Dacă relația dintre om și îngerul păzitor se rupe, omul rătăcește, iar diavolul vine și câștigă fără luptă

Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Babilonului, pedepsiți pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere. Omul are acest apărător care se identifică cu toată povara vieții, că de aceea Dumnezeu dă îngerul păzitor. Nu-l dă pentru cine știe ce calcule, socoteli, adică să fie complice omului, să avem noi în viața noastră dezordonată un păzitor care, orice am face, să ne scoată la liman. Nu! Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul se depărtează, diavolul vine și câștigă fără luptă.

În cele din urmă, urmează-I lui Hristos !

Nu este ușor a-I urma dintr-o dată lui Hristos. Mai întâi urmează-i pe oamenii buni din satul tău. Aceasta să-ți fie cea dintâi treaptă. Apoi urmează-i pe oamenii sfinți din neamul tău. Aceasta să-ți fie a doua treaptă. Apoi urmează-i pe cei mai mari sfinți ai Bisericii. Aceasta să-ți fie a treia treaptă. În cele din urmă, urmează-I lui Hristos. Aceasta este vârful unde nu se poate ajunge dintr-o singură săritură, făcută tocmai de jos.

Ascultarea – prima poruncă și cerință a lui Dumnezeu

Orice am spune acum, nu va fi nimic altceva decât întrecerea măsurilor noastre. Cum, oare, să nu se întâmple aceasta, când adevăruri atât de înalte, elementare și necesare, care conduc la desăvârșirea cea după Dumnezeu, sunt uitate, sunt neglijate și devin neînțelese și, din această pricină, zguduie din temelii zidirea noastră duhovnicească?

„Uriașii patimilor” sau despre cele trei ispite pe care Hristos le-a biruit în contul nostru

Prin urmare, după ce Hristos, odată cu dreapta credință și cu Sfântul Botez, a dat pecetea credinciosului, S-a retras imediat în pustie și acolo a început în mod practic lucrarea virtuților, războind una câte una patimile contrare. Să luăm aminte cu câtă înțelepciune a început lupta de recucerire a vechii fortărețe înrobite: cea dintâi poruncă dată omului a fost Să nu mâncați[1] și totuși omul a mâncat și a murit. Iar acum Iisus începe de la post, ca să tămăduiască cea dintâi rană. Atunci Iisus a fost dus în pustie de Duhul ca să fie ispitit de diavolul și postind patruzeci de zile și patruzeci de nopți… zice Evanghelistul[2]. Ca un atlet viteaz care se ostenește mai dinainte în mod corespunzător pentru lupta hotărâtă, așa și Domnul ne-a arătat ca un fel de dreptar de neîncălcat al luptei noastre, și imediat după aceea primește atacurile vrăjmașului.

Mărturisirea credinței în Dumnezeu este definiția necesară pentru mântuirea noastră

Ne-am referit cândva la virtuțile care constituie trăsăturile asemănării noastre cu Dumnezeu și treptele care ne înalță la sfințenie. Când nu există aceste virtuți, în mod necesar, vor exista păcatele contrare acestora. Viciile, adică patimile care constituie legea și lumea pervertirii contra firii, se află deja în omul căzut și sunt numite printr-un singur cuvânt: omul cel vechi. Acum, deci, așa cum am purtat omul cel vechi, cum spune Pavel, trebuie să-l purtăm și pe cel nou, pe cel înnoit, pe cel zidit după Dumnezeu, Care este Domnul nostru Iisus. Ne naștem cu moștenirea aceasta a omului vechi și deși prin credința noastră și prin Botez, de eliberăm de această moștenire, cu toate acestea înclinația către rău rămâne. De aceea trebuie să luptăm să ne eliberăm de aceasta și in actu, în lucrare, prin lucrarea dumnezeieștilor porunci.

Lumea este plină de vorbe, dar puțini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică

Lumea este plină de vorbe, dar puțini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine și cuvântul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predica, cărțile bune. Dar de la cuvinte trebuie să trecem și la fapte, că după faptele tale te voi judeca zice Domnul, căci și Dumnezeu a creat lumea numai cu cuvântul si era bună foarte!

L-ai văzut vreodată pe Dumnezeu ?

Un indian creștin, care a fost întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu, a spus:

Care este relația dintre har și dragoste ?

Harul lui Dumnezeu se îndepărtează de la noi din cauza faptelor și a modului nostru de a viețui. Poate să revină la un moment dat, după multă rugăciune, ascultare față de voia lui Dumnezeu și smerenie. Totuși cheia acestor lucruri este iubirea noastră.

Muntele pe care îl mutăm cu credința este mândria noastră !

Părintele Lazăr spune ceva foarte interesant: că muntele pe care îl mutăm cu credința este propria noastră mândrie – un munte colosal! Și îl aruncăm în mare!

Să nu nădăjduiască omul în sine

A venit, oarecând, un bătrân la alt părinte și, vorbind ei unul cu altul, a zis unul: „Eu am murit pentru lume”. Și i-a răspuns lui celălalt bătrân: „Să-ți nu-ți pui nădejdea întru tine, până ce vei ieși din trupul tău, că dacă tu zici „am murit”, apoi satana n-a murit; ci încă în toate ceasurile să ne păzim pe noi înșine cu dinadinsul.

Slujirea aproapelui are o putere mântuitoare

Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi. În epoca noastră, care a lepădat pe Hristos, nimeni nu înțelege această părută robie.

Cum pot rezista atunci când sunt încolțit de discuții despre desfrânare ?

Primul sfat în lupta cu gândurile de desfrânare este evitarea oricărei participări la conversații „piperate” și la bancuri. Dacă nu reușiți să întrerupeți interlocutorii, să nu-i încurajați cu nimic, nici măcar cu un zâmbet. În aceste clipe spuneți în gând Rugăciunea lui Iisus. Am cunoscut soldați care de fiecare dată cum auzeau o vorbă urâtă spuneau în gând această rugăciune și cât timp a durat războiul nu au înjurat niciodată. Trebuie să vă comportați în așa fel, încât cel de lângă voi să se rușineze să povestească bancuri și istorii indecente. Pentru aceasta nu e neapărată nevoie să-i spuneți că sunteți o persoană credincioasă, ci numai să păstrați curăția sufletească și starea permanentă de rugăciune. În asemenea situații, Rugăciunea lui Iisus nu numai că vă îngrădește de toată necurăția, dar chiar și pe cei din jur îi luminează. Ea este o armă care se folosește în războiul nevăzut, este un război al Lui Hristos pentru curăția noastră și pentru curăția celor din jur.

Când judecăm pe alții, ne părăsește Harul lui Dumnezeu

Să nu vă mirați că din îngăduința lui Dumnezeu vi s-a dat lupta gândurilor de curvie, mai ales imagini drăcești, și că vrăjmașul cel rău vă aduce asemenea gânduri spurcate în minte! Dar să știți, fiica mea iubită, că aceasta vi s-a lăsat nu din întâmplare! Ci pentru disprețuirea unora mai slabi, care au căzut: se vede că în mintea voastră, tainic, i-ați judecat rușinat.

Cum să-l acceptăm pe aproapele ?

Ca să-l acceptăm pe aproapele, e nevoie pur și simplu să cerem de la Dumnezeu putere: „Doamne, dă-mi putere că uite ce urât miroase, Doamne, fă ceva!”. Asta am spus-o prea des, să mă iertați dacă repet. Un bărbat într-un troleibuz în București și-a pus capul în poala mea și sco­tea limba la mine. La început scotea doar limba așa la mine și eu ziceam: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”, el nimic; eu „isihastă”, el nu, na, ce poți să-i faci, fiecare cu calea lui. Și mă trezesc cu el în poală! Și eu, îngrozită, am uitat de isihasmul meu detașat și am strigat înăuntru cu putere: „Doamne, Tu-l iubești pe ăsta, fă ceva cu el!”. Și se ridică omul, și își face cruce și zice: „Maică, eu am nevastă vrăjitoare!”. Și începe să-mi vorbească despre necazurile lui. Apoi zice: „O, eu acum trebuie să mă dau jos, dar mai bine vă duc până unde mergeți, ca să vă păzesc”. Zic: „Las’ că mă păzește Dumnezeu”. Zice: „Am văzut”. Eu nu am văzut ce a văzut el, dar el a văzut ceva. Eu doar am spus în gândul meu: „Doamne, Tu îl iubești pe el, fă ceva”. Și a făcut.

De ce Dumnezeu îi dă fiecărui om câte un înger păzitor, de vreme ce El Însuşi ne poate ocroti ?

Părinte, de ce Dumnezeu îi dă fiecărui om câte un înger păzitor, de vreme ce El Însuși ne poate ocroti?

Sensul mai adânc al mâncatului în comun cu frații

Toate aceste reguli de politețe și indulgența cu cei bătrâni și cei bolnavi nu ne conduc însă, spre adevăratul miez al întrebării noastre, și anume: ce sens mai adânc are mâncatul în comun cu frații. Pentru că e vorba de a descoperi în ce mod se manifestă ființa actului mânca­tului în afară, în sfera relațiilor interumane. Ne vor ajuta aici următoarele texte:

Câtă grijă are Domnul de noi !

Îmi scrieți că ginerele vostru este atât de bolnav încât este aproape de moarte. Dumnezeu Ziditorul le-a creat pe toate și acestea toate există sub stăpânirea Lui – El dă moarte și El înviază. Sunt convins că și voi credeți așa și că primiți cuvintele și învățătura luată din Sfânta Scriptură ca una insuflată de Dumnezeu.

Puterea voinței și a liberei alegeri – o avuție de neînlăturat a omului

Să luăm aminte la un lucru pe care îl accentuează sfântul Pavel în textele la care ne-am referit mai sus: După omul lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, zice, lucru care înseamnă că puterea voinței și a liberei alegeri este înlăuntrul nostru și, prin urmare, constituie o avuție de neînlăturat a omului. Tocmai pentru această particularitate a firii omenești se desfășoară lupta neîmpăcată între bine și rău. Legea păcatului care se luptă împotriva legii minții noastre și ne vrea robi împotriva voinței noastre) și Legea Duhului vieții trag cu putere voința noastră de partea lor. Această dilemă vrea să o accentueze Pavel când scrie: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate, de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva[1]. Ca individ adică, este îndreptățit cineva, în libertatea lui, să facă uz de preferința lui. Acest lucru însă nu este de folos cât privește scopul mai înalt al desăvârșirii noastre, fiindcă dumnezeiescul har desăvârșitor se opune legii poftei și folosirii ei fără discernământ. Totuși Sfântul Pavel nu se oprește la interesul individual, ci încă și mai mult la interesul mai general al Bisericii, al întregului trup al lui Hristos. Astfel, de pildă, recomandă celor tari în credință să se depărteze de cele jertfite idolilor pentru evitarea smintelii celorlalți creștini. Prin urmare, îndatorirea noastră morală nu se limitează numai la interesul nostru personal, ci se extinde și la întărirea și siguranța întregului. Astfel deci, deși, pe baza legii libertății noastre, toate ne sunt îngăduite, totuși trebuie să ne gândim și la legea neputinței noastre care ne robește relei folosiri a libertății. De aceea trebuie să-l înlăturăm pe acel toate ne sunt îngăduite prin nu ne sunt de folos.

Să ne închinăm cu credință la sfintele moaște, ca să primim de acolo binecuvântare

Fără de încetare să ne facem obicei a-i vizita pe sfinți și a ne atinge de racla lor, și să ne închinăm cu credință la sfintele lor moaște, ca să ne atragem de acolo o binecuvântare. Căci așa cum ostașii, arătându-și rănile pe care le-au primit în luptă, vorbesc cu îndrăznire către împăratul, așa și aceștia, purtând în mâini capetele lor tăiate și, aducându-le în mijloc, pot să ceară, în chip cuvenit toate câte ar voi, de la Împăratul cerurilor.

Nu este o viață creștină, fără să fie în același timp și mistică

Cred că nu este o viață creștină, fără să fie în același timp și mistică, adică tainică, legată de Dumnezeu. Nu știu creștin să nu fie și mistic în același timp. Mă gândesc la un creștin adevărat, creștin care se împărtășește de Tainele Bisericii, care se spovedește, care se împărtășește, care își sfințește viața sa lăuntrică. E o stare mistică, tainică, ascunsă. Intră în cămara ta și roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns! Cum poți să te rogi, fără să crezi în acest Tată ceresc, Care este ascuns în inima ta și vede starea ta sufletească.

Iubirea lui Dumnezeu care întrece orice iubire

Cea mai înaltă rațiune se împlinește în mântuirea oamenilor, care este iubirea între ei și Dumnezeu și de aceea nu se poate înfăptui decât prin iubirea lui Dumnezeu care întrece orice iubire. Rațiunea nu e constatarea rece a unor legături între componentele unei lumi pe care egoismul nostru le-a împreunat cu dezbinarea și cu multe suferințe, ci e forța spirituală care ridică aceste legături la înălțimea care bucură pe toți.

„Omul adevărat este fiul lui Dumnezeu”

Omul adevărat este fiul lui Dumnezeu. Iar un fiu capătă continuu de la tatăl daruri noi și până la urmă tot ce are tatăl. Oamenii au această natură paradoxală: pe de o parte, e creată, pe de alta, e chemată să primească viața necreată a lui Dumnezeu prin har.

„Numai dreapta credință este izvor de smerenie”

Numai dreapta credință este temei și izvor de smerenie. Orice altă credință e produsul mândriei. „Smerita cugetare nu e disprețuirea cunoștinței, ci o cunoaștere a harului și a milei lui Dumnezeu”.

Răbdarea – locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu

Omul trăiește în răbdare dacă Îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și cu simțământul dulce al smereniei.

Hristos este temelia iubirii

Iubirea care-L are ca pricină și temelie pe Hristos, este statornică și nepieritoare. Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar amenințările cu moartea. Cel ce are dragoste creștină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci nu este influențat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos.

„Doamne! Tu pe toate le știi. Fă cu mine cum dorești !”

Mulțumiți Domnului pentru mila Lui și nu o refuzați din mândrie.

Poruncile lui Dumnezeu nasc fericire în sufletul omului

Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice: De ce nu aţi lucrat nevoinţa? Nu. Va zice: De ce nu l-aţi îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-aţi mângâiat pe cel întemniţat? Ce sunt acestea? Faptele dragostei.

Pe toate le împlinim doar cu ajutorul lui Dumnezeu

Cunoscând din cercare că poruncile lui Dumnezeu pot fi împlinite doar cu îmbelșugata împreună-lucrare a harului dumnezeiesc, cerând neîncetat prin rugăciune această împreună-lucrare, creștinul nu poate să nu pună toate faptele sale bune pe seama lui Dumnezeu. Totodată, el nu poate să nu se recunoască păcătos. Pe de o parte, el a cunoscut din cercare căderea sa și neputința sa de a împlini voia lui Dumnezeu numai cu propriile sforțări; pe de alta, el și când împlinește, cu ajutorul harului, poruncile lui Dumnezeu vede neîncetatele greșeli care se nasc din neputința și starea de cădere a omului.

Ce este îndumnezeirea ?

Părinții cei duhovnicești, vorbind despre apropierea omului de Dumnezeu, compară legătura omului cu Dumnezeu cu fierul încălzit în foc. Și spun că așa cum fierul încălzit în foc primește însușirile focului, are și el ceva din ceea ce este focul, tot așa și omul care are o legătură cu Dumnezeu intră în legătură cu Dumnezeu în așa fel încât Dumnezeu Se înfățișează pe Sine în om, îl îndumnezeiește. Dacă știm ce înseamnă un lucru încălzit, știm ce înseamnă și un om îndumnezeit. Adică ceva ce intră în legătură cu Dumnezeu, un om în care Dumnezeu Se manifestă.

Dacă cineva îți aruncă pietre, tu dă-i pâine

Un om care a fost plin de invidie a fost Saul, care a domnit înainte de David. Acesta a fost invidios și a făcut din aceasta pricină de război. După ce David a omorât pe Goliat și prin aceasta a biruit pe filisteni, poporul iudeu a făcut o frumoasă primire lui David învingătorul, devenind foarte iubit de popor, și au strigat: „Saul a biruit mii, iar David zeci de mii” (I Regi 18, 7). Regele Saul, în loc să fie fericit că David l-a scăpat de dușmani, în loc să-i fie prieten, s-a făcut dușman al lui David, zicând: „Lui îi dau zeci de mii și mie doar mii? Nu-i mai lipsește decât împărăția” (I Regi 18, 8). Și i-a devenit dușman de moarte, fiind stăpânit de duhul cel rău al invidiei. De două ori a căutat să-l omoare pe David cu sulița, pe când acesta cânta. Regele, fiind invidios pe blândețea cântărețului, a aruncat cu sulița, însă David s-a ferit și așa a scăpat. Duhul cel rău care pusese stăpânire pe Saul nu-i dădea pace, și, temându-se de David, a căutat să-l omoare chiar cu mâna sa. Văzându-se urmărit, David a fugit, iar regele împreună cu 3000 de ostași s-a pus să-l caute ca să-l piardă, deși nu-i făcuse niciun rău, ci binefaceri.

Ce înseamnă sfințenia în adevăratul sens al cuvântului ?

Sfințenia adevărată înseamnă o stare de curăție de toate patimile sufletești și trupești, mai ales de mândrie și slavă deșartă.

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți. Adică soț, soție, copii în familie.

Cele trei perioade ale preoției – explicate de Gheron Iosif Vatopedinul

Nu numai prorocii aleși special de Dumnezeu și preoții aveau datoria de a oferi jertfe și binecuvântări și de a descoperi voirile dumnezeiești, ci și fiecare suflet evalvios care simțea înrârurirea dumnezeiescului har că îl împinge la cinstirea de Dumnezeu și la slujire. Adică, în afară de preoția specială a unșilor Domnului, preoții, există și o preoție generală, pe care Sfânta Scriptură o numește preoție împărătească[1]. Și într-adevăr, ce altceva era cel dintâi drept și cel dintâi mucenic Abel, dacă nu preot și jertfă în același timp, oferind jertfă curată și sfântă lui Dumnezeu, care pentru aceasta, a fost jertfit el însuși și a murit? Ce altceva era Enoh, care a prorocit în zilele lui și despre care se mărturisește că a bineplăcut lui Dumnezeu și de aceea a fost mutat, fără să cunoască moartea și care a fost hotărât de mai înainte – potrivit unei tradiții – să mărturisească în ultimele zile ale marii încercări a Bisericii, când credința va slăbi? Dar și Melchisedec care rămâne în continuare un chip al lui Hristos, potrivit Sfântului Pavel, și care l-a binecuvântat pe Avraam și sămânța lui, adică pe ceilalți patriarhi, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, așa este numit în Sfânta Scriptură[2], mai înainte de a fi consacrată de către Dumnezeu, odată cu Moise, preoția specială a unșilor Domnului.

Lipsirea de Dumnezeu, cea mai mare pagubă provocată de păcat

Când numeri mulțimea păcatelor tale, socotește și pagubele care îți vin prin ele, ca să cunoști cât folos ai păgubit și să te îndemni spre durere multă și pocăință; că altfel, nimic nu folosește întristarea și durerea, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este altă pagubă care să se vindece cu întristare și durere, decât numai a păcatului”. Pentru aceasta, toată întristarea și durerea este deșartă și nefolositoare, afară de aceasta. Așadar, cine dorește să dobândească această durere de suflet folositoare și cu totul mântuitoare, să gândească cu luare aminte și smerenie la bunătățile de care se lipsește, și la toate pagubele care îi vin din păcat, ca să știe cât de dureros trebuie să se amărască și să se pocăiască.

Credința, unul dintre cele mai mari daruri din această viață

Printre darurile lui Dumnezeu așezate ca o cunună peste ființa omenească se află și marele Dar al Credinței! A avea credință este starea sau ipostaza cea mai importantă din viața omului pe cărările acestei frumoase vieți, darul cel mai mare, care a uimit în toate timpurile mințile celor care cugetau, cugetă și vor cugeta la Cel ce a creat, prin atotputernicia Sa, din nimic, după cum spun Scripturile, viața, făpturile, capodopera frumuseții lumii văzute.

Dumnezeu rânduiește pentru fiecare om o cruce potrivită cu puterea lui

Bunul Dumnezeu rânduiește pentru fiecare om o cruce potrivită cu puterea lui de a rezista, nu pentru a se chinui, ci pentru a urca de pe cruce în Cer, pentru că, în esență, crucea este scară către Cer.

Ce înseamnă „a-ți lua crucea” ?

Afi pregătit de moarte pentru Hristos și a-ți mortifica trupul ce este pe pământ și a sta înarmat pentru orice pericol care ar veni asupra ta, pentru numele lui Hristos, și a fi indiferent față de viața prezentă, aceasta este a-ți lua crucea.

Maica Domnului a adus în lume bucuria Raiului

Orice lucru bun găsește omul să spună despre Maica Domnului nu va putea să exprime măreția ei. Prin ascultarea ei, Maica Domnului ne-a deschis nouă iarăși Raiul, pe care îl închisese neascultarea Evei. Eva a rupt veriga care ne unea cu Dumnezeu și a adus în lume întristare și durere. Maica Domnului a unit iarăși veriga și a adus în lume bucuria Raiului. Ne-a unit cu Dumnezeu, de vreme ce Hristos este Dumnezeul-Om.

Grâu albit sunt și de îngerii secerători voi fi secerat

Eu mă știu pe mine iarbă uscată și ca o floare a crinilor câmpului pe care Dumnezeu o crește și o îmbracă, așa viața mea se dezleagă, făcându-se pământ. Căci în ce chip iarba câmpului care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, la fel și moartea îi trage pe toți cu sila la ea, cu lacrimi jalnice. Amânarea pocăinței până la vremea morții mă amăgește. Dar când mă gândesc la păcatul meu, mă tem să mor. Și când mă pocăiesc, cele desfătătoare ale lumii acesteia îmi trec pe dinainte. Și având în minte bătrânețea, mormântul morții mă trage la judecată, gol de porunci și ne­pregătit, cărămidă am făcut, și după o vreme voi pieri și în pământul din care am fost luat mă voi întoarce.

Terapie împotriva deznădejdii

Care este suprema terapie împotriva deznădejdii?

O lecție despre smerenie

Cândva am avut ocazia să discut cu un om pe care l-am întrebat:

Cum luptăm cu gândurile din timpul rugăciunii ?

În momentul când te aşezi la rugăciune, diavolul te atacă şi după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îţi pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumeşti. Până şi curiozitatea de a şti cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.

„Gheronda, cum să ajung s-o iubesc pe Maica Domnului ?”

‒ Gheronda, cum să ajung s-o iubesc pe Maica Domnului?

Cum putem trăi creștinismul

–Dar pentru ce e nevoie de osteneală de bunăvoie în viața noastră?, a întrebat teologul.

Cred, ca să pot înțelege

Deci, a continuat Monahul Hrisostom, putem „să ne răstignim împreună” cu Hristos, că să devenim prietenii Lui „și copărtași Lui”? Ce aveți să răspundeți, prietene în Hristos?

„Părintele Paisie Aghioritul e plecat să cumpere țigări !”

Unii oameni îmi spun că sunt indignați de faptul că există multe lucruri greșite în biserică. Atunci eu le spun să întrebe o muscă: „Sunt flori în apropiere?”, iar ea le va răspunde: „Nu știu dacă sunt flori, dar acolo în mormanul acela de gunoi poți găsi toată mizeria pe care o vrei”. Și va începe să îți înșiruiască toate locurile murdare pe unde a fost. Dar dacă întrebi o albină: „Ai văzut vreun coș de gunoi prin zonă?”, ea îți va răspunde: „Coș de gunoi? Nu, n-am văzut nici unul, pe aici e plin de flori parfumate”. Și va începe să îți înșiruiască toate florile din grădină sau de pe pajiște. Vedeți voi, musca nu știe decât unde este mizeria, în timp ce albina știe unde se găsesc irișii sau zambilele.

Credința stă într-aceea ca să petreci în smerenie și să faci milostenie

Preacuviosul Pimen cel Mare povestea că un oarecare monah, fiind mânat de această râvnă, s-a supus următoarei ispite: l-a văzut pe un alt monah culcat cu o femeie. Îndelung s-a luptat monahul cu gândul care-l silea să-i oprească pe cei ce păcătuiau și, fiind în cele din urmă biruit, i-a împins cu piciorul zicând: Încetați! Atunci s-a arătat că era vorba de doi snopi (Pateric).

Taina cuvântului primit și taina persoanei

Rhema (se face o distincție între Rhema și Logos. Logosul este „Cuvântul lui Dumnezeu”, Iisus Hristos; Rhema este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, uneori numit „un cuvânt de la Cuvântul”. Exemplu în Evanghelia după Matei 4, 4: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt (rhema) care iese din gura lui Dumnezeu”) – cuvântul harismatic al avvei, așteptat de ucenic – este, pe de o parte, cuvânt ce lucrează tainic, pentru că lucrarea lui înseamnă creșterea ucenicului în duhul însuși al Părintelui, pe de altă parte, el este cuvânt de taină. Cuvânt de taină, pentru că fiecare ucenic se deosebește de ceilalți. Fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât celălalt. De aceea și cuvântul dat de avva va fi diferit pentru fiecare ucenic în parte chiar în circumstanțe asemănătoare ale nedumeririi lor. Cuvântul avvei e cuvânt ce ține cont de taina persoanei.

Cum putem preveni împrăștierea gândurilor în timpul rugăciunii ?

Împrăștierea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silința de a fi neîmprăștiat și când nu-i rugăciune. În Pateric se zice: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă”. Omul nu trebuie să aștepte rugăciunea ca să nu se-mprăștie, ar trebui să nu se împrăștie nici când nu-i rugăciune. Împrăștierea este o chestiune care ține, în general, de viața omului. Mintea omului este în așa fel făcută, încât să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În același timp poți să te gândești și la altceva, să ai și altă impresie decât cea principală și, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui și să nu te sperii dacă se întâmplă și altceva (faptul, de exemplu, că-ți vin gânduri care te împrăștie nu trebuie să te preocupe decât în înțelesul acesta – ca să fii mai silitor, pentru a se împuțina gândurile).

Dumnezeu este pretutindeni și ne vede

Nu se găsește niciun loc, nici cât ochiul unui purice, de unde să lipsească Dumnezeu. Se cade ca și noi, atunci când facem un păcat, să ne gândim că Dumnezeu e de față pretutindeni. Să ne rușinăm și de îngeri când facem păcatul, mai cu seamă de îngerul păzitor, dar și de sfinți, ba să ne rușinăm și de noi înșine, cum ne rușinăm de oameni și de un copilaș mic.

Cum putem răpune păcatul ?

Cum am putea răpune păcatul, care a pus stăpânire pe noi? E trebuință de silă (în sensul de sârguință, efort, osteneală). Căci bărbatul, zice, ostenește întru nevoințe și alungă cu sila pierzania de la el, râvnind totdeauna să se înalțe spre sfințenia gândurilor sale. Iar a depărta sila prin silă, nu-i oprit de legi.

Să nu învinuim pe nimeni

Multă destoinicie și mult folos câștigă sufletul dacă rabdă cu tărie orice necaz, fie că vine de la oameni, fie de la diavoli, și dacă știe că suntem datori să purtăm ostenelile și să nu învinuim pe nimeni, decât pe noi înșine.

„Am luat pentru o vreme de la tine darul”

Presupune că Domnul zice către tine:

Dumnezeu este Cel care ne ridică

Când cineva, tare nevoindu-se, s-ar birui, nici­decum să nu se necăjească, nici să obosească cu nă­ravul, ci prin graiurile prorocului Isaia să se îndrepteze și să fie cu bun suflet, unele ca acestea cântând: „Cei puternici, plecați-vă. De vă veți întări, iarăși veți fi biruiți. Și orice sfat veți sfătui, îl va risipi Domnul, și cuvântul pe care îl veți grăi nu va rămâne întru voi, căci cu noi este Dumnezeu!” (Isaia 8, 9-10).

Omul este fericit doar în dragoste. Şi Dumnezeu Dragoste este …

Pe mine Dumnezeu m-a răsplătit mult mai mult pentru rugăciune sau pentru vreo altă nevoinţă duhovnicească decât pentru munca fizică. Simt acest adevăr în sufletul meu, ca pustnic şi ca om duhovnicesc.

Răbdarea este cea mai mare forță, iar răbdătorul este cel mai puternic om

Altădată erau oameni nu cu multă școală și educație, dar cu o adevărată prostime sfântă (simplitate sfântă). Unul spunea: „Sfinte Gheorghe, ajută-mă degrab! Tu ești tinerel și subțire și ești și călare, ajută-mă repede!”. Altul zicea: „Măi, părinte, fă închinăciunile la canon până la pământ, că am citit undeva că dacă le faci mai sus picioarele rămân neputrezite”.

De ce o numim „Maica Vieții” pe Fecioara Maria

La Facerea 3, 20, Septuaginta traduce numele ebraic „Eva” literal prin „viață” (ζωή): „Și a pus Adam femeii sale numele, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii”. Clement Alexandrinul (secolul al II-lea) tâlcuiește astfel acest pasaj: Femeia care a început fărădelegea a fost numită „Viață” pentru că este responsabilă pentru șirul celor care s-au născut și au păcătuit. Astfel, ea a devenit mama și a celor drepți, și a celor nedrepți. Fiecare dintre noi se dovedește a fi drept sau de bunăvoie se arată neascultător. Cu alte cuvinte, precum ne spun Scriptura și Părinții, Eva a devenit mama biologică a neamului omenesc. Chiar dacă acceptăm sau nu acest termen literal, putem înțelege implicațiile lui în ceea ce privește o moștenire comună. Această moștenire include o origine nobilă, de vreme ce Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa (Facerea 1, 26) și ne-a dat, prin urmare, voință neîngrădită [liber arbitru]. Însă fiecare dintre noi are capacitatea de a săvârși fapte bune sau rele. Povestea tragică a neamului omenesc, așa cum o citim în Vechiul Testament, dă mărturie neîncetat despre eșecul lui Israel de a-și ține făgăduința sa inițială sau de a păzi legământul său cu Dumnezeu.

Părinții vechi aveau simplitate și bunătate multă

Chilia călugărului este foarte importantă; să ai puricii tăi acolo…

Putem schimba voia lui Dumnezeu ?

Un oarecare preot mi-a spus că trebuie să primim lucrurile în mod fatalist, așa cum vin, deoarece nu putem să schimbăm voia lui Dumnezeu. Este corect acest lucru?

Mormântul și moartea nu o puteau ține pe Maica Vieții

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, cunoscută în Apus sub numele de Înălțarea cu trupul la Cer a Maicii Domnului, cuprinde două momente distincte, dar inseparabile pentru credința Bisericii: în primul rând, moartea și îngroparea, iar în al doilea rând, învierea si înălțarea la Cer a Maicii Domnului. Răsăritul ortodox a știut să păstreze caracterul tainic al acestui eveniment care, spre deosebire de Învierea lui Hristos, nu a fost subiect de propovăduire apostolică.

Ce facem când nu mai avem încredere în duhovnic ?

Dacă nu avem încredere în duhovnicul nostru, cum ar trebuie să procedăm?

Lupta pentru dreptate ne omoară bucuria

Se întâmplă de multe ori în viață, sau în zi, să intrăm într-o situație fără ieșire.

Necazurile sunt greu de suportat pentru cei care nu au conștiința morții

Dacă vrem să suportăm ușor tot necazul și toate ispitele, să dorim moartea pentru Hristos și s-o avem totdeauna înaintea ochilor. De altfel, avem și poruncă de a ne lua crucea și de a-L urma, or aceasta înseamnă să fim totdeauna gata să murim (pentru El).

Brâncovenii – modele de jertfă și mărturisire

Plenipotențiarul venețian la Țarigrad, Andrea Memno, a fost de față în 15 august 1714, la scena execuției lui Constantin Brâncoveanu Vodă și a membrilor familiei sale uciși din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneției, plenipotențiarul său raportează astfel:

Natura întreagă o preamărește pe Preasfânta Fecioară

Natura întreagă o preamărește pe Preasfânta Fecioară, care este desăvârșirea și împlinirea tuturor.

De trei feluri este minciuna

De voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silința și cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărțim de adevăr și de viață. De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viața lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuiește și zice: despre mine vorbește acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuiește că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvânt, bănuiește că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicând că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea și pentru aceasta a făcut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă niciun adevăr nu gândește, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba și osândirea.

Cuvânt despre infernul neiubirii

Or, ce înseamnă infernul? Dostoievski îl înțelege drept: „durerea celor ce nu pot iubi”. Eu cred că aici e vorba și de neviolarea libertății lor. Sfântul Isaac Sirul zice: „Să nu vă închipuiți că în iad Dumnezeu nu iubește, dar iubirea lucrează în diferite chipuri”. Între noi fie vorba, eu cred că oamenii care vorbesc cel mai mult despre iubire, tocmai aceia nu o înțeleg. Foarte puțini înțeleg ce înseamnă ea, în firea ei divină! Continuând cuvântul Sfântului Isaac: „Și-n iad este iubire, dar iubirea, în cei care iubesc, lucrează în duhul comuniunii; iar în cei care nu iubesc ea arde ca flacăra”.

„Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi”

În vremurile de odinioară, eremiții obișnuiau să se trezească la miezul nopții și să săvârșească slujba de noapte. În continuare, dimineața, după ce se lumina de ziuă, săvârșeau Dumnezeiasca Liturghie. Chiar și acum, la multe mănăstiri de la Sfântul Munte, slujba de dimineață, în special Liturghia, începe abia după ce răsare soarele. Deja la ultima rugăciune a Utreniei preotul mulțumește lui Dumnezeu fiindcă ne-a trimis lumina soarelui. Mai apoi, slujba de noapte a fost unită cu Utrenia și Dumnezeiasca Liturghie.

Dacă inima bate în pieptul nostru nu înseamnă că nu-i și pentru altcineva inimă

Să înțelegi că frumusețea și adâncul Scripturii este să știi sa te faci toate tuturor, dacă iubești ca un apostol sau ca un fiu de apostol.

Cum să ne revenim când suntem părăsiți ?

Cum să ne revenim când suntem părăsiți și ni se pare că se prăbușește totul?

Pilda cu aluatul și cele trei măsuri de făină (Matei 13, 33)

Domnul a zis: Asemenea este Împărăția Cerurilor aluatului pe care luându-l o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. Ai vrea, cinstită soră, să afli taina acestor cuvinte, într-adevăr, în ele este o mare taină duhovnicească. Înțelegerii trupești ea pare caraghios de simplă – fiindcă omul trupesc nu înțelege cele ce sunt de la Duhul lui Dumnezeu… căci duhovnicește se judecă acestea. Iar dacă se judecă duhovnicește, precum le judecau sfinții, această pildă arată astfel: aluatul înseamnă Duhul Sfânt; femeia înseamnă sufletul omenesc; luatul și ascunsul – de la Dumnezeu ia și în sine ascunde; cele trei măsuri – cele trei puteri ale sufletului: mintea, inima și voința; făina – toate trei în starea firească obișnuită; toată se dospește – toată se pătrunde de Duhul Sfânt.

Sfinții necunoscuți ajută „în ascuns”

Gheronda, Sfinții necunoscuți ajută, cu toate că nu-i chemăm?

Tragedia umanității trebuie să o plângi ca pe propria ta nenorocire

Cum vedeți implicarea, în condițiile actuale, a unui creștin în politică?

În întrebarea dumneavoastră, de la început se vede că a face politică este o greșeală. Nu este deloc o greșeală. Politică înseamnă a ține un cântar în mână și a-l potrivi întotdeauna drept. Este foarte bine să fie cât mai mulți creștini în politică, dar să aibă conștiința adevărului.

Conștiința – glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El

Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arșiță, dar ne cheamă și în alt fel. Cum? Prin glasul conștiinței. Nu vezi, când păcătuim sau greșim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: Omule, de ce ai făcut aceasta? Prin toate ne mustră conștiința când greșim.

Când se roagă oamenii mai mult și mai din inimă ?

Cât despre inegalități, ele sunt produsul naturii, nu nedreptăți, și nu trebuie confundate cu excesele. Ele aduc cu sine fraternitatea și astfel contribuie la viața și armonia lumii. Într-un mediu de perfectă egalitate, viețuirea ar fi nu numai monotonă și plictisitoare, dar și imposibilă. Catastrofele și cataclismele, cutremurele, trăsnetele, erupțiile vulcanice, revărsările de ape etc., își au cauzele lor accidentale, uneori cunoscute, alteori necunoscute și sunt rele, când ating persoana sau bunurile noastre, dar au și efecte morale și materiale bune: ne aduc aminte că „dansăm pe vulcani”, ne descoperă relativitatea vieții și a bunurilor pământești, purifică aerul, fertilizează pământul, dezvăluie din adâncuri taine necunoscute, evidențiază legile și forțele generale ale naturii, trezesc conștiințele adormite sau pervertite, ne aduc aminte de Dumnezeu și ne îngrozesc de dezordinea care ar domni în lume dacă s-ar călca legile lui eterne etc.

Fecioara, lemnul și moartea: chipuri ale biruinței

Ați văzut faptele cele mărețe ale crucii? Ați văzut biruința cea minunată? Să-ți mai spun și altceva? – Minunat și încă mai minunat! Cunoașteți începutul biruinței. Atunci vă veți minuna încă și mai mult. Cu aceeași armă cu care diavolul și-a însușit biruința, Hristos îl biruie pe diavol și El Însuși îi ia arma, biruindu-l cu aceasta. Cum se face una ca asta? Ascultați!

Biserica este mama noastră spirituală

Biserica ne-a născut pe noi la botez prin apă și prin duh. Ați auzit ce spune Sfântul Apostol Pavel: ați luat darul punerii de fii în baia nașterii de-a doua și a înnoirii Duhului Sfânt. De atunci suntem toți fii după dar ai lui Dumnezeu, de când ne-am botezat în numele Preasfintei Treimi. De aceea, vă rog din toată inima să iubiți Biserica, mamă! Să vă fie dragă Biserica și, cât puteți, ziua și noaptea să mergeți la biserică.

Alcoolismul este o boală; dar există leac !

Există leac. Alcoolismul este o boală și este o boală distrugătoare. Trebuie să ne gândim și să o privim ca pe o boală și nu ca pe un viciu oarecare. E o boală așa cum este diabetul. Veți afla mai multe dacă veți lua legătura cu centrele de recuperare și trebuie ca cel bolnav să vrea să se facă sănătos. Ca și cel bolnav de depresie; constat că sunt bolnav și-mi doresc să mă fac sănătos.

„Părinte Porfirie, cum să mă las de fumat ?”

Unui fumător i-a spus Părintele:

‒ Ţigara n-a făcut niciodată nimănui bine. Dimpotrivă, aduce cancer şi alte boli. Lăsaţi-o imediat!

Cunoașterea duhovnicească sau vederea lui Dumnezeu

Cunoașterea duhovnicească este starea vederii duhovnicești, când omul vede în chip nevăzut, aude în chip neauzit și înțelege în chip neînțeles slava lui Dumnezeu. Tocmai atunci înțelegerea încetează și, chiar mai mult, omul înțelege că nu înțelege.

Iubirea de Dumnezeu și de oameni – desăvârșit model de luptă în viața creștinului

Hristos avea dragoste și îndelungă-răbdare, pe cărturari îi mustra și-i învăța, iar, prin aceasta, pe satana îl ardea. Îi învăța drumul spre mântuire, le vestea învierea morților, le descoperea taina, viața cea veșnică, iar pe atei îi bătea prin iubirea și slava Tatălui și iubirea de oameni. În felul acesta, în loc de ură pierzătoare, Iisus îl răpune pe tatăl iadului prin bunătate față de oameni și prin cinstirea Tatălui ceresc.

Una este speculația, alta este prorocia

Prorocul Isaia scrie: „Iată, Stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea și din Ierusalim pe cel tare și pe cea tare… pe judecător și pe prooroc și pe prezicător” (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între proroc și prezicător.

Nu performanțele, ci efortul de voință contează

Contează nu performanțele, ci efortul de voință făcut de păcătos. De aceea Sfinții laudă nu atât roadele, care la început sunt foarte slabe, cât voința, care la început este mai mare decât roadele mari ale celor desăvârșiți.

Sfânta Maria Magdalena, o femeie transfomată de Hristos

Sfânta Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul Hristos și a făcut-o din rea bună prin puterea Domnului Hristos. Noi nu avem puterea să ne depășim pe noi înșine, oricât am fi de luători aminte la viața noastră, și oricât am ști lucrurile acestea nu ne putem realiza noi pe noi înșine, ci avem trebuință de ajutorul lui Dumnezeu.

Se luptă îngerul păzitor cu îngerul rău să ne câștige. Știți care biruie ?

Se luptă îngerul păzitor cu îngerul rău să ne câștige pe noi. Și știți care biruie? Acela de partea căruia suntem noi, acela biruie! Dacă ai fost de partea diavolului, a biruit pe frumusețea asta de înger bun, de care se spune într-un loc așa: „Este cu neputință să nu mori dacă ai vedea un înger în adevărata lui lumină!”. Și uite ce-i dăruim noi gratis dracului așa de simplu: îi dăruim îngerul nostru! Adică l-am anulat.

Sutașul din Capernaum, omul de care S-a minunat Domnul Hristos

Așa mi-i de drag mie de sutașul din Capernaum! Știți de ce? Pentru că și el I-a fost drag Mântuitorului, în înțelesul că Domnul Hristos S-a minunat de el. Când s-a apropiat de Domnul Hristos, el de fapt și-a mărturisit credința. A spus că are un servitor care este bolnav și l-a rugat pe Domnul Hristos să-l vindece. Avea credința că Domnul Hristos poate lucrul acesta. Dar avea credința că poate să facă lucrul acesta de la depărtare, nu numai din apropiere.

Cum să dobândim Împărăția Cerurilor ?

Toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le noi, fraților, să ne gândim la veșnica Împărăție, pentru care este multă nevoință, dar care aduce neștiută odihnă. Că de ar fi poftit cineva numai împărăția cea vremelnică, apoi câte vitejii nu trebuie să arate în războaie și primejdii? Și câte privegheri, griji și dureri? Și întru nimic socotește toate necazurile ce i s-ar întâmpla lui, bucurăndu-se de nădejdea împărăției aceleia ca într-un vis văzut de dânsul, măcar că este vremelnică și trecătoare. Se întâmplă de multe ori că cineva își sfârșește toate durerile și ostenelile și i se pare, iată, ca și cum ar avea în palmă împărăția cea nădăjduită dar, fără de veste, în locul lui altul ia cununa. Deci câte nevoințe nu ne trebuie nouă, ce sârguințe și sporiri, privegheri și griji, încă și ispite în taină și la arătare, răni și chiar moarte, dacă voim să împărățim neîncetat împreună cu Hristos. Pentru aceasta, până la moarte s-au nevoit cei mai înainte de noi, bărbați, femei și tineri, ca să dobândească Împărăția Cerurilor. Că Împărăția Cerurilor însemnează nevoință și cei ce întru toate se silesc și se nevoiesc, aceia o dobândesc.

Să nu cerem de la noi lucruri pe care nici Dumnezeu nu le cere

Însingurarea este o realitate pentru cei ce simt însingurare. Există însă și o singurătate plină, când te însingurezi ca să realizezi ceva deosebit, să poți fi cu tine însuți, să te cunoști pe tine însuți. În orice caz, singurătatea voită e diferită de singurătatea nedorită. Cineva care are o singurătate nedorită trebuie să caute o împlinire: Ori o împlinire spirituală, dacă e format sufletește, ori o împlinire socială, prin omul de lângă tine sau prin omul prin care te-ai putea împlini.

„Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”

Mai bine este a lepăda bucatele alese și cu mâncarea cea obișnuită a ne plini trupeasca trebuință, ca să nu ne asemănăm cu norodul cel ce a slujit pântecelui în pustie: că a șezut, zice, norodul să mănânce și să bea și s-a sculat să joace; atunci a uitat poruncile lui Dumnezeu și la idoleasca îndrăcire s-a abătut.

Civilizația este una și trăirea creștină este alta

Cum poate fi privit progresul, civilizația?

Celui ce nu se dă singur bătut, diavolul nu are ce să-i facă

Lumea nu lucrează de la sine, ci este ațâțată de stăpânitorul său, satana, ale cărui lucruri le-a stricat Domnul și continuă să le strice în cei credincioși și prin cei credincioși.

Lumea întreagă e o piață de licitație în care diavolul umblă mereu pentru a prinde suflete

Pentru câștigarea unui suflet se duce o mare luptă. Cerul voiește să-l câștige, căci pentru el a fost creat. Dar și iadul duce o mare luptă ca să-l răpească. Sunt oameni preocupați de mântuirea sufletului, dar cei mai mulți se îngrijesc numai de trup, fiind legați de cele pământești, ca și cum ar trăi cu ele veșnic.

Cel ce împlinește canonul său este fiu adevărat al Bisericii

Dacă îți împlinești canonul duhovnicului tău, arăți că într-adevăr te pocăiești și ești fiu cu adevărat al lui Dumnezeu și al Sfintei Biserici, care a hotărât această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăința ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu ești fiu adevărat al lui Dumnezeu și al Bisericii, cum grăiește Pavel: „Răbdați spre înțelepțire. Dumnezeu se poartă cu voi ca față de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește? Iar dacă sunteți fără de certare, de care toți au parte, atunci sunteți fii nelegitimi și nu fii adevărați” (Evrei 12, 7-8).

Nu crezi că există iad și Rai ?

Părinte, unii nu cred că există iad și Rai.

Bolnavii aflați în stare de inconștiență și împărtășania

Adeseori este chemat preotul lângă om când deja nu se mai poate stabili un contact deplin cu acesta, iar uneori nu mai este posibil nicicum un astfel de contact. Există canoane care interzic împărtășirea celor care nu sunt în deplinele lor facultăți mintale, care se află în stare de inconștiență. Canoanele interzic, pe bună dreptate, împărtășirea unor astfel de oameni, căci orice Taină se săvârșește cu credință, iar în acest caz omul deja nu mai poate să conștientizeze, să simtă că este împărtășit.

Măreția se măsoară după știința de a face bine celorlalți

Măreția se măsoară, după cuvântul Domnului, nu după neam, nici după putere, nici după înzestrare, ci după știința de a face bine celorlalți. Cel ce lucrează mai neobosit și mai mult în această privință, acela este cel mai mare.

Cela ce miluiește pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu

Orice ai da la săraci, acelea în mâinile lui Hristos le pui și nimeni nu poate să le răpească din mâinile Celui ce le-a luat, ci petrec acolo, multă roadă făcându-se nouă. Și, de vreme ce nici omul nu trece cu vederea, ci asemenea răsplătește darul primit, apoi, cu cât mai mult încă Hristos, cum, oare, după luare, nu va răsplăti? Căci, iată, ce zice Solomon: „Cela ce miluiește pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu”. Dar văzut-ai, oare, ce lucru slăvit de împrumutare? Că altul este cela ce ia și Altul se îndatorește și se pune chezaș. Că n-a zis, adică: „Cel ce miluiește pe sărac dă lui Dumnezeu,” ca, la răsplătire, să nu ia numai al său, ci împreună cu al său să ia mai multă dobândă. De aceea și noi dăm împrumut la aceia care ne dau mai multă dobândă, și încă pe cei avuți îi alegem și-i căutăm, iar pe blândul și binecunoscătorul Dumnezeu, Care însutit răsplătește, Îl părăsim.

Conștiința, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul și păcatul

Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să știe de Dumnezeu – și, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conștiinței bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor și azvârlindu-le pe toate în fața lor, încât și somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit și mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viață întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conștiinței. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieși din viața aceasta, fără să știi și tu că ți-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, și nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Așa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credință, să vadă totdeauna.

Învățătura lui Hristos – învățătura despre fericire

Despre ce se vorbește în Evanghelie mai mult ca despre fericirea oamenilor? Mie îmi pare că Evanghelia ar putea fi numită „Cartea Fericirii”; învățătura lui Hristos – „învățătura despre fericire”.

Prin pocăință, dobândim mila cerească

Dacă vrei să scapi de judecata neînduplecatului Judecător, nu mai umbla după avere dobândită prin nedreptățirea celorlalți. În această viață ești apărat de puterea banilor, de influența funcționarilor și de bunăvoința judecătorilor.