Dumnezeu te mântuiește dacă și tu îți dorești asta

Să fiți cu transparență, să fiți sinceri.

Ființa noastră – tronul împărătesc al lui Hristos

Avem de două mii de ani aici cu noi Icoana, sau Chipul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos, pe care milioane de oameni L-au văzut în mii de icoane. Dar nu numai în icoane a fost văzut, ci și în toate Altarele Bisericii, sub forma Euharistică, adică Trupul și Sângele Lui cu care ne împărtășim de atâta vreme!

De ce ne e teamă de silință ?

Odihna silinței și silința odihnei

Cât de tainică este calea mântuirii !

Ce lecție pilduitoare avem de la spălătoreasă! Și câți alți slujitori ascunși ai lui Dumnezeu, adevărați slujitori, mai sunt pe lume? Iar noi? Foița de staniol are ceva special, este netedă… dar de-o atingi cu mâna, e moale, slabă, de nimic. Câte mistere are viața! Și cât de tainică este calea mântuirii! Și cât de mult trebuie să priveghem, să ne stoarcem inima și să scoatem de acolo toată murdăria! Doamne, ajută-ne!

Postul și înfrânarea: leacurile potrivite pentru mântuire

Dar nu Se oprește aici Izbăvitorul, Cel ce a lucrat mântuirea noastră, ci potrivit evanghelistului a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul și acolo a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți[1]. De îndată ce a încheiat iconomia cea mântuitoare la Iordan, Domnul, dându-ne nouă, prin taina Botezului, intrarea în viață și arvuna harului, ne duce imediat la a doua formă a petrecerii duhovnicești. Prin credință, L-am cunoscut pe Dumnezeu și relațiile noastre cu El, precum și rațiunile și modurile[2] Proniei Lui. În continuare, era firesc să urmeze aplicarea practică a voii Lui, care este descrisă de dumnezeieștile Lui porunci și care vizează curățirea firii noastre stricate de patimi și îndreptarea neorânduielii pe care a provocat-o pervertirea care a venit asupra ei după cădere. Tocmai aici se potrivesc și cuvintele prorocului David: pentru cuvintele buzelor Tale, eu am păzit căi aspre[3].  Acest mod de viețuire practică vrând Hristos al nostru să ni-l predea, a ieșit în pustie. Omul cel vechi cu patimile și poftele lui, legea păcatului, puterea celui rău care stăpânește în mădularele noastre, care de la atâtea și atâtea pricini și prilejuri de a păcătui s-a învârtoșat și a devenit deprindere și faptul că diavolul avea putere și autoritate asupra celor ce păcătuiseră, toate acestea aveau nevoie de vindecare și de metoda unei lucrări practice, prin care omul să fie eliberat prin intermediul harului.

Din sămânța postului răsare și crește o înțelegere sănătoasă

Cunoașterea lui Dumnezeu nu se poate afla într-un trup care iubește plăcerile. Din sămânța postului răsare și crește o înțelegere sănătoasă – iar din îmbuibare, apare desfrânarea, și din excese, necurăția. Gândurile și dorințele trupești sunt ca o flacără neobosită în om, iar calea spre vindecare este aceea de a cufunda mintea în oceanul tainelor Sfintei Scripturi.

Să nu ne fie teamă de post !

Dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrășmașii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoțită de beție, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi și ne dăruiește libertatea duhovnicească.

Cartea Cerească sau cartea pamântului, ce alegi ?

Nu te poți înscrie în Cartea Cerească rugând pe cineva să o facă, ci trebuie ca tu cu sângele tău să te înscrii. Nu înscrierile în cărțile de aur, în diplome și dosare pompoase, care-ți fac nume bun, e înscrierea care trebuie s-o urmăriți, în singurele zile care ne-au mai rămas, ci în Cartea Cerului. Ca să fii înscris în cartea pamântului care îți aduce laudă și mărire omenească câtă lume trebuie să ucizi! Iar dacă vrei sa fii în pagina cerească înscris, trebuie neapărat să te lași ucis.

Bucuria o poate scoate cineva și din cele mai mici lucruri când le încredințează lui Dumnezeu

Dacă vrei să dobândești dragostea față de Hristos, vei începe mai întâi de la bucurie. Fiindcă așa cum am citit mai sus, bucuria o poate scoate cineva și din cele mai mici lucruri, când le încredințează lui Dumnezeu și când și le asumă pentru Dumnezeu. Bucurie îți poate aduce zâmbetul celuilalt, mângâierea celuilalt, lauda celuilalt. Poate să-ți dea bucurie și osânda celuilalt, fiindcă aceasta te face ca un erou înaintea lui Dumnezeu, ba încă și înjurătura celuilalt poate să-ți dea bucurie, fiindcă aceasta arată că tu stai drept cu adevărat înaintea lui și nu în chip mincinos. Bucuria o poate da o floare, bucurie dă muntele, bucurie dă lumina naturală, bucurie dă și cea mai mică rugăciune, bucurie dă orice nădejde, bucurie dă și prezența tatălui, a mamei, toate pot da bucurie. Ba până și somnul poate da bucurie.

„Ascultă de primul gând, pentru că îngerul te apără”

Primul gând e de la înger, când vrei să faci ceva. Ascultă de primul gând, pentru că îngerul te apără. Al doilea gând poate fi de la diavol, ca să te răzgândești și să nu mai faci fapta cea bună și să nu-ți meargă bine la ceea ce vei face.

Toate grozăviile exterioare de care se teme omul se află, de fapt, în interiorul său

Cine nu s-a speriat niciodată de sine însuși, acela nu știe ce este frica. Pentru că toate grozăviile din afară de care se teme omul se află în lăuntrul lui, și încă într-un chip neîmblânzit.

Bucuria – hrana celor ce se nevoiesc în Hristos

După aceea zice că bucuria este „hrana celor ce se nevoiesc”. Mă nevoiesc înseamnă că lucrez ceva, neîncetat încerc să fiu vrednic. Fac o nevoință are înțelesul că mă nevoiesc, când această nevoință se referă la mine însumi. „Hrana celor ce se nevoiesc”, așadar, înseamnă că unul care se nevoiește, unul care tinde spre ceva, unul care practică o meserie, unul care iubește, unul care voiește, unul care tânjește după Hristos, după petrecerea monahală, unul care urmărește roadele Duhului Sfânt, unul care urmărește nevoința, postul, înfrânarea, osteneala, rugăciunea, unul care se nevoiește în orice, unul care pururea se înfrânează pentru Hristos, ca să câștige Împărăția Cerurilor, unul care se păstrează fecior pentru Hristos, acesta, dacă nu este atent, este cu putință din pricina privațiunilor continue, pe care le exercită asupra lui însuși să slăbească și să nu-și mai poată trăi viața. Și rugăciunea ta și dragostea ta, ba încă și dragostea ta față de Dumnezeu și postul tău, și orice altceva ai face poate să te împuțineze, de aceea trebuie să mănânci.

De ce suferim? De ce există nedreptatea?

De-am rămâne numai în propria noastră suferință, ne-am eschiva de la durere: durerea poate fi o școală a egoismului, contactul cu suferința nu înnobilează dacă ea devine motiv de auto-compătimire, auto-cocoloșire, egocentrism, cult al eului patimilor; trebuie să învățăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul oricărei psihanalize, ci modul în care creștinul atacă problema vieții, his own approach, cheia lui franceză, șperaclul lui de neconformist al vieții hedoniste.

Lecție de modestie și trezire la realitate

Jilava, mai-iunie 1960

Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu

Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu, numai prin El ne putem reciproc tolera și încerca să ne iubim. În lipsa acestui catalizator reacțiile rămân de respingere și indiferență. Laplace credea că se poate lipsi de această ipoteză, dar progresul științific l-a determinat pe Werner Heisenberg să ceară sprijinul filosofiei, iar lumea de rând s-a convins că are nevoie de acest ocol pentru a nu se preface în țarc de animale, ori în casă de nebuni.

Credința atrage inevitabil după sine faptele bune

Credința adevărată (vie) și faptele bune alcătuiesc ceea ce în fizica modernă, care a renunțat la cauzalitate, se numește un cuplu invariabil.

Să prăznuim cu bucurie ziua Învierii lui Hristos

Datori suntem să cinstim dumnezeieștile sărbători, înfrânându-ne de la orice răutate, îndepărtând toată necurăția și asemănându-ne sfinților celor plăcuți lui Dumnezeu, citind viețile lor din sfintele cărți și cu credință să ne ostenim din toată inima să aflăm: prin care virtute oare și din ce însușiri bune au primit ei Împărăția Cerurilor? Cum au disprețuit ei cu adevărat această scurtă viață? Căci foarte adesea noi plecăm din acestă lume mai înainte chiar de a o fi cunoscut. Or, bogăția noastră, pe care am dobândit-o cu multă trudă, ni se ia într-o singură zi. Cugetând la toate acestea, sfinții plăcuți ai lui Dumnezeu s-au dedat la nevoințe, la privegheri, la înfrânare desăvârșită. Prin aceasta, fraților, și noi suntem datori să urmăm pilda lor și prin nevoință să căutăm mântuirea.

Cu inima noastră să suspinăm, cu sufletul nostru să ne înduioșăm

Să fim adevărați creștini, nu doar cu numele. Să dăm întregul nostru trup lui Dumnezeu, îndepărtându-ne de diavol. Mai întâi de toate, să atingem pământul cu capul nostru, plecându-ne astfel înaintea Lui, și să nu amenințăm cu acesta pe frații noștri; cu ochii noștri să vărsăm lacrimi înaintea Lui, nu să privim cu ochi spurcați la frumusețe străină; mâinile noastre să le întindem cu evlavie către El și să le desfacem ca să dăm dar bun – „nu oi să dăruim, iar boi să luăm”, nu să luăm „de zece ori și doar de una ori două să dăm”. Dar și pântecele să ni-l înfrânăm de la multa hrană. Cu inima noastră să suspinăm; cu sufletul nostru să ne înduioșăm. Genunchii adesea să-i plecăm la rugăciune. Cu picioarele să alergăm către biserică, precum alergau Petru și Ioan la mormântul Domnului – și împreună cu ei să ne facem părtași ai Împărăției cerești – în acea sfântă și luminoasă zi, când va veni Dreptul Judecător pe nori, purtat de îngerii de foc, preaînfrumusețați, cu cununi luminoase de sfințenie, dar arzând cu flacără de foc pe cei păcătoși.

În biserică, glasul dumnezeiesc ajunge la inimile noastre

Să ne adunăm la biserică, căci aici vom primi tămăduire sufletelor și trupurilor noastre; aici se săvârșește pentru noi în chip nespus mare taină; aici dumnezeiescul glas glăsuiește la urechile inimilor noastre; aici întunericul păcatului se izgonește de la inimile noastre; aici Dumnezeiescul Fiu stă deasupra mesei în chip de negrăit, vărsându-Și ca un miel sfântul Său sânge pentru noi, pentru iertarea păcatelor noastre, voind să ne facă moștenitori ai Împărăției Sale.

Dacă Dumnezeu poartă grijă de creația Sa, de ce admite răul în lume ?

Obiecția cea mai obișnuită împotriva existenței proniei divine este formulată din constatarea existenței răului. Dacă Dumnezeu poartă grijă de opera sa, de ce admite răul în lume? De ce există răul, sub multiplele lui forme și nume, de ce există spiritele rele, nedreptățile sociale, durerile, suferințele și calamitățile, războaiele, lacrimile celor slabi, abuzurile celor tari, inegalitățile, catastrofele, păcatele de tot felul și moartea? De ce toate aceste rele fizice, morale și metafizice?

Păcatul distruge voința

Bătrânul Ioil din Kalamata sublinia urmările funeste ale păcatului: „Păcatul întunecă duhul.

Justificările nu au ce căuta în scaunul spovedaniei

Antim, sfântul din insula Chios, dădea acest sfat călugărițelor sale: „Să alergăm la spovedanie, nu cu justificări, vrând să-l convingem pe duhovnic că nu suntem vinovați și că altul ne-a determinat să păcătuim. Ci să alergăm la aceasta cu pocăință, cu frângerea inimii și cu smerenie. Să alergăm la spovedanie de câte ori cădem!”.

Duhul Sfânt unește pe toți membrii Bisericii într-o singură inimă

„Harismele sunt felurite, dar e Același Duh… toate acestea le lucrează Unul și Același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (I Corinteni 12, 4; 11)

Dumnezeu nu intră cu forța în sufletele noastre – să-L chemăm, ca să-L primim !

Duhul Sfânt este apa vie care izvorăște din Biserica lui Hristos. Revărsată din belșug în ziua Cincizecimii, această Apă Sfântă a crescut, devenind fluviu. Și nu numai țărmurile sănătoase ale fluviului, dar și Marea Moartă a sufletelor noastre înverzesc și învie la atingerea cu Duhul Sfânt. Apele sărate se fac bune și dulci, fluviul se umple de pești, iar Iisus îi spune lui Petru: „De acum înainte, vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10).

Obține folos duhovnicesc din călătoriile tale !

În vremea călătoriei tale, silește-te să ai folos duhovnicesc din orice lucru, văzând ce-i bun în el, neamăgit de chipul înșelător al plăcerii. Fii ca albina, care se ostenește mult să adune de peste tot dulceață, și nu ca musca, ce se așază îndată pe gunoi.

Timpul lui Hristos este Acum

Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbea: „Umblați în lumină, până când este lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul”. Până când ne luminează în această viață lumina lui Hristos, până când auziți sfintele cuvinte ale Evangheliei și ale poruncilor lui Hristos, până când v-a învrednicit Domnul să frecventați Sfânta Biserică, umblați în această lumină. Pentru că lumina aceasta se va stinge pentru voi când va veni ceasul morții, și după mormânt nu mai există pocăință, și veți primi răsplătirea pe care o meritați.

De la robie, la libertate

Iată de ce, în afară de Hristos, în viața plină de păcate și de patimi, ne simțim înlănțuiți și robiți! Ochii noștri, de pildă, care au fost făcuți de Dumnezeu ca să vadă lumina, să admire frumusețile naturii, se simt în grea robie atunci când se află într-o noapte de beznă. Și nu numai că se află în robie dar, din cauza întunericului, întreg corpul omenesc îndură suferințe și lovituri. Dacă merge noaptea pe drum, omul se împiedică de pietre și cade în șanțuri, dacă se află în călătorie depărtată, e jefuit și chiar omorât de tâlhari, iar dacă stă acasă, orice tufiș i se pare o nălucă și orice foșnet îl sperie, ca și cum s-ar apropia un dușman ce vrea să-i ridice viața. În schimb, câtă desfătare și bucurie pentru ochii omului când întunericul se împrăștie și apare lumina soarelui! Omul este atunci în largul său. De-abia atunci ochii simt că au trecut de la robie la libertate. Atunci omul pășește voios pe drum, fară să se împiedice de pietre sau să cadă în șanțuri. Tâlharii stau ascunși și nu îndrăznesc să se apropie de el, iar umbrele și tufișurile apar în forma lor naturală și nu-l mai înspăimântă. Cine poate să spună că la lumina zilei ochii se află în robia și în lanțurile întunericului?

Răbdarea, o condiție a mântuirii

Nu le trebuie potrivnicilor pustiire mai mare în lucrările lor, decât răbdarea cu dragoste a necazurilor, căci ea arde datoriile noastre și toată strădania lor.

Dumnezeu, ca un Părinte, curăță păcatele tuturor celor care Îi cer asta

Curățirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăiește cu adevărat de păcatele făcute, are două dorințe: să șteargă cumva din trecut negrele sale păcate și să nu le mai săvârșească niciodată. Cum își va șterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc?

Cele trei vârste ale dragostei în Duhul lui Hristos

Minunea adunării puterilor sufletului, învrăjbite de fapta ucigașă a păcatului, nu e cu putință decât în numele lui Dumnezeu.

„Toată inima semeață este urâciune înaintea Domnului”

Dacă suntem mândri, viața noastră este necurată, chiar dacă am fi curați trupește, chiar dacă am posti, ne-am ruga și am face milostenii. „Toată inima semeață este urâciune înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită” (Pilde 16, 5). Slava deșartă este un rău foarte mare nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai ales pentru că, adeseori, însoțește chiar virtutea! Dacă diavolul nu va reuși să ne îndepărteze de pe drumul virtuții, atunci se va folosi de virtute. Adică ne va îndemna să stăruim în nevoințe, dar ne va răpi roadele acestora îndemnându-ne să ne trufim cu ele. Nu se poate ca atunci când omul tânjește și după virtute și după slavă, să le dobândească pe amândouă. Le poate dobândi pe amândouă dacă urmărește doar virtutea cerească, pentru că la ea se poate adăuga și slava. Dar când le dorește pe amândouă, nimic nu izbândește.

Spovedania – mijloc de a ajunge la Dumnezeu

Aceste cuvinte ale Bătrânului Porfirie merită să fie citate: „Spovedania este pentru om un mijloc de a ajunge la Dumnezeu. Este o ofrandă a dragostei lui Dumnezeu pentru om, și nimeni și nimic nu-l poate priva de această dragoste.

Să facem ascultare, din dragoste pentru Dumnezeu

De seamă lucru este să trăiești în ascultare, să ai un mai mare și să nu atârni de tine însuți. Ești mai bine apărat ascultând decât poruncind. Nu este bine să asculți numai de nevoie, ci și din dragoste pentru Dumnezeu. Nu te încrede așadar prea mult în părerea ta, ci așază-te de bună voie ascultării de a altora. Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăsești ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta. De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greșită. Tu iei plata ascultării. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu.

Rugăciunea personală – o rugăciune pe care am învățat-o de la Hristos

În cele ce urmează aș vrea să mă refer la una dintre modalitățile de rugăciune, adică din cele două: rugăciunea colectivă și rugăciunea personală. Nu voi vorbi despre rugăciunea în comun, pe care o cunoaștem din biserică, din viața noastră liturgică. Dar Mântuitorul a introdus, prin exemplul personal, întâi această rugăciune – personală. Chiar a mers până acolo încât, ca să-i trezească pe contemporanii săi, a negat valoarea rugăciunilor publice, pe care obișnuiau fariseii să le facă prin piețe, pe străzi și pe la răspântii. A osândit un astfel de mod de a se ruga, dar nu a osândit, în schimb, rugăciunea din templu, pe care a făcut-o și El, și-o făceau și Apostolii.

Hristos a înlăturat în Sine cele trei piedici care stăteau în calea noastră spre Dumnezeu

Desigur, în Sfânta Liturghie nu e vorba de prezența mai generală a lui Dumnezeu, în lucrarea Sa creatoare și proniatoare și de care nu e lipsită nicio făptură creată, ci de însăși prezența reală și personală a lui Hristos Cel înviat împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și care, prin întruparea, jertfa, învierea și înălțarea Sa la cer a înlăturat în Sine cele trei piedici care stăteau în calea noastră spre Dumnezeu: firea umană mărginită, păcatul și moartea și a realizat în Ipostasul Său dumnezeiesc unirea maximă între Dumnezeu și om, superioară unirii prin relație, după lucrări sau energii, proprie legăturii lui Dumnezeu cu oamenii înainte de întruparea Cuvântului, și în care Dumnezeu se menținea încă în afara umanității.

Boala și aducerea-aminte de moarte

B. este bolnavă… Fie ca în această vreme potrivită să se deprindă cu mântuitoarea aducere-aminte de moarte… Cel sănătos anevoie își amintește de ea… Domnul trimite boala tocmai pen­tru a aminti de moarte, și prin această aducere-aminte să-l facă pe bolnav a se îngriji, în sfârșit, și de pregătirea pentru moarte.

Când mintea se desprinde de hrana cerească, ea se predă necondiționat lumii materiale

Când un gând rău stăruie înlăuntrul nostru, riscăm să devenim robii lui: „Un gând care zăbovește arată împătimirea omului” (Sfântul Marcu Ascetul). La rândul ei, împătimirea față de lucruri naște dorința de a le dobândi. Când mintea se desprinde de hrana cerească și de aducerea aminte a celor cerești, ea se predă necondiționat lumii materiale – prin însuși gândul care zăbovește în ea – consecința fiind că omul devine neînfrânat și nu se mai poate controla pe sine. Iată câteva învățături culese din scrierile patristice și din Pateric, care ilustrează cele tocmai afirmate:

Când iubim, dăruim totul pentru dragostea noastră

Oricare ar fi relațiile dintre oamenii care se iubesc, ei își caută unii altora numai binele. Când ești soț adevărat, ești în stare să-ți dai picătură cu picătură sângele și viața ta pentru a o salva pe a soției, ești în stare să înduri orice, măcar pentru o nădejde.

Patima din care izvorăsc toate celelalte patimi

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, patima din care izvorăsc toate celelalte patimi este iubirea de sine. Cel ce se iubește pe sine, nutrește o dragoste excesivă pentru persoana sa, pe care o idolatrizează. Atunci când atenția ni se înstrăinează de Dumnezeu, de gândul de a ne uni cu El și de a face voia Lui, ea se îndreaptă către sine, dorind să-și satisfacă gândurile pătimașe: „Păzește-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerațională a trupului”, ne avertizează Sfântul Maxim, „fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimașe, care sunt și cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte, iar din ele se naște toată lista patimilor”.

Pocăință făcută cu bucurie sau cu o oarecare întristare a inimii ?

Ce ne puteți spune despre pocăința făcută cu bucurie și de pocăința făcută cu o oarecare întristare a inimii, cu frică de Dumnezeu și de moarte?

Viața omului – osteneala unei călătorii spre Împărăția Cerească

Dacă voiești să te duci într-o altă țară depărtată, nu poți să alergi într-un ceas toată lungimea căii. Ci, numărând pașii în fiecare zi și având răbdare, pleci la drum. Și, cu vremea și cu osteneală, ajungi în țara pe care o dorești. Așa este și împărăția cea Cerească și desfătarea Raiului: prin ajunări, prin înfrânare, prin privegheri, prin milostenie și prin dragoste, fiecare poate ajunge acolo.

Perceperea pătrunderii gândurilor rele în mintea și în inima omului

Cu cât un om are mai puțină experiență în problemele duhovnicești, cu atât mai greu percepe pătrunderea gândurilor rele în mintea și în inima lui. Atleții duhovnicești încercați le percep înainte ca ele să pătrundă în mintea lor sau chiar în momentul în care acestea se pregătesc să-i atace. Ceilalți însă nu le percep decât doar după ce s-au însoțit cu ele, după ce au consimțit să le pună în lucrare sau atunci când se află pe pragul relelor făptuiri – iar alteori numai după ce au făptuit păcatul: „În general, cel care nu are experiență duhovnicească nu-și dă seama de însoțirea sa cu gândurile păcătoase decât după ce acestea au ajuns, neobservate, în primele stadii de dezvoltare a lor – adică după ce au prins o anumită putere și când se apropie pericolul iminent de a făptui păcatul”. Oricare ar fi modul nostru de percepere al gândurilor păcătoase, suntem datori să ne împotrivim lor de îndată ce le descoperim. Cu cât vom dobândi mai multă experiență în această luptă duhovnicească, cu atât mai lesne vom percepe gândurile înainte ca acestea să pătrundă înlăuntrul nostru – mai ales dacă se află în primele stadii ale dezvoltării lor.

Oriunde ai fi, să fii cu Hristos și El îți va da putere să le faci pe toate

Noi trăim în aglomerațiile urbane, învățăm, ne plimbăm, cum putem să facem paza minții și rugăciunea?

Vreți să biruiți? Smeriți-vă și nu judecați pe nimeni!

Fraților, nu există în creația lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu știe Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu decât de oameni? Și atunci, sigur că suntem urmăriți. Și nouă ni se cere dăruirea. Să nu judecați pe nimeni. Pentru că în felul acesta veți fi liberi. Altfel nu. Iei lucruri prin comparație. „Eu nu sunt așa!” Și te iei în comparație cu un om pe care tu îl numești ticălos. De ce nu te iei în comparație cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Atonitul? De ce nu te iei în comparație cu diferiți Părinți cunoscuți, care duc o viață aleasă?

Dumnezeu apreciază străduința mai mult decât rezultatul

În fața lui Dumnezeu nu contează cantitatea, ci străduința, o intensitate în străduință, pentru că toți ne străduim într-un fel. Dacă te străduiești să faci o rugăciune și n-o faci cum trebuie, Dumnezeu primește silința ta. Dacă te străduiești să faci un bine cuiva și dai foarte puțin – pentru că nu ai mai mult – Dumnezeu prețuiește aceasta.

Împodobește-te cu veșmântul virtuților !

Cel ce luptă să-și controleze și ordoneze moral gândurile și cuvintele trebuie să-și supravegheze și ținuta trupească și îmbrăcămintea. Primii oameni, când în ei nu exista păcat și poftă, nu au avut nevoie de veșminte, de haine. Abia după cădere au realizat că sunt goi și de aceea li s-au dat acele „veșminte de piele”, spre a-și acoperi goliciunea trupească și sufletească. Ele sunt expresie a căderii omului în poftele trupului.

„În jurul tău, să poți să-i fericești pe toți”

A-l iubi pe cineva ca pe tine însuți înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă și a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existența ta: „În jurul tău, să poți să-i fericești pe toți”.

Dumnezeu ne trimite unele dintre cele mai mari binecuvântări prin greul nostru

Sfântul Pavel ne mai spune aici că se bucură pentru ghimpele său. Nu era așa de la început. El a strigat către Cer ca ghimpele să se ia de la el. Dar când Stăpânul său i-a spus că trebuie să îl păstreze, că are nevoie de el, că prin el va avea parte de binecuvân­tare, nu s-a mai oțărât. Ba chiar s-a împrietenit în­dată cu el, l-a primit și nu s-a mai plâns. Este sin­gura purtare dreaptă și de bun simț față de orice lu­cru neplăcut, stânjenitor sau dureros, de care ne dăm seama că nu putem scăpa. Este voia lui Dum­nezeu ca el să fie în viața noastră, pentru o pricină bine întemeiată, pe care El o știe. Va trebui să câștigăm biruință asupra acestui lucru punându-l la inimă, primindu-l ca pe ceva de la Hristos. Indife­rent cât de tare ne chinuie, dacă-l primim astfel, va aduce binecuvântare în viața noastră. Dumnezeu ne trimite unele dintre cele mai mari binecuvântări prin ghimpii noștri, și ar fi păcat să-i dăm deoparte și să ne lipsim de ei.

Viața, o nesfârșită mare

În mările cele adevărate sunt anumite locuri în care putem întâmpina felurite primejdii… Tot așa este și cu viața noastră. Marea care ni se înfățișează cea dintâi, este aceea a copilăriei, mult zbuciumată, prin lipsa de înțelepciune și prin nestatornicia vârstei. De aceea, copiilor le sunt rânduiți îndrumători și profesori, pentru ca educația lor să facă față nedesăvârșirii copilărești care e firească.

Hristos dă sufletului odihnă

Odihna dată de Hristos este odihnă a sufletului – nu odihna cea din afară.

Omul cel milostiv, sufletului său îi face bine

Iubirea de săraci și iubirea de străini sunt două ramuri de măslin cu al căror rod se ung toți, din care Însuși Domnul își unge capul și picioarele și va răsplăti în Împărăția cerească pe acela care-L unge. Că adevăratul iubitor de săraci aude pe Cel ce zice: „Milostenia și credința nu te vor lăsa pe tine, însă să le legi pe ele de grumazul tău și vei afla darul, ca să gândești cele bune înaintea Domnului și a oamenilor”. Iar căile drepților întocmai ca lumina strălucesc, mergând înainte luminează, până ce se isprăvește ziua. Încă și Legea poruncește, zicând: „Deschide mâinile tale spre sărac, ca să nu strige către Dumnezeu împotriva ta”. Iar la Proverbe zice: „Viața săracului să nu o uiți și suflete celor flămânzi să nu le întristezi și să nu ocolești cu milostenia ta pe cei ce au trebuință. Pe fratele cel scârbit să nu-l alungi, nici să-ți întorci fața ta de la sărac”. Și iarăși zice: „Omul cel milostiv, sufletului său îi face bine, iar cel nemilostiv își pierde trupul său”. Și Prorocul Osea zice: „Să semănați cu dreptate și mila și dreptatea să le păziți și să vă apropiați de Dumnezeul nostru de-a pururea”.

Cum răspundem chemării lui Hristos ?

Fiindcă Domnul Dumnezeu ne cheamă pe noi prin Lege și prin proroci, prin apostoli și evangheliști, iar, mai mult, ne și roagă, nu se cade nouă, din lene, a nu lua în seamă chemarea Lui, la mântuirea noastră, ca nu cumva, pentru întârziere, să ni se încuie cămara cea dorită și, apoi, mult bătând în zadar, să fim fără de niciun folos. Ci, mai bine, să ne sârguim, o, fraților, ca să ajungem la cetatea cea mare, la Ierusalimul cel de Sus, care este maica noastră, a tuturor celor ce viețuim. Este țara întru care strălucește Lumina cea neînserată, Ochiul cel neadormit, Dătătorul Bunătăților celor veșnice.

Înfrânarea statornică este temelia moralei creștine

Ce ne spuneți despre înfrânare, în general?

Cel ce se desprinde de cele trupești va primi în sine elementele vieții de după înviere

Sfinții Părinți laudă pe unii oameni slăviți prin viața lor creștinească, spunând că unii ca aceștia au înviat mai înainte de învierea cea de obște. În ce stă, dar, taina unei astfel de vieți? În aceea că ei și-au însușit trăsăturile propriei vieți de după înviere, așa cum sunt ele arătate în cuvântul lui Dumnezeu și le-au făcut lucrătoare în sine. Viața viitoare este înfățișată ca fiind desprinsă de tot ce este trupesc: acolo nu se vor însura, nici se vor mărita, nu se vor hrăni cu mâncare și însuși trupul pe care îl vor primi va fi duhovnicesc.

La vin nu te îmbărbăta, că pe mulți i-a pierdut beția

Beția este mai rea decât lăcomia și este defăimată foarte de Sfintele Cărți, că neprimit lucru este a se îndreptăți cineva cu beția, precum a se și laudă cei fără de minte, de vreme ce cu încetul se îmbolnăvesc și sărăcesc. Deci bun lucru este a bea puțin, pentru slăbiciunea trupească. Că precum pământul la vreme fiind adăpat crește curată sămânța cea semănată întrânsul și cu dobândă, iar pământul cel plin cu multă grăsime crește numai buruieni și scai, așa și multa băutură pe cei fără minte îi duce spre ocară, iar pe înțelepți, spre plângere. Că a zis Scriptura lui Dumnezeu: „Noe a fost un bărbat drept, dar, îmbătându-se, zăcea gol și s-a batjocorit de Ham cel fără de minte, iar de fiii cei înțelepți s-a acoperit”.

Inima, centru al tuturor simțurilor

Pentru ce Solomon poruncește cu atâta seriozitate, zicând: „Păzește-ți inima cu toată grija”? Deoarece inima este centru al tuturor simțurilor (că simțurile se împart în cele din afară – și sunt cinci deosebite – și în cele dinăuntru, din inimă – și este unul –, iar cele cinci simțuri sunt ca și unul, după Sfântul Diadoh, precum sunt razele dintr-un cerc: privindu-se afară de centru sunt multe, iar în centru toate sunt unul) și al puterilor sufletului și ale trupului, cu anevoie este, iar mai degrabă cu neputință, a se curăța inima de nu se vor curăța și toate celelalte simțuri și puteri ale sufletului.

Tu alungi mila lui Dumnezeu ?

Toți strigăm către Dumnezeu: „Doamne miluiește-ne!” și „Stăpâne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!”, dar când Dumnezeu ne trimite mila Sa și iertarea păcatelor noastre, noi le alungăm de la noi. Cum anume?

Maica Domnului – mijlocitoarea noastră înaintea tronului Sfintei Treimi

Dacă cele nouă cete ale îngerilor ar cădea din Cer și ar deveni demoni, dacă toți oamenii ar deveni răi, dacă toate făpturile, cerul, luminătorii, preoții, animalele s-ar lepăda de Dumnezeu – toate aceste rele ale făpturilor, comparate cu plinătatea sfințeniei Născătoarei de Dumnezeu, nu ar fi posibil să-L întristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu a fost în măsură să-L mulțumească pe Dumnezeu în toate. Numai aceasta, stând între Dumnezeu și oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu.

Taina pe care nu ai dreptul să o divulgi

În general, el nu dorea să se vorbească despre taină. Odată, după spovedanie, am vrut să-i povestesc ce se petrecea în mine. El m-a întrerupt, zicând imediat: „Este taina ta între tine și Dumnezeu, eu nu trebuie să o știu”. Și ținea mult la asta: ceea ce se petrece între tine și Dumnezeu e o taină pe care nu ai dreptul să o divulgi. Vorbiți de păcatele voastre, de ceva concret, dar nu lepădați intimitatea relațiilor dumnezeiești.

„Dragostea se naște din rugăciune”

„Dragostea se naște din rugăciune”, la fel precum rugăciunea se naște din credință. Virtuțile sunt alcătuite dintr-o substanță și se nasc astfel una dintr-alta.

Ca să moară patimile, trebuie să cugetăm la moarte

Ca să moară patimile, trebuie să cugetăm la moarte, la Judecata viitoare, și să pătimim și noi din mărinimie pentru Hristos, Care atât de multe a pătimit ca să ne mântuiască. Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.

Credința vindecă deznădejdea

Cum te poți vindeca de deznădejde?

Animalele cer ajutor de la om

Sărmanele animale îl au pe om ca dumnezeu al lor. Așa cum noi cerem ajutor de la Dumnezeu, tot astfel și acestea cer ajutor de la om.

Omul credincios vede în aproapele persoana lui Hristos

Atunci când cineva are și dă milostenie, nu-ți poți da seama dacă are dragoste sau nu, căci se poate să dea nu din dragoste, ci ca să se descarce de niște lucruri.

Cum se poate înfrunta durerea ?

– Părinte, de ce este trebuință pentru a depăși durerea?

Se sfințesc toți cei care îngrijesc cu dragoste bolnavii

Ieri seara, în timp ce mergeam la biserică pentru slujba privegherii, am văzut un tată cu un copilaș într-un cărucior pentru invalizi. M-am apropiat, l-am îmbrățișat pe copil și l-am sărutat. „Ești un înger, i-am spus. Știi aceasta?”. Apoi m-am adresat tatălui: „Este o mare cinste pentru tine să slujești un înger. Bucurați-vă, pentru că veți merge amândoi în Rai”. Auzind acestea, fețele amândurora au strălucit, pentru că au simțit mângâierea dumnezeiască.

Cei care îi slujesc cu dragoste și răbdare, pe cei bolnavi, invalizi etc., dacă au păcate, li se șterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au, se sfințesc.

Boala ajută întotdeauna ?

Părinte, boala ajută întotdeauna?

Când trupul suferă, sufletul se sfințește

Atunci când trupul suferă, sufletul se sfințește. Boala face să ne doară trupul, această casă a noastră făcută din pământ, dar astfel se va bucura mult stăpânul ei, adică sufletul nostru, în palatul ceresc pe care ni-l pregătește Iisus Hristos.

„Hristos ne ajută să creștem în virtuți prin puterea Lui personală”

Creșterea noastră e din puterea lui Hristos sălășluit în noi. Fiecare vârstă duhovnicească a noastră e din puterea aceleiași vârste a lui Hristos, pe care o retrăiește în fiecare din cei ce se nevoiesc, așa cum mama retrăiește cu copilul vârstele lui, îndrumându-l în trăirea dreaptă a lor. Din Hristos cresc virtuțile noastre. Dar El Însuși se arată crescând cu noi, împărtășindu-ne numai atâta putere pentru ele, câtă suntem în stare să folosim.

Botezul ne conduce către Sfânta Împărtășanie, iar Sfânta Împărtășanie confirmă Botezul nostru

După ce am fost botezați, preotul ne-a însemnat cu semnul Crucii cu Sfântul și Marele Mir în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, spunând: „Pecetea Darului Sfântului Duh”. Aceasta este pecetea cea dintâi, inițială. Această pecete ne-a fost pusă pe când eram prunci și când nu eram conștienți nici de noi înșine și nici de Hristos. Iar fără pecetea Botezului nimeni nu poate fi mântuit.

E nevoie de atenție pentru a înfrunta ispitele

E nevoie de atenție pentru a înfrunta ispitele.

De ce la lucrurile lumii vă gândeați și la Mine nu ?

Uite, ca să mă înțelegeți, vă dau un exemplu. S-a însurat un băiat cu o fată, Nicu cu Ioana. Și după nuntă Ioana a trecut la bucătărie și Nicu s-a dus la lucru. Și fata a afumat mâncarea. „Auleu! Ce-o să zică Nicu?” Se perpelea, săraca! „O să mă certe: «Nici atâta n-ai învățat?».” Ea, conștiincioasă mititica. Și a venit Nicu: „Dragă Nicule, iartă-mă, am afumat mâncarea!”. „Lasă, dragă, nu mă interesează! Dar, de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesa pe mine!”.

Rugăciunea și răbdarea necazurilor – cale de apropiere de Dumnezeu

Răbdarea necazurilor devine astfel o scară către Cer, o expresie a nevoinței noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieții creștine (ascetice și mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune omul se unește tainic (iubitor și înțelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (și nu în puterile lumești limitate).

După ce ne împărtășim suntem mai luminoși, mai senini, mai plini de bucurie

Omul crede în prietenul său, el nu va putea crede într-un vrăjmaș. Niciun muritor n-a avut și n-ar fi putut să aibă, chiar în persoana propriului său tată sau a propriei sale mame, un prieten atât de mare, atât de adevărat și atât de credincios ca pe Domnul nostru Iisus Hristos. Și oare nu-L vom ascul­ta noi pe un prieten atât de mare atunci când el ne povățuiește sau ne poruncește să facem ceva? Căci El a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 53-56).

„Dacă te smerești pe tine, vei avea odihnă oriunde te-ai găsi”

Acolo unde există smerenie se află și înțelegere, îndelungă-răbdare, îngăduință, iubire, iar cel care iubește toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă (I Corinteni 13, 7). Cu un asemenea „material” de îngăduință în inima ta, oriunde ai fi, oricât de aspru s-ar purta cu tine oamenii, tu îi vei răbda și îi vei iubi. „Inima mea are numai intrări și deloc ieșiri”, spunea fericitul părinte Epifanie Teodoropulos.

Să ne rugăm unii pentru alții

După datoria creștinească, după ce ne-am rugat pentru noi, să ne rugăm și unii pentru alții, precum ne sfătuiește Sfântul Apostol Iacob: „Rugați-vă unii pentru alții, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea dreptului, care se face” (Iacov 5, 16).

Osândirea – otrava din vârful limbii

„Ascuțit-a limba lor ca a șarpelui, venin de aspidă sub buzele lor” (Psalmul 139, 3). Sub buzele oamenilor vicleni, ale celor care țin minte răul, se află ascunsă otravă.

Învierea lui Hristos este învierea noastră

Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor ce zăceam jos, la pământ (…) Învierea și slava lui Hristos este, însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însușindu-Și o dată (prin Întrupare) cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși. Învierea sufletului este, deci, unirea cu viața; căci așa cum trupul mort, dacă nu primește întru sine sufletul viu și nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este și nu poate să fie viu dacă nu se unește în chip negrăit și necontopit cu Dumnezeu, care e cu adevărat viața veșnică (I Ioan 5, 20). (…)

Atenţia în prezenţa harului, trezvia duhovnicească – remediul durerii

Durerea acceptată şi trăită atent în faţa lui Dumnezeu pe Care Îl invocăm cu credinţă e altceva decât ceea ce numim noi durere.

Insistă în rugăciune, cu nădejde în voia lui Dumnezeu

Rugăciunea e bine să se facă totdeauna cu statornicie și încredere, așteptând de la bunătatea lui Dumnezeu timpul și ceasul când să ne asculte și să ne primească cererea.

Cantitatea mâncării tocește ascuțimea minții

Cantitatea mâncării tocește ascuțimea minții și, îngreunând și duhul odată cu trupul, ațâță focul primejdios al patimilor.

Ce atitudine să avem când suntem jigniți ?

Când oamenii te mâhnesc sau când te jignesc, atunci să-ți aduci aminte de Pătimirile Domnului nostru. Când L-au înjurat, El nu a înjurat, când L-au luat peste picior, El nu a răspuns la fel, când L-au lovit, El nu a întors lovitura, când L-au vorbit de rău, El nu i-a vorbit de rău, ci tuturor acestora le răspundea pașnic: „Dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău” (Ioan 18, 23). Și, pe deasupra, Se și ruga pentru cei care Îl răstigneau.

Cum să-L căutăm, ca să-L găsim pe Dumnezeu ?

Ia să-și închipuie cineva dintre creștinii noștri că a pierdut pe unicul său fiu iubit! Oare ce n-ar face pentru aflarea lui?! Câtă lume n-ar întreba pentru el!? Câte publicații n-ar face pentru căutarea și aflarea lui!? Câte ținuturi, orașe, sate, țări și mări n-ar cutreiera pentru aflarea lui? Oare n-ar cheltui bani, case și averi pentru aflarea lui?

Cum aflăm dacă avem credință în Dumnezeu ?

Credința puternică este dar al Duhului Sfânt. Acest dar este împărțit din belșug numai celor care au inima curățită de patimi. Cel care crede cu adevărat în Dumnezeu trăiește ca un înger pe pământ: postește, se înfrânează, priveghează, psalmodiază, se roagă, nicicând nu învinovățește pe altul, își iartă din inimă și își iubește vrăjmașii.

Conlucrarea dintre preot și psiholog

Astăzi, în viața de zi cu zi, există mulți oameni care pătimesc sufletește. În întreaga lume ei sunt foarte mulți. Cu deosebire la noi; sunt o mulțime și în Biserică. Unde să meargă omul bolnav sufletește, dacă nu în acest loc? Este ultimul lui adăpost. Aici poate el să creadă că va afla milă. Biserica este destul de încăpătoare, așa că poate să-și afle colțișorul său. În orice altă parte este respins; nimeni nu are nevoie de el. Însă aici nădăjduiește că Dumnezeu are nevoie de toți; că are nevoie și de el.

Dumnezeu ne este mai aproape decât noi înșine

Fără cea mai mică îndoială, noi știm că Dumnezeu este prezent pretutindenea, lângă fiecare din noi; ba „ne este mai aproape decât noi înșine” (Fericitul Augustin), pentru că „în El viețuim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28), „Ne aflăm în oceanul nemărginit, neînțeles, negrăit al lui Dumnezeu” (Părintele Dumitru Stăniloae, Dogmatica I, p. 143).

Îndrăzniți cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire!

Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu, poate duce pe umerii Săi și păcatele noastre.

De ce viața noastră e atât de săracă în ceea ce privește bucuriile cele adevărate ?

De ce viața noastră e atât de săracă în ceea ce privește bucuriile cele adevărate? Pentru că relațiile dintre oameni sunt extrem de reci, pentru că vecinii se «mănâncă» între ei, pentru că între rudele de sânge, chiar între frați și surori, dragostea s-a răcit. Unde se deschid ferestrele sufletului pentru soarele iubirii frățești, acolo pătrunde bucuria cea plină de căldură.

Cu milă este judecata la cel ce a făcut milă

Povestit-a oarecare din părinți, că era un dregător, care, trimis cu o solie împărătească, a găsit pe cale un mort, sărac, zăcând gol. Și făcându-i-se milă, a zis slugii sale: „Ia calul și mergi puțin mai înainte”. Iar acela, pogorându-se, s-a dezbrăcat de una din hainele sale și a pus-o peste acel mort și s-a dus. Apoi, după puțină vreme, trimis fiind tot cu o solie și ieșind afară din cetate, a căzut de pe cal și i s-a frânt piciorul. Și, ducându-l la casa sa, se lupta cu mari chinuri, și doctorii îl căutau pe el. Iar, după ce au trecut cinci zile, i s-a înnegrit piciorul lui. Și, aceasta văzând, doctorii au hotărât să-i taie piciorul a doua zi, ca să nu-i putrezească și trupul. De aceasta aflând și dregătorul, foarte se întrista și plângea de acea primejdie; și de mâhnire, nici nu putea să doarmă, ci și noaptea stătea treaz.

Ce înseamnă cuvintele „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”?

Un mod simplu de a înțelege „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” este următorul: Ce este iadul? Iadul este locul din care Dumnezeu lipsește. Astfel, dacă atunci când trecem prin încercările și greutățile vieții, ne socotim vrednici de aceste suferințe și poate de unele și mai mari, chiar și de iad, ni se va da harul să le îndurăm fără a fi nimiciți de ele.

„Cel necuvios va cădea prin necuvioșia lui”

„Cel necuvios va cădea prin necuvioșia lui” (Pilde 11, 5). Necuvioșia este legătura incorectă cu Dumnezeu sau deplina uitare de Dumnezeu, de care ține și necredința în existența lui Dumnezeu, precum și în grija pe care El o poartă de zidirea Sa.

Înțelepciunea vine de la Dumnezeu

„În vremea aceea, venind în patria Sa, Iisus îi învăța pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiți și ziceau: De unde are El înțelepciunea aceasta și puterile? Oare nu este Acesta fiul teslarului? Oare nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui oare nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Și se sminteau în privința Lui. Iar Iisus le-a zis: Nu este proroc disprețuit decât în patria lui și în casa lui. Și n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinței lor.” Matei 13, 54-58 (Iisus în patria Sa)

Modestia nu este slăbiciune, ci putere și curaj

În lumea aceasta, mulți sunt cei care nu cu­nosc legile duhovnicești – însă aceste legi exis­tă și dovedesc netemeinicia necredinței în lumea duhovnicească. Omul care, mândrindu-se, se la­udă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar și asupra oamenilor lipsiți de religiozitate – și, cu cât mai mult se laudă și se îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acțiunea legii duhovnicești. Și cu cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modești sunt iubiți de toți, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până și în oamenii necredincioși acționează o lege nestrămutată – și, dacă cei necredincioși nu prețuiesc modestia în ei înșiși, o prețuiesc întot­deauna în ceilalți oameni.

Ieși în față sau rămâi în umbră ?

Odată, într-o casă unde fusese poftit, Hristos a văzut cum cei chemați alegeau locurile de frunte. Băgând de seamă acest detaliu de viață, Domnul, pentru Care nimic nu era de mică însemnătate în lumea morală, a rostit cuvinte care au rămas să răsune asupra lumii: Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cum­va să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine, și venind cel care v-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: „Dă acestuia locul” – și atunci, cu rușine, te vei du­ce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când vei fi chemat, mergând așază-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ți zică: „Prietene, mută-te mai sus”. Atunci vei avea cinstea în fața tuturor celor care vor ședea împreună cu tine, căci oricine se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine va fi înălțat (Luca 14, 8-11).

Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinței, în aceeași măsură urcă pe treptele sfințeniei

Neexperiența lucrării practice în viața duhovnicească naște la omul contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile și discuțiile noastre zilnice. Sfințenia, adică desăvârșirea după Dumnezeu în înțelesul ei esențial, aproape întotdeauna se explică greșit de către cei care se află departe de adevărata experiență…

Dumnezeu Se descoperă celor ascultători prin iubirea Sa părintească

Atunci când voiți să aflați voia lui Dumnezeu, lăsați cu desăvârșire pe cea a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program și, cu multă smerenie, cereți în rugăciunea voastră cunoașterea acesteia. Și orice se va închipui sau stărui în inima voastră, faceți-o căci va fi după Dumnezeu. Cei ce au mai multă îndrăzneală și deprindere în a se ruga pentru aceasta aud înlăuntrul lor foarte lămurit vestirea, și se fac mai atenți în viața lor, nefăcând nimic fără vestire dumnezeiască.

Prin ispite dobândim experiență duhovnicească

Se numesc ispite deoarece nasc experiență. Pentru că, într-adevăr, în războiul nevăzut, ele se fac aducătoare de cunoștință duhovnicească pentru cei cu luare aminte. Ispită este și se numește orice împotrivire față de nevoința noastră pentru credință și evlavie – și de vreme ce ne silesc spre supunerea noastră lui Dumnezeu, ele se împart în mai multe feluri, după părerea Sfinților Părinți.

Calomnia, arma defensivă a inferiorității

Calomnia este cel mai groaznic spectru al urii și răutății, cea mai dureroasă traumă pentru cel ce o suportă. Calomnia este arma defensivă a inferiorității. Pentru că nu poate să-și acopere propria goli­ciune și meschinărie, omul încearcă să-i întunece pe cei ce se află mai sus, crezând că astfel se va îndreptăți.

Mijlocirea sfinților este de alt ordin decât mijlocirea lui Hristos

Cum poate fi explicat versetul din Epistola Sfântului Pavel către Evrei: „Este un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni”? Cum să explicăm mijlocirea sfinților?

Înșelăciunea este arma diavolului

De vreme ce există vrăjmașul binelui, adică diavolul, desigur binele făcut de om îi este nesuferit. A zdruncina, a nimici temeliile virtuții, iată mijloacele ce le întrebuințează diavolul pentru a face din om tovarășul său.