Soțul m-a înșelat, dar eu vreau să rămânem împreună. Ce este de făcut ?

Ce este de făcut dacă adulterul s-a întâmplat, dar cel puţin una dintre părţi doreşte împăcarea şi refacerea familiei?

Mi-am înșelat soția, dar vreau să ne împăcăm. Cum să procedez ?

Vom examina acum situaţia când însăşi partea vinovată vrea sa se împace şi să revină în familie. Şi acest proces este adesea lung şi complicat, nu toţi soţii – nici pe departe – pot sa ierte trădarea, şi lucrul acesta este de înţeles. Ca atare, este nevoie de răbdare şi de respectarea anumitor reguli. Primul lucru care trebuie făcut este spovedania. Înainte de a te pocăi pentru păcat în faţa familiei, trebuie să te pocăieşti pentru el înaintea lui Dumnezeu.

Nouă sfaturi pentru o căsnicie armonioasă

1. Să nu fiţi niciodată supăraţi amândoi în acelaşi timp.

2. Să nu ridicaţi niciodată vocea unul la celă­lalt (cu excepţia cazului când arde casa).

3. Dacă unul dintre voi trebuie neapărat să iasă învingător din dispută, cedează tu.

4. Dacă trebuie să mustri, fă asta cu dragoste.

5. Niciodată să nu aminteşti greşelile din trecut.

6. Nu mergeţi la culcare fără să vă fi împăcat.

7. Străduiţi-vă, cel puţin o dată pe zi, să vă spuneţi unul celuilalt o vorbă bună.

8. Dacă ai făcut ceva greşit, grăbeşte-te să-ţi re­cunoşti greşeala şi să-ţi ceri iertare.

9. În contradictoriu discută doi, însă cel ce n-are dreptate vorbeşte întotdeauna mai mult.

Dacă-ți judeci soțul, nu mai ai timp să-l iubești

Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în rugăciunea împreună: „Ajută-mi Doamne şi arată-mi-l pe soţul meu ‒ sau pe soţia mea ‒ pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu Însuţi îl/o vezi”. E o cerere esenţială pentru viaţa cuplului, deoarece depăşeşte orice înţelepciune şi orice raţionament omenesc, viciate de căderea adamică prin lucrarea prinţului acestei lumi. Privirea dumnezeiască e deasupra păcatului, deasupra obscurităţii şi dezvăluie întotdeauna potenţialitatea sufletească a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viaţa spirituală ne cere să nu rămânem niciodată pe poziţiile definitive ale asprei judecăţi: „El este aşa şi aşa/ea are un caracter aşa şi pe dincolo, e un om imposibil, nu se va schimba niciodată etc.”. Dacă şi Dumnezeu ne-ar privi în acelaşi fel, n-am mai avea nici o şansă de a ne îndrepta.

Căsnicia – o alegere conștientă și asumată

Sarcina căsătoriei, a legăturii conjugale, este aceea de a reface ceea ce constituia cândva un singur organism. Eva, prima femeie, a fost luată din Adam, adică cei doi erau cândva un tot unitar – însă şi despărţiţi au fost chemaţi să se completeze unul pe celălalt. Relatarea bibli­că nu are nici o legătură cu mitul androginilor, pe care zeii i-au împărţit în câte două jumătăţi – dar, din păcate, există oameni care cred că unde­va umblă jumătatea hărăzită numai şi numai lor şi că pe aceasta trebuie s-o găsească neapărat, iar dacă nu vor avea noroc şi n-o vor găsi, ci o vor găsi pe alta, cu aceea vor fi nefericiţi toată viaţa. Aceştia cred în predestinare, în ursită, în destin şi neagă liberul arbitru al omului, care i-a fost dat de Dumnezeu. Căsnicia noastră reprezintă nu şansă, nu întâmplare, ci alegerea noastră şi efortul nostru comun.

Căsnicia ‒ pecetea celei mai adânci prietenii din toată viața omului

În slujba cununiei ne mai rugăm şi pentru felurite bunătăţi pământeşti. Ni se aduce aminte că lucrurile materiale, deşi bune, nu sunt scopuri în sine, ci sunt menite să ne ajute în viaţa duhovnicească, în călătoria noastră  către Ceruri. În rugăciuni auzim următoarele: „Şi dă lor din roua cerului şi din grăsimea pământului. Umple casele  de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi…”, „Ca toată îndestularea având, să sporească spre tot lucrul bun şi bineplăcut Ţie…”, „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… să vă umple pe voi de toate bunătăţile cele pământeşti şi să vă învrednicească şi de desfătarea bunătăţilor celor făgăduite”.

Cum să le vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte

Trebuie aici să găsim măsura corectă. Nu putem exclude sfătuirea copiilor de către părinţi, este răspunderea noastră, suntem datori înaintea lui Dumnezeu cu asta. Însă ceea ce trebuie să facem este să nu le impunem copiilor tot ce-i sfătuim, într-un mod neplăcut, nerecomandat. Pentru a înţelege mai bine, iată un exemplu: tuturor ne plac dulciurile. Gândiţi-vă la o prăjitură car ne este servită învelită într-un ziar şi aruncată de sus; cine o mai mănâncă? Se poate chiar să ni se facă rău. Adică felul în care ne este oferită, felul ambalajului au foarte mare importanţă. Dacă este valabil pentru noi, cei mari, în privinţa unei simple prăjituri, gândiţi-vă cum este pentru un copil, şi în privinţa unor teme de mare importanţă pentru el, care privesc sufletul şi dezvoltarea sa.