se face. Dacă voieşti totdeauna a-ți aduce aminte de Dumnezeu, nu lepăda asuprelile ca pe nişte nedrepte, ci ca pe cele ce cu dreptate vin să le rabzi.
Citește în continuare ‘Să-ți aduci aminte mereu de Dumnezeu’
Nimic nu-i împlineşte mai mult pe oameni decât iubirea, până când aceştia se vor umple de Sfântul Duh. Şi nimic nu convinge pe Sfântul Duh să rămână la noi, decât puterea iubirii. (din Omilia a V-a la Galateni)
Citește în continuare ‘Nimic nu convinge pe Sfântul Duh să rămână la noi, decât puterea iubirii’
„Şi Cuvântul trup S-a făcut…” (Ioan 1, 14). Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Hristos a înmânat oamenilor voia lui Dumnezeu. I-a dat chip văzut. Am văzut slava Lui: în trupul Lui omenesc, în porumbelul care S-a pogorât peste El, în lumina de pe muntele Taborului, în pâinea şi vinul luate şi văzute cu ochii…
Citește în continuare ‘Hristos – voia lui Dumnezeu întrupată’
Timpurile sunt acum grele din toate punctele de vedere şi fără Dumnezeu nu vom putea trece nici prin necazurile de ordin material, nici prin cele de ordin duhovnicesc. Iar rugăciunea mea este doar în ajutorul celei de mamă, a dumneavoastră…
Citește în continuare ‘Mergeți la medic, pentru sănătatea trupului, dar îngrijiți și sufletul !’
Pe lângă zidurile bisericii trec o mulţime de oameni trişti şi împovăraţi de problemele acestei vieţi şi întreabă: – Biserică, cum ne poţi mângâia? Iar Biserica le răspunde: – Prin credinţa în biruinţa de pe urmă a binelui. Eu sunt monumentul şi dovada acestei biruinţe.
În Duminica Samarinencei, de fiecare dată când m-am rostit, am avut în conştiinţă trei lucruri, şi anume: înlănţuirile de gând, închinarea-n „duh şi-n adevăr”, şi credinţa din auz şi credinţa din vedere. Acestea se potrivesc cu cuprinsul Evangheliei Samarinencei şi anume, în legătură cu faptul că Domnul nostru Iisus Hristos vrând să bea apă şi cerând de la samarineancă apă, a adus aminte de „apa cea vie”.
Citește în continuare ‘Apa care potoleşte setea şi „apa cea vie”’
Grija excesivă pentru lucrurile necesare traiului este caracteristică omului necredincios şi celui puţin credincios. Vai de noi dacă ne îngrijm singuri pentru sinele nostru şi nu ne sprijinim nădejdea în Dumnezeu, Care ne poartă de grijă.
Citește în continuare ‘Grija excesivă pentru lucrurile lumești aduce doar necazuri’
Desigur că Hristos este singurul mântuitor al oamenilor. Însă Dumnezeu a voit ca toată lucrarea de mântuire înfăptuită de El să depindă de consimţământul dat de Fecioara Maria la închinarea Arhanghelului Gavriil, în ziua Bunei Vestiri. Pentru aceasta, slujbele ortodoxe ne-o prezintă pe Maica Domnului, în nenumărate imne poetice, ca fiind părtaşă la lucrarea mântuirii noastre.
Citește în continuare ‘Maica Domnului – părtaşă la taina mântuirii’
Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes este cel care a dat impuls răspândirii deosebite a cinstirii Maicii Domnului în Biserică. Un alt sinod ecumenic, al Vll-lea, de la Niceea (787) a avut însă, mai cu seamă în Răsărit, o mare influenţă asupra dezvoltării cultului cinstirii icoanelor, în general, şi a icoanelor Maicii Domnului, în special.
Citește în continuare ‘Maica Domnului – icoana personală a Bisericii’
Care este adevăratul optimism ?
Lumea aceasta este mai rea decât toate lumile pe care omul le poate îndura. Mai rea decât aceasta, nu este alta pentru oameni, poate pentru demoni.
Citește în continuare ‘Scara către Împărăţie este înlăuntrul tău’
Omul care are conştiinţa curată va putea trece liniştit pragul veşniciei ‒ moartea trupească. Un asemenea om va putea spune liniştit, împreună cu dreptul Simeon: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2, 29).
Citește în continuare ‘Cine poate spune că are o conștiință curată ?’
Acest model viaţă–moarte apare şi în procesul creşterii noastre. În fiecare etapă trebuie să moară ceva în noi ca să putem trece la etapa următoare. Trecerea de la vârsta sugarului la prima copilărie, de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la vârsta adultului – implică, de fiecare dată, o moarte lăuntrică ce dă naştere la ceva nou. Sunt treceri care, mai ales de la copilărie la adolescenţă, pot fi izvorul unei crize, uneori chiar foarte dureroase. Dar dacă, într-un fel sau altul, refuzăm această nevoie de a muri, nu ne putem dezvolta, nu putem deveni persoane adevărate. Cum scrie George Mac Donald în romanul său, Lilith: „Veţi muri atât cât aţi refuzat să trăiţi”. Numai moartea vechiului face posibilă apariţia noului în noi: fără moarte n-ar exista o viaţă nouă.
Citește în continuare ‘Trebuie să moară ceva în noi ca să putem crește sufletește’
Să vă desfătaţi de Scripturi. Să iubiţi studiul. Eu cu cât aud mai des Psaltirea şi canoanele, cu atât nu mă mai satur. Sunt atât de vii şi de îmbietoare, că nu te mai saturi. Să citiţi limpede, cuvânt cu cuvânt. Să le rostiţi şi să le ascultaţi; asta ajută mult. Şi unde aflaţi mult miez, să citiţi din nou, ca să înţelegeţi mai bine. Eu ce să vă spun!… Ascult cu sete iară şi iară. Îmi îndulcesc sufletul.
Citește în continuare ‘Celui care iubeşte cuvintele Lui, Hristos îi dăruieşte har’
Jana: Maică, atunci când mă rog, gândurile nu-mi dau pace. Ce să fac?
Citește în continuare ‘Gândurile nu-mi dau pace când mă rog. Ce să fac ?’
Dar cum voi îndrăzni să vorbesc despre unica Născătoare de Dumnnezeu, pe cât sunt în stare! Căci sunt gângav şi fără de glas şi fără cuvinte faţă de cea cu nume mare şi sfântă, cea fără de nuntă şi de Dumnezeu Născătoare, Maria, Maica Domnului, despre care nu va grăi cu uşurinţă limba oamenilor… Au încremenit toţi: îngeri, arhangheli, începători, stăpânii, tronuri, domnii, heruvimi şi serafimi şi toată oştirea îngerilor fiind cuprinşi de frică şi cutremur puternic.
Citește în continuare ‘Cum vom putea oare să o laudăm pe Maica Domnului ?’
Biserica este Împărăția lui Dumnezeu întemeiată pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre Biserică: „Locul îngerilor, locul arhanghelilor, Împărăția lui Dumnezeu, acesta este cerul” Biserica, adică[1]. Duhul Sfânt venind peste ea, rămâne până în veac, precum spune Însuși Mântuitorul către ucenicii lui: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi și în voi va fi”[2].
Acelora care fură, vin diavolii şi rup din cămaşa sufletului, la unii de sus până jos. La judecată va căuta să apropie bucată de bucată însă nu vor sta, iar Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinții Apostoli şi toţi sfinţii şi îngerii privesc la goliciunea acelui suflet. Diavolii rup din cămaşa sufletului, cum ai rupt şi tu din munca aproapelui tău.
Citește în continuare ‘Să nu furi niciodată din munca aproapelui !’
Este mare păcat a blestema !
Părinte, este păcat mare a blestema?
Citește în continuare ‘Discernământul este o nestemată rară !’
Un preot, mergând pe stradă, întâlnește un copilaș, ca de cinci-șase ani, cu picioarele crăpate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespălat, cu mâinile crăpate, și-l întreabă:
Citește în continuare ‘Măi copile, de unde vii tu ? – Din iad vin! (întâmplare adevărată)’
Citește în continuare ‘Biserica – locul ideal pentru rugăciune’
Spuneam odată că rugăciunea făcută în biserică este ca apa de la izvor, iar rugăciunea făcută acasă este ca apa de la robinet. Bună e şi una, şi alta. Dar apa de la izvor e mai bună. Bună şi necesară este rugăciunea individuală făcută acasă, dar mai bună şi mai puternică este rugăciunea în comunitate, în biserică, mai ales atunci când comunitatea se roagă cu putere, în linişte şi disciplină interioară, aşa cum se rugau apostolii şi cei o sută douăzeci la Rusalii, în foişorul din Ierusalim. De aceea, Mântuitorul cu drept cuvânt spune în faţa fariseilor că „(templul, adică) biserica este mai sfântă decât toate, fiindcă ea sfinţeşte tot ce se află acolo” (Matei 23, 1-19).
Citește în continuare ‘Unde se roagă mai mulți, puterea rugăciunii crește’
Despre rugăciunea în biserică să ştiţi că ea este mai presus decât rugăciunea săvârşită acasă, căci este înălţată de o adunare întreagă de oameni, în cadrul căreia, poate, există multe rugăciuni foarte curate, aduse din inimi smerite către Dumnezeu, pe care El le primeşte ca pe o tămâie binemirositoare şi alături de care sunt primite şi ale noastre, măcar că sunt neputincioase şi neînsemnate. La biserică trebuie să mergem cu duh paşnic, căci nici rugăciunea nu este primită dacă avem ceva cu cineva sau am supărat pe cineva.
Citește în continuare ‘Puterea rugăciunii făcute în biserică’
Credința este temelia adevărului
„Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, iar Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Deci, iudeii murmurau împotriva Lui fiindcă zisese: Eu sunt Pâinea ce S-a coborât din cer; și ziceau: Oare nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe Mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer? Iisus a răspuns și le-a zis: Nu murmurați între voi. Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va aduce Tatăl, Care M-a trimis, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” Ioan 6, 40-44
Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu. Înainte, îmbrăcându-i pe săraci, era milostiv; după aceea, slăvindu-l pe Dumnezeu pentru nenorocirea sa, s-a făcut purtător al înțelepciunii cerești. Înainte îi miluia pe săraci, după aceea L-a slăvit pe Dumnezeu. Nu a spus în sine: De ce am pățit toate acestea? De ce s-au pierdut turmele mele din care hrăneam mii de oameni? Și dacă eu nu eram vrednic să mă bucur de o asemenea avere, de ce nu S-a milostivit Dumnezeu măcar de săraci? Nici un asemenea gând nu i-a trecut prin cap. Dimpotrivă, cunoscând că Dumnezeu pe toate le rânduiește spre folosul nostru, I-a mulțumit. Să-I mulțumești lui Dumnezeu atunci când totul îți merge bine nu este un lucru de mirare. Dar să-I mulțumești pentru încercările cele mai mari este minunat și vrednic de laudă.
Citește în continuare ‘Să-I mulțumești lui Dumnezeu și pentru cele mai mari încercări’
Virtutea biruinţei – răbdarea
Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie.
Comentarii recente