Cum vedeți implicarea, în condițiile actuale, a unui creștin în politică?
În întrebarea dumneavoastră, de la început se vede că a face politică este o greșeală. Nu este deloc o greșeală. Politică înseamnă a ține un cântar în mână și a-l potrivi întotdeauna drept. Este foarte bine să fie cât mai mulți creștini în politică, dar să aibă conștiința adevărului.
Citește în continuare ‘Tragedia umanității trebuie să o plângi ca pe propria ta nenorocire’
Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arșiță, dar ne cheamă și în alt fel. Cum? Prin glasul conștiinței. Nu vezi, când păcătuim sau greșim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: Omule, de ce ai făcut aceasta? Prin toate ne mustră conștiința când greșim.
Citește în continuare ‘Conștiința – glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El’
Cât despre inegalități, ele sunt produsul naturii, nu nedreptăți, și nu trebuie confundate cu excesele. Ele aduc cu sine fraternitatea și astfel contribuie la viața și armonia lumii. Într-un mediu de perfectă egalitate, viețuirea ar fi nu numai monotonă și plictisitoare, dar și imposibilă. Catastrofele și cataclismele, cutremurele, trăsnetele, erupțiile vulcanice, revărsările de ape etc., își au cauzele lor accidentale, uneori cunoscute, alteori necunoscute și sunt rele, când ating persoana sau bunurile noastre, dar au și efecte morale și materiale bune: ne aduc aminte că „dansăm pe vulcani”, ne descoperă relativitatea vieții și a bunurilor pământești, purifică aerul, fertilizează pământul, dezvăluie din adâncuri taine necunoscute, evidențiază legile și forțele generale ale naturii, trezesc conștiințele adormite sau pervertite, ne aduc aminte de Dumnezeu și ne îngrozesc de dezordinea care ar domni în lume dacă s-ar călca legile lui eterne etc.
Citește în continuare ‘Când se roagă oamenii mai mult și mai din inimă ?’
Ați văzut faptele cele mărețe ale crucii? Ați văzut biruința cea minunată? Să-ți mai spun și altceva? – Minunat și încă mai minunat! Cunoașteți începutul biruinței. Atunci vă veți minuna încă și mai mult. Cu aceeași armă cu care diavolul și-a însușit biruința, Hristos îl biruie pe diavol și El Însuși îi ia arma, biruindu-l cu aceasta. Cum se face una ca asta? Ascultați!
Citește în continuare ‘Fecioara, lemnul și moartea: chipuri ale biruinței’
Biserica ne-a născut pe noi la botez prin apă și prin duh. Ați auzit ce spune Sfântul Apostol Pavel: ați luat darul punerii de fii în baia nașterii de-a doua și a înnoirii Duhului Sfânt. De atunci suntem toți fii după dar ai lui Dumnezeu, de când ne-am botezat în numele Preasfintei Treimi. De aceea, vă rog din toată inima să iubiți Biserica, mamă! Să vă fie dragă Biserica și, cât puteți, ziua și noaptea să mergeți la biserică.
Citește în continuare ‘Biserica este mama noastră spirituală’
Există leac. Alcoolismul este o boală și este o boală distrugătoare. Trebuie să ne gândim și să o privim ca pe o boală și nu ca pe un viciu oarecare. E o boală așa cum este diabetul. Veți afla mai multe dacă veți lua legătura cu centrele de recuperare și trebuie ca cel bolnav să vrea să se facă sănătos. Ca și cel bolnav de depresie; constat că sunt bolnav și-mi doresc să mă fac sănătos.
Citește în continuare ‘Alcoolismul este o boală; dar există leac !’
Unui fumător i-a spus Părintele:
‒ Ţigara n-a făcut niciodată nimănui bine. Dimpotrivă, aduce cancer şi alte boli. Lăsaţi-o imediat!
Citește în continuare ‘„Părinte Porfirie, cum să mă las de fumat ?”’
Cunoașterea duhovnicească este starea vederii duhovnicești, când omul vede în chip nevăzut, aude în chip neauzit și înțelege în chip neînțeles slava lui Dumnezeu. Tocmai atunci înțelegerea încetează și, chiar mai mult, omul înțelege că nu înțelege.
Citește în continuare ‘Cunoașterea duhovnicească sau vederea lui Dumnezeu’
Hristos avea dragoste și îndelungă-răbdare, pe cărturari îi mustra și-i învăța, iar, prin aceasta, pe satana îl ardea. Îi învăța drumul spre mântuire, le vestea învierea morților, le descoperea taina, viața cea veșnică, iar pe atei îi bătea prin iubirea și slava Tatălui și iubirea de oameni. În felul acesta, în loc de ură pierzătoare, Iisus îl răpune pe tatăl iadului prin bunătate față de oameni și prin cinstirea Tatălui ceresc.
Prorocul Isaia scrie: „Iată, Stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea și din Ierusalim pe cel tare și pe cea tare… pe judecător și pe prooroc și pe prezicător” (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între proroc și prezicător.
Citește în continuare ‘Una este speculația, alta este prorocia’
Contează nu performanțele, ci efortul de voință făcut de păcătos. De aceea Sfinții laudă nu atât roadele, care la început sunt foarte slabe, cât voința, care la început este mai mare decât roadele mari ale celor desăvârșiți.
Citește în continuare ‘Nu performanțele, ci efortul de voință contează’
Sfânta Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul Hristos și a făcut-o din rea bună prin puterea Domnului Hristos. Noi nu avem puterea să ne depășim pe noi înșine, oricât am fi de luători aminte la viața noastră, și oricât am ști lucrurile acestea nu ne putem realiza noi pe noi înșine, ci avem trebuință de ajutorul lui Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Sfânta Maria Magdalena, o femeie transfomată de Hristos’
Se luptă îngerul păzitor cu îngerul rău să ne câștige pe noi. Și știți care biruie? Acela de partea căruia suntem noi, acela biruie! Dacă ai fost de partea diavolului, a biruit pe frumusețea asta de înger bun, de care se spune într-un loc așa: „Este cu neputință să nu mori dacă ai vedea un înger în adevărata lui lumină!”. Și uite ce-i dăruim noi gratis dracului așa de simplu: îi dăruim îngerul nostru! Adică l-am anulat.
Citește în continuare ‘Se luptă îngerul păzitor cu îngerul rău să ne câștige. Știți care biruie ?’
Așa mi-i de drag mie de sutașul din Capernaum! Știți de ce? Pentru că și el I-a fost drag Mântuitorului, în înțelesul că Domnul Hristos S-a minunat de el. Când s-a apropiat de Domnul Hristos, el de fapt și-a mărturisit credința. A spus că are un servitor care este bolnav și l-a rugat pe Domnul Hristos să-l vindece. Avea credința că Domnul Hristos poate lucrul acesta. Dar avea credința că poate să facă lucrul acesta de la depărtare, nu numai din apropiere.
Citește în continuare ‘Sutașul din Capernaum, omul de care S-a minunat Domnul Hristos’
Toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le noi, fraților, să ne gândim la veșnica Împărăție, pentru care este multă nevoință, dar care aduce neștiută odihnă. Că de ar fi poftit cineva numai împărăția cea vremelnică, apoi câte vitejii nu trebuie să arate în războaie și primejdii? Și câte privegheri, griji și dureri? Și întru nimic socotește toate necazurile ce i s-ar întâmpla lui, bucurăndu-se de nădejdea împărăției aceleia ca într-un vis văzut de dânsul, măcar că este vremelnică și trecătoare. Se întâmplă de multe ori că cineva își sfârșește toate durerile și ostenelile și i se pare, iată, ca și cum ar avea în palmă împărăția cea nădăjduită dar, fără de veste, în locul lui altul ia cununa. Deci câte nevoințe nu ne trebuie nouă, ce sârguințe și sporiri, privegheri și griji, încă și ispite în taină și la arătare, răni și chiar moarte, dacă voim să împărățim neîncetat împreună cu Hristos. Pentru aceasta, până la moarte s-au nevoit cei mai înainte de noi, bărbați, femei și tineri, ca să dobândească Împărăția Cerurilor. Că Împărăția Cerurilor însemnează nevoință și cei ce întru toate se silesc și se nevoiesc, aceia o dobândesc.
Citește în continuare ‘Cum să dobândim Împărăția Cerurilor ?’
Însingurarea este o realitate pentru cei ce simt însingurare. Există însă și o singurătate plină, când te însingurezi ca să realizezi ceva deosebit, să poți fi cu tine însuți, să te cunoști pe tine însuți. În orice caz, singurătatea voită e diferită de singurătatea nedorită. Cineva care are o singurătate nedorită trebuie să caute o împlinire: Ori o împlinire spirituală, dacă e format sufletește, ori o împlinire socială, prin omul de lângă tine sau prin omul prin care te-ai putea împlini.Citește în continuare ‘Să nu cerem de la noi lucruri pe care nici Dumnezeu nu le cere’
Mai bine este a lepăda bucatele alese și cu mâncarea cea obișnuită a ne plini trupeasca trebuință, ca să nu ne asemănăm cu norodul cel ce a slujit pântecelui în pustie: că a șezut, zice, norodul să mănânce și să bea și s-a sculat să joace; atunci a uitat poruncile lui Dumnezeu și la idoleasca îndrăcire s-a abătut.
Cum poate fi privit progresul, civilizația?
Citește în continuare ‘Civilizația este una și trăirea creștină este alta’
Lumea nu lucrează de la sine, ci este ațâțată de stăpânitorul său, satana, ale cărui lucruri le-a stricat Domnul și continuă să le strice în cei credincioși și prin cei credincioși.
Citește în continuare ‘Celui ce nu se dă singur bătut, diavolul nu are ce să-i facă’
Pentru câștigarea unui suflet se duce o mare luptă. Cerul voiește să-l câștige, căci pentru el a fost creat. Dar și iadul duce o mare luptă ca să-l răpească. Sunt oameni preocupați de mântuirea sufletului, dar cei mai mulți se îngrijesc numai de trup, fiind legați de cele pământești, ca și cum ar trăi cu ele veșnic.
Dacă îți împlinești canonul duhovnicului tău, arăți că într-adevăr te pocăiești și ești fiu cu adevărat al lui Dumnezeu și al Sfintei Biserici, care a hotărât această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăința ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu ești fiu adevărat al lui Dumnezeu și al Bisericii, cum grăiește Pavel: „Răbdați spre înțelepțire. Dumnezeu se poartă cu voi ca față de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește? Iar dacă sunteți fără de certare, de care toți au parte, atunci sunteți fii nelegitimi și nu fii adevărați” (Evrei 12, 7-8).
Citește în continuare ‘Cel ce împlinește canonul său este fiu adevărat al Bisericii’
Părinte, unii nu cred că există iad și Rai. Citește în continuare ‘Nu crezi că există iad și Rai ?’
Adeseori este chemat preotul lângă om când deja nu se mai poate stabili un contact deplin cu acesta, iar uneori nu mai este posibil nicicum un astfel de contact. Există canoane care interzic împărtășirea celor care nu sunt în deplinele lor facultăți mintale, care se află în stare de inconștiență. Canoanele interzic, pe bună dreptate, împărtășirea unor astfel de oameni, căci orice Taină se săvârșește cu credință, iar în acest caz omul deja nu mai poate să conștientizeze, să simtă că este împărtășit.
Citește în continuare ‘Bolnavii aflați în stare de inconștiență și împărtășania’
Citește în continuare ‘Măreția se măsoară după știința de a face bine celorlalți’
Orice ai da la săraci, acelea în mâinile lui Hristos le pui și nimeni nu poate să le răpească din mâinile Celui ce le-a luat, ci petrec acolo, multă roadă făcându-se nouă. Și, de vreme ce nici omul nu trece cu vederea, ci asemenea răsplătește darul primit, apoi, cu cât mai mult încă Hristos, cum, oare, după luare, nu va răsplăti? Căci, iată, ce zice Solomon: „Cela ce miluiește pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu”. Dar văzut-ai, oare, ce lucru slăvit de împrumutare? Că altul este cela ce ia și Altul se îndatorește și se pune chezaș. Că n-a zis, adică: „Cel ce miluiește pe sărac dă lui Dumnezeu,” ca, la răsplătire, să nu ia numai al său, ci împreună cu al său să ia mai multă dobândă. De aceea și noi dăm împrumut la aceia care ne dau mai multă dobândă, și încă pe cei avuți îi alegem și-i căutăm, iar pe blândul și binecunoscătorul Dumnezeu, Care însutit răsplătește, Îl părăsim.
Citește în continuare ‘Cela ce miluiește pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu’
Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să știe de Dumnezeu – și, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conștiinței bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor și azvârlindu-le pe toate în fața lor, încât și somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit și mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viață întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conștiinței. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieși din viața aceasta, fără să știi și tu că ți-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, și nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Așa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credință, să vadă totdeauna.
Citește în continuare ‘Conștiința, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul și păcatul’
Despre ce se vorbește în Evanghelie mai mult ca despre fericirea oamenilor? Mie îmi pare că Evanghelia ar putea fi numită „Cartea Fericirii”; învățătura lui Hristos – „învățătura despre fericire”.
Citește în continuare ‘Învățătura lui Hristos – învățătura despre fericire’
Dacă vrei să scapi de judecata neînduplecatului Judecător, nu mai umbla după avere dobândită prin nedreptățirea celorlalți. În această viață ești apărat de puterea banilor, de influența funcționarilor și de bunăvoința judecătorilor.
Citește în continuare ‘Prin pocăință, dobândim mila cerească’
Nu înțelegi de ce cartea Ecclesiastului a fost pusă în Biblie. După a ta socotință, această carte este expresia unui pesimism pur indian, întrucât neagă toate valorile, și ca atare se împotrivește restului învățăturii lui Dumnezeu. Însă, vezi tu, sfinții bărbați care au băgat cartea Ecclesiastului în canonul biblic nu gândeau așa. Ei au pus-o în rândul cărților de învățătură și Biserica o privește și o recomandă ca atare până astăzi.
Rostește cuvintele acestea atât la singular cât și la plural. Strigă ca orbul Bartimeu: Doamne, miluiește-mă! Dar strigă și ca cei zece leproși: Doamne, miluiește-ne! Roagă-te pentru tine, roagă-te și pentru toți oamenii.
Citește în continuare ‘Puterea cuvintelor „Doamne, miluiește !”’
Căutând să afle cât mai adânc tainele vieții umane, oamenii de știință au descoperit că, în alcătuirea cea mai lăuntrică a omului, materia se prezintă în forma unui fir, un cromozom lung de vreo 2500 km! De-a lungul acestui fir, din loc în loc, se află niște semne caracteristice, niște îngroșări, despre care s-a descoperit că reprezintă, pe de o parte, moștenirea ereditară cu care se naște omul, iar pe de alta, înregistrarea întregii experiențe personale a omului. Astfel, tot ce face omul, tot ce simte, tot ce gândește lasă un semn pe acest fir, se înscrie pe el ca pe o bandă magnetică. Or, trupul omenesc este alcătuit din multe miliarde de celule și în fiecare celulă se află câte două fire de acest fel. Deci viața și experiența omului se înscriu pe fiecare părticică a ființei lui, în adâncul alcătuirii lui, ca într-o carte. Un gând frumos, o faptă bună, o rugăciune fierbinte, un gest binevoitor lasă urme pe fiecare din miliardele de cromozomi care alcătuiesc făptura lui: schimbă, înfrumusețează. Un sentiment de ură, o izbucnire de mânie, un cuvânt jignitor se înscriu de asemenea și întreaga alcătuire a omului se degradează, se urâțește.
Citește în continuare ‘Experiența de viață se imprimă în ființa noastră’
Când trecem pe o punte, pe deasupra unor ape repezi, mari și adânci, pentru a nu ameți privind repeziciunea lor, privim înainte, ori către cer. Așa trebuie să facem noi și atunci când ne înconjoară și ne învăluiesc apele ispitelor. Să nu ne tulburăm, nici să ne împuținăm; ci obișnuindu-ne din vreme cu rugăciunea, să ne întoarcem ochii și sufletul nostru la Dumnezeu, de unde ne vine ajutorul. Dumnezeu ne iubește și vrea ca întotdeauna să fim cât mai aproape de El, să stăm în legătură strâns uniți cu El, să vorbim întotdeauna cu El.
Fiecare din noi dorim ca Dumnezeu să asculte rugăciunile și cererile noastre și să ne dea tot ceea ce Îi cerem. Pentru ca Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre și să ne împlinească cererile, trebuie ca și noi să ascultăm poruncile Lui și să împlinim voia Lui. Pentru a fi noi ascultați de Dumnezeu, trebuie:
Citește în continuare ‘Șase condiții pentru o rugăciune bine primită’
Scrisorile noastre sunt rugăciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mâhnire, alteori cu recunoștință. Să avem curajul de a-I scrie lui Dumnezeu, să avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, să avem curajul de a le scrie Sfinților. Și să nu deznădăjduim dacă ajutorul nu vine atunci când vrem noi, pentru că, de multe ori, avem de ispășit perioadă de pedeapsă pentru păcatele noastre, timp de pocăință și spovedanie. Citește în continuare ‘Dacă noi Îi cerem ajutorul, Dumnezeu ni-l va trimite cu siguranță’
Adeseori vorbim de focul invidiei, focul mâniei, focul urii, și focul oricărei patimi rele. Firește, acest foc nu a fost adus pe pământ de către Împăratul adevărului și al dragostei, Hristos. Departe de asta! Acest foc necurat vine din viforul focului iadului, care lovește și pământul.
Citește în continuare ‘Ce înseamnă cuvintele lui Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ”’
Trupul trăiește, dacă e locuit de suflet, iar sufletul trăiește dacă e locuit de Dumnezeu. Așadar, sunt oameni care au într-înșii suflete vii, și sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsa).
Citește în continuare ‘Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească’
Domnul nostru Iisus Hristos și Dumnezeul nostru zice în Sfintele Evanghelii: „Deci, și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți, Fiul Omului va veni” (Luca, 12, 40). Nevoiți-vă a intra prin poarta cea strâmtă, care duce la viață.
Citește în continuare ‘Cum putem moșteni Împărăția Cerurilor’
Noi, creștinii, înțelegem frica lui Dumnezeu ca dragoste și ca evlavie și ca respect și cinstire către Tatăl nostru, Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru Cel tandru. Nu este dictator sau tiran, despot absolutist cum Îl considerau și Îl mai consideră încă unii. „Evreii, zice Sfântul Clement, L-au făcut pe Dumnezeu tiran despotic, și nu părinte. Însă frica pe care o au robii față de tiranii despotici o au din ură”.
O inimă de piatră nu poate fi cultivată și nu poate să-l cunoască pe Dumnezeu. Adeseori spunem „eu iubesc pe toată lumea”, dar nu ne iubim soția sau copilul pentru că nu se comportă cu noi așa cum vrem noi. Nu iubim necondiționat, ci din calcul și cu gânduri ascunse. Punem destule condiții iubirii noastre. Închipuiți-vă ce-ar fi dacă Dumnezeu ar face cu noi ceva asemănător și să reverse asupra noastră dreptatea Lui. Nu poate cineva să iubească cu adevărat și să nu rabde, să nu suporte, să nu cedeze, să nu nădăjduiască și să nu aibă îndelungă răbdare și să nu se împotrivească în cuvânt. Nu poate cineva să iubească și la cel mai mic lucru să cârtească, să se plângă, să se certe și să țipe. Când cineva se obișnuiește cu această atmosferă, se răcește și nu mai aude apoi nici cuvintele bune. Nu este așa? Exagerez cumva? Sfântul Pavel zice să ne odihnim unul pe altul și să ne purtăm unul altuia povara. O facem oare? Suntem creștini? Și apoi ne mai mirăm că de ce nu suntem bucuroși și liniștiți și de ce nu vorbește în inimile noastre Hristos!
Citește în continuare ‘O iubire fără răbdare, pretențioasă și constrângătoare obosește’
Orice patimă se stârnește, se arată și crește întotdeauna mai întâi prin gând. Lupta cu patimile pornește, așadar, de la lupta cu gândurile. Gândurile rele sunt ispite aduse de draci (unii Părinți numesc de aceea gândurile „duhuri”), ca șoapte ce îndeamnă la păcat, și-n urmă la împătimire.
Pentru unii oameni, fericirea înseamnă libertate. Cum găsim adevărata libertate și de ce o confundăm cu libertinajul?
Citește în continuare ‘Cum găsim adevărata libertate și de ce o confundăm cu libertinajul ?’
David a scris Psaltirea, în care se cuprind patimile sale. În ea descrie păcatul. Își plânge fărădelegile și ne arată că suferința e singura mărturie care-i poate învăța pe oameni ceva. În Psalmul 31 sunt ascunse învățămintele celor două fărădelegi: „Ferice de omul căruia Domnul nu-i ține în seamă nelegiuirile și în inima căruia nu este viclenie. Ferice cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit” (1-2). Acest psalm a fost scris după ce i s-a iertat păcatul, după ce s-a mărturisit și a arătat starea cea bună de fericire, de ușurare, în care se afla sufletul după mărturisire. Iată cum descrie situația sa dinainte, tot în acest psalm: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele, și gemetele nu mai conteneau, căci ziua și noaptea mă apăsa mâna Ta și vlaga mea seca ca de arșița verii” (3-4).
Știu și ce am de făcut: am greșit, zic: „Doamne, iartă-mă!”. Am lovit pe cineva, zic: „Iartă-mă!”. Lupt să nu țin minte răul, lupt să iert imediat, lupt să nu am resentimente, lupt împotriva oricărei forme de răzvrătire… Da, sunt momente în care totul se răstoarnă, totul, și nimic nu mai merge! Da, chiar pentru Maica Siluana! Și, ce să fac? Îmi plâng durerea în felul în care îmi vine s-o plâng, dar nu deznădăjduiesc, pentru că eu știu că am poruncă să nu deznădăjduiesc.
Citește în continuare ‘Domnul tot timpul ne spune: „Strigă la Mine în ziua necazului tău”’
Când i se dă omului înger păzitor? La zămislire, la naștere sau la Sfântul Botez?
În Duminica Samarinencei, de fiecare dată când am rostit, am avut în conștiință trei lucruri, și anume: înlănțuirile de gând, închinarea-n „duh și-n adevăr”, și credința din auz și credința din vedere. Acestea se potrivesc cu cuprinsul Evangheliei Samarinencei și anume, în legătură cu faptul că Domnul nostru Iisus Hristos vrând să bea apă și cerând de la samarineancă apă, a adus aminte de „apa cea vie”.
Citește în continuare ‘Apa care potolește setea și „apa cea vie”’
Călugăria se mai numește și „arta artelor”. M-ai întrebat cu câteva zile în urmă dacă și în cele duhovnicești întrebuințăm meșteșugul. Firește că îl întrebuințăm. Înveți cea mai mare artă, așadar, cum să nu fie nevoie de meșteșug? Citește pe Sfântul Nicodim Aghioritul, Filocalia, Pelerinul Rus și pe toți Părinții neptici și vei vedea că toți vorbesc despre metodă, adică despre meșteșug.
Citește în continuare ‘Rugăciunea inimii este potrivită și pentru mireni’
Tâlharul cel înroșit de sânge omenesc a mărturisit pe cruce dumnezeirea și nepăcătoșenia desăvârșită a Domnului Iisus, Care era răstignit împreună cu el. Ascultați uimitorul răspuns pe care l-a primit de la Fiul lui Dumnezeu și minunați-vă: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43).
Citește în continuare ‘„Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai”’
M-ai întrebat, cinstită soră, despre cele trei haine, în care Domnul a fost îmbrăcat și răsîmbrăcat în Vinerea Mare în răstimpul a câtorva ceasuri. De ce L-a îmbrăcat Pilat în haină de purpură? De ce L-a îmbrăcat Irod în haină albă? Și de ce, în fine, împlinitorii osândei la moarte L-au îmbrăcat în haina Lui?
Însăși nașterea lui Iisus arată moartea Sa: și ce strălucire măreață se revarsă asupra Crucii privite în această lumină!
Citește în continuare ‘Jertfa de pe Cruce – o dragoste nemărginită’
Mă întrebi dacă sunt primejdioase păcatele cu gândul. Ca monah, tu o știi cel mai bine.
Citește în continuare ‘Gândurile rele sunt sămânța a tot răul’
Poruncile Mântuitorului Hristos au în vedere vindecarea celor trei părți ale sufletului: rațională, irascibilă și poftitoare. Potrivit învățăturii Sfântului Filotei Sinaitul: „Toate poruncile dumnezeieștii Evanghelii urmăresc să îndrepte cele trei părți ale sufletului și să le facă sănătoase prin cele ce le poruncesc. Mai bine zis, nu numai urmăresc, ci le și însănătoșesc cu adevărat”. Citește în continuare ‘Împlinind poruncile lui Hristos, ne curățim de patimi’
Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului. Și dacă nu ocolim pricinile păcatului, ajungem în întinare, și ajungem nu numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gând, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa ușor și poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrânesc relele împreună cu noi. Păcatele sunt realități împovărătoare.
Îmi scrii că trebuie să existe ceva la urma urmelor. Spui că ai citit despre stele, la un mare astronom, și ți-a căzut sub ochi afirmația acestui vestit savant: „Fără Dumnezeu, nimic nu se poate înțelege, nici explica în lume”. De aici ai ajuns la concluzia că „există ceva”.
Citește în continuare ‘Unui om care spune că „există ceva …”’
Zaheu, urmând Calea Domnului, L-a aflat pe Domnul ca însoțitor, ca oaspete în casa Sa, și inima lui s-a lărgit, cuprinzându-i pe toți oamenii. Astfel și noi, când ne îndreptăm pe Calea Domnului și învățăm să ne „pogorâm”, devenim părtași harului Său; acest har lărgește inima și atunci ne aflăm adevărata noastră menire: noi toți suntem meniți să fim după chipul Noului Adam – Hristos – și să purtăm în inima noastră întreaga omenire.
Citește în continuare ‘Harul lui Dumnezeu lărgește inimile noastre’
Păcatul nu este încălcarea standardelor etice ale societăților umane sau ale vreunei prescripții legale. Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii Care ni S-a arătat ca Lumină în Care nu este niciun întuneric (cf I Ioan 1, 5). Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică e un dar ceresc, unul din cele mai mari care există. El înseamnă că am pătruns deja într-o oarecare măsură în sfera dumnezeiască și am început să contemplăm – existențial, nu filozofic – omul așa cum este el în gândul lui Dumnezeu dinainte de creația lumii.
Citește în continuare ‘Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică e un dar ceresc’
Sunt trei pricini ale patimilor, pe care le pomenește Sfântul Marcul Ascetul în Epistola către Nicolae Monahul: „Înaintea a tot păcatul merg cei trei uriași care sunt neștiința, uitarea și nepăsarea”.
Citește în continuare ‘Cel mai mare păcat e acela pe care îl faci tu’
Căința nu vine ușor la un om trupesc; și nimeni dintre noi nu-și închipuie măcar problema păcatului, care ni se dezvăluie numai prin Hristos și Duhul Sfânt. Venirea Duhului Sfânt e un eveniment de importanță supremă. Omul căzut se întâlnește cu Dumnezeul Cel Preasfânt. Noțiunea de păcat e cu putință numai acolo unde Dumnezeu e privit ca un Ipostas Absolut. Iar căința pentru păcat e cu putință și adecvată tot numai acolo unde există o relație personală. Întâlnirea cu un Dumnezeu Personal – iată ce înseamnă acest eveniment. Omul păcătos experiază în același timp teamă și exaltare. E o nouă naștere de Sus. O floare deosebită se desface înăuntrul nostru: ipostasul – persoana. Ca și Împărăția lui Dumnezeu, persoana „nu vine în chip văzut” (Luca 17, 20). Procesul prin care mintea omenească intră în sfera Veșniciei dumnezeiești diferă pentru fiecare dintre noi.
Citește în continuare ‘Căința nu vine ușor la un om trupesc’
Când observi neputințele altora și te mândrești în sinea ta înaintea celorlalți, trebuie să-i răspunzi gândului diavolesc: „Eu sunt mai rău decât toți”. Și, chiar dacă nu simți acest lucru, totuși să-l spui.
Bătrânul Amfilohie le spunea călugărițelor sale: „Eu doresc ca voi să întemeiați stații de rugăciune pe insulele noastre. Eu vreau să ascult vocea Domnului în voi. Vreau ca Domnul să vorbească prin inima voastră! Să devină tron al lui Dumnezeu prin Rugăciunea lui Iisus”.
Bătrânul Amfilohie spunea, referitor la omul mândru: „Omul mândru nu atrage pe nimeni. Și dacă atrage pe cineva, acela se va îndepărta repede! Legătura duhovnicească este indisolubilă numai când există suflet de copil, nevinovăție și sfințenie”.
Citește în continuare ‘Autocunoașterea este lungul drum spre tine însuți !’
Trebuie să ne învățăm să ne facem datoria. Din neputința noastră duhovnicească însă, toți fac treabă de mântuială. Însăși stihia acestei lumi, depărtarea de Dumnezeu duce la o treabă de mântuială. Tocmai de aceea cârmuirea se tot zbate silindu-i pe oameni să lucreze conștiincios, însă totul e în zadar: poți să-i plătești omului și un milion, el tot de mântuială o să lucreze, tot nu-i în stare să ducă o treabă la bun sfârșit, să facă ceva conștiincios, negreșit lucrul va ieși cu defect. Pentru că nu există bază – tărie duhovnicească. Omul își face prost lucrul care i-a fost încredințat de Dumnezeu Însuși (și orice lucru i-a fost încredințat de Dumnezeu) și, prin însuși acest fapt, își strică sufletul. Orice lucru am face, dar mai ales slujirea bisericească, trebuie făcut până la capăt, până la sânge, trebuie să fim gata să murim pentru el. Iar noi mereu ne autocompătimim și călcăm legea datoriei…
Citește în continuare ‘De ce facem treburile de mântuială ?’
Câtă vreme suntem aici, în trup, se cuvine să biruim toate acestea prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta și vrea Domnul de la noi, să respingem răul prin înțelegere și să ne întoarcem cu toată inima și cu toată ființa noastră către El, către Domnul. Dispoziția pe care o avem față de semeni este dispoziția pe care o avem și față de Dumnezeu.
Suntem ființe minunate și ne mirăm neîncetat câte taine sunt în jurul nostru, de neînțeles pentru noi. Tot ceea ce am înțeles până acum este foarte puțin.
Numai împreună cu Dumnezeu putem ierta, căci suntem ființe mărginite. Iar dragostea este fără de margine și singur Dumnezeu (Cel Nemărginit) o poate împlini. Toți căutăm dragostea nesfârșită – dar și Îngerii și noi suntem ființe limitate, ne mișcăm în spațiu și timp; le putem face numai pe cele ce au sfârșit, nu și pe cele fără de sfârșit.
Citește în continuare ‘Fără Dumnezeu nu ne putem iubi nici pe noi înșine’
Cum poate să fie rugăciunea pelerinaj către Cer? Cu rugăciunea suntem, într-o oarecare măsură, familiarizați, însă celălalt termen se cere a fi explicat. Ce este Cerul? Am găsit undeva afirmația că Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „Noi știm ce este Cerul, dar nu știm ce este Cerul”. Într-o predică despre Rai, Ilie Miniat, un mare predicator, repetă mereu: „O, Raiule, noi putem să te dobândim, dar nu putem să te înțelegem”.
De jur-împrejurul nostru se nasc poeme ale lumii decăzute și ale morții. De fiecare dată, sunt ridicate în slăvi lipsurile pe care le avem. Suntem disperați și se duce o întreagă politică de disperare a conștiințelor noastre, arătându-ni-se – știu eu – calamități naturale, lipsa de alimente, medicamentația proastă, sărăcia de care suntem curpinși, de parcă nu am trăi-o noi. E drept că, în momentul în care ne este prezentată cu virulență și suntem atacați de această informație în liniștea inimii noastre, ea devine și mai gravă. Se accentuează.
Citește în continuare ‘Soluția neliniștilor noastre este Hristos !’
Voi nu știți că faceți canon acuma. Prin asta vă iartă Dumnezeu păcatele, căci călătoriți pe aceste locuri. O să fie mai mulți pașii aceștia decât aceia pe care i-ați făcut la nunți cu lăutari, la jocuri, la discoteci, la baluri, la meciuri, la circuri, la cinematografe. Atunci o să vedeți voi cât de mult vă ajută călătoria asta, că îngerii voștri păzitori, toți se bucură acum când vă văd pe drumurile astea.
Părinte, ce ne puteți spune despre sfârșitul lumii?
Citește în continuare ‘De ce să ne gândim la sfârșitul lumii ?’
În două feluri poate fi aflată lucrarea Duhului, pe care am primit-o mai înainte în chip tainic prin Botez. Întâi, cum zice Sfântul Marcu, darul se descoperă, vorbind în general, prin lucrarea poruncilor, cu multă osteneală, și cu vremea. Cu cât lucrăm mai mult poruncile, cu atât darul își face mai luminoase razele sale în noi. Apoi, se arată prin chemarea neîncetată și cu conștiință a Domnului Iisus, adică prin pomenirea lui Dumnezeu, întru ascultare. Prin viețuirea cea dintâi se arată mai cu întârziere; prin cea de a doua, mai curând. E așa cum află cineva aurul, dacă-l caută săpând pământul cu osteneală și cu stăruință.
Citește în continuare ‘Cum poate fi aflată lucrarea Duhului Sfânt ?’
Nu e cu putință să învețe cineva prin sine știința virtuților, chiar dacă s-au folosit unii de cercare ca de un învățător. Căci a lucra de la sine și nu după sfatul celor ce au călătorit mai înainte înseamnă a fi plin de părerea de sine, sau mai bine zis a o naște pe aceasta.
Să-I urmăm creștine, lui Hristos, Izbăvitorului nostru, Care a venit la noi și cu milostivire ne-a cercetat, Care ne cheamă în Cereasca Sa Împărăție și ne conduce la cea mai desăvârșită pace și bucurie veșnică, „acolo unde este sălașul celor ce se veselesc”.
Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu știe așa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu știe Cine este Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Duhul Sfânt ne învață rugăciunea cea adevărată’
Pentru ca să se roage cineva așa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă multă. Nu este cu putință imediat sau în scurt timp să-ți îndrepți mintea și inima către Dumnezeu. Dar ce se dobândește în lume atât de ușor, de repede și fără osteneală? Ce artă, ce știință, ce mângâiere duhovnicească? De aceea, să te rogi. Chiar dacă vezi în rugăciune multă osteneală, și nicio mulțumire, să te rogi [în continuare] cu râvnă și grijă. Să te obișnuiești pe tine la rugăciune și la convorbirea cu Dumnezeu. Să te ostenești pe cât poți să aduni și să cercetezi gândurile tale răsfirate.
Citește în continuare ‘„Dacă ne rugăm tot timpul, când ne mai ocupăm de treburile zilnice?”’
Trei sunt gropile pe care ni le sapă demonii când voim să ne ducem viața potrivit voinței lui Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Trei gropi în care și-ar dori diavolul să cădem’
Ținerea de minte a răului este sfârșitul la care duce mânia, păzitoarea păcatelor, potrivnica dreptății, pierzarea faptelor bune, otrava sufletului, viermele minții, rușinea rugăciunii, curmarea cererii, înstrăinarea dragostei, cui înfipt în inimă, durere puternică care nu ne lasă a iubi din pricina dulceții pe care o găsim chiar în amărăciunea mâniei, necontenit păcat, neadormită nelegiuire, neîntreruptă răutate. Această patimă este una din cele care se nasc, iar nu una care să nască din alte patimi. Ținerea de minte a răului este în mod firesc departe de dragostea puternică, dar desfrânarea se apropie de ea cu înlesnire.
Citește în continuare ‘Neținerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăințe’
Precum ușile băilor, deschizându-se necontenit, împing căldura dinăuntru afară, așa și sufletul când vrea să vorbească multe, chiar dacă le-ar spune toate bune, împrăștie și slăbește puterea ținerii de minte prin poarta grăitoare.
Citește în continuare ‘Ce se întâmplă când vorbim prea mult ?’
Un suflet înarmat cu forța credinței în Dumnezeu este un nebiruit; nu-l pot înfrânge nici furiile persecuțiilor, nici ceața îndoielilor, nici cursele ispitelor și nici vânturile necredinței. Credinciosul este un om de model, o personalitate de caracter, iubită, respectată și temută. De aceea, nu e de mirare că înțelepții omenirii au avut cuvinte dintre cele mai alese atât pentru credința în Dumnezeu, cât și față de credincioși. Dar valoarea credinței în Dumnezeu se judecă mai ales după foloasele și binefacerile ei practice. Credința mântuiește, așa spune și așa crede toată lumea.
Citește în continuare ‘Viața noastră înflorește, atunci când o ancorăm în Dumnezeu’
Cum poate creștinul scăpa de ispitele îngerului rău, adică ale diavolului, care îl urmăresc toată viața?
Citește în continuare ‘Ce să fac atunci când mă copleșesc ispitele ?’
Printre păcatele minții sunt înșirate și prejudecățile. În fața lor, Iisus a ieșit osândit. Acestea au și alte nume: bănuieli, presupuneri, formalisme etc., după intensitatea lor.
Citește în continuare ‘Prejudecățile – păcatele alunecoase ale minții’
Primul precept al Fericilor – „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor” – în mod oganic ne conduce spre următoarele trepte: spre plâns, blândețe, sete și foame de dreptate, spre milostenie, curăția inimii, spre primele perceperi ale filiației noastre dumnezeiești; spre ceea ce ne pune într-un conflict dureros cu lumea patimilor, spre ruptura de ceea ce nu caută Împărăția dreptății. (…)
Citește în continuare ‘Prin suferințe, ne asemănăm cu Hristos’
Vă tot faceți planuri… Nu e un lucru rău, însă mai bine încredințați totul în mâinile lui Dumnezeu și așteptați cu smerenie ce cuvânt va ieși pentru dumneavoastră de la Domnul, fiind gata să îl primiți în chip supus.
Citește în continuare ‘Să ne încredințăm cu totul în mâinile părintești ale lui Hristos’
Mi-ați pus trei întrebări, și anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Și care este cea mai mare așteptare vrednică de om?
Citește în continuare ‘Trei priorități în viața unui creștin’
Prietenul din vecini care ne vizitează adesea, aduce daruri, când vine, numai pentru cei din casă. Prietenul de departe care ne vizitează arareori, aduce daruri, când vine, și pentru cei din casă, și pentru cei ce lipsesc din casă. Toți dascălii oamenilor și-ai popoarelor, prieteni din vecini, își aduceau darurile numai pentru cei de față.
Citește în continuare ‘Hristos este singurul prieten al omenirii’
Scrisoarea ta m-a mișcat mult. N-am să-ți ascund: am plâns asupra ei, citind-o și recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieții omenești.
Citește în continuare ‘Uneori, rugăciunea vindecă așa cum nu ne așteptăm’
Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire.
Drept aceea, despărțindu-ne cu sufletul de toate, să ne îngrijim de noi înșine.
Întoarcerea desfrânaților de la faptele lor este la fel de mare ca și convertirea păgânilor.„Părinte, înjur!”, a spus o doamnă la spovedanie, și duhovnicul, care-i știa „istoria”, a pus icoana cu Răstignirea pe masă, i-a dat doamnei un ac și i-a zis: „Înfige-l în ochii lui Hristos!”. „Niciodată n-o să fac acest lucru!”, i-a răspuns aceea, șocată. Atunci părintele i-a spus: „Dar deja îl faci! Orice păcat de-al tău înseamnă un cui înfipt în Trupul lui Hristos!” (v. Evrei 6, 6).
Citește în continuare ‘Orice păcat de-al tău înseamnă un cui înfipt în Trupul lui Hristos !’
Pe rugăciune o ajută mult milostenia, deoarece „milostenia este aripă a rugăciunii” (Scara, cuvântul 28). Iarăși, pe rugăciune o ajută liniștea și înfrânarea, după cuvântul ce zice: „Din sămânța sudorii postului crește spicul întregii înțelepciuni și liniștea este vârf al desăvârșirii celor ce se roagă”.
Se deschid ușile pocăinței, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an și de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viața viitoare, iar ca țel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălțare.
Citește în continuare ‘Se deschid ușile pocăinței, începe Postul Mare !’
Pentru a ne vizita însă și pe noi harul lacrimilor, trebuie, precum am spus, să citim neîntrerupt cărțile sfinte, să răbdăm cu nădejde necazurile, batjocurile, ocările și insultele, să ne rugăm la Dumnezeu pentru cei care ne fac rău, să ne smerim cu orice prilej, să ne ferim de îndelunga-vorbire și să nu ne preocupăm de ceilalți, ci să ne gândim doar la păcatele noastre, pocăindu-ne adânc pentru ele. Și dacă nu avem lacrimi, măcar să le cerem de la Dumnezeu.
Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeților, căci în fiecare zi aducea străini la masa sa. Și într-o zi a venit un străin, împreună cu mulți alții, și l-a dus și pe acesta la masa sa. Însă când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apă pe mâinile lui și s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Și, făcându-se lucrul acesta, se mira omul singur întru sine.
Citește în continuare ‘Oaspeți pământești, răsplată cerească’
Împlinirea patimilor devine pentru om o cerință dăunătoare, care este mai puternică decât cele firești. Și una ca aceasta poate să ne mire. Patima înlocuiește firea, asemenea cancerului care înlocuiește celulele obișnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule încep să crească mai repede decât cele firești, cuprind organele, corup țesuturile trupului omenesc. Organele și vasele sanguine se îmbolnăvesc, cuprinse fiind de cancer. Ele îndeplinesc totuși oarecare funcții, însă poartă deja în ele moartea. Asemenea schimbare a vieții normale a firii trupului va conduce, mai devreme sau mai târziu, la moarte.
Preotul care primeşte un fiu duhovnicesc se preface într-un „grăunte de muştar”, adică pe faţa lui înfloreşte un zâmbet, căci el reprezintă bunătatea Părintelui Ceresc, plină de aşteptare şi primitoare a fiului rătăcitor la sânul său. Astfel, duhovnicul nu are dreptul să privească la cel venit la mărturisire cu asprime.
Mi s-a povestit odată că au fost operate două femei suferind de aceeași boală. Una a fost supusă unei grele operații și s-a făcut bine. Însă când a fost operată cealaltă femeie, mâna chirurgului a tremurat și el a tăiat puțin mai mult decât trebuia. Și, cu toate că bolnava nu a murit imediat, starea ei s-a înrăutățit. S-a stins după o lună. Într-un anume fel, situația se aseamănă și în cazul spovedaniei. Duhovnicul se arată și terapeut, și chirurg, și psihiatru, și – desigur, înainte de toate – tămăduitor duhovnicesc.
Citește în continuare ‘Duhovnicul este chirurg, terapeut și psihiatru’
Credința, acest minunat aparat dumnezeiesc, sădit întru noi în chip de neînțeles nouă, captează acestea așa cum aparatul radio captează undele electromagnetice, cu neputință de prins fără ajutorul său, unde socotite ca inexistente înainte de inventarea radioului. Dar iată că „cele inexistente” s-au dovedit a exista!
Citește în continuare ‘Credința – minunatul „aparat dumnezeiesc”’
Alui Grigorie Dialogul
Comentarii recente