De la botez până în mormânt, credinciosul este purtat de crucea pe care o ţine la gât, pe trupul lui: îl apără şi îi încununează trupul, care este, de altfel, „templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19). Această cruciuliţă este cea mai mare avere a lui pe pământ: ea îi aduce aminte mereu al cui este şi pe cine slujeşte.Citește în continuare ‘Semnul crucii este o rugăciune fără cuvinte’
Slavă Ţie, Doamne! Cât m-am bucurat de frământarea pe care v-a pricinuit-o rugăciunea! Îngerul dumneavoastră păzitor este cel care v-a tulburat, ca să aflaţi că trebuie să vă rugaţi şi în timp ce citiţi. Căci în rugăciunile noastre nu e multă vorbărie. E scris mereu acelaşi lucru: „Doamne, miluiește!”, însă în felurite chipuri, pentru neputinţa noastră.Citește în continuare ‘Exersând rugăciunea, vom prinde putere duhovnicească și fizică’
Orice gând care aduce deznădejde şi tristeţe multă este de la diavol. Este abur al patimilor şi trebuie să-l alungi imediat cu nădejdea la Dumnezeu, cu ascultarea de maica stareţă, cu rugăciunile surorilor mai mari, gândindu-te că se roagă pentru tine la Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Harul te învaţă să nu te încrezi niciodată în tine însuţi’
Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieţii şi deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală, apoi chiar fizică). Stricarea relaţiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa slăbeşte, raţiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzaţiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile îşi pierd claritatea, iar trupul îşi modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufleteşti şi fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează în fiinţa umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului.Citește în continuare ‘Păcatul – cale de împuţinare a vieţii’
Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi exemplu de credinţă şi trăire creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei persoane şi să-şi pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea mântuirii. Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia sa, în clipa punerii mâinilor episcopului pe capul său şi la pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, tânărul aspirant la demnitatea preoţească trebuie să conştientizeze marea răspundere pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel, la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi dumnezeieşti, absolut necesare pastoraţiei autentice.
Între sfinţenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie, simulată de toţi impostorii, există trei deosebiri radicale:Citește în continuare ‘Semnul prezenţei şi lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos’
Cele şapte duhuri potrivit profeţiei lui Isaia, care se odihnesc peste firea cea omenească a lui Hristos, cine va susţine împotrivă că este un singur Duh Cel Ce Îl însoţeşte pe Acela? Căci acest lucru l-a arătat mai dinainte tot Isaia zicând, „că va ieşi o mlădiţă din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu”, adică un singur Duh după fire, deşi apoi enumeră cele şapte energii ale Duhului: „duhul înţelepciunii şi înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu”.Citește în continuare ‘Despre Duhul lui Dumnezeu şi energiile Sale’
Comentarii recente