„Eu sunt mai rău decât toți”

Când observi neputințele altora și te mândrești în sinea ta înaintea celorlalți, trebuie să-i răspunzi gândului diavolesc: „Eu sunt mai rău decât toți”. Și, chiar dacă nu simți acest lucru, totuși să-l spui.

Dacă mintea ta se află în Dumnezeu, tu te poți ruga, chiar dacă te afli în pat !

Bătrânul Amfilohie le spunea călugărițelor sale: „Eu doresc ca voi să întemeiați stații de rugăciune pe insulele noastre. Eu vreau să ascult vocea Domnului în voi. Vreau ca Domnul să vorbească prin inima voastră! Să devină tron al lui Dumnezeu prin Rugăciunea lui Iisus”.

Omul mândru nu atrage pe nimeni

Bătrânul Amfilohie spunea, referitor la omul mândru: „Omul mândru nu atrage pe nimeni. Și dacă atrage pe cineva, acela se va îndepărta repede! Legătura duhovnicească este indisolubilă numai când există suflet de copil, nevinovăție și sfințenie”.

Autocunoașterea este lungul drum spre tine însuți !

Cauza suferinței umane este înstrăinarea de sine și de semenii săi. Autocunoașterea este lungul drum spre tine însuți! Am auzit de atâtea ori oameni văicărindu-se: „ce să mă fac cu tine?”, dar niciodată: „ce să mă fac cu mine?!”.

De ce facem treburile de mântuială ?

Trebuie să ne învățăm să ne facem datoria. Din neputința noastră duhovnicească însă, toți fac treabă de mântuială. Însăși stihia acestei lumi, depărtarea de Dumnezeu duce la o treabă de mântuială. Tocmai de aceea cârmuirea se tot zbate silindu-i pe oameni să lucreze conștiincios, însă totul e în zadar: poți să-i plătești omului și un milion, el tot de mântuială o să lucreze, tot nu-i în stare să ducă o treabă la bun sfârșit, să facă ceva conștiincios, negreșit lucrul va ieși cu defect. Pentru că nu există bază – tărie duhovnicească. Omul își face prost lucrul care i-a fost încredințat de Dumnezeu Însuși (și orice lucru i-a fost încredințat de Dumnezeu) și, prin însuși acest fapt, își strică sufletul. Orice lucru am face, dar mai ales slujirea bisericească, trebuie făcut până la capăt, până la sânge, trebuie să fim gata să murim pentru el. Iar noi mereu ne autocompătimim și călcăm legea datoriei…

Felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu

Câtă vreme suntem aici, în trup, se cuvine să biruim toate acestea prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta și vrea Domnul de la noi, să respingem răul prin înțelegere și să ne întoarcem cu toată inima și cu toată ființa noastră către El, către Domnul. Dispoziția pe care o avem față de semeni este dispoziția pe care o avem și față de Dumnezeu.

Noi, oamenii, suntem o mare taină !

Suntem ființe minunate și ne mirăm neîncetat câte taine sunt în jurul nostru, de neînțeles pentru noi. Tot ceea ce am înțeles până acum este foarte puțin.

Fără Dumnezeu nu ne putem iubi nici pe noi înșine

Numai împreună cu Dumnezeu putem ierta, căci suntem ființe mărginite. Iar dragostea este fără de margine și singur Dumnezeu (Cel Nemărginit) o poate împlini. Toți căutăm dragostea nesfârșită – dar și Îngerii și noi suntem ființe limitate, ne mișcăm în spațiu și timp; le putem face numai pe cele ce au sfârșit, nu și pe cele fără de sfârșit.

Rugăciunea, pelerinaj către Cer !

Cum poate să fie rugăciunea pelerinaj către Cer? Cu rugăciunea suntem, într-o oarecare măsură, familiarizați, însă celălalt termen se cere a fi explicat. Ce este Cerul? Am găsit undeva afirmația că Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „Noi știm ce este Cerul, dar nu știm ce este Cerul”. Într-o predică despre Rai, Ilie Miniat, un mare predicator, repetă mereu: „O, Raiule, noi putem să te dobândim, dar nu putem să te înțelegem”.

Soluția neliniștilor noastre este Hristos !

De jur-împrejurul nostru se nasc poeme ale lumii decăzute și ale morții. De fiecare dată, sunt ridicate în slăvi lipsurile pe care le avem. Suntem disperați și se duce o întreagă politică de disperare a conștiințelor noastre, arătându-ni-se – știu eu – calamități naturale, lipsa de alimente, medicamentația proastă, sărăcia de care suntem curpinși, de parcă nu am trăi-o noi. E drept că, în momentul în care ne este prezentată cu virulență și suntem atacați de această informație în liniștea inimii noastre, ea devine și mai gravă. Se accentuează.

Pelerinajul, o călătorie sfântă

Voi nu știți că faceți canon acuma. Prin asta vă iartă Dumnezeu păcatele, căci călătoriți pe aceste locuri. O să fie mai mulți pașii aceștia decât aceia pe care i-ați făcut la nunți cu lăutari, la jocuri, la discoteci, la baluri, la meciuri, la circuri, la cinematografe. Atunci o să vedeți voi cât de mult vă ajută călătoria asta, că îngerii voștri păzitori, toți se bucură acum când vă văd pe drumurile astea.

De ce să ne gândim la sfârșitul lumii ?

Părinte, ce ne puteți spune despre sfârșitul lumii?

Cum poate fi aflată lucrarea Duhului Sfânt ?

În două feluri poate fi aflată lucrarea Duhului, pe care am primit-o mai înainte în chip tainic prin Botez. Întâi, cum zice Sfântul Marcu, darul se descoperă, vorbind în general, prin lucrarea poruncilor, cu multă osteneală, și cu vremea. Cu cât lucrăm mai mult poruncile, cu atât darul își face mai luminoase razele sale în noi. Apoi, se arată prin chemarea neîncetată și cu conștiință a Domnului Iisus, adică prin pomenirea lui Dumnezeu, întru ascultare. Prin viețuirea cea dintâi se arată mai cu întârziere; prin cea de a doua, mai curând. E așa cum află cineva aurul, dacă-l caută săpând pământul cu osteneală și cu stăruință.

Fără îndrumare vine ușor amăgirea

Nu e cu putință să învețe cineva prin sine știința virtuților, chiar dacă s-au folosit unii de cercare ca de un învățător. Căci a lucra de la sine și nu după sfatul celor ce au călătorit mai înainte înseamnă a fi plin de părerea de sine, sau mai bine zis a o naște pe aceasta.

Să-L urmăm pe Hristos cu inima

Să-I urmăm creștine, lui Hristos, Izbăvitorului nostru, Care a venit la noi și cu milostivire ne-a cercetat, Care ne cheamă în Cereasca Sa Împărăție și ne conduce la cea mai desăvârșită pace și bucurie veșnică, „acolo unde este sălașul celor ce se veselesc”.

Duhul Sfânt ne învață rugăciunea cea adevărată

Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu știe așa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu știe Cine este Dumnezeu.

„Dacă ne rugăm tot timpul, când ne mai ocupăm de treburile zilnice?”

Pentru ca să se roage cineva așa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă multă. Nu este cu putință imediat sau în scurt timp să-ți îndrepți mintea și inima către Dumnezeu. Dar ce se dobândește în lume atât de ușor, de repede și fără osteneală? Ce artă, ce știință, ce mângâiere duhovnicească? De aceea, să te rogi. Chiar dacă vezi în rugăciune multă osteneală, și nicio mulțumire, să te rogi [în continuare] cu râvnă și grijă. Să te obișnuiești pe tine la rugăciune și la convorbirea cu Dumnezeu. Să te ostenești pe cât poți să aduni și să cercetezi gândurile tale răsfirate.

Trei gropi în care și-ar dori diavolul să cădem

Trei sunt gropile pe care ni le sapă demonii când voim să ne ducem viața potrivit voinței lui Dumnezeu.

Neținerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăințe

Ținerea de minte a răului este sfârșitul la care duce mânia, păzitoarea păcatelor, potrivnica dreptății, pierzarea faptelor bune, otrava sufletului, viermele minții, rușinea rugăciunii, curmarea cererii, înstrăinarea dragostei, cui înfipt în inimă, durere puternică care nu ne lasă a iubi din pricina dulceții pe care o găsim chiar în amărăciunea mâniei, necontenit păcat, neadormită nelegiuire, neîntreruptă răutate. Această patimă este una din cele care se nasc, iar nu una care să nască din alte patimi. Ținerea de minte a răului este în mod firesc departe de dragostea puternică, dar desfrânarea se apropie de ea cu înlesnire.

Ce se întâmplă când vorbim prea mult ?

Precum ușile băilor, deschizându-se necontenit, împing căldura dinăuntru afară, așa și sufletul când vrea să vorbească multe, chiar dacă le-ar spune toate bune, împrăștie și slăbește puterea ținerii de minte prin poarta grăitoare.

Viața noastră înflorește, atunci când o ancorăm în Dumnezeu

Un suflet înarmat cu forța credinței în Dumnezeu este un nebiruit; nu-l pot înfrânge nici furiile persecuțiilor, nici ceața îndoielilor, nici cursele ispitelor și nici vânturile necredinței. Credinciosul este un om de model, o personalitate de caracter, iubită, respectată și temută. De aceea, nu e de mirare că înțelepții omenirii au avut cuvinte dintre cele mai alese atât pentru credința în Dumnezeu, cât și față de credincioși. Dar valoarea credinței în Dumnezeu se judecă mai ales după foloasele și binefacerile ei practice. Credința mântuiește, așa spune și așa crede toată lumea.

Ce să fac atunci când mă copleșesc ispitele ?

Cum poate creștinul scăpa de ispitele îngerului rău, adică ale diavolului, care îl urmăresc toată viața?

Prejudecățile – păcatele alunecoase ale minții

Printre păcatele minții sunt înșirate și prejudecățile. În fața lor, Iisus a ieșit osândit. Acestea au și alte nume: bănuieli, presupuneri, formalisme etc., după intensitatea lor.

Prin suferințe, ne asemănăm cu Hristos

Primul precept al Fericilor – „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor” – în mod oganic ne conduce spre următoarele trepte: spre plâns, blândețe, sete și foame de dreptate, spre milostenie, curăția inimii, spre primele perceperi ale filiației noastre dumnezeiești; spre ceea ce ne pune într-un conflict dureros cu lumea patimilor, spre ruptura de ceea ce nu caută Împărăția dreptății. (…)

Să ne încredințăm cu totul în mâinile părintești ale lui Hristos

Vă tot faceți planuri… Nu e un lucru rău, însă mai bine încredințați totul în mâinile lui Dumnezeu și așteptați cu smerenie ce cuvânt va ieși pentru dumneavoastră de la Domnul, fiind gata să îl primiți în chip supus.

Trei priorități în viața unui creștin

Mi-ați pus trei întrebări, și anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Și care este cea mai mare așteptare vrednică de om?

Hristos este singurul prieten al omenirii

Prietenul din vecini care ne vizitează adesea, aduce daruri, când vine, numai pentru cei din casă. Prietenul de departe care ne vizitează arareori, aduce daruri, când vine, și pentru cei din casă, și pentru cei ce lipsesc din casă. Toți dascălii oamenilor și-ai popoarelor, prieteni din vecini, își aduceau darurile numai pentru cei de față.

Uneori, rugăciunea vindecă așa cum nu ne așteptăm

Scrisoarea ta m-a mișcat mult. N-am să-ți ascund: am plâns asupra ei, citind-o și recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieții omenești. 

„Crezi că pot să fac Eu aceasta?”

Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire.

Greșit-am, Doamne, miluiește-mă !

Drept aceea, despărțindu-ne cu sufletul de toate, să ne îngrijim de noi înșine.

Desfrânarea, suma tuturor păcatelor

Întoarcerea desfrânaților de la faptele lor este la fel de mare ca și convertirea păgânilor.

Orice pă­cat de-al tău înseamnă un cui înfipt în Trupul lui Hristos !

„Părinte, înjur!”, a spus o doamnă la spovedanie, și duhovnicul, care-i știa „istoria”, a pus icoana cu Răstig­nirea pe masă, i-a dat doamnei un ac și i-a zis: „Înfige-l în ochii lui Hristos!”. „Niciodată n-o să fac acest lucru!”, i-a răspuns aceea, șocată. Atunci părintele i-a spus: „Dar deja îl faci! Orice pă­cat de-al tău înseamnă un cui înfipt în Trupul lui Hristos!” (v. Evrei 6, 6).

Ce virtuți ajută sfânta rugăciune ?

Pe rugăciune o ajută mult milostenia, deoarece „milostenia este aripă a rugăciunii” (Scara, cuvântul 28). Iarăși, pe rugăciune o ajută liniștea și înfrânarea, după cuvântul ce zice: „Din sămânța sudorii postului crește spicul întregii înțelepciuni și liniștea este vârf al desăvârșirii celor ce se roagă”.

Pofta mâncării a născut neascultare

Avva Evagrie face următoarea observație laconică: „Pofta mâncării a născut neascultare, iar gustarea dulce a scos afară din Rai”.

Se deschid ușile pocăinței, începe Postul Mare !

Se deschid ușile pocăinței, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an și de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viața viitoare, iar ca țel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălțare.

Cum să dobândim harul lacrimilor

Pentru a ne vizita însă și pe noi harul lacrimilor, trebuie, precum am spus, să citim neîntrerupt cărțile sfinte, să răbdăm cu nădejde necazurile, batjocurile, ocările și insultele, să ne rugăm la Dumnezeu pentru cei care ne fac rău, să ne smerim cu orice prilej, să ne ferim de îndelunga-vorbire și să nu ne preocupăm de ceilalți, ci să ne gândim doar la păcatele noastre, pocăindu-ne adânc pentru ele. Și dacă nu avem lacrimi, măcar să le cerem de la Dumnezeu.

Oaspeți pământești, răsplată cerească

Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeților, căci în fiecare zi aducea străini la masa sa. Și într-o zi a venit un străin, împreună cu mulți alții, și l-a dus și pe acesta la masa sa. Însă când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apă pe mâinile lui și s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Și, făcându-se lucrul acesta, se mira omul singur întru sine.

Vrem să ne asculte Dumnezeu fiecare dorință, dar noi pe El Îl ascultăm ?

Alui Grigorie Dialogul

Patima este cancerul sufletului

Împlinirea patimilor devine pentru om o cerință dăunătoare, care este mai puternică decât cele firești. Și una ca aceasta poate să ne mire. Patima înlocuiește firea, asemenea cancerului care înlocuiește celulele obișnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule încep să crească mai repede decât cele firești, cuprind organele, corup țesuturile trupului omenesc. Organele și vasele sanguine se îmbolnăvesc, cuprinse fiind de cancer. Ele îndeplinesc totuși oarecare funcții, însă poartă deja în ele moartea. Asemenea schimbare a vieții normale a firii trupului va conduce, mai devreme sau mai târziu, la moarte.

Duhovnicul, un doctor pentru suflet

Preotul care primeşte un fiu duhovnicesc se preface într-un „grăunte de muştar”, adică pe faţa lui înfloreşte un zâmbet, căci el reprezintă bunătatea Părintelui Ceresc, plină de aşteptare şi primitoare a fiului rătăcitor la sânul său. Astfel, duhovnicul nu are dreptul să privească la cel venit la mărturisire cu asprime.

Duhovnicul este chirurg, terapeut și psihiatru

Mi s-a povestit odată că au fost operate două femei suferind de aceeași boală. Una a fost supusă unei grele operații și s-a făcut bine. Însă când a fost operată cealaltă femeie, mâna chirurgului a tremurat și el a tăiat puțin mai mult decât trebuia. Și, cu toate că bolnava nu a murit imediat, starea ei s-a înrăutățit. S-a stins după o lună. Într-un anume fel, situația se aseamănă și în cazul spovedaniei. Duhovnicul se arată și terapeut, și chirurg, și psihiatru, și – desigur, înainte de toate – tămăduitor duhovnicesc.

Credința – minunatul „aparat dumnezeiesc”

Credința, acest minunat aparat dumnezeiesc, sădit întru noi în chip de neînțeles nouă, captează acestea așa cum aparatul radio captează undele electromagnetice, cu neputință de prins fără ajutorul său, unde socotite ca inexistente înainte de inventarea radioului. Dar iată că „cele inexistente” s-au dovedit a exista!

Cât de greu trage o traistă cu păcate mici

Nu sunt lipsite de importanță păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci și veșnica lui stare de dincolo, de după moarte. Germenii celor mai înalți copaci, embrionii celor mai mari animale sunt foarte mici, chiar uimitor de mici. Însă asemenea mici germeni se arată mai apoi în giganții arbori sequoia, care ajung până la o sută de metri înălțime, și în balenele cele uriașe, care cântăresc până la o sută de mii de kilograme.

„Lepădarea de lume poate să existe și în sufletul unui mirean”

Părinte, Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcușului duhovnicesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice creștin sau numai pentru călugări?

Mama unuia dintre Sfinții 40 de Mucenici ‒ exemplu de dragoste jertfelnică

Sfinții Patruzeci de Mucenici, săvârșindu-se pe stadionul nevoinței, și, după starea cea de toată noaptea în iezer și după răbdarea cea de diamant către ger, fiind trași către dimineață la țărmuri pentru a li se sfărâma cu beldiile fluierele picioare­lor, pe când pătimeau ei, mama unuia dintre ei era lângă dânșii, privindu-l pe fecio­rul său, mai ales și pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toți; și se temea ca nu cumva tinerețea și iubirea de viață să facă frică întru dânsul și nevrednic să se afle de cinstea și rânduiala ostășească.

Cum putem avea binecuvântarea lui Dumnezeu ?

– Gheronda, cum poate avea cineva binecuvântarea lui Dumnezeu?

Răspunsul omului față de dumnezeiasca dragoste

Iubirea nu-i unilaterală, ea cere răspuns din partea celui iubit, iar răspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decât tot iubirea. Dacă Duminica Fiului Risipitor ne-a pus înainte dragostea cea preamilostivă a lui Dumnezeu față de oameni, duminica a treia, a Înfricoșătoarei Judecăți, ne face să medităm la răspunsul omului față de dumnezeiasca dragoste, răspuns care se îndreaptă deopotrivă către Dumnezeu și către aproapele.

De câte ori nu-L răstignim și noi pe Domnul ?

Cine n-a fost să Îl întâmpine pe Domnul atunci când a intrat în Ierusalim ca un împărat și cine n-a strigat atunci: „Osana, Fiul lui David”?! Dar n-au trecut decât patru zile și același popor, cu aceeași limbă, striga: „Răstignește-L, răstignește-L!”. Uimitoare prefacere! Dar de ce să ne minunăm? Nu facem și noi același lucru atunci când după primirea Sfintelor Taine – Trupul și Sângele Domnului – îndată ce ieșim din biserică uităm tot, și evlavia noastră, și milostivirea lui Dumnezeu față de noi, și ne lăsăm, ca și mai înainte, în voia faptelor iubirii de sine: la început „neînsemnate”, apoi mai mari, și poate că, mai înainte chiar de a trece patru zile, măcar că nu vom striga altuia: „Răstignește-L!”, Îl vom răstigni pe Domnul în noi înșine. Și toate acestea Domnul le vede și le rabdă!

Rugăciunea lărgește orizonturile spiritului

Pentru cei care nu au experiența rugăciunii, e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgește orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; și atunci când inima se prăbușește în flacăra arzătoare, pe neașteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeiești. Când ajungem într-atât de conștienți de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduiește, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vestește o viață nestricăcioasă.

Avem sau nu avem preocupări de mântuire ?

Mulți dintre credincioși cred că sunt credincioși numai pentru că nu tăgăduiesc pe Dumnezeu cu cuvântul. Eu cu mulți oameni m-am confruntat în privința aceasta și i-am întrebat: „Ești credincios? Crezi în Dumnezeu?”. „Da, părinte, cred în Dumnezeu”. Și dacă l-am luat la cercetare, am ajuns la concluzia (și el a ajuns la concluzia) că nu crede în Dumnezeu, ci doar nu-L tăgăduiește pe Dumnezeu cu cuvântul. Cineva care nu merge la biserică, de exemplu, acela nu-și manifestă credința, n-are credință. Eu, de exemplu, care sunt credincios, n-aș putea să nu merg la biserică, ori cineva care nu poate să meargă la biserică înseamnă că nu are atâta credință câtă îi trebuie ca să-l ducă la biserică, ca să-l țină în cadrul slujbelor. După aceea, mai sunt și altele; cine nu ține post, nu ține rânduiala postului, cine nu citește din Scriptură (nu împlinește o rânduială de îmbogățire a minții cu gândurile la Dumnezeu). Toate acestea țin și de mântuire și de celelalte stări, celelalte etape de înaintare în viața duhovnicească.

Lumina și bucuria – semne ale apropierii de Dumnezeu

Nu se poate să fii aproape de Dumnezeu fără a fi într-un fel luminat, chiar dacă nu-ți dai seama de luminile care vin de sus. Dar bucuria aceasta de a intui o valoare religioasă, bucuria care îți vine dintr-un cuvânt al Mântuitorului la care meditezi sau bucuria care-ți vine din conștiința că Dumnezeu e Tatăl nostru, că Dumnezeu ne iubește, că noi ne revărsăm iubirea față de Dumnezeu și Dumnezeu își revarsă iubirea față de noi, e o lumină. Când mă gândesc la cuvintele Psalmului 102: Pe cât sunt de sus cerurile deasupra pământului pe-atât de mare bunătatea lui Dumnezeu spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre. Cum miluiește un tată pe fiu, așa miluiește Domnul pe cei ce se tem de Dânsul.

Prin credință, omul ajunge să scape de păcat

Păcatul nu este firesc pentru om, deși noi aproape că am putea crede că ține de firea omului să fie păcătos, pentru că ne-am trezit în lumea aceasta cu înclinări păcătoase (patimi), considerăm că păcatul face parte din firea noastră. Dar, de fapt, nu e așa, ci păcatul este ceva adăugat. Firea omului, așa cum a vrut-o Dumnezeu, este nepăcătoasă, este în afară de păcat. De aceea, Fiul lui Dumnezeu a putut să se întrupeze în om, luând asupra Sa toate ale omului, afară de păcat. Asta e foarte important când e vorba de mântuire, pentru că mântuirea e adusă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel fără de păcat și poate Domnul Hristos să ne ajute și nouă să scăpăm de păcate. Adică, El a fost ispitit, dar n-a păcătuit. În Epistola către Evrei se spune că întru ceea ce a pătimit Însuși fiind ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute. De ce? Pentru că nu a fost supus păcatului. A și zis Domnul Hristos cândva către iudei: Cine Mă va vădi pe Mine de păcat?

Întâi trebuie să știi ce-i păcatul ca să poți spune ce păcate ai făcut

Cum ajunge omul să facă lucruri rele, cum ajunge omul să înmulțească păcatele, cum ajunge omul la patimi? Ce anume premerge păcatului? Trebuie să știm un lucru și îl știm foarte bine, dacă îl avem în vedere, și anume, că noi ne-am pomenit în lumea aceasta ca robi ai păcatului, ca disponibili pentru păcat, ne-am trezit în lumea aceasta cu înclinări păcătoase, cu lucruri care favorizează păcatul. Educația ajută foarte mult la orientarea spre bine a omului, dacă este o educație foarte bine făcută, din partea părinților, din partea preoților, din partea profesorilor. Toți factorii de educație trebuie să aibă în vedere înlăturarea răului și împlinirea binelui. Mi-aduc aminte, când eram copil, că ziceau ai noștri, când spuneam vreo vorbă rea, când făceam vreun lucru nepotrivit: „Nu-i frumos, e păcat”.

Până unde merge răbdarea, totuși ?

Îngăduința și răbdarea Părintelui Nicolae nu aveau limite. El avea un însoțitor ce mergea totdeauna cu el și îl ajuta la slujbe, dacă nu era altcineva la strană. Îl chema Mihail. Acesta îl iubea pe Părintele Nicolae, dar în același timp îl și chinuia cu vocea lui cea greu de suportat. În zilele geroase, cu zăpadă, atunci când toți bătrânii stau lângă sobe, Mihail al nostru era, de nevoie, lângă Părintele în biserică. Bătea din palme ca să se încălzească și striga la Părintele Nicolae, care pomenea pomelnicele: „Haide, Părinteeeeee! Vrei să scoți pe cei morți din iad și să ne îngropi pe noi cu frigul ăsta?”. Și iarăși bătea din palme și din picioare ca să se încălzească, în timp ce afară ningea.

Păcatul dereglează întreaga ființă umană

Stricarea relației cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga ființă umană: voința slăbește, rațiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzațiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simțurile își pierd claritatea, iar trupul își modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufletești și fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Așa se instalează în ființa umană boala și moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu – Izvorul spiritual al vieții –, fenomen care e și cauza dereglărilor din trup, a bolilor și chiar a îmbătrânirii și a stricăciunii trupului, a morții fizice.

Prin fapte să ne mărturisim iubirea către Domnul !

O,de-am vorbi și noi mai puțin și am făptui mai mult, mărturisindu-ne prin fapte iubirea către Domnul!

Putem „prescurta” Rugăciunea lui Iisus ?

Pentru rugăciunea neîncetată mai este folosită și rugăciunea: „Doamne, miluiește!”.

Numai în Domnul să se bucure inima noastră !

La utrenia duminicii Fiului risipitor se adaugă și se cântă Psalmul 136: „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. «Cântați-ne și nouă din cântările Sionului», ne îndemnau cei ce ne robiseră pe noi; dar cum să cântăm cântare Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea. Să mi se lipească limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce va lovi de piatră pruncii tăi!”.

Cele două fețe ale smereniei

Să nu uităm cu niciun chip cele două fețe ale smereniei: experiența nevredniciei și a neputinței noastre să fie strâns unită cu recunoașterea dependenței noastre de Dumnezeu, cu alergarea către El. Numai așa ne putem ridica, după cuvântul Domnului, „fiindcă numai cine se smerește se va înălța; cine rămâne în Mine aduce roadă multă; iar cine se desprinde de Mine, se usucă și se aruncă în foc” (Ioan 15, 5-6). Păcatul ne desprinde de vița vieții, care este Hristos; smerenia ne altoiește din nou.

Distincția clară între cul­pabilitate și pocăință

Trebuie să se facă distincția clară între cul­pabilitate și pocăință. Culpabilitatea poate fi uneori o expresie a trufiei: „Cum, eu care sunt așa și așa, să pot face un lucru atât de rău?!”. Rămâi centrat pe tine în­suți. Dimpotrivă, în pocăință te întorci spre Dumne­zeu. Cel mai elocvent exemplu în această privință es­te parabola Fiului risipitor (Luca 15, 11-32).

Cum să primim insulta

De ți se întâmplă a fi insultat pe neașteptate, când te ocărește cineva, te lovește, ori, în fine, îți face altă necinste, oprește-te o clipă, adună-ți toate gândurile în inimă, dă toată atenția și toată vigilența minții tale pentru a se feri de tulburare. Inima să nu ți se tulbure nicidecum de patima mândriei.

Care este cea mai înaltă înțelepciune a creștinului ?

Care este cea mai înaltă înțelepciune a creștinului?

Sfinții ne răspund la întrebarea „Ce este pocăința?”

Cuviosul Pimen spune că pocăința este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede și el că pocăința este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăiește cel care împlinește cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc și o disprețuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.

Cum poți fi locuitor al Cămării Cerești ?

Prigonește-te pe tine însuți, spune Sfântul Isaac Sirul, și vrăjmașul va fi izgonit de îndată ce te apropii de el. Împacă-te cu tine însuți și Cerul și pământul vor face pace cu tine. Întărește-te ca să intri în cămara cea mai dinăuntru, și vei vedea cămara cerească, deoarece și una și cealaltă sunt aceeași. Scara ce duce la Împă­răția Cerurilor se află în tine, în tainița sufletului tău. Curățește-te de păcate și vei găsi cărările suișului.

Conștiința este judecător drept

Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Conștiința este judecător drept. N-o poți potoli nici cu parale, nici cu măguleli, nici cu nimic”. Poate să-ți dea unul tot globul.

Fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeiește insuflat și are un înțeles adânc

În Omiliile la Facere, Sfântul Ioan Gură de Aur revine mereu asupra afirmației că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeiește insuflat și are un înțeles adânc – căci nu sunt cuvintele lui Moise, ci ale lui Dumnezeu: „Să vedem dar ce ne învață și acum fericitul Moise, care nu grăiește acestea numai cu a sa gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu”.

Cine ne deschide porțile Cerului ?

«Învredniceşte, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat a ne păzi noi». Adeseori v’am repetat această rugăciune a Bi­sericii. Viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile ce­rului. Nu bogăţia intelectuală mântuieşte persoana. Viaţa fă­ră de păcat este cea care ne pregăteşte pentru viaţa cu Dum­nezeu în veacul ce vine. Harul Duhului Sfânt ne învaţă reali­tăţile vecinice în măsura în care trăim după aceste porunci: iubeşte pe Dumnezeu Făcătorul tău din toată fiinţa ta, şi iu­beşte pe aproapele ca însuţi pe tine. Da, păziţi întotdeauna aceste porunci!

Ia aminte de tine însuți !

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați seama la voi înșivă. Că vă vor da în adunări și veți fi bătuți în sinagogi și veți sta înaintea stăpânitorilor și a împăraților, pentru Mine, spre mărturie lor. Însă mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor duce ca să vă dea în mâna stăpânitorilor, nu vă îngrijiți dinainte ce veți vorbi, căci veți grăi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteți cei care veți vorbi, ci Duhul Sfânt. Și va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și copiii se vor răzvrăti împotriva părinților și îi vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.” Marcu 13, 9-13 (Avertizarea apostolilor)

Pentru ce sunt rânduite sărbătorile ?

Sărbătorile sunt rânduite pentru amintirea binefacerilor lui Dumnezeu și pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru ele. Sărbătorile înviorează credința și o adâncesc. Prăznuirea lor cultivă, de asemenea, duhul evlaviei și viața în credință. Căci, lepădându-ne de cele lumești și acordând atenție celor duhovnicești, aprindem în suflet simțămintele cerești. Iar fără sărbători viețuim în cele lumești și astăzi, și mâine, și poimâine – și așa la nesfârșit.

Toată lucrarea noastră să fie spre slava lui Dumnezeu !

Începe să faci lucrurile cele de fiecare zi și fie ca toată lucrarea ta să fie spre slava lui Dumnezeu. Ia aminte că Dumnezeu pretutindenea te vede, vede faptele tale, ocupațiile, simțirile, gândurile și dorințele tale, și că îți va da răsplată pentru toate faptele tale cele bune. Nu începe nimic fără a te ruga înaintea lui Dumnezeu, căci ceea ce grăim sau săvârșim fără rugăciune se vădește mai apoi fie nedrept, fie vătămător, și în chip nevăzut ne dojenește.

Nu este facerea lumii o mare minune ?

Această lume își are începutul în minune, se păstrează prin minune și se va încheia printr-o minune. Orice om cugetător, când se eliberează din propria agonie și frământare și începe să cugete despre toate câte există și se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebui să ajungă, însă mărturia cea mai vrednică de crezare și fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită și completată de Sfânta Tradiție.

Oamenii, heruvimi în timpul Sfintei Liturghii

Dumnezeu, vrând să arate importanța răstignirii Lui de fiecare dată la Sfânta Liturghie, trimite pe îngerii Săi și numără pașii noștri către sfânta biserică. Iar noi mărturisim: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim…”.

Iubirea este cheia credinței

Iertarea lui Dumnezeu este desăvârșită, neschimbătoare și necondiționată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: „Veniți la Mine!” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul, în sine, nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării sau să stea pe loc. Așadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de credință nu mai ajungem nicăieri: fără credință nici nu bănuim nevoia unei împăcări.

Faptele bune nu se uită niciodată

Faptele bune pe care le facem în timpul vieții noastre sunt fapte care se uită. De aceea, la moarte, îngerul păzitor însoțește sufletul nostru timp de o zi, prin locurile unde a făcut binele.

Conștientizarea morții, un prim pas în schimbarea vieții

Pomenirea morții ne dă experiența nepătimirii, dar nu încă pe cea pozitivă, care se arată ca deplină putere a dragostei lui Dumnezeu; dar nici nu are un caracter curat negativ, ca și cum ar fi ceva contrar dragostei. Ea curmă lucrarea patimilor, și prin aceasta pune început schimbării radicale a lucrării întregii noastre vieți și a caracterului înțelegerii tuturor lucrurilor.

Domnul caută inima care arde de dorință pentru El

Să ne dea Dumnezeu tuturor, frați și surori, să păstrăm devotamentul față de chemarea noastră! Căci votul credinței nu se referă numai la monahi. Domnul, scrie Sfântul Efrem Sirul, nu caută un monah sau un mirean, un om învățat sau un om de rând, un bogat sau un sărac, ci numai o inimă, care arde de dorință pentru El, plină de bunăvoință sinceră de a fi credincioasă Lui și poruncilor Lui! Să dea Domnul să înțelegem această credință! Ea dă sens vieții noastre. Pentru un asemenea devotament, Hristos le dă ucenicilor Săi bucurie, putere și bărbăție pentru a birui ispitele, cu care trebuie să ne întâlnim pe calea vieții noastre. Amin!

Ce faci dacă nu simți nevoia să te rogi ?

Ostenește-te să întărești credința din tine. Cu vremea, vei simți nevoia să te rogi. Credința ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune.

Normalitatea vine din asemănarea omului cu Hristos

Pentru că omul este prin fire, prin origine, prin structura ființei sale și prin scopul pentru care a fost creat, o făptură hristologică și teocentrică, numai îndreptându-se spre Dumnezeu el devine cu adevărat om; numai alipindu-se cu totul de Hristos, el poale fi om real (după expresia Sfântului Grigorie de Nyssa) și, am spune noi, om normal, cu o sănătate deplină: „asemănarea cu Hristos este sănătatea și desăvârșirea sufletului”, scrie Sfântul Grigorie Palama.

Îmbunătățirea omului pornește de la inimă

De ce zice Domnul Hristos că din inima omului pornesc gândurile cele rele? Are în vedere interiorul în general, deci mintea lucrează în inimă, scoate din inimă, scoate din străfunduri de existență cele care sunt acolo și întinează pe om, în cazul când acestea sunt negativele. Vă spuneam și altă dată că Sfântul Evanghelist Marcu, deși are Evanghelia cea mai scurtă, dă cele mai multe amănunte. Iată și lista de răutăți care întinează pe om; Sfântul Marcu o prezintă mai lungă decât o găsim la Sfântul Evanghelist Matei. La Sfântul Evanghelist Marcu sunt 13 lucruri rele care întinează pe om. Acestea sunt – spune Domnul Hristos – cele care îl întinează pe om, cele care îl spurcă pe om.

Primul pas spre sfințenie: înlăturarea răului din suflet

Mijoacele de îmbunătățire sufletească ne sunt puse la îndemână de către Sfânta noastră Biserică și e bine să le folosim pe toate. Noi nu vorbim numai despre bunătate, vorbim și despre sfințenie; fiecare om este chemat să ajungă la sfințenie. Ce înseamnă să fii sfânt? Înseamnă să înlături răul și să faci binele în numele lui Dumnezeu. Și asta nu vine de la sine, ci vine urmărind noi sfințenia. Suntem datori să urmărim sfințenia, adică în primul rând, îmbunătățirea, din răi să ne facem buni. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l aibă cineva în vedere în legătură cu înaintarea lui spirituală este acesta: să nu mai fie rău, să înlăture din suflet ceea ce este rău.

Poți să te îmbogățești din munca cinstită ?

Îmi scrii că ești pierdut. Prietenii te-au părăsit. Unii își întorc capul când te văd, alții râd de tine. Numai credința în Dumnezeu te ține să nu înnebunești ori să îți faci ceva rău. Așa îmi scrii.

Omul duhovnicesc tinde totdeauna spre cele veșnice

Omul trupesc își are toată mintea și intențiile sale îndreptate numai spre dobândirea celor vremelnice, iar cel duhovnicesc tinde întotdeauna spre cele veșnice.

Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu

Ce rol hotărâtor are rugăciunea în viață și mai ales în suferință, în închisoare?

Însemnătatea șiragului de metanii

Gheronda, ce însemnătatea are șiragul de metanii?

Care sunt roadele adevăratei spovedanii ?

Avva Isaia ne povățuiește să împlinim după puterile noastre cele de trebuință și marea putere a Domnului nostru Iisus Hristos ne va ajuta… El știe că omul deznădăjduiește și de aceea i-a dăruit pocăința, în răstimpul întregii sale vieți pământești. Pocăința puternică și mântuitoare lucrează în noi până la ultima suflare. Minunate sunt roadele adevăratei pocăințe!

Ca să creștem, ne trebuie hrană duhovnicească

Ca să creștem în cele duhovnicești, ne trebuie mâncare duhovnicească. Nimeni nu poate crește fără să mănânce. Așa e și cu creșterea cea duhovnicească. Iar mâncare duhovnicească, slavă Domnului!, este destulă, și se poate afla fără nicio greutate și cheltuială.

Hristos, Piatra pe care să ne zidim întreaga viață

Credința dătătoare de viață constă într-o încredere totală, lipsită de întrebări și îndoieli în Hristos ca Dumnezeu. Numai atunci când Hristos e primit ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, devine cu putință plinătatea experienței duhovnicești descrise de Apostoli și Părinți.

Să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu

Nu te descuraja. Mare și mult plăcut este la Dumnezeu acela care suferă cu iubire sau cu inima liberă și chiar nerăzbunător.

Spovedania nu trebuie să fie legată de anumite termene

Spovedania nu este legată de termene sau soroace anumite din cursul anului.

Nu piere ceea ce e clădit pe credință, pe valoare, pe tradiție

Cum mai simțiți fiorul patriotismului în oamenii care vă vizitează? Mai sunt românii patrioți? Mai vibrează ei ca pe vremuri? Ar mai fi gata de sacrificiu? Nu cumva nu prea mai au pentru ce și pentru cine?

Omul ignorant ‒ cel mai ușor câștig pentru diavol

Părinte, sunt mai deștepți oamenii de azi decât cei de acum 50 sau 60 de ani? Mai înțelepți? Încercările istoriei i-au înțelepțit sau i-au buimăcit? Librăriile sunt pline de cărți, dar cumpărătorii sunt rari. În schimb cârciumile sunt pline…

Care este timpul cel mai potrivit pentru rugăciune ?

Tot timpul este potrivit pentru a lăuda pe Dumnezeu, căci și îngerii Îl laudă neîncetat. Dar timpul cel mai de preț pentru sfânta rugăciune, este la miezul nopții, cum spune psalmistul: „În miezul nopții m-am sculat să mă mărturisesc Ție, pentru judecățile dreptății Tale” (Psalmul 118, 62). Și aceasta, pentru că noaptea mintea și inima sunt eliberate de grijile trecătoare, iar creștinii se pot ruga mai în liniște.

Să ne jertfim gândurile lui Dumnezeu

Gândurile păcătoase sunt o altă formă de ispită, pe care diavolul încearcă să o strecoare în mintea celui ce se roagă. Împotriva ei, Sfântul Petru Damaschinul recomandă ca, în vremea rugăciunii, să ne facem mintea fără formă, fără chip, fără culoare, neprimind nimic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva și să ne închidem cugetul, să ne păzim mintea și gândurile și să le punem în legătură cu Dumnezeu, să I le jertfim Lui.

Unde e Duhul Domnului, acolo este libertate

Două vieţi avem: trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntregul sau învie bucată cu bucată; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine: viu şi lucrător, în vreme ce trupul grosolan e mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul, şi celălalt se află îmbinate în acelaşi om.

Cum să ne dăm întâlnire cu Dumnezeu ?

Întâlnirea are un loc central pentru rugăciune. Ea este categoria de bază a revelaţiei, fiindcă revelaţia în sine este o întâlnire cu Dumnezeu, care ne oferă o nouă viziune despre lume. Totul este întâlnire, atât în Scriptură, cât şi în viaţă, fiind atât personală, cât şi universală, unică şi exemplară.

Din iubire, Dumnezeu ne-a oferit darul suprem: libertatea alegerii

Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastră. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor.

Iubirea – viață sobornicească prin excelență

Nicio condiționare a omului nu‐l poate împiedica de a se deschide și orienta spre lumină. De aceea libertatea omului îl arată mai presus de condiționări, în menirea sa de a primi și de a asuma pe crucea iubirii sale condiționările lumii și memorialul adamic, și de a le aduce spre prefacere înaintea lui Dumnezeu. Spun crucea iubirii, pentru că iubirea, oricât de fragilă, a făpturii, exprimă o însoțire cu iubirea dumnezeiască ce a chemat‐o la viață.

Dumnezeu îl respectă și nu-l constrânge pe om

Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi. Nu constrânge. Se apropie atât de blând, încât putem chiar nici să nu-L băgăm de seamă.

Este posibilă lepădarea de sine în lumea de azi, cu multe responsabilități ?

R. Rădulescu: Este posibilă lepădarea de sine în lumea noastră tumultoasă, dinamică, cu multe respon­sabilități, cu multe preocupări, cu presiuni din toate părțile? Este posibil? Cum să facem?

Ziua necazurilor poate fi o zi de mare sărbătoare, dacă inima ta arde pentru Hristos

În ziua necazurilor, și când inima este trează, vin cele mai grabnice, mai deosebite, mai curtenitoare și mângâietoare haruri.