Archive for the 'Vieţile Sfinţilor' Category

09
mart.
20

Viaţa sfinților 40 de Mucenici din Sevastia

    Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.

Citește în continuare ‘Viaţa sfinților 40 de Mucenici din Sevastia’

28
feb.
20

Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Casian

   Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podişul Casian” şi „peştera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească renunţă de tânăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rânduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în ei dorul de o mai mare desăvârşire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Casian’

26
feb.
20

Viaţa Sfintei Mucenițe Fotini Samarineanca

   Sfânta marea muceniţă Fotinia este femeia samarineancă despre care povesteşte Evanghelistul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, în Sfânta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov şi a crezut în El. Iar după înălţarea Domnului la cer şi după pogorârea Sfântului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmând lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcând pe mulţi slujitori de idoli de la păgânătate, făcându-i creştini.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfintei Mucenițe Fotini Samarineanca’

25
nov.
19

Minunea descoperirii moaștelor Sfintei Ecaterina

La cinci secole după moartea Sfintei Ecaterina, s-a petrecut o minune prin care au fost descoperite sfintele ei moaşte, care stătuseră vreme îndelungată ascunse în loc de taină, pe Muntele Sinai.

Citește în continuare ‘Minunea descoperirii moaștelor Sfintei Ecaterina’

25
nov.
19

Viaţa Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

Pe vremea păgânului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă şi foarte înţeleaptă. Căci învăţase tot meşteşugul cărţii elineşti şi se deprinsese cu înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încât toţi se mirau de înţelepciunea ei. De aceea mulţi din domnii cei bogaţi căutau să o ia de soţie de la maicasa, care era creştină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creştinilor păgânul Maximin.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina’

09
sept.
19

Viaţa Sfinților și Drepților Părinți Ioachim și Ana

Sfântul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, având soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dânsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfinților și Drepților Părinți Ioachim și Ana’

26
dec.
18

Viaţa Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana

   Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.
19
aug.
18

Viaţa Maicii Domnului – o sinteză pentru omul grăbit

Biografia istorică şi teologică a Maicii Domnului cuprinde patru perioade: 1-15 ani; 15-28 ani; 29-46 este o perioadă de 18 ani de tăcere, 46-49 ani şi 49-60 ani.

Citește în continuare ‘Viaţa Maicii Domnului – o sinteză pentru omul grăbit’

30
ian.
18

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

      Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atât de mult îmbunătăţit, încât puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.

Citește în continuare ‘Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur’

17
ian.
18

Viaţa Sfântului Cuvios Antonie cel Mare

    Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe când era mic, se afla la părinţii lui, necunoscând pe altcineva mai mult, decât pe dânşii şi casa lor.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Cuvios Antonie cel Mare’

01
ian.
18

Viaţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

   Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfântul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei’

20
dec.
17

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei

     Traian, luând sceptrul împărăţiei romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfântul Ignatie, cel cu numele şi cu lucrul purtător de Dumnezeu, care a primit scaunul după Sfântul Evod şi care a fost după Sfântul Clit sau Climent, cel dintâi episcop al Romei.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei’

12
dec.
17

Viaţa Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

   Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei’

07
dec.
17

Viaţa Sfintei Mucenițe Filofteia de la Curtea de Argeș

Citește în continuare ‘Viaţa Sfintei Mucenițe Filofteia de la Curtea de Argeș’

16
nov.
17

Viaţa Sfântului Apostol și Evanghelist Matei

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pământ cu asemănare omenească să mântuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecând prin Capernaum, a văzut un om şezând la vamă care se chema Matei şi a zis către dânsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsând toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întâmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezând împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănâncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Apostol și Evanghelist Matei’

22
oct.
17

Viaţa Sfinților 7 tineri din Efes

Când păgânul Deciu avea în stăpânirea sa sceptrul împărăţiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, suflând cu multă mânie împotriva creştinilor de acolo. Atunci toate ţinuturile dimprejur s-au adunat din porunca lui în cetatea Efesului, ca să aducă jertfe deşerţilor zei. Iar Biserica credincioşilor era în prigonire, încât mulţi robi ai lui Hristos, preoţi, clerici şi ceilalţi credincioşi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temându-se de cumplitul prigonitor. Iar împăratul, înălţându-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetăţii şi le-a făcut jertfelnice spurcate.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfinților 7 tineri din Efes’

07
aug.
17

Schitul Sihla-Viaţa şi Peştera Sf.Cuv.Teodora [ 07 august ]

07
aug.
17

Viaţa Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla

Această floare duhovnicească şi mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători – Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi armaş, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa).

Citește în continuare ‘Viaţa Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla’

06
mai
17

Viaţa Sfântului şi Dreptului Iov

Sfântul şi dreptul Iov se trăgea din seminţia lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El îşi avea petrecerea sa în pământul Hus, într-una din laturile Arabiei, şi era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se păşteau erau cinci sute şi slugi foarte multe, având el lucruri mari pe pământ, pentru că era bărbatul acesta de bun neam şi cu cinste mare între toţi cei ce vieţuiau la răsărit.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului şi Dreptului Iov’

31
mart.
17

Sfantul Ipatie din Gangra

Sfantul Ipatie s-a nascut in regiunea Cilicia, iar mai apoi a vietuit in Galatia. A fost hirotonit si numit episcop in cetatea Gangra, din Paflagonia, aflata astazi in Turcia. A participat la Sinodul Intai Ecumenic, intrunit in cetatea Niceea, in anul 325. Este cunoscut drept un mare facator de minuni, inca din timpul vietii, precum si dupa moarte. Sfantul Ipatie din Gangra este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 31 martie.

Citește în continuare ‘Sfantul Ipatie din Gangra’

10
feb.
17

Parintele Iustin Parvu

Părintele Iustin s-a născut pe 10 februarie în 1919, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În anul 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră ca frate la Mănăstirea Durău. În anul 1937 se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, de unde pleacă, mai apoi, spre seminarele din Râmnicu-Vâlcea şi Roman, pe acesta din urmă continuându-l abia după război. În 1940 este tuns în monahism, iar, după un an, hirotonit preot. Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, care se întindea din Neamţ până la Odesa. Participă, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial. După război, trece prin mai multe închisori (Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Piteşti), timp de 16 ani, fiind eliberat în 1964. Se alătură obştii Mănăstirii Secu, unde slujeşte ca preot şi duhovnic între anii 1966-1974. Între anii 1974-1989 părintelui i se stabileşte domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. După ´90, odată cu schimbarea regimului politic, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde stă aproape un an. Se retrage apoi în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece aici restul zilelor în post şi rugăciune. Dar rânduiala lui Dumnezeu era alta. Astfel, între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, părintele soseşte în satul Petru Vodă din judeţul Neamţ şi întemeiază aici Mănăstirea Petru Vodă. La ceva distanţă de mănăstire, părintele Iustin Pârvu pune temelia unui schit de maici. Pe 2 noiembrie 2008 părintele Iustin a primit rangul de arhimandrit. Părintele Iustin Pârvu a trecut la cele vesnice in ziua de 16 iunie 2013.

Citește în continuare ‘Parintele Iustin Parvu’

10
feb.
17

Sfanta Cuvioasa Ana din Novgorod

Sfanta Cuvioasa Ana din Novgorod (+ 1050) este  sarbatorita la 10 februarie.

Citește în continuare ‘Sfanta Cuvioasa Ana din Novgorod’

10
feb.
17

Parintele Ioanichie Balan

Parintele Ioanichie Balan este unul dintre marii parinti duhovnici pe care i-a rodit lumii pamantul batatorit de sfinti din Manastirea Sihastria. Nascut in ziua de 10 februarie 1930, in localitatea nemteana Stanita, si trecut la cele vesnice in data de 22 noiembrie 2007, in chilia sa din Manastirea Sihastria, parintele Ioanichie a fost unul dintre cei mai mari calugari-carturari din tara noastra.

Citește în continuare ‘Parintele Ioanichie Balan’

06
feb.
17

Sfintii Varsanufie si Ioan – doi mari parinti duhovnicesti

Sfintii Varsanufie si Ioan – doi mari parinti duhovnicesti – sunt cinstiti pe 6 februarie.

Citește în continuare ‘Sfintii Varsanufie si Ioan – doi mari parinti duhovnicesti’

01
feb.
17

Viaţa Sfântului Mucenic Trifon

    În părţile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfântul Trifon, din părinţi dreptcredincioşi. Încă de când era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui într-însul harul Sfântului Duh şi a-i hărăzi darul de a face minuni, că nu numai din gura pruncului aceluia, ci şi din faptele lui cele minunate să se săvârşească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpânire asupra diavolilor. Numai cât auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredinţarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvârşit, vom descrie una, ca de la început să înţelegeţi toată viaţa lui.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Mucenic Trifon’

19
ian.
17

Din viata si invataturile Sfantului Macarie Egipteanul

Sfantul Macarie Egipteanul este cinstit pe 19 ianuarie. Despre Sfantul Macarie Egipteanul se spune, in Pateric, ca „s-a facut dumnezeu pamantesc”, pentru ca, asa cum Dumnezeu acopera lumea, asa acoperea si el pacatele pe care le vedea, ca si cand nu le-ar fi vazut, si cele de care auzea, ca si cand nu ar fi auzit de ele.

Citește în continuare ‘Din viata si invataturile Sfantului Macarie Egipteanul’

17
ian.
17

Viaţa Sfântului Cuvios Antonie cel Mare

   Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe când era mic, se afla la părinţii lui, necunoscând pe altcineva mai mult, decât pe dânşii şi casa lor.
27
dec.
16

Viaţa Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan’

26
dec.
16

Soborul Maicii Domnului

   Sfântul Iosif era de neam împărătesc din casa lui David şi a lui Solomon, nepot al lui Matat şi strănepot al lui Eleazar, fecior lui Iacov după fire, iar lui Ili după lege; pentru că Matat, moşul lui, născând pe Iosif, tatăl său, a murit. Pe femeia lui Matat, mama lui Iacov, a luat-o Melhie, din neamul lui Natan fiul lui David şi a născut pe Ili; deci Ili a luat femeie şi a murit fără fii. După dânsul, Iacov, care era frate al lui dintr-o maică, nu şi dintr-un tată, a luat pe femeia lui, – de vreme ce legea poruncea aşa: de va muri cineva neavând feciori, să ia fratele lui pe femeia lui, ca să continuie sămânţa fratelui său. Deci, după acea lege, Iacov a luat pe femeia fratelui său şi a născut pe Sfântul Iosif logodnicul.

Citește în continuare ‘Soborul Maicii Domnului’

20
dec.
16

Sfântul Ignatie, Teoforul ‒ drumul spre sfințenie

Sfântul Ignatie era prunc pe vremea când Iisus Hristos viețuia pe pământ și îi povățuia pe oameni. Ascultând părinții lui Cuvântul Domnului, l-a chemat Mântuitorul la el pe copilașul Ignatie și, cuprinzându-l, a spus: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra întru Împărăția Cerurilor, și cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primește”. S-a numit astfel copilul purtător de Dumnezeu, întrucât a fost purtat de mâinile Domnului întrupat, dar și pentru că Îl purta pe Domnul în inima și în gura sa.

20
dec.
16

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei

Traian, luând sceptrul împărăţiei romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfântul Ignatie, cel cu numele şi cu lucrul purtător de Dumnezeu, care a primit scaunul după Sfântul Evod şi care a fost după Sfântul Clit sau Climent, cel dintâi episcop al Romei.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei’

11
nov.
16

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Mina

   Sfântul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpânirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgâni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorâţi toţi; încât credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Mare Mucenic Mina’

02
oct.
16

Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Ciprian

     Pe vremea împărăţiei lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof şi vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dinpărinţi necredincioşi, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului şi necuratului lor zeu, Apolon. În anul al şaptelea al vârstei sale îl încredinţară la vrăjitori spre învăţătura meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani de la naşterea sa a fost trimis de părinţi spre săvârşirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuinţă dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulţime de idoli întru care mulţi diavoli locuiau.

Citește în continuare ‘Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Ciprian’

07
aug.
16

Viata Sfintei Teodora de la Sihla

In luna august, ziua a saptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihastrit multi ani, la sfarsitul secolului al XVIl-lea, intr-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Citește în continuare ‘Viata Sfintei Teodora de la Sihla’

05
aug.
16

Viata Sfantului Ioan Iacob de la Neamt

Patriarhia Ierusalimului a proclamat duminică, 31 ianuarie 2016, canonizarea Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ. Proclamarea oficială a canonizării Sfântului Ioan Iacob a avut loc la Mănăstirea Sfântul Cuvios Gheorghe de la Hozeva. Cu acest prilej, Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu mai mulţi ierarhi, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi. Hotărârea de proclamare a canonizării Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ a fost luată în şedinţa Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, din toamna anului 2015.
Citește în continuare ‘Viata Sfantului Ioan Iacob de la Neamt’

20
dec.
15

Sfantul Ioan din Kronstadt

Sfantul Ioan din Kronstadt care a trait in veacul al XIX-lea si a adormit pe 20 decembrie 1908, a fost o personalitate rara si cu totul harismatica a Bisericii Ortodoxe din Rusia. El a dovedit ca atunci cand credinta este unita cu vointa si cu dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele, se savarsesc intr-adevar mari minuni. Daca am cauta un exemplu de preot in vremurile contemporane care sa adune in persoana sa toate calitatile pastorului, nu am gasi un exemplu mai potrivit decat Sfantul Ioan din Kronstadt.

 

Citește în continuare ‘Sfantul Ioan din Kronstadt’

20
dec.
15

Sfantul Mucenic Ignatie Teoforul

Sfantul Mucenic Ignatie Teoforul este praznuit pe 20 decembrie.

Citește în continuare ‘Sfantul Mucenic Ignatie Teoforul’

17
ian.
15

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare – 17 ianuarie

1229_sfantul_cuvios_antonie_cel_mare

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinţilor lui, rămînînd singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducîndu-se la biserică, după obicei, îndreptîndu-şi mintea, gîndea cum apostolii lăsînd toate, au urmat Mîntuitorului, iar ceilalţi vînzîndu-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gîndea la aceasta, cîtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.

Acestea gîndind el, a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dînsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte cîte le avea mişcătoare, vînzîndu-le şi adunînd mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfînta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredinţînd-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lîngă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mînăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrîn care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzîndu-l Antonie, i-a rîvnit fapta sa bună, deci, mai întîi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a rîvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sîrguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, pînă ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luînd fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.

Petrecînd acolo în acest chip, îşi iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinţilor săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul şi toată sîrguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: Iar cei ce nu lucrează să nu mănînce, pentru aceea lucra cu mîinile sale, din care o parte cheltuia pentru dînsul, iar cealaltă o da săracilor. Şi se ruga adeseori, auzind că liniştitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atît de mult lua aminte la citire, încît nimic din cele scrise să nu rămînă neînţelese de dînsul, ci toate să le ţină minte; şi astfel să i se facă mintea în loc de cărţi.

Astfel petrecînd Antonie, era iubit de toţi; el se supunea celor îmbunătăţiţi, către care se ducea şi-i iubea pe toţi; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmînd altuia cu rugăciunea, altuia cu nemîncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; şi învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blîndeţea unuia şi îndelunga răbdare a altuia; în sfîrşit, urma după a tuturor bună credinţă întru Hristos, şi însemna dragostea ce aveau între dînşii, unii către ceilalţi. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci, adunînd în sine multe de la fiecare, se sîrguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vîrstă cu dînsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci, toţi cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obişnuinţă, văzîndu-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii ca pe un fiu, iar alţii ca pe un frate îl salutau.

Iar urîtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzînd un tînăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întîi îl supăra pe dînsul ca din nevoinţe să înceteze, aducîndu-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătîndu-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gînduri a ridicat în mintea lui, vrînd să-l depărteze de la gîndirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmaşul s-a văzut slăbind în scopul lui şi mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnîndu-se de marea lui credinţă, şi căzînd jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupeşti şi cu aceasta fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tînărul Antonie. Atunci, noaptea tulburîndu-l pe el, iar ziua atît de mult supărîndu-l, chiar cei ce-l vedeau simţeau lupta ce era între amîndoi. Căci acela îi punea în minte gînduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; cînd vrăjmaşul îl momea, el socotind ruşinea, cu credinţa, cu rugăciunile şi cu postirile îşi îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, şi în tot chipul să-l urmeze şi să-l amăgească pe Antonie. Dar el de Hristos aducîndu-şi aminte şi de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înşelăciunii celui rău.

După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănîndu-se celui mînios şi scîrbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punîndu-le împotrivă, rămînea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tînăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sîngelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului; întrucît fiecare din cei ce cu adevărat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară şi scos din inima lui , scrîşnind din dinţi, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deşi căzut, încă prin gînduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieşit afară vicleanul şi glas omenesc scoţînd, zicea: „Pe mulţi am amăgit şi prea mulţi am surpat şi, precum asupra multora am năvălit, astfel şi asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.

Antonie l-a întrebat: „Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice: „Eu sînt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrînării mă numesc: pe cîţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe cîţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sînt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicînd: de duhul desfrînării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sînt care de multe ori te-am supărat şi de atîtea ori am fost răsturnat de tine”.

Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătîndu-se, a zis către dînsul: „Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei„. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temîndu-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşîndu-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintîi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vîrtos era ajutorul Mîntuitorului; şi această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osîndit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul şi s-a biruit, nu se lenevea şi nu se trecea pe sine cu vederea; şi nici vrăjmaşul, iarăşi ca un biruit, nu înceta de a-l bîntui, căci înconjura iarăşi ca un leu, căutînd o pricină asupra lui. Antonie, învăţînd din Scripturi că sînt multe meşteşugirile vrăjmaşului, neîncetat avea nevoinţă, gîndindu-se că, deşi n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceaţa trupului, dar negreşit îl va ispiti momindu-l prin altă meşteşugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci, s-a hotărît ca să se obişnuiască cu mai aspre petreceri. Şi mulţi se minunau de nevoinţa lui cea mare pe care o săvîrşea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci avînd osîrdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încît cea mai mică pricină de nevoinţă dacă ar fi avut de la alţii, arăta multă sîrguinţă. Căci priveghea atît de mult, încît de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; şi aceasta nu o dată, ci de multe ori făcînd-o, era de mirare la mulţi. Apoi mînca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile; ba de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pîine şi sare şi băutura era numai apă; căci pentru carne şi pentru vin, de prisos este a grăi, cînd nici la ceilalţi sîrguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pămînt. Şi se ferea de a se unge cu untdelemn, zicînd că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sîrguinţă spre pustnicie şi să nu caute cele ce trîndăvesc trupul, ci să-l obişnuiască cu ostenelile, gîndind totdeauna la graiul Apostolului: Cînd sînt slab, atunci sînt puternic. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea sufletului, cînd dulceţile trupului vor slăbi”.

Şi era gîndul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dînsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicînd adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitîndu-le şi la cele dinainte întinzîndu-ne. Aducîndu-ne aminte şi de cuvîntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicînd el „astăzi” nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sîrguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viaţa sa”.

Deci, aşa vieţuind Antonie, s-a dus la nişte morminte, care erau departe de sat, şi poruncind unuia dintre cunoscuţii săi, ca după mai multe zile să-i aducă pîine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis uşile, rămînînd acolo singur. Vrăjmaşul nesuferind, ba încă temîndu-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dînsul într-o noapte, cu mulţime de diavoli, atît de mult l-au zdrobit cu bătăile, încît din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cîndva vreo muncă asemănătoare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nădăjduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducîndu-i pîine şi, deschizînd uşa, îl văzu zăcînd pe pămînt, jos, ca un mort; apoi, ridicîndu-l, l-a dus în biserica satului şi l-a pus la pămînt. Mulţi din rudenii şi cei din sat şedeau lîngă Antonie, ca lîngă un mort. Iar la miezul nopţii, Antonie venindu-şi în simţire, văzu pe toţi dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dînsul, şi l-a rugat să-l ridice iarăşi şi să-l ducă la mormînt, nedeşteptînd pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela şi după obicei uşa închizîndu-se, rămase iarăşi singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcînd, se ruga şi după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sînt, eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veţi face şi mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos”. Apoi cînta: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea.

Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urîtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirîndu-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunîndu-şi cîinii săi, a zis către dînşii: „Dacă nici cu duhul desfrînării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.

Deci, atunci noaptea au făcut mare zgomot, încît părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormîntului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare şi de tîrîtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urşi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii şi de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul şi năravul său: leul răcnea, vrînd a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, tîrîndu-se, nu ajungea la dînsul şi lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mînia lor cumplită.

Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvîntătoare”. Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dînşii: „Dacă puteţi şi aţi luat stăpînire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru”. Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrîşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vîrtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutînd în sus, a văzut acoperămîntul desfăcîndu-se şi oarecare raze de lumină pogorîndu-se către dînsul. Şi diavolii numaidecît s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicînd: „Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?” Şi glas s-a făcut către dînsul: „Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni”.

După ce le-a auzit acestea, sculîndu-se, s-a rugat şi atît de mult s-a întărit, încît simţea că acum are mai multă putere în trupul său, ca mai înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind şi mai sîrguitor, s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Şi mergînd la bătrînul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dînsul, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit, din pricina bătrîneţilor şi pentru că nu era pînă atunci un obicei ca acesta.

Deci, Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăjmaşul văzînd iarăşi osîrdia lui şi vrînd să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire de un disc mare de argint; iar Antonie pricepînd meşteşugul urîtorului de bine, a stat şi prin disc văzînd pe diavol, l-a mustrat, zicînd: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătătorită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăinuiască de dînsul, fiind prea mare; şi de l-ar fi pierdut cineva, dacă s-ar fi întors şi l-ar fi căutat, l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meşteşug este al diavolului. Dar nu-mi vei împiedica cu meşteşugul acesta sîrguinţa mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.

Acestea zicînd Antonie, a pierit discul, ca un fum de faţa focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în cale, pe care ori că vrăjmaşul l-a arătat, ori că o putere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe nevoitorul şi arăta diavolului, că nici de banii cei adevăraţi nu se îngrijeşte; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, decît că era adevărat aur cel arătat. Iar Antonie s-a mirat de mulţimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut, încît nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sîrguit să se ascundă şi, mai mult sporind sîrguinţa, a pornit către munte.

Şi aflînd o cetăţuie pustie şi plină de tîrîtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a rîului, acolo s-a mutat şi s-a sălăşluit într-însa. Deci, tîrîtoarele, ca şi cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el ascunzînd intrarea şi primind pîine pentru şase luni – căci acest lucru îl fac Tebeii, şi de multe ori peste tot anul rămîn nevătămaţi, avînd înăuntru apă, ca în nişte locuri neintrate, – în cetăţuie a rămas singur, nici el ieşind, nici pe cineva din cei ce veneau la dînsul văzînd. Deci, a vieţuit el multă vreme aşa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra locuinţei primind pîine. Iar cunoscuţii cei ce veneau la dînsul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi şi nopţi, ei auzeau înăuntru ca şi cum ar fi fost nişte oameni gîlcevindu-se, făcînd zgomot şi strigînd: „Du-te din locaşurile noastre; de ce ai venit în pustie? Pînă cînd vei întărîta supărările noastre?”

La început socoteau cei dinafară, că sînt oameni care se sfădesc cu dînsul şi că aceştia pe scări au intrat la dînsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe nimeni, atunci socotind că aceştia sînt diavoli şi înfricoşîndu-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceştia i-a auzit, însă nu se îngrijea de ei. Pentru că adesea veneau la dînsul cunoscuţii săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cîntînd: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Precum se stinge fumul, să se stingă ei; şi cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu. Şi iarăşi toate neamurile m-au înconjurat şi întru numele Domnului i-am biruit pe ei.

Deci, aproape 20 de ani a petrecut aşa singur deosebit, nevoindu-se, nici ieşind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulţi şi voiau a se face următori nevoinţei şi sihăstriei lui, apoi alţi cunoscuţi venind şi cu sila deschizînd uşa şi stricînd-o, a ieşit Antonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învăţat şi de Dumnezeu fiind purtat.

Atunci ieşind din cetăţuie, s-a arătat celor ce veniseră la dînsul. De aceea, se minunau văzîndu-i trupul în aceeaşi stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca şi cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca şi mai înainte de fugirea în pustie, cum îl ştiau pe dînsul; iar obiceiul sufletului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de rîs şi nici de întristare. El nu s-a tulburat văzînd poporul, nici de atîţia fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, ca cela ce era ocîrmuit de judecată.

Pentru aceea pe mulţi din cei ce erau de faţă, care pătimeau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alţii de diavoli i-a mîntuit. Încă şi darul de a grăi i se dăduse lui Antonie şi aşa pe mulţi mîhniţi îi mîngîia, iar pe alţii, care erau învrăjbiţi, îi schimba în prietenie, şi tuturor le zicea: „Nimic din cele ce sînt în lume să nu se cinstească mai mult decît dragostea lui Hristos”.

Apoi, vorbindu-le şi sfătuindu-i să-şi aducă aminte de bunătăţile ce vor să fie şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Carele n-a cruţat pe Fiul Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe El, a plecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s-au făcut mînăstiri prin munţi, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s-au scris la petrecerea cea din cer.

Într-o vreme, el avea trebuinţă să treacă Nilul, ca să cerceteze pe fraţi, însă rîul era plin de crocodili; făcînd rugăciune, s-a suit pe crocodili, el şi fraţii cei împreună cu dînsul, căci luntre nu aveau şi au trecut nevătămaţi. Apoi, întorcîndu-se în mînăstirea sa, se nevoia cu aceleaşi cinstite şi vitejeşti osteneli. Deci, vorbind el cele de folosul sufletului, adeseori creştea sîrguinţa celor ce acum erau monahi, iar pe cei mai mulţi din ceilalţi îi pornea către dragostea pustniciei şi a sihăstriei; şi degrabă atrăgîndu-i cu cuvîntul, multe mînăstiri s-au făcut şi pe toate acestea, ca un părinte, le povăţuia.

Într-una din zile, adunîndu-se şi venind la dînsul toţi monahii şi rugîndu-l să audă cuvînt de învăţătură de la dînsul, el zicea acestea către dînşii, în limba egipteană: „Scripturile destule sînt spre învăţătură, dar este mai bine a ne îndemna şi noi unii pe alţii întru credinţă şi a ne mîngîia prin cuvinte. Deci şi voi, ca nişte fii vorbiţi către mine, părintele vostru, cele ce ştiţi, şi eu ca acela ce sînt cu vîrsta mai bătrîn decît voi, cele ce ştiu, iar cele ce prin iscusinţă le-am deprins, le arăt vouă.

Să fie la toţi de obşte sîrguinţa aceasta şi începînd a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiţi, nici să vă supăraţi întru osteneli, nici să ziceţi: „Am zăbovit atîta vreme întru pustnicie”; ci mai vîrtos, ca şi cum abia aţi fi început, în fiecare zi sîrguinţa să o creşteţi. Căci viaţa oamenilor este cu totul scurtă faţă cu veacurile cele ce vor să fie, încît toată vremea vieţii noastre este nimic pe lîngă viaţa cea veşnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu preţul cel veşnic şi lucrul asemenea cu cel asemenea îl schimbă cineva; dar făgăduinţa vieţii celei veşnice cu puţin preţ se cumpără. Căci este scris: Zilele vieţii întru dînşii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani şi ce este mai mult decît acestea, va fi osteneală şi durere.

Deci, cînd toţi aceşti 80 de ani sau şi 100, vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăţi asemenea 100 de ani, ci în locul celor 100, în vecii vecilor vom împărăţi. Şi pe pămînt nevoindu-ne, nu pe pămînt vom fi moştenitori, ci în cer avem făgăduinţele. Apoi, trup stricăcios lăsînd noi, nestricăcios îl luăm pe dînsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să socotim că dacă zăbovim întru pustnicie vreun lucru mare facem, că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutînd la lume, să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că, chiar tot pămîntul este prea mic pe lîngă tot cerul. Deci, chiar dacă peste tot pămîntul vom fi stăpînitori şi ne vom lepăda de el, iarăşi nici un lucru vrednic nu este pe lîngă Împărăţia cerurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă, ca să cîştige 100 de galbeni de aur, aşa şi cel ce este stăpînitor a tot pămîntul şi se leapădă de dînsul, puţin lasă şi însutit primeşte.

Şi dacă nici chiar tot pămîntul nu este vrednic de ceruri, apoi cel ce lasă puţine holde, este ca şi cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă, sau aur destul, nu i se cade să se fălească sau să trîndăvească; ci într-alt fel sîntem datori a judeca, anume că, dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lăsăm celor ce nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împărăţia cerurilor s-o moştenim?

Pentru aceasta nimeni din noi să nu aibă vreo poftă de a cîştiga ceva; căci ce cîştig este a dobîndi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci, mai vîrtos pe acelea să le cîştigăm, pe care le putem lua cu noi, care sînt: înţelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăţie, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credinţă în Hristos, nemîniere, iubire de străini; pe acestea cîştigîndu-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, făcîndu-ne primire în pămîntul celor blînzi.

Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încredinţeze a nu se împuţina cu sufletul, ci mai ales se va socoti că este ales rob al Domnului şi că este dator a sluji Stăpînului; că precum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lucrat, astăzi nu lucrez”, nici numărînd vremea cea trecută, el nu va înceta în zilele cele viitoare, ci în fiecare zi, precum este scris în Evanghelie, aceeaşi sîrguinţă arată, ca Domnului său să-i placă şi să nu se primejduiască; aşa şi noi în fiecare zi să stăruim în pustnicie, ştiind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lenevire se va mînia asupra noastră. Aşa şi de la Iezechil am auzit. Astfel şi Iuda, vînzătorul, pentru o noapte a pierdut şi osteneala vremii trecute.

Deci, să ne ţinem, o! fiilor, de pustnicie, şi să nu ne trîndăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: Celui ce voieşte binele, şi Dumnezeu îi ajută spre cele bune. Dar, spre a nu ne împuţina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: În fiecare zi pot să mor. Şi dacă noi am fi ca şi cum am muri în fiecare zi, aşa vom trăi şi nu vom păcătui. Iar cuvîntul cel zis este înţeles astfel: „Ca sculîndu-ne în fiecare dimineaţă, să socotim că nu vom ajunge pînă seara”.

Şi iarăşi vrînd să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineaţa, fiindcă după fire este arătată viaţa noastră şi se măsoară în fiecare zi şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşa aflîndu-ne în fiecare zi şi aşa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pămînt; ci ca cei ce în fiecare zi aşteptăm să murim, vom fi lipsiţi, şi tuturor toate greşelile le vom ierta, iar poftă deşartă sau altă plăcere întinată, nicidecum nu vom avea; ci ca de la nişte lucruri trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea, şi mai înainte văzînd ziua judecăţii. Căci de-a pururea frica cea mai mare şi îngrijirea chinurilor risipeşte cea mai mare parte a plăcerii şi dezmierdării şi ridică sufletul care se pleacă spre dînsa.

Deci, începînd şi păşind pe calea faptei bune, la cele dinainte, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: Nimeni punînd mîna pe plug şi întorcîndu-se înapoi, este îndreptat spre Împărăţia cerurilor. Iar a se întoarce nu este altceva decît că s-a căit şi cugetă iarăşi la cele lumeşti. Deci, să nu vă temeţi, auzind de fapta bună, nici să vă miraţi de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi şi lesnicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămîne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, cînd se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămîne după cum ne-am făcut, atunci sîntem în fapta bună; iar dacă vom gîndi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a cîştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gîndurile cele întinate, şi luînd sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mînia, nici să ne stăpînească pofta, căci scris este: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvîrşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecînd noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea; că avem vrăjmaşi cumpliţi şi prea meşteri, pe răii diavoli, şi contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sînt în văzduhuri.

Deci, mare este numărul lor în văzduh, împotriva noastră şi nu sînt departe de noi; apoi între dînşii este mare deosebire, iar pentru firea şi deosebirea lor puternic trebuie să fie cuvîntul; deci, de la alţii mai mari decît noi trebuie să căutăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne sileşte pe noi, este a cunoaşte numai măiestriile lor împotriva noastră.

Mai întîi să cunoaştem aceasta, cum că vrăjmaşii nu se numesc „diavoli”, adică răi, pentru că aşa au fost făcuţi ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca înţelepciune, tăvălindu-se împrejurul pămîntului, pe elini i-au amăgit prin năluciri, iar pentru noi creştinii pizmuindu-ne, toate le mişcă, vrînd să ne împiedice de la înălţarea la ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei.

Pentru care este trebuinţă de multă rugăciune şi pustnicie, ca luînd cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte cele despre ei, adică anume care dintr-înşii sînt mai puţin răi şi care mai răi, cum şi pentru ce meşteşugiri are sîrguinţa fiecare dintr-înşii; apoi cum fiecare din ei se răstoarnă şi se scoate din om, căci multe sînt vicleniile lor şi pornirile bîntuielilor lor.

Fericitul apostol şi cei ca şi dînsul, ştiind unele ca acestea, zicea pe drept că noi nu ştim învăţăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit, sîntem datori a ne îndrepta unii pe alţii. Deci, eu din parte-mi, avînd cercare şi iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii cînd văd pe creştini, şi mai ales pe monahi, fiind iubitori de osteneală şi sporind în fapte, întîi îi ispitesc, punîndu-le sminteli aproape de cărările lor, iar smintelile lor sînt gîndurile cele rele.

Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugă-ciuni, postiri şi prin credinţa întru Domnul, acelea cad îndată; însă şi după ce cad, nu încetează, ci iarăşi se apropie cu măiestriile şi vicleniile, căci, dacă cu înaltă plăcere nu pot să amăgească inima, năvălesc asupră-ne într-alt fel; de aceea, formînd năluciri, caută a ne înfricoşa: se prefac în chip de femei, de fiare, de tîrîtoare, de mărimi ale trupurilor, de mulţime a ostaşilor.

Dar nici aşa nu se cade a ne teme de nălucirile acestora, căci nimic nu sînt şi repede pier; mai ales dacă cineva se îngrădeşte cu credinţa şi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi sînt îndrăzneţi şi foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăşi vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vrăjitori şi spun mai înainte cele ce au să se întîmple după cîteva zile şi se arată înalţi, ajungînd pînă la acoperişuri, şi înfricoşători cu mărimea, ca astfel pe cei care n-au putut să-i amă-gească cu gîndurile, măcar prin nişte năluciri ca acestea să-i ră-pească pe furiş; iar dacă şi acum vor afla sufletul întemeiat cu credinţă şi cu nădejdea pocăinţei, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicînd: „Ochii lui sînt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse şi se aruncă precum nişte scîntei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni şi din gura lui iese văpaie”.

În acest fel arătîndu-se domnul diavolilor, înfricoşează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcînd măiestrul şi vicleanul, precum l-a mustrat şi l-a vădit pe el Domnul, cînd era Iov, zicînd: Fierul îl socoteşte paie, arama ca pe un lemn putred, marea ca pe un burete, iar tartarul adîncului ca pe un robit, iar adîncul mării ca pe uscat. Iar prin prooroc a zis vrăjmaşul: Alergînd, îl voi prinde. Şi iarăşi prin Apostol: Toată lumea o voi lua cu mîna, ca pe un cuib, şi ca pe nişte ouă părăsite. Cu unele ca acestea se făleşte şi făgăduieşte să amăgească pe cei binecredincioşi.

Dar noi, credincioşii, să nu ne temem de nălucirile lui şi să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte şi nicidecum nu grăieşte adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcînd, şi îndîrjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undiţa de Mîntuitorul şi ca un dobitoc a luat căpăstru în bot şi ca un fugar se leagă cu belciug la nări şi i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasăre, ca să se batjocorească, deşi se aşază şi el şi diavolii cei împreună cu dînsul, ca nişte scorpii şi ca nişte şerpi, ca să fie legaţi de noi creştinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viaţa împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea şi lumea o va lua, acum nu poate să oprească pustnicia şi nevoinţa noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci şi acestea sînt mincinoase şi nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vîrtos se arată începuturile şi chipurile focului pregătit lor, în care au să ardă ei şi cu acestea ispitesc, ca să înfricoşeze pe oameni, dar numaidecît pier. Ei pe nimeni nu vătămă dintre cei credincioşi, dar poartă cu dînşii asemănarea focului ce are să-i primească.

Pentru aceea nici aşa nu se cuvine a se înfricoşa cineva de dînşii, că toate meşteşugirile lor, prin darul lui Hristos, întru nimic sînt şi se socotesc. Ei sînt vicleni şi gata a se închipui şi a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cînta şi pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic şi ei aceleaşi cuvinte, pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deşteaptă la rugăciune şi aceasta o fac adeseori, nelăsîndu-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi şi ca nişte cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească şi de aceea unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiţi de dînşii; dar nu se cuvine a lua aminte la dînşii, măcar că ne-ar deştepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mîncăm nicidecum şi chiar de s-ar preface că ne prihănesc şi ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină.

Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proşti în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcînd pe oameni să urască viaţa monahicească, ca fiind prea împovărătoare şi prea grea, să împiedice pe cei ce petrec într-însa.

Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plîngea pentru unii ca aceştia, zicînd: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că nişte meşteşugiri ca acestea şi gînduri sînt răsturnătoare şi împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuşi, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea să tacă şi-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene şi răutatea lor şi ca pe noi să ne obişnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru avînd Sfintele Scripturi şi libertate de la Mîntuitorul, să ne învăţăm de la diavolul, cel ce nu şi-a păzit rînduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, cînd grăieşte din Scripturi, să-l opreşti zicînd: Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele şi iei testamentul meu în gura ta? Căci toate le fac diavolii şi le tulbură, spre amăgirea celor proşti. Deci, fac sunete, rîd mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dînşii, apoi plîng şi se bocesc ca nişte biruiţi.

Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei ce ne-am învăţat de la sfinţi, se cuvine să facem ca dînşii şi să urmăm bărbăţiei lor. Pentru că şi ei, văzînd acestea, ziceau: Cînd a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuţit şi am tăcut din bunătăţi. Şi iarăşi: şi eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut, ce nu-şi deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om ce nu aude.

Deci, şi noi nici să-i auzim pe dînşii, ca pe unii ce sînt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deştepta la rugăciune şi pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vîrtos să luăm aminte şi să nu ne amăgim de dînşii, care pe toate le fac cu vicleşug. Şi nu se cade a ne teme de dînşii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne şi cu moarte ne-ar îngrozi; căci sînt neputincioşi şi nu pot nimic, decît numai să ne îngrozească. Deci, acum venind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Şi acum mai pe larg a vă spune cele despre dînşii, nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.

După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmaşul şi au slăbit puterile lui. Pentru aceasta, deşi nimic nu poate, cu toate acestea, tiranul, fiind căzut, nu se linişteşte; dar măcar numai cu cuvintele ne îngrozeşte (iar alt nimic nu poate). Şi aceasta fiecare din voi s-o socotească, că numai aşa va putea defăima pe diavoli.

Deci, dacă cu nişte trupuri ca acestea ar fi fost şi ei îmbrăcaţi, precum sîntem noi, cu putinţă ar fi fost lor să zică: „Că fiind ascunşi oamenii, nu-i aflăm, ci numai cînd îi aflăm, îi vătămăm”. Am putea şi noi atunci ascunzîndu-ne, să ne tăinuim de dînşii, încuind împotriva lor uşile.

Dar de vreme ce nu sînt într-acest fel, ci uşile fiind încuiate, ei totuşi pot să intre şi întru tot aerul sînt, ca şi diavolul cel întîi al acestora. Ei sînt voitori de rău gata spre a vătăma, după cum a zis Mîntuitorul: Dintru început ucigaş de om este diavolul, tatăl răutăţii. Iar noi acum trăim şi mai vîrtos, împotriva lui luptăm; ei sînt fricoşi şi nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i opreşte pe dînşii spre a ne bîntui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruţe, nici iubitori de bine nu ne sînt, ca să ne îndrepteze; ci mai vîrtos sînt răi şi ca un nimic le este lor a vătăma pe cei iubitori de fapte bune şi cinstitori de Dumnezeu.

Dar, pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, decît numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întîrziat, ci îndată ar fi lucrat răul, avînd spre aceasta voia, şi mai ales împotriva noastră. Deci, iată cum adunîndu-ne împotriva lor, grăim şi ştiu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stăpînire, pe nimeni din noi creştiniii nu ne-ar fi lăsat să trăiască; căci urîciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

Apoi şi aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dînşii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putinţă, n-ar fi venit cu mulţime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meşteşugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni şi a face ceea ce poate şi voieşte.

Mai ales, că tot cel ce are stăpînire, nu ucide cu nălucire, nici cu mulţime înfricoşează; ci îndată, precum voieşte, îşi arată stăpînirea; dar diavolii neputînd nimic, ca într-un circ se joacă, schimbîndu-şi chipurile, ca pe copii înfricoşîndu-ne prin nălucirea mulţimii şi prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăimare, ca nişte neputincioşi.

Îngerul cel adevărat, care s-a trimis de la Domnul asupra Asirienilor, nu avea trebuinţă de popoare şi de mulţime, nici de nălucirea cea din afară, nici de ciocănituri şi de sunete, ci întrebuinţînd puţină stăpînire, a ucis îndată 185 de mii. Dar diavolii nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a înfricoşa. Iar dacă cineva ar gîndi la Iov şi ar zice: „Pentru ce diavolul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?” Să cunoască iarăşi unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu cel ce i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov.

Căci el neputînd face nimic, l-a cerut pe Iov şi l-a luat. Încît şi de aceea este mai mult defăimat vrăjmaşul. Că, deşi voieşte, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerîndu-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios şi cum că nimic nu poate.

Şi nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, cînd nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpînire; căci el ruga pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicînd: Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci. Şi dacă nici asupra porcilor nu au stăpînire, apoi cu mult mai vîrtos nu domnesc peste oamenii cei făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Deci, de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe nişte neputincioşi şi nicidecum a ne teme de dînşii. Ci, cu cît mai vîrtos fac ei acestea, cu atît mai mult să ne întindem şi noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viaţa cea dreaptă şi credinţa în Dumnezeu.

Deci, ei se tem de postul sihaştrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blîndeţe, de linişte, de neiubirea de argint şi de neslăvirea deşartă, de milostenii, de nemîniere şi, ca urmare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei ce îi calcă pe dînşii; că ştiu ei darul cel dat credincioşilor asupra lor de la Mîntuitorul, Cel ce zice: Iată, v-am dat vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înaintea noastră despre fraţii care după multe zile vor să vie la noi; şi aceasta o fac ei, nu purtînd grijă de cei ce-i aud, ci ca să-i înduplece pe dînşii să creadă lor şi atunci de aici înainte avîndu-i supuşi, să-i piardă.

De aceea, nu se cade a lua-aminte la dînşii, ci şi cînd nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răsturna, căci nu avem trebuinţă de dînşii; şi ce minune este, dacă cei ce au trupuri mai subţiri decît oamenii şi pe cei ce au început a călători, ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergînd pe cal şi să alerge ca să spună mai înainte.

Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dînşii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decît numai singur Dumnezeu este cel care pe toate le cunoaşte mai înainte de facerea lor. Aceştia vestesc acelea pe care le văd, ca nişte furi, mai înainte alergînd la toţi, ca să spună cele ce se lucrează şi se grăiesc de noi; apoi ei însemnează că ne-am adunat şi că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecînd pe cel zăbavnic; şi ceea ce zic, astfel este.

Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare ţară, mai înainte de a şti să călătorească, nu ştiu de va călători; dar văzînd pe unul călătorind, aleargă mai înainte, şi mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui şi astfel se întîmplă de vine după cîteva zile.

Însă de multe ori cei ce călătoresc, întorcîndu-se înapoi, ei atunci au minţit. Astfel se întîmplă şi cînd vorbesc despre apa rîului Nil; căci cei ce au văzut că au fost ploi multe în părţile Etiopiei şi ştiu că dintr-acelea se face revărsarea rîului, mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă şi spun. Aceasta şi oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atît de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai mult decît cel ce rămăsese jos vedea mai înainte pe cel ce vine, şi el încă mai înainte alergînd, spunea mai înainte decît alţii cele ce încă nu se făcuseră; astfel şi aceştia (adică diavolii) zic, se ostenesc şi însemnează unele întîmplări numai ca să amăgească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei ce călătoresc, căci este cu putinţă lui Dumnezeu, atunci diavolii mint şi se amăgesc cei ce au luat-aminte la dînşii.

Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor şi astfel s-au rătăcit dînşii mai înainte de către diavol. Dar acum a încetat rătăcirea; căci a venit Domnul, Care cu toată viclenia lor, chiar şi pe diavoli i-a făcut deşerţi şi nelucrători; căci nimic nu cunosc de la ei înşişi, ci ca nişte furi, pe cele ce le văd la alţii, pe acelea le prihănesc şi mai ales sînt văzători ai faptelor, decît mai înainte cunoscători. De aceea, deşi uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dînşii. Pentru că şi doctorii, avînd iscusinţa bolilor, cînd ar vedea într-alţii aceeaşi boală, de multe ori din obişnuinţă mai înainte spun leacul. Încă şi cîrmacii şi lucrătorii de pămînt, iarăşi din obişnuinţă văzînd întocmirea aerului, mai înainte spun, că va fi o furtună ori aer liniştit şi pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare şi din obişnuinţă.

De aceea şi diavolii, dacă cîndva aceleaşi socotindu-le, le spun, pentru aceasta să nu se minuneze cineva de dînşii, nici să ia aminte la ei. Căci ce foloseşte celor ce-i aud ca să ştie de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sîrguinţă a cunoaşte unele ca acestea, deşi cu adevărat diavolul le cunoaşte, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun, nu este cu adevărat cunoştinţă.

Nimeni din noi nu se va judeca pentru că nu le-a ştiut, nici se fericeşte că le-a învăţat şi le-a cunoscut; ci într-acestea fiecare va avea judecată, dacă a păzit credinţa şi dacă a împlinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi şi a ne osteni, nu ca să cunoaştem mai înainte, ci, ca bine petrecînd, să placem lui Dumnezeu.

Şi trebuie a ne ruga nu să cunoaştem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoinţă, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul, spre biruinţă împotriva diavolului. Iar dacă vreodată este nevoie de a cunoaşte mai înainte, să ne curăţim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curăţit de toate păcatele, după fire poate să se facă văzător şi chiar mai multe şi mai departe să vadă decît diavolii; căci are pe Domnul în sine, care descoperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi şi puterile îngerilor stînd lîngă dînsul.

Deci, cînd vin la noi noaptea şi voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi sîntem îngeri”, să nu luaţi aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră şi vă vor ferici, să nu-i ascultaţi şi nicidecum să vă supuneţi lor. Mai vîrtos să vă pecetluiţi cu semnul cinstitei Cruci, pe voi şi casa voastră şi să vă rugaţi; atunci îi veţi vedea făcîndu-se nevăzuţi, căci se înfricoşează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mîntuitorul. Iar dacă şi mai cu obrăznicie vor sta, săltînd şi prefăcîndu-se cu nălucirile, să nu vă temeţi, nici să vă speriaţi, nici ca la nişte fiinţe bune să luaţi aminte la dînşii.

Pentru că venirea de faţă a celor buni şi a celor răi cu înlesnire şi cu putinţă este a o cunoaşte, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinţilor îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atît de cu linişte şi cu blîndeţe se face, încît se aduce bucurie, veselie şi îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dînşii, El este bucuria noastră şi a lui Dumnezeu Tatăl este puterea. Iar gîndurile sufletului rămîn netulburate şi neînvăluite, încît el făcîndu-se strălucit de ea, vede pe cei ce i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeieşti şi al celor ce au să fie într-însul.

Iar dacă, ca nişte oameni s-ar înfricoşa de vederea celor buni, care se arată, numaidecît iau frica de la dînşii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea şi îngerul care s-a arătat femeilor la Sfîntul Mormînt şi cel ce s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: Nu vă temeţi; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoştinţa venirii de faţă a celor buni.

Deci, în acest fel este arătarea sfinţilor. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet şi strigare, ca şi cînd s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiţi şi a unor tîlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea şi neorînduiala gîndurilor, mîhnire, urîciune către pustnici, trîndăvie, întristare, pomenirea rudeniilor şi frică de moarte; şi de aici pofta celor rele, împuţinarea de suflet către fapte bune şi nestatornicia obiceiurilor.

Deci, cînd cineva din voi va vedea aşa ceva, vă veţi teme; dacă însă frica se va lua de la voi şi în locul ei s-ar face bucurie negrăită şi voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gîndurilor şi celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăţie şi dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniţi şi vă rugaţi, căci bucuria şi liniştea sufletului arată sfinţenia celui ce vine de faţă. Aşa Avraam, cînd a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan cînd s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare şi sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoaşteţi că este năvălirea celor răi. Şi aceasta să vă fie vouă semn. Cînd sufletul unora s-ar teme, să ştiţi că este de faţă venirea vrăjmaşilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca acestora, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria şi Zaharia, şi Acela ce S-a arătat la mormînt femeilor; ci, mai cu seamă, cînd îi vor vedea temîndu-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoşeze, şi, de aceea, sărind asupra lor, îi batjocoresc, zicînd: „Închinaţi-vă nouă!”.

Iată, pe elini aşa i-au amăgit, că aşa s-au socotit de dînşii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să ne amăgim de diavol, căci El prin nişte năluciri ca acestea făcute înaintea Lui, l-a certat şi i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano; căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui Unuia vei sluji. Deci, vicleanul mai mult se defăimează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca diavolii de la noi auzind nişte glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, nici a ne înălţa pentru tămăduiri, nici să ne minunăm de cel ce scoate pe diavoli ori pe cel ce nu-i scoate să-l defăimăm; ci pustnicia fiecăruia s-o înveţe cineva şi ori s-o rîvnească şi s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mîntuitorului.

Pentru aceea El zicea ucenicilor: Nu vă bucuraţi că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în ceruri. A se scrie numele în ceruri, este mărturia faptei bune şi a vieţii voastre. A scoate pe diavoli este darul Mîntuitorului, Celui care l-a dat. Pentru aceea, celor ce nu în fapte bune, ci în semne se făleau şi ziceau: Doamne, au nu cu numele Tău am scos diavoli şi întru numele Tău am făcut multe puteri? Domnul le-a răspuns: Amin zic vouă, nu vă ştiu pe voi. Căci cunoaşte Domnul căile necredincioşilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul alegerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

Deci, voiam să tac şi nimic din cele pentru mine să nu zic şi să vă îndestulaţi numai cu acestea. Dar să nu socotiţi că acestea le zic în zadar, ci să credeţi că acestea le povestesc cu iscusinţă şi adevăr; pentru aceasta, deşi ca un om fără de minte m-am făcut, dar ştie Domnul Cel ce mă aude, curăţenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea şi sporirea voastră, spun vouă meşteşugirile diavolilor pe care le-am văzut.

De cîte ori m-au fericit pe mine diavolii şi eu i-am blestemat pe dînşii în numele Domnului? De cîte ori mi-au spus despre apa Nilului şi eu le-am zis: „Şi ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozindu-mă şi m-au înconjurat ca nişte ostaşi cu toată înarmarea şi cu cai; iar altă dată mi-au umplut casa de fiare şi de tîrîtoare şi eu cîntam: Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări; apoi prin rugăciune, aceia s-au răsturnat.

Au venit odată pe întuneric, avînd năluciri de lumină, şi-mi ziceau: „Am venit să-ţi aducem lumină, Antonie”. Iar eu închizîndu-mi ochii, mă rugam şi îndată s-a stins lumina necredincioşilor. După cîteva luni, au venit grăind şi cîntînd din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odată mînăstirea, iar eu mă rugam a rămîne nemişcat cu cugetul.

După aceasta, iarăşi venind, băteau din palme, fluierau şi jucau, iar eu mă rugam şi stăruiam cîntînd, ei îndată au început a plînge şi a se tîngui, ca şi cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel ce a surpat şi a risipit îndrăzneala şi nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat diavolul foarte înalt cu nălucire şi a îndrăznit a zice: „Eu sînt puterea lui Dumnezeu, eu sînt pronia; ce voieşti să-ţi dăruiesc ţie?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Şi mi se părea chiar că l-am bătut.

Deci, îndată cel atît de mare s-a făcut nevăzut, împreună cu toţi ai săi, pentru numele lui Hristos. Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, avînd cu sine năluciri de pîini, şi mă sfătuia, zicînd: „Mănîncă şi încetează multele osteneli; om eşti şi vei slăbi”. Iar eu, înţelegînd meşteşugul lui, m-am sculat să mă rog şi el, nesuferind, a pierit; apoi ca un fum a ieşit pe uşă, făcîndu-se nevăzut. De cîte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating şi să-l caut pe dînsul! Iar eu cîntam împotriva lui şi acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, şi eu ziceam: Nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos; şi după aceasta mai mult se risipeau unii după alţii. Şi eu nu eram acela ce i-am surpat pe ei, ci Domnul, Cela ce zice: Am văzut pe satana ca un fulger căzînd din cer.

Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am întipărit acestea în sine-mi ca să vă învăţaţi a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului şi ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, povestindu-vă, primiţi şi aceasta spre întemeiere şi neînfricoşare şi credeţi-mă că nu mint.

Odată a bătut oarecine în mînăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătîndu-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebîndu-l: „Cine eşti tu?” El răspunse: „Eu sînt, satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauţi aici?”. Zis-a acela: „Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu, zicîndu-i: „Pentru ce şi tu îi superi pe dînşii?” El a zis: „Nu sînt eu care îi supăr pe dînşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit pînă în sfîrşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar”.

Atunci, minunîndu-mă eu de darul Domnului, am zis către dînsul: „De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunînd adevărul, acum chiar nevrînd, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit”. Iar acela, auzind numele Mîntuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi sîntem datori a-l defăima şi pe dînsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu cîinii săi, are atîtea viclenii, iar noi învăţîndu-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gîndim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicînd: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gîndim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vîrtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mîntuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dînşii. Să gîndim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile.

Deci, dacă ne vor afla temîndu-ne şi tulburîndu-ne, îndată şi ei ca nişte tîlhari aflînd loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşîndu-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurîndu-ne şi gîndind ale Domnului, şi socotind că toate sînt în mîna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpînire asupra cuiva, atunci, văzînd ei sufletul întemeiat cu nişte gînduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzîndu-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dînsul; iar pe Iuda vînzătorul, aflîndu-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gîndim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decît gonind pe alţii. Căci ei sînt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptînd de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, cînd vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întîi: „Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?”.

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzînd cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: „Cine eşti şi de unde vii?”. Aşa întrebînd Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat”.

Acestea vorbind Antonie, toţi se bucurau. Şi într-unii creştea darul faptei bune, iar dintr-alţii ieşea împuţinarea la suflet şi părerea înceta. Deci, toţi se plecau a defăima bîntuirea cea diavolească, minunîndu-se de darul cel dat lui Antonie de la Domnul, spre desluşirea duhurilor.

Atunci în munţi erau multe mînăstiri, ca nişte corturi pline de cete dumnezeieşti: ale celor ce cîntau, ale celor ce citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie şi ale celor ce lucrau ca să facă milostenie; ale celor ce aveau dragoste şi împreună glăsuire între dînşii. Deci, se vedea cu adevărat ca o ţară, care de sine era împodobită cu cinstirea de Dumnezeu şi cu dreptatea. Căci nu era acolo cel ce nedreptăţea, sau cel nedreptăţit ori prihănit; ci mulţimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încît văzînd cineva mînăstirile şi o rînduială ca aceasta a monahilor, ar fi putut să zică: Cît sînt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale Israile, ca nişte văi umbroase, şi ca nişte raiuri, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul, şi ca nişte cedri lîngă ape.

Antonie, după obicei, ducîndu-se întru a sa mînăstire, îşi întindea nevoinţa şi pustnicia şi în fiecare zi suspina aducîndu-şi aminte de locaşurile cereşti; apoi, tot dorul său îl avea către dînsele, văzînd viaţa oamenilor în fiecare zi. Pentru că vrînd să mănînce şi să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale trupului, se ruşina, socotind sufletul cel nematerial.

De multe ori, vrînd a mînca împreună cu mulţi monahi şi aducîndu-şi aminte de hrana cea duhovnicească, se ducea departe de dînşii, socotind că ruşine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alţii mîncînd. Însă mînca pentru nevoia trupului, de multe ori încă şi cu fraţii, cucernicindu-se de aceştia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decît trupului.

Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puţină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lucrurile sufletului şi folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vîrtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mîntuitorul: Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mînca, nici cu trupul, cu ce vă veţi îmbrăca. Şi voi nu căutaţi ce veţi mînca sau ce veţi bea şi nu vă înălţaţi. Căci acestea toate le caută neamurile şi Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de toate acestea. Însă căutaţi mai întîi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunci pe vremea lui Maximin (305-313). Şi adunîndu-se sfinţii mărturisitori în Alexandria, lăsînd mînăstirea, le-a urmat şi el, zicînd: „Să ne ducem şi noi ca să ne nevoim, de vom fi chemaţi sau să privim pe cei ce se nevoiesc”. Deci, avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea mărturisitorilor şi în chinuri şi în temniţe, el avea multă sîrguinţă spre divan; adică îndemna către sîrguinţă pe ceilalţi chemaţi, care se nevoiau; iar pe cei ce mărturiseau, a-i primi şi a-i petrece pînă ce se vor săvîrşi.

Judecătorul văzînd netemerea lui şi a celor împreună cu dînsul, cum şi sîrguinţa către mărturisire, a poruncit ca nici unul din monahi să nu se arate în divan, nici să petreacă în cetate nicidecum. Deci, toţi ceilalţi au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atît de mult a ţinut în seamă porunca, încît chiar şi-a spălat haina pe deasupra şi a doua zi a stat la un loc înalt şi s-a arătat strălucit înaintea ighemonului. Toţi se minunau de aceasta, iar ighemonul văzîndu-l, pe cînd trecea cu rînduiala lui, că el sta fără frică, arătînd sîrguinţa creştinilor, căci se ruga să mărturi-sească şi el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scăpat de scopul lui, s-a mîhnit, căci n-a mărturisit şi el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru şi al altora, ca prin pustnicia pe care o învăţase din Scripturi să se facă multora dascăl; pentru că numai văzîndu-i petrecerea lui, mulţi se sîrguiau în a se face rîvnitori ai petrecerii sale.

Deci, slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dînşii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana şi fericitul Petru a mărturisit credinţă, Antonie s-a întors iarăşi la mînăstirea sa. Şi era acolo în fiecare zi, mărturisind cu ştiinţă şi nevoindu-se cu pătimirile credinţei, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă şi postea de-a pururea; iar îmbrăcămintea o avea pe dinăuntru de păr şi pe deasupra un cojoc pe care l-a păstrat pînă la sfîrşitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici picioarele n-a suferit a le băga în apă fără de nevoie; încă nici dezgolindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat, după ce s-a săvîrşit.

Liniştindu-se în chilia lui şi punîndu-şi în gînd ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească, a venit un oarecare condu-cător de ostaşi, cu numele Martinian şi a supărat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bîntuită de diavol; iar după ce a aşteptat mult, bătînd în uşă, şi i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătîndu-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sînt om şi eu ca şi tine; dacă crezi, roagă-te lui Dumnezeu şi fiica ta se va tămădui”.

Acela crezînd şi chemînd pe Hristos, s-a dus şi a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: Cereţi şi vi se va da. Apoi mulţi din cei ce pătimeau, nedeschizîndu-le uşa, şedeau afară din mînăstire, dar crezînd şi rugîndu-se, se vindecau de boli.

După ce s-a văzut supărat de mulţi care veneau la dînsul şi nelăsîndu-l a se duce după socoteala lui, precum voia, temîndu-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul, ori el să se mîndrească, ori altceva mai mult decît ceea ce este să socotească pentru dînsul, a chibzuit şi a pornit spre Tebaida de sus, la cei ce nu-l cunoşteau; şi luînd pîini de la fraţi, a şezut lîngă ţărmurile rîului, privind dacă ar trece vreun caiac, ca intrînd într-însul, să se ducă cu dînşii.

Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dînsul, zicîndu-i: „Antonie, unde te duci şi pentru ce?”. Iar el, netulburîndu-se şi aşteptînd ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns, zicînd: „Fiindcă oamenii nu mă lasă să mă liniştesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici şi mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dînsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă şi îndoită osteneală ai să primeşti; iar dacă voieşti să te linişteşti cu adevărat, du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sînt neştiutor de aceasta?”.

Atunci îndată i-au arătat-o nişte saracini, care voiau să călătorească în partea aceea şi, apropiindu-se de dînşii, Antonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceştia, ca fiind îndemnaţi dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osîrdie. Călătorind cu dînşii trei zile şi trei nopţi, au ajuns la un munte foarte înalt, avînd sub el apă limpede dulce şi foarte rece, cîmpii din afară şi puţini finici, neîngrijiţi.

Deci, Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit locul acela, că Acesta era Care îl însemnase şi care i-a grăit lîngă ţărmurile rîului; deci, la început primind pîini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dînsul; şi îndată a şi cunoscut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia văzînd sîrguinţa lui Antonie, treceau înadins totdeauna pe calea aceea şi bucurîndu-se, îi aduceau pîine; apoi avea şi puţină mîngîiere cu finicii aceia.

După acestea, înştiinţîndu-se fraţii de locul acela, aducîndu-şi aminte ca nişte fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzînd Antonie că din pricina pîinii se ostenesc unii pînă acolo la dînsul şi pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gîndit în sine şi a rugat pe unii, din cei care veneau la dînsul, să-i aducă o sapă şi puţin grîu.

Şi după ce i s-au adus acestea, înconjurînd pămîntul dimprejurul muntelui şi aflînd puţin loc potrivit, l-a lucrat; apoi, avînd cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a semănat grîul. Făcînd în fiecare an aceasta, îşi scotea pîinea de acolo, bucurîndu-se că nu face supărare nimănui pentru aceasta şi că în toate se păzeşte pe sine neîngreunător. După acestea, văzînd iarăşi pe unii venind la dînsul, a semănat şi puţine verdeţuri, ca cei ce veneau la dînsul să aibă puţină mîncare după osteneala acelui drum greu.

La început, fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura şi lucrarea de pămînt. Iar el apucînd cam în glumă pe una din fiare, a zis tuturor: „Pentru ce mă păgubiţi pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceţi-vă, şi de acum, în numele Domnului, să nu vă mai apropiaţi de cele de aici”. Deci dintr-acea vreme, ca şi cum temîndu-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea singur înăuntrul muntelui aceluia, îndeletnicindu-se în rugăciuni; iar fraţii, care îi slujeau lui, l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măsline, legume şi untdelemn, căci acum era bătrîn.

Deci, el petrecînd acolo, multe lupte a pătimit, potrivit cu cele scrise, nu împotriva sîngelui şi a trupului, ci a celor potrivnici. Căci acolo auzea gîlcevi, glasuri multe şi sunete ca nişte arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulţi îl vedeau pe el luptîndu-se şi rugîndu-se împotriva lor. Pe cei ce veneau la dînsul, îi îmbărbăta, însă el se nevoia plecîndu-şi genunchii şi rugîndu-se Domnului.

Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atîtea fiare, de cele cu patru picioare şi de tîrîtoare care erau acolo, nu se înfricoşa de sălbăticia lor; ci, cu adevărat, potrivit cu cele scrise, nădăjduia spre Domnul, avînd mintea neclintită şi neînvăluită. Dar diavolii fugeau şi fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dînsul.

Deci, diavolul, precum cîntă David, pîndea pe Antonie şi scrîşnea la el din dinţi, iar Antonie se ruga Mîntuitorului ca să-l păzească nevătămat de viclenia aceluia, şi de multa lui meşteşugire. Deci, priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, şi mai toate hienele care se aflau în pustia aceea, ieşind din cuiburile lor, l-au înconjurat, şi era singur în mijlocul lor. Căscînd gurile, fiecare îngrozindu-l a-l muşca, el pricepînd meşteşugul vrăjmaşului, a zis către ele: „Dacă aţi luat stăpînire asupra mea, sînt gata a fi mîncat de voi, iar dacă aţi fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviţi, ci duceţi-vă, căci eu sînt rob al lui Hristos”.

Acestea zicînd Antonie, acelea îndată au fugit, ca de un bici fiind gonite prin cuvîntul lui Antonie. Apoi după puţine zile, el lucrînd, căci voia să se ostenească, venind cineva la uşă, trăgea lucrurile pe care le da celor ce veneau la dînsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie sculîndu-se şi ieşind, a văzut o fiară care se asemăna omului pînă la coapse, iar pulpele şi picioarele avîndu-le asemenea asinului. Atunci Antonie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Sînt rob al lui Hristos. Dacă eşti trimis asupra mea, iată de faţă sînt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei au fugit, încît de iuţeala fugii a căzut şi a murit; iar moartea fiarei era căderea diavolilor, căci ei se sîrguiau a le face acestea toate, ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.

Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dînşii a-i cerceta după atîta multă vreme, cum şi locuinţele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dînsul şi aveau cu dînşii o cămilă, care le ducea pîinea şi apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea şi nu era deloc apă de băut, decît numai în muntele acela, în care se afla mînăstirea lui. Deci, sfîrşindu-li-se pe cale, şi arşiţa fiind prea cumplită, toţi erau să se primejduiască. Căci înconjurînd ei locurile şi neaflînd apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos şi pe cămilă au lăsat-o să se ducă, deznădăjduindu-se mult.

Bătrînul văzînd că toţi se primejduiesc, mîhnindu-se foarte mult, a suspinat şi despărţindu-se puţin de dînşii, şi-a plecat genunchii şi întinzînd mîinile la cer, s-a rugat şi îndată Domnul a făcut a ieşi apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bînd toţi, s-au înviorat şi umplînd burdufurile, au căutat cămila şi au găsit-o; căci se întîmplase de se legase funia de o piatră şi astfel era ţinută. Deci, prinzînd-o şi adăpînd-o, au pus pe ea burdufurile cu apă şi astfel au călătorit nevătămaţi.

Iar după ce au venit la mînăstirile cele din afară, toţi monahii văzîndu-l, ca pe un părinte îl sărutau. Şi el ca nişte merinde aducîndu-le din munte, îi ospăta cu cuvintele sale şi-i împărtăşea de folos sufletesc. Iarăşi atunci s-a făcut bucurie în munţi, rîvnă de sporire şi îndemînare prin credinţă între dînşii. Se bucura şi el văzînd sîrguinţa monahiilor, cum că şi soră-sa care îmbătrînise în feciorie şi ea era egumenă a altor fecioare.

După cîteva zile, iarăşi s-a întors în muntele său şi mulţi veneau la dînsul, iar alţii care pătimeau, au îndrăznit a merge la el. Deci, el către toţi monahii care veneau la dînsul, de această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi şi a se păzi de gînduri întinate şi de dezmierdări trupeşti, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu săturarea pîntecelui, ci a fugi de slava deşartă, a se ruga adeseori, a cînta psalmi înainte de culcare şi a învăţa pe de rost poruncile din dumnezeieştile Scripturi; apoi a pomeni faptele sfinţilor, ca urmînd rîvnei acestora să se pună la rînduială sufletul, aducîndu-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu. Şi mai ales îi sfătuia să cugete adeseori la graiul Apostolului: „Soarele să nu apună întru mînia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mînie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pîrască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osîndească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Pînă cînd va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dînd judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care sîntem lipsiţi, să ne sîrguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gîndurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gîndurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gîndim cele rele. Şi aşa închinîndu-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca”.

Acestea le poruncea Antonie celor ce veneau la dînsul; iar cu cei ce pătimeau, împreună pătimea şi împreună se ruga şi de multe ori îl ascultau pe dînsul. Dar nici fiind ascultat nu se fălea, nici neascultîndu-se nu cîrtea, ci de-a pururea mulţumea Domnului; pe cei ce pătimeau îi îndemna să fie îndelung răbdători şi să ştie că tămăduirea nu este a lui, nici a vreunuia din oameni, decît numai a lui Dumnezeu, Celui ce face cînd voieşte şi cîte voieşte. Deci, cei ce pătimeau primeau sfătuirea lui ca o tămăduire, iar cuvintele bătrînului deprinzîndu-le, se îndemnau a nu se împuţina cu sufletul, ci mai vîrtos răbdau îndelung; apoi cei tămăduiţi învăţau a mulţumi, nu lui Antonie, ci lui Dumnezeu.

Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, avînd boală grea, încît şi limba i se mîncase şi ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe Antonie ca să se roage pentru dînsul; iar el rugîndu-se, a zis lui Fronton: „Du-te şi te vei tămădui”. Iar el stăruind, rămase cîteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămînînd aici, nu te vei putea tămădui; ieşi de aici şi ducîndu-te în Egipt, vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezînd acela, a ieşit şi nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, şi s-a făcut omul sănătos, după cuvîntul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mîntuitorul.

Încă şi o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o patimă grea şi foarte urîtă. Era apoi şi la trup slăbănoagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinţii acesteia înştiinţîndu-se că oarecari monahi merg la Antonie, şi crezînd Domnului care a tămăduit pe aceea căreia îi curgea sînge, i-a rugat să meargă cu dînşii şi ei, împreună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinţii bolnavei au rămas cu copila mai jos de munte, la monahul Pafnutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la Antonie şi i-au povestit despre fecioară, cum i-a întîmpinat; apoi i-au povestit patima fecioarei şi cum a călătorit împreună cu dînşii.

Apoi l-au rugat ca să dea voie şi aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceţi-vă şi o veţi afla pe dînsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sînt, ci tămăduirea este a Mîntuitorului, Celui ce face în tot locul milă cu cei ce-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga şi mie mi-a arătat iubirea Sa de oameni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Şi s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieşind monahii, au văzut pe părinţi bucurîndu-se şi pe copilă sănătoasă.

Într-o vreme, doi fraţi oarecare venind la Antonie pentru sfat, şi lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar celălalt era aproape de moarte; deci, nemaiputînd călători, zăcea la pămînt, gata să moară.

Iar Antonie şezînd în munte, chemă pe doi monahi ce se întîmplaseră să fie acolo, şi-i ruga, zicîndu-le: „Luaţi un vas de lut cu apă şi alergaţi pe calea aceea ce vine dinspre Egipt, căci venind doi fraţi, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sîrguiţi; că aceasta mi s-a arătat mie, rugîndu-mă”.

Deci, mergînd monahii, l-au aflat pe unul zăcînd mort şi l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa şi l-au dus la bătrînul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va întreba: „Pentru ce mai înainte de a se săvîrşi fratele, nu a spus Antonie aceasta?” Unul ca acesta zicînd aşa, nu judecă drept, că nu era a lui Antonie judecata morţii, ci a lui Dumnezeu, Cel ce pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui Antonie numai aceasta îi era partea minunii, că, şezînd în munte, avea mintea către Dumnezeu, care i-a descoperit de departe cele viitoare.

Altă dată, şezînd el iarăşi în munte şi căutînd în sus, a văzut pe un oarecare ducîndu-se la cer şi multă bucurie aveau cei ce-l duceau. Apoi, minunîndu-se şi fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înştiinţeze, cine ar fi. Şi îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, monahul din muntele Nitriei, care ca sihastru a petrecut pînă la bătrîneţe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei pînă la muntele unde petrecea Antonie, era de 13 zile.

Deci cei ce erau cu Antonie, văzîndu-l minunîndu-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Şi au auzit că acum s-a săvîrşit Amun, pustnicul şi iubitul său, căci era cunoscut lui, pentru că adeseori venea acolo şi multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este şi acesta:

Odată, fiind trebuinţă a trece el rîul, ce se numeşte Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teodor, care era cu dînsul, să se depărteze de dînsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul, cînd vor trece apa. Apoi, dezbrăcîndu-se Teodor, se ruşina de sineşi, văzîndu-se gol. Deci, numaidecît fără veste a fost dus de partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind şi el bărbat cucernic, şi apropiindu-se de dînsul şi văzînd că l-a întrecut şi că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înştiinţeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voieşte să-i spună, îi cuprinse picioarele şi îi zise că nu-l va lăsa pînă ce nu îi va spune.

Deci, văzînd Amun sîrguinţa lui Teodor, mai ales şi pentru cuvîntul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut şi el ca nimănui să nu-i spună pînă la moarte. Si aşa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine şi dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei şi că nu este cu putinţă asemenea lucru la oameni, fără numai Domnului, şi celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.

După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar monahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moartea lui Amun, au însemnat ziua. Apoi, venind nişte fraţi de la muntele Nitriei, după 30 de zile, i-au întrebat şi au cunoscut că în aceeaşi zi şi în acelaşi ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducîndu-se la cer sufletul bătrînului. Deci, foarte mult s-au minunat şi aceştia şi aceia de curăţenia sufletului lui Antonie, cum într-atîta depărtare de cale de 13 zile fiind, îndată s-a înştiinţat şi a văzut sufletul lui suindu-se la cer.

Şi nu numai acesta, ci şi un oarecare comite, cu numele Arhelau, venind odată şi aflînd pe Antonie singur rugîndu-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară, cu numele Policratia, din Laodiceea, minunată şi de Hristos purtătoare; căci aceea pătimea de stomac şi de o coastă din nevoinţa cea aspră şi era cu totul slăbănoagă cu trupul. Deci, Antonie s-a rugat, iar comitele a însemnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Şi ducîndu-se în Laodiceea, a aflat pe fecioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hîrtia în care a scris vremea rugăciunii şi, înştiinţîndu-se, a arătat şi el îndată scrisoarea.

Toţi au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dînsa Domnul de dureri, cînd Antonie se ruga, înduplecînd bunătatea Mîntuitorului pentru dînsa. Încă şi pentru cei ce veneau la dînsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte; uneori încă şi cu o lună mai înainte, cum şi pricina pentru care veneau.

Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alţii pentru boale, iar alţii care se munceau de diavoli. Şi toţi nu socoteau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întorcea fiecare simţind folos. Deci, unele ca acestea zicîndu-le şi văzîndu-le, se ruga ca nimeni să nu se minuneze de el pentru aceasta, ci mai vîrtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă celor ce sîntem oameni neputincioşi, a-L cunoaşte după putere.

Într-o vreme, pogorîndu-se iarăşi la mînăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie şi să se roage împreună cu monahii; atunci el a simţit un miros foarte greu. Iar cei din corabie zicînd: „Este peşte ori pastramă stricată în corabie şi acestea poate miros greu”. El zicea că altă pricină este. Pe cînd el vorbea, un tînăr oarecare, care avînd diavol, intrase mai înainte şi se ascunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Domnului nostru Iisus Hristos, a ieşit. Şi omul s-a făcut sănătos, iar toţi cei ce erau în corabie au cunoscut că diavolul era reaua mirosire. Încă şi altul oarecare din cei străluciţi avînd diavol, a venit la dînsul; şi era diavolul acela atît de cumplit, încît cel îndrăcit nu cunoştea că venea către Antonie.

Cei ce l-au adus rugau pe Antonie să se roage pentru dînsul; iar lui Antonie făcîndu-i-se milă de tînăr, se ruga şi toată noaptea împreună cu dînsul a privegheat. Iar tînărul dimineaţa deodată sărind asupra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei ce l-au adus mîniindu-se asupra lui, certîndu-l şi bătîndu-l, Antonie a zis către dînşii: „Nu vă mîniaţi asupra tînărului, că nu este el cel ce face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certîndu-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul şi să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul şi i-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieşirii diavolului”. Acestea zicînd Antonie, îndată tînărul s-a făcut sănătos şi de aceea înţelepţindu-se, a cunoscut unde era, iar pe bătrînul îl săruta, mulţumind lui Dumnezeu.

Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul, cu un glas ne-au spus despre dînsul cei mai mulţi din monahi. Dar încă acestea nu sînt atît de minunate pe cît celelalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrînd el să mănînce, şi sculîndu-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simţit rănit cu mintea. Şi lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca şi cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăjmaşi cumpliţi, stînd în aer şi vrînd a-l opri ca să nu treacă. Iar cei ce-l conduceau, se luptau împotriva lor şi-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”.

Deci, vrînd ei să spună că a avut păcate din naşterea lui, cei ce-l duceau pe Antonie ziceau către vrăjmaşi: „Pe cele de la naşterea lui i le-a şters Domnul, iar de cînd s-a făcut monah şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-şi dea seama singur”. Atunci cei ce-l pîrau şi nu puteau să-l biruiască, i-au făcut neoprită calea.

Şi îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănînce şi a petrecut cealaltă parte a zilei şi toată noaptea suspinînd şi rugîndu-se. Căci se minuna văzînd că împotriva multora ne este nouă lupta, şi cu cîte osteneli are cineva să treacă văzduhul acesta. Şi spunea că aceasta este ceea ce zice Apostolul: Sîntem supăraţi de domnul stăpînirii văzduhului.

Căci întru aceasta vrăjmaşul are stăpînire pentru a se lupta şi a se ispiti, ca să oprească pe cei ce trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicînd: Luaţi toată înarmarea lui Dumnezeu, ca nimic rău în ea avînd pentru noi vrăjmaşul, să se ruşineze. Apoi aceasta învăţîndu-ne, ne aducem aminte de Apostolul care zice: Ori în trup nu ştiu ori afară de trup nu ştiu, Dumnezeu ştie. Pavel pînă la al treilea cer s-a răpit şi după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorît. Iar Antonie s-a văzut că a ajuns în aer şi s-a nevoit pînă s-a arătat liber. Avea încă şi acest dar: căci şezînd deosebit în munte, dacă vreodată nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvînt, aceasta făcîndu-se lui de la Pronie, i se descoperea. Deci fericitul era de Dumnezeu învăţat şi înţelepţit.

După acestea, făcînd el odată vorbire către cineva care venise la dînsul, despre petrecerea sufletului şi despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noaptea cea viitoare, l-a chemat de sus oarecine, zicînd: „Antonie, sculîndu-te, ieşi că ai să vezi ceva”. Deci, ieşind, căci ştia pe cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav şi înfricoşat stînd şi ajungînd pînă la nori; iar pe unii suindu-se ca nişte înarmaţi, şi pe acela întinzîndu-şi mîinile; pe unii oprindu-se de acela, iar pe alţii mai presus de dînsul zburînd şi fără de primejdie trecînd; de aceea, fără de grijă se suia. Şi pentru unii ca aceştia cel înfricoşat scrîşnea din dinţi, iar pentru cei ce se agăţau de dînsul, el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zicîndu-i: „Înţelege lucrul cel văzut”. Şi deschinzîndu-se mintea lui, a înţeles că cel înfricoşat este vrăjmaşul sufletelor, care pizmuieşte pe credincioşi; iar pe cei vinovaţi îi apuca şi îi oprea să treacă, dar pe cei ce nu s-au plecat lui, nu putea să-i ţină, ca pe unii care mai presus decît el se înălţau.

Aceasta după ce a văzut-o, ca şi cum întru pomenire aducînd-o şi mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fiecare zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în rugăciuni şi în sine se minuna fiind întrebat şi supărat de cei ce erau împreună cu dînsul; deci, era silit să le spună, ca un părinte, neputînd să ascundă învăţăturile de fiii săi, mai vîrtos fiindu-le şi povăţuitor, căci ştiinţa lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învăţînd că rodul pustniciei este bun şi vedeniile de multe ori se fac mîngîiere a ostenelilor.

El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit, cugetător, căci pe cei bisericeşti foarte mult îi cinstea şi tot clerul voia a fi cinstit mai mult decît sine. Înaintea episcopilor şi a preoţilor nu se ruşina a-şi pleca capul şi a se smeri; cum şi diaconilor, dacă cîndva ar fi venit la dînsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul sufletului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenie) lui, neruşinîndu-se a se învăţa şi el de la dînsul.

Căci de multe ori îi întreba şi ruga pe toţi care erau împreună cu dînsul, să asculte învăţătură de la dînsul, şi mărturisea că se foloseşte de orice cuvînt bun ar fi zis cineva. Faţa lui avea mult şi prea slăvit dar de la Mîntuitorul; căci dacă ar fi fost de faţă împreună cu mulţimea de monahi, şi dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cunoscut mai înainte, îndată acela, întrecînd pe ceilalţi, alerga la dînsul, ca şi cum de vederea lui era atras. Şi nu se deosebea cu înălţimea de ceilalţi, ci numai cu rînduiala obiceiurilor şi cu curăţia sufletului.

Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea şi simţirile cele din afară, încît după suflet avea veselă şi faţa; iar din mişcarea trupului simţea şi înţelegea aşezarea sufletului, după cum se scrie: Inima veselindu-se, faţa înfloreşte; iar fiind întru mîhnire, se posomorăşte. Aşa Iacob a cunoscut pe Laban, că cugetă vrăjmăşia şi a zis către femeile sale: Nu este faţa tatălui vostru ca ieri şi alaltăieri.

Tot aşa Samuil a cunoscut pe David, căci aducători de bucurie erau ochii săi şi dinţii ca laptele de albi; tot astfel şi Antonie se cunoştea. Căci niciodată nu se tulbura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mîhnea, fiind vesel cugetul lui. Încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s-a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu monahii sau cu alţi eretici nu a vorbit cîndva prieteneşte, decît numai cu gîndul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinu-ieşte sufletului.

Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s-o aibă. Odată, venind la dînsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetîndu-i şi cunoscînd că sînt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicînd că cuvintele lor sînt mai rele decît otrava şarpelui. Iar odată minţind arienii că tot aceleaşi le cugetă şi el, precum le cugetă şi ei, el s-a tulburat şi s-a mîniat asupra lor.

După acestea, fiind rugat şi de episcop şi de toţi fraţii, s-a pogorît din munte şi, intrînd în Alexandria i-a ocărît pe arieni, zicînd că eresul lor este cel mai de pe urmă şi că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Şi învăţa pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că s-a făcut din cele ce nu sînt, ci că este dea pururea vecuitor Cuvînt şi Înţelepciune a fiinţei Tatălui. Pentru care şi păgînesc lucru este a zice, că a fost vreme, cînd nu a fost; căci de-a pururea Cuvîntul a fost şi este împreună cu Tatăl.

De aceea, zicea el, să nu aveţi nici o împărtăşire cu prea răii-credincioşi arieni, că nu are nici o împărtăşire lumina cu întunericul. Voi, crezînd bine, sînteţi creştini, iar aceia numind „zidire” pe Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deosebesc de păgîni, slujind zidirii mai vîrtos decît lui Dumnezeu Ziditorul. Şi să credeţi că chiar toată zidirea se mînie asupra lor, căci pe Ziditorul şi Domnul tuturor, prin care toate s-au făcut, pe Acesta îl numără împreună cu făpturile”. Deci, toate popoarele se bucurau auzind pe un bărbat ca acesta anatematizînd eresul cel luptător de Hristos al arienilor.

Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, şi elinii şi chiar cei ce se numesc popi ai lor veneau la biserica creştinească, zicînd: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dumnezeu”. Căci toţi îl numeau astfel pe dînsul şi acolo pe mulţi i-a curăţit Domnul de diavoli printr-însul şi pe cei vătămaţi la minte i-a vindecat. Mulţi încă din elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrînul, crezînd că se vor folosi. Deci atîţia creştini s-au făcut în acele puţine zile, cît a zăbovit el acolo, cîţi ar fi văzut cineva într-un an făcîndu-se. Apoi unii din popor, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dînsul pe toţi păgînii; el netulburîndu-se, zicea, că aceştia nu sînt mai mult decît acei diavoli, cu care ne luptăm în munte.

Iar cînd a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl petreceam, şi cînd am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Aşteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se munceşte de diavol, aşteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc şi eu alergînd”. Bătrînul auzind şi fiind rugat de noi, a aşteptat.

Cînd s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar Antonie rugîndu-se şi pe Hristos numindu-L, a ieşit necuratul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei binecuvînta pe Dumnezeu şi toţi îi mulţumeau; şi el încă se bucura ducîndu-se la casa sa în munte. El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţînd carte, era om isteţ la minte şi priceput.

Deci, odată doi filozofi elini au venit la dînsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepînd pe oameni după chipurile lor, ieşind către dînşii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-aţi ostenit atîta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”. Iar ei zicînd că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis: „Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate.

Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sînt eu, că eu sînt creştin”. Iar ei minunîndu-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temîndu-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dînsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dînşii: „Voi ce ziceţi, ce este mai întîi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?” Ei răspundeau: „Că întîi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.

Acest răspuns spăimîntînd pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunîndu-se că vedeau atîta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrînit acolo, avînd obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi prietenos şi avea cuvîntul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încît nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sînt înţelepţi şi cerînd de la dînsul cuvînt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrînd s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertîndu-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor: „Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sînt plini de patimi.

Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mîntuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcîndu-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gîndite? Ori a asemăna în cele necuvîntătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu cîte patru picioare şi pe tîrîtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sînt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.

Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Cînd voi dintr-aceasta, adică din minte hotărînd pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu cîte patru picioare şi chiar în cele tîrîtoare se mută; pe cînd credinţa noastră zice că pentru mîntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi cînd despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bîntuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sînt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.

Vorbind de Cruce, aduceţi-vă aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre; citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mîntuirea oamenilor şi voi nu credeţi.

Dar spuneţi-ne şi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvîntători şi despre necuvîntarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, ziceţi că Persefona este pămînt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vîrtos decît Celui ce a zidit pe toate. Dacă – cum ziceţi – este bună zidirea, le socotiţi împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei, cea făcută de dînsul, şi pe a voievodului la ostaş. Dar ce răspundeţi la acestea? Ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.

Iar ei nedumerind-se şi întorcîndu-se încoace şi încolo, Antonie zîmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvintele cele doveditoare, şi, avînd acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întîi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobîndi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei? Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”

Ei au răspuns: „Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”. Antonie a zis: „Bine aţi zis că credinţa iese din aşezămîntul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sîrguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decît silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Şi cum că adevărat este cuvîntul, iată acum noi neînvăţîndu-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sînt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.

Voi făcînd silogisme şi sofisticind, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţînd credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele.

Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sînt descîntecele egiptenilor? Unde sînt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de cînd s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sînt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sînt prigoniţi. Totuşi mai mult ale noastre decît ale voastre înfloresc şi se înmulţesc; şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică.

Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, cînd a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau cînd întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Cînd s-a defăimat moartea? Negreşit, numai cînd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzînd pe mucenici defăimînd moartea pentru Hristos, sau văzînd pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.

Sînt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luînd din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sînt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dînsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducîndu-i în mijloc, a zis: „Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dînşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicînd acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimîntau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.

Iar Antonie a zis: „Ce vă minunaţi de aceasta, nu sîntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunîndu-se de acestea, s-au dus, sărutîndu-l şi mărturisind că s-au folosit de la dînsul. Deci, a ajuns pînă la împăraţi vestea despre Antonie. Căci înştiinţîndu-se de acestea Constantin Augustul (306-337), cum şi fiii lui, Constanţiu (337-361) şi Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dînsul. Dar nici scrisorile nu le ţinea în seamă dînsul, nici se bucura de trimiteri. Ci acelaşi era, precum fusese mai înainte de a-i scrie împăraţii. Şi după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe monahi şi a zis către dînşii: „Nu vă minunaţi că vă scrie împăratul, că este om şi el, ci mai cu seamă că Dumnezeu a scris Lege oamenilor şi prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci, voia să nu primească scrisorile spunînd: „Eu nu ştiu să scriu răspunsuri către nişte feţe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi şi zicînd că împăraţii sînt creştini şi nu se cuvine să fie defăimaţi, a poruncit să se citească scrisorile.

Apoi a scris şi răspunsuri, lăudîndu-i că ei cred şi se închină lui Hristos; deci, îi sfătuia cele către mîntuire şi să nu socotească a fi lucruri mari cele de faţă şi mai cu seamă a-şi aduce aminte de judecata ce va să fie. Şi să stie că numai Hristos este Împărat adevărat şi veşnic. Apoi îi ruga pe dînşii să fie iubitori de oameni şi să aibă grijă de dreptate şi de săraci. Iar împăraţii, primindu-i răspunsurile, se bucurară.

El era iubit de toţi şi toţi se rugau să-l aibă pe dînsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăşi în muntele cel dinăuntru, ţinîndu-se de pustnicia şi nevoinţa cea obişnuită; şi de multe ori şezînd împreună cu cei ce veneau la dînsul, avea vedenii, precum în profeţia lui Daniil este scris: apoi şi după un ceas vorbea tot aceleaşi cu fraţii cei ce erau cu dînsul. Iar ei îl cunoşteau pe dînsul că avusese vedenii. Pentru că şi cele ce se întîmplau în Egipt, de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Serapion episcopul, care vedea pe Antonie, îndeletnicindu-se în vedenie.

Deci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după cîtva timp, întorcîndu-se către cei ce erau împreună cu dînsul şi cutremurîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecîndu-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrînul plîngînd. Înfricoşîndu-se cei ce erau cu dînsul, îl rugau să le arate cele văzute de dînsul, supărîndu-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dînşii: „O! fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”. Iar ei, iarăşi rugîndu-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimînd, a zis: „O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necu-vîntătoare.

Am văzut Sfînta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stînd catîri pretutindeni, dînd cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvîrlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rînduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicînd: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrînul şi după doi ani s-a şi întîmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, cînd şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mîini păgîneşti; cînd şi pe păgînii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dînşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau.

Atunci toţi am cunoscut că azvîrliturile de picioare ale catîrilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mîngîiat pe cei ce erau cu dînsul, zicîndu-le: „Nu vă mîhniţi, fiilor, că precum s-a mîniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgînătatea ducîndu-se şi ascunzîndu-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvîntarea catîrilor”.

Deci acestea sînt lucrurile, minunile şi vederile lui Antonie; şi se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atîtea minuni, a Mîntuitorului este făgăduinţa care zice: Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta „Mută-te de aici”, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă vouă, şi iarăşi: Amin, amin zic vouă, dacă veţi cere ceva de la Tatăl în numele Meu se va da. Apoi El este Cel ce a zis ucenicilor Săi şi tuturor celor ce cred într-Însul: Pe cei bolnavi vindecaţi-i, pe diavoli scoateţi-i, în dar aţi luat, în dar să daţi.

Deci Antonie, a tămăduit pe cei bolnavi, nu poruncind, ci rugîndu-se şi amintind numele Domnului, încît tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea ci Domnul, Care prin Antonie se milostivea şi tămăduia pe cei ce pătimeau. A lui era numai rugăciunea, pustnicia şi nevoinţa, pentru care şezînd în munte, se bucura prin vedeniile cele dumnezeieşti, dar se mîhnea fiind supărat şi tras afară în muntele cel de jos.

Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putinţă să se suie ei acolo, pentru că le urmau mulţi din cei ce se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceştia. Ei însă trimiteau pe cei ce erau vinovaţi, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pătimind necazuri şi văzîndu-i pe dînşii tînguindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Şi nu era nefolositoare osteneala şi supărarea lui, că venirea lui se făcea multora spre folos şi facere de bine; căci şi judecătorilor le folosea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decît toate, să se teamă de Dumnezeu şi să ştie că, cu ce judecată vor judeca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea iubea vieţuirea din munte mai mult decît toate acestea.

Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei ce aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se pogoare; apoi venind şi vorbind de ajuns cele despre mîntuire, el zicea că nu poate să întîrzie cu dînşii, spunîndu-le: „Precum peştii stînd pe pămînt uscat mor, aşa şi monahii stînd împreună cu voi şi petrecînd, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum porneşte peştele spre mare, aşa şi noi spre munte, ca nu cumva, stînd să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dînsul şi încă multe altele, apoi minunîndu-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dumnezeu, că de unde are atîta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”

Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), prigonea pe creştini pentru iubirea ce avea faţă de arienii cei cu nume rău. Şi era atît de crud, încît bătea şi pe fecioare şi pe monahi îi dezgolea şi îi chinuia; Antonie, auzind acestea, a trimis la dînsul o scrisoare, care avea cuprinsul acesta: „Văd o urgie venind asupra ta; încetează de a prigoni pe creştini, ca nu cumva să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.

Valens primind scrisoarea şi citind-o, a rîs şi scuipînd-o, a lepădat-o jos, iar pe cei ce a adus-o i-a ocărît, poruncindu-le să vestească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijeşti de monahi, te voi izgoni acum şi pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile şi l-a ajuns urgia, că în întîia latură a Alexandriei, care se numeşte Hereia, a ieşit însuşi Valens şi Nestorie, eparhul Egiptului, amîndoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens şi mai blînzi decît toţi cei ce se hrăneau la dînsul; deci, neajungînd ei la locul pomenit, au început a se juca caii unul cu altul, după cum erau obişnuiţi şi numaidecît cel mai blînd, pe care era Nestorie, apucînd cu gura pe Valens şi dîndu-l jos de pe calul lui, a căzut peste el şi cu dinţii i-a zdrobit coapsele, încît cînd a fost adus în cetate, după trei zile a murit.

Atunci, toţi s-au minunat, că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci, aşa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dînsul atît îi sfătuia, încît uita îndată a judeca şi fericea pe cei ce se leapădă şi se depărtează de viaţa aceasta şi de grijile lumeşti. Astfel, pe cei nedreptăţiţi îi părtinea, încît socotea că nu alţii ci el însuşi era cel ce pătimea. Deci, el era de folos tuturor, încît mulţi din ostaşi şi din cei ce aveau averi multe, se lepădau de greutăţile vieţii şi se făceau monahi.

Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci, cine se ducea mîhnit la dînsul şi nu se întorcea bucurîndu-se? Cine venea la dînsul plîngînd pe cei morţi şi nu părăsea îndată plînsul? Cine venea mîniat şi nu se schimba îndată în prietenie şi iubire? Care sărac necăjit alerga la dînsul şi, văzîndu-l, nu defăima îndată bogăţia? Care monah, împuţinîndu-se cu sufletul şi alergînd la dînsul, nu se făcea cu mult mai tare şi mai sîrguitor? Care tînăr venind în munte şi privind la Antonie, nu se lepăda îndată de desmierdări şi nu iubea înţelepciunea? Cine venea la dînsul ispitit de diavoli şi nu se izbăvea? Cine era supărat de gînduri şi nu se alina cu cugetul? Iscusirea aceasta a lui Antonie era mare, că, după cum am zis mai înainte, avea darul desluşirii duhurilor, cunoştea mişcările lor, şi după sîrguinţa şi pornirea pe care o avea cineva, îl cunoştea pe dînsul.

Nu numai că nu-l batjocoreau, ci şi pe cei supăraţi de ei prin gînduri, îi învăţa cum să poată răsturna bîntuielile acelora, povestindu-ne neputinţele şi vicleniile diavolilor. Deci, fiecare ca şi cum s-ar fi pregătit la luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului şi a slugilor lui. Iar fecioarele care aveau logodnici, văzînd pe Antonie, pe acea parte de rîu, rămîneau fecioare lui Hristos. Apoi venea la dînsul şi de prin părţile din afară, iar aceştia împreună cu toţi, folosindu-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toţi rămînînd sărmani de părintele lor, se mîngîiau prin pomenirea lui, ştiind sfătuirile şi dojenile lui. Iar în ce fel a fost sfîrşitul vieţii lui, cu cuviinţă este şi mie a rosti şi vouă celor ce doriţi a auzi, că şi acest lucru al lui s-a făcut iubit.

După obiceiul său cerceta pe monahii din muntele de jos şi, înştiinţîndu-se prin descoperire dumnezeiască despre sfîrşitul său, a grăit fraţilor: „Aceasta este cercetarea cea mai de pe urmă făcută de mine vouă şi mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăşi în viaţa aceasta. Că vremea a sosit ca să mă dezleg de aici, că sînt de aproape o sută şi cinci ani”. Deci, auzind ei acestea, plîngeau, îmbrăţişau şi sărutau pe bătrîn. Iar el bucurîndu-se, ca şi cum dintr-o ţară străină ar merge la cetatea sa, le vorbea şi le poruncea: „Să nu vă leneviţi întru osteneală, nici să vă necăjiţi întru pustnicie, ci să trăiţi ca şi cum în fiecare zi aţi fi gata de moarte; apoi să vă sîrguiţi, după cum am zis mai înainte, a păzi sufletul de gîndurile cele întinate; să aveţi rîvnă către sfinţi şi să nu vă apropiaţi de schismaticii meleţieni; ştiţi viclenia, răutatea şi voinţa lor cea rea. Nici să aveţi vreun prieteşug cu arienii, că şi păgînătatea acestora tuturor este arătată. Nici căutînd la judecătorii cei ce părtinesc lor să vă tulburaţi, că va înceta nălucirea lor cea stricăcioasă în puţină vreme. Deci, păziţi-vă curaţi şi mai cu seamă de aceştia păziţi predania părinţilor şi prin urmare credinţa cea dreaptă, întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi aţi învăţat-o, şi de la mine v-aţi adus aminte”.

Dar fraţii silindu-l să rămînă la dînşii şi acolo să se săvîrşească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obiceiul ca trupurile bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, mai ales ale sfinţilor mucenici, a le învălui şi înfăşura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pămînt, ci a le pune pe paturi şi a le păstra înăuntru la dînşii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei răposaţi. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta şi pe episcopi, să poruncească poporului, aşijderea şi pe femei le sfătuia, zicînd: „Lucrul acesta nu este legiuit, ci cu totul necuvios; pentru că şi trupurile patriarhilor, ale proorocilor pînă acum se păzesc în morminte; şi încă şi trupul Domnului în mormînt s-a pus şi, punînd piatră peste uşa mormîntului, l-a ascuns pînă cînd a înviat a treia zi”. Şi acestea zicîndu-le, le spuse că păcătuiesc cei ce după moarte nu ascund trupurile celor ce se săvîrşesc; chiar de ar fi şi sfînt; căci ce este mai mare şi mai sfînt ca trupul Domnului şi care totuşi s-a pus în mormînt?

Deci mulţi ascultîndu-l, puneau trupurile sub pămînt şi mulţumeau Domnului, căci bine au fost învăţaţi de dînsul. Aceasta cunoscînd-o şi temîndu-se ca nu cumva să nu facă şi cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieşi, sfătuind şi învăţînd cele cuviincioase pe monahii cei din muntele acela. Şi suindu-se în muntele unde se obişnuise a petrece, după puţină vreme, s-a îmbolnăvit. Chemînd pe cei doi monahi, care fuseseră împreună cu el cincisprezece ani, nevoindu-se şi slujindu-i la bătrîneţe, ale căror nume erau Macarie şi Plotin, a zis către dînşii:

„Eu, o! fiilor, precum este scris, mă duc pe calea părinţilor, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche să nu o pierdeţi, ci ca şi cum aţi face început de pustnicie, aşa sîrguiţi-vă să păziţi osîrdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bîntuiesc, ştiţi cum sînt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dînşii, ci mai vîrtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luînd-aminte şi pomenind sfătuirile pe care le-aţi auzit de la mine. Nici o împărtăşire să nu aveţi cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, că ştiţi că şi eu mă abăteam şi mă feream de aceştia pentru eresul lor cel de Hristos urîtor şi rău credincios; ci sîrguiţi-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întîi cu Domnul, apoi cu sfinţii; ca astfel după moarte, întru veşnicele locaşuri, ca pe nişte prieteni cunoscuţi să vă primească şi sfinţii pe voi. Acestea gîndiţi-le, acestea cugetaţi-le şi de aveţi vreo purtare de grijă pentru mine, mă veţi avea ca pe un părinte al vostru; dar să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.

Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pămînt ascundeţi-l. Apoi să păziţi taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mîntuitorul. Împărţiţi hainele mele şi daţi lui Atanasie episcopul un cojoc şi haina pe care o aşterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Celălalt cojoc daţi-l lui Serapion, episcopul; voi ţineţi haina cea de păr, şi mîntuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi”.

După ce zise acestea şi aceia l-au sărutat, ca pe nişte prieteni au văzut îngerii care veniră la dînsul şi, bucurîndu-se de dînşii, el şi-a întins picioarele şi zăcînd cu faţa în sus, se arăta vesel; după aceea şi-a dat sufletul, şi s-a dus la Sfinţii Părinţi. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, înfăşurîndu-l şi îngropîndu-l, au ascuns trupul lui sub pămînt. Şi nimeni nu ştie pînă acum unde este ascuns, afară de cei doi ucenici ai lui. Deci, luînd ei cojocul fericitului Antonie şi haina cea purtată de dînsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci, văzîndu-le cineva, ca pe însuşi Antonie le vedea. Apoi îmbrăcîndu-se cu ele, ca şi sfătuirile lui le purtau cu bucurie.

Acesta este începutul pustniciei şi al nevoinţelor lui Antonie, acesta este şi sfîrşitul vieţii lui trupeşti. Acestea sînt încă mici pe lîngă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteţi socoti şi voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinereţe pînă la atîta vîrstă, mereu păzindu-şi sîrguinţa pustniciei şi a nevoinţei.

El nici de bătrîneţe nu se biruia, ca să mănînce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu şi-a schimbat chipul îmbrăcămintei sau măcar să-şi spele picioarele cu apă. Şi cu toate acestea, cu trupul său a rămas nevătămat. Pentru că ochii îi avea nevătămaţi şi întregi, văzînd bine şi din dinţi niciunul nu i-a căzut, decît numai unii s-au tocit pînă la gingii pentru multa vîrstă; apoi cu picioarele şi cu mîinile a rămas sănătos; şi pe scurt zicînd, se arăta mai bine şi mai sîrguitor decît toţi cei ce întrebuinţau multe feluri de hrană şi multe feluri de haine. Deci, pretutindeni era vestit şi de toţi era lăudat, şi încă dorit de cei ce nu-l văzuseră.

Acesta este semnul faptei bune şi al sufletului său iubitor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din înţelepciunea cea din afară, nici pentru oarecare meşteşug, ci pentru singură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns şi şedea în munţi. Cine dar, dacă nu Dumnezeu, a fost Acela ce pretutindeni face cunoscuţi pe oamenii Săi şi care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deşi ei pe ascuns şi în taină lucrează fapte bune, deşi ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe nişte luminători îi arată tuturor. Ca astfel cei ce aud să cunoască că este cu putinţă a se împlini poruncile lui Dumnezeu şi a avea rîvnă către fapta cea bună.

Deci, citiţi-le acestea şi celorlalţi fraţi, ca să înveţe cum trebuie să fie viaţa monahilor şi să se încredinţeze că Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos va proslăvi pe cei ce-L proslăvesc, şi pe cei ce slujesc Lui pînă la sfîrşit; apoi nu numai întru Împărăţia cerului îi duce, ci şi aici fiind ascunşi şi sîrguindu-se a se lepăda şi de cele dintr-însa, îi face arătaţi şi vestiţi, atît pentru fapta bună a lor, cum şi pentru folosul tuturor celorlalţi.

Iar dacă va fi trebuinţă chiar şi păgînilor citiţi-le, că măcar aşa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, – care este Fiul lui Dumnezeu, ci şi cei ce-i slujesc Lui curat şi adevărat şi cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sînt zei; deci pe aceştia creştinii îi vădesc, că nu numai că nu sînt zei, dar îi gonesc, ca pe cei ce sînt amăgitori şi stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru, i se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

ÎNSEMNARE

Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva din cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dînsul: „Cum rabzi, o! părinte, fiind lipsit de mîngîierea cea din cărţi?” Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o! filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, cînd voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dînsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, ce se numea smeritul, l-a primit şi la calea mîntuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculîndu-se la rugăciune şi iarăşi lucrînd şi iarăşi rugîndu-se. Cum a văzut pe diavolul întinzîndu-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunînd că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfîrşit şi în această povestire se află despre dînsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dînsul, vrînd să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:

Marele între părinţii cei desăvîrşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecînd prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dînşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dînşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atît de mare şi înalt era întru fapte bune, încît dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducîndu-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

Deci, s-a întîmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicînd între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dînsul; pentru că venise bătrînul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvîrşită şi se întărise cu Sfîntul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva din noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?” Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrînul care nu se teme de noi şi de la dînsul să mă încredinţez de aceasta?”.

Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrînul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei cîştiga dorirea”. Atunci, mergînd Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plînge şi a se tîngui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrînd să arate, cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei ce aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dînd chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce -, a tăinuit aceasta o vreme de bătrînul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dînsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plîngi aşa, tînguindu-te din inimă, omule, sfărîmîndu-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.

Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sînt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrînul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?” Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrînul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

Ducîndu-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrînul cuvioasele sale mîini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcîndu-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stînd înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpînire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrînul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”

Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, cînd vine la El, chiar cînd acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, cînd va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: „Vezi că iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El”.

Iar cînd te va întreba: „Care sînt cele poruncite de El?”, să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu:

„Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzîndu-te cu mîndria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă?

Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvîrşeşti trei ani stînd la un loc, şi întorcîndu-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche”. Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sînt înşelăciunea cea întunecată”; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gînd smerit, atunci vei fi primit în rînduiala ta cea dintîi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu”.

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mîntuire”. Aceasta zicînd îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tîngui, ca şi cum plîngea în chip de om, şi, venind la bătrînul, s-a înclinat. Bătrînul dintîi nu l-a văzut, ci în mintea sa îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

Apoi sfîntul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpînul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sînt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Bătrînul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigînd ziua şi noaptea: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine răutatea cea veche”; zicînd aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată”. Şi cînd le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

Iar Zerefer îndată lepădînd acel înşelător chip al pocăinţei, a rîs tare şi a zis bătrînului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, urîciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu pînă acum sînt minunat întru isprăvi şi toţi temîndu-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc urîciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpînesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sînt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrîn, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

Acestea zicînd şi strigînd, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrînul, sculîndu-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: „Cu adevărat ai zis Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sîrguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpînului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cît mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sîngele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decît diavolii în veci te vei chinui în gheena; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decît numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfîrşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osîndi cu dînsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfîrşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o! de cîte bunătăţi te vei îndulci după sfîrşit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă tuturor, a le dobîndi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Alcătuită de Sfîntul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, în limba greacă

27
dec.
14

VIAŢA SFÂNTULUI ARHIDIACON ŞTEFAN, ÎNTÂIUL-MUCENIC

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Ştefan Întâiul-mucenic a fost unul din primii convertiţi creştini dintre evreii greci, unul din primii şapte diaconi hirotoniţi de Apostoli şi primul mucenic al Bisericii Ortodoxe. Este grabnic ajutător în judecarea proceselor nedrepte

Biserica pomeneşte mucenicia Sfântului Ştefan în data de 27 decembrie şi mutarea moaştelor lui în data de 2 august, dar şi în 15 iunie odată cu Sfinţii Fortunat şi Ahaic.

Martiriul sau a avut loc în valea lui Iosafat. Pe locul uciderii Sfântului Ştefan vor fi judecate neamurile. Pe locurile acelea vor sta Maica Domnului de-a dreapta şi Sfântul Prooroc Ioan Botezatorul de-a stânga Fiului lui Dumnezeu.

Viaţa

Ştefan a fost de neam iudeu şi se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel.

Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă.

El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriaza cu devărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor.

Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi „le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor”.(Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La propunerea Sfinţilor Apostoli, Sfântul Ştefan arhidiacon, a fost ales în fruntea celor şapte diaconi a fost ales adică primul dintre diaconi. „Ştefan” în greceşte înseamnă cunună.

La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului – înaltul tribunal iudeu de judecată – spre a fi judecat.

Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca – martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: „cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”.

Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. „Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri ? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Mucenicia

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat câ au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor… Să piară!… Să piară!

Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul.

Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.

Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste „mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului (Luca XXIII, 34) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.

În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.” (Faptele Apostolilor VII, 59-60)

Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: „Părinte Sfinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac.”

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în „vas curat şi cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel.

Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: „O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre – căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic.”

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.

Moaştele

Tradiţia spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca să fie mâncat de animale, însă acestea nu s-au atins de el. În a doua noapte, Gamaliel – învăţător al Legii pentru Apostolul Pavel şi Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret şi au dus trupul pe proprietatea lor din Cafarganda unde l-au îngropat. De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel şi cu Gamaliel însuşi după adormirea sa.

După mulţi ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ştefan s-a pierdut, până în luna decembrie a anului 415, când Gamaliel i-a apărut de trei ori părintelui Lucian (Luchian), preot în Cafarganda si i-a arătat locul de îngropare şi toate cele legate de acesta. Astfel se descopera moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarh ca să dezgroape sfinţii din mormintele lor de unde o mireasmă puternică şi dulce umplea peştera.

Moaştele Sfântului Ştefan au fost duse de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion. Mulţi bolnavi au fost vindecaţi de moaştele lui. Celelalte trei moaşte au fost puse într-o biserică dintr-o peşteră din partea de sus a unui deal.

După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost împărţite şi au ajuns în diverse locuri. Astfel, capul Sfântului Arhidiacon Ştefan a fost dus la Soissons în Picardia (Franţa), iar picioarele sale la Veneţia. Braţul drept al Sfântului Arhidiacon Ştefan se păstrează în Rusia, la Serghiev Posad, în Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, în anul 1345. De asemenea, moaşte ale Sfântului Ştefan se păstrează în bazilica „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma, în Italia.

Cândva în timpul domniei Împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), moaştele sale au fost mutate la Constantinopol. Evenimentul este sărbătorit de către Biserica Ortodoxă la data de 2 august.

În anul 460, împărăteasa Eudochia a ridicat o splendidă bazilică în afara Porţii Damasc a Ierusalimului, locul unde, potrivit tradiţiei, Sfântul Ştefan suferise martiriul.

În anul 614, sub conducerea lui Khosroes II, perşii au invadat Palestina şi au distrus toate bisericile, mai puţin pe aceea a Naşterii Domnului. Astfel s-a pierdut urma bazilicilor închinate Sfântului Ştefan.

Săpăturile şi cercetarile arheologice desfăşurate între anii 1883-1885 în apropierea Ierusalimului au scos la iveală o biserică de mărime considerabilă, despre care se crede că ar fi bazilica închinată Sfântului Ştefan de către Împărăteasa Eudochia. În anul 1916, călugarii catolici salesieni au identificat locul mormântului Sfântului Ştefan, anticul Kefar-Gamala, cu localitatea Bet Gemal din Ţara Sfântă, situată la distanţă de 30 de km de Ierusalim, loc unde ei au ridicat şi o biserică. În 1999, Părintele Andrzej Strus, salesian polonez, a descoperit în apropierea noii biserici, la Khirbet Jiljil, un monument care a fost identificat de către unii cercetatori (Fr. Puech, La Revue Biblique, CXIII/1 (2006), pp. 100-126) cu mormântul Sfântului Ştefan.

Imnografie

La 27 decembrie:
Tropar (glasul al 4-lea):
Cu nevoinţă bună te-ai nevoit, întâiule mucenice al lui Hristos şi apostole şi păgânătatea tiranilor ai vădit, căci cu pietre fiind ucis de mâinile celor fără de lege, cunună ai luat din dreapta cea de sus şi către Dumnezeu ai glăsuit, strigând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.

Condac (glasul al 8-lea):
Stăpânul nostru ieri a venit la noi cu trup, iară astăzi sluga Lui a ieşit cu totul din trup; ieri Împăratul nostru S-a născut cu trup, astăzi sluga cu pietre este ucisă; că pentru Dânsul se şi sfârşeşte întâiul mucenic și dumnezeiescul Ştefan.

La 2 august:
Tropar (glasul al 4-lea):
Cu împărătească cunună a fost încununat creştetul tău, din chinurile cele pe care le-ai răbdat pentru Hristos Dumnezeu, întâi-pătimitorule între mucenici. Că tu, mustrând nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L pentru sufletele noastre.

Condac (glasul al 8-lea):
Întâi tu ai fost semănat pe pământ de cerescul Lucrător de pământ, prealăudate. Cel dintâi tu pe pământ ţi-ai vărsat sângele pentru Hristos, fericite. Cel dintâi tu cunună de biruinţă de Dânsul ai fost încununat în ceruri, începătorule al pătimitorilor, purtătorule de cunună, cel ce mai înainte decât mucenicii ai pătimit.

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 149, 153, 194), arată că Sf. Apostol, Întâiul-mucenic şi Arhidiacon Ştefan trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr, fără barbă, ţinând în mână un sul înfăşurat, însemnul propovăduirii sale apostolice, sau purtând veşmintele diaconeşti. Iar mucenicia lui se reprezintă astfel: în centru, Sfântul Mucenic Ştefan este bătut şi omorât cu pietre, iar Apostolul Pavel este reprezentat tânăr, fără barbă, cu capul acoperit de o glugă, stând deoparte şi păzind hainele ucigaşilor.

Credincioşii bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul Ştefan cu aceste cuvinte: „Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Hristos, ca să ne învrednicească curăţirii de păcate şi împărăţiei cerurilor.” Amin.

 

20
dec.
14

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei

Sfantul Ignatie Teoforul (35-107) – se crede ca a fost sirian de origine si ca, inainte de convertirea sa la crestinism, ar fi fost pagan si mare persecutor al crestinilor. Potrivit traditiei, Ignatie a fost episcop de Antiohia, al doilea sau al treilea in succesiune la scaunul episcopal daca, asa cum sustin Eusebiu, Origen si Ieronim, Sf. Ap. Petru a fost primul episcop la Antiohia, Evodiu fiind al doilea. De la Eusebiu mai aflam ca Ignatie a suferit moarte martirica la Roma, in timpul domniei imparatului Traian (98-117). Ignatie a fost arestat, impreuna cu alti crestini, in timpul persecutiei din Antiohia si pedepsit cu moartea prin aruncare la fiare in amfiteatrul de la Roma. Astfel, el a fost transportat la Roma, insotit de o garda de 10 soldati, pe care el insusi ii numeste „leoparzi”. In drum spre Roma s-a oprit la Smirna, unde a fost primit de Sf. Policarp si s-a intalnit cu o seama de reprezentanti ai Bisericilor crestine din Efes, Magnesia si Tralle. Acestor Biserici, el le adreseaza cate o epistola.

Traian, luând sceptrul împărăţiei romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfântul Ignatie, cel cu numele şi cu lucrul purtător de Dumnezeu, care a primit scaunul după Sfântul Evod şi care a fost după Sfântul Clit sau Climent, cel dintâi episcop al Romei.

    Se povesteşte despre acest sfânt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea când era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia într-acea vreme cu oamenii pe pământ şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu, atunci şi părinţii acestui prunc, stând acolo aproape în popor şi ascultând cuvintele cele dumnezeieşti din gura Mântuitorului şi având cu dânşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dânşii şi, chemând la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzându-l, l-a luat pe mâini zicând: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi că pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte.

    Pentru aceasta s-a numit Sfântul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mâinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că şi el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.

    Sfântul Ignatie_a fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli s-a aşezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întâi numele de creştin. Luând el ocârmuirea Bisericii, cu multe osteneli şi sudori semăna propovăduirea bunei-credinţe, arătând întru totul râvna apostolească.

    Acest sfânt ierarh a aşezat în biserică să se cânte dumnezeieştile cântări în două cete, asemănându-le cetelor îngereşti. Fiind el întru vedenie şi învrednicindu-se de vederea dumnezeieştii descoperiri, a văzut cetele îngereşti cântând astfel. Adică atunci când cântă o ceată, cealaltă tăcea, iar când cântă cealaltă, cea dintâi ascultă. După ce săvârşea aceea cântarea sa, începea cealaltă şi aşa neîncetat preamăreau pe Preasfânta Treime. Văzând aceasta Sfântul Ignatie întru descoperire, a pus orânduiala aceasta, mai întâi în Biserica Antiohiei şi de acolo au luat toate Bisericile acea orânduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orânduielilor bisericeşti şi desăvârşit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfârşit ca mucenic, fiind dat spre mâncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvântul ce ne stă înainte.

    Împăratul Traian având mare război cu sciţii, a dobândit biruinţă asupra lor şi a voit pentru aceea să mulţumească necuraţilor idoli cu jertfe, prin toată împărăţia sa, părându-i-se că a biruit cu ajutorul lor şi-i rugă pe dânşii ca să chivernisească oştile sale şi împărăţia. Atunci s-a ridicat cu multă prigoană asupra creştinilor, pentru că a fost înştiinţat că aceştia nu mai aduc jertfă zeilor şi-i hulesc, arătând înşelăciunea lor. Pentru aceea a poruncit ca pretutindeni să omoare pe creştinii care nu se supun poruncii lui.

    Mergând Traian la alt război împotriva perşilor, s-a întâmplat a trece prin Antiohia şi a fost pârât către dânsul şi Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, că cinsteşte ca pe un Dumnezeu, pe Hristos cel osândit de Pilat spre moarte şi răstignit pe Cruce şi că aşează legi pentru păzirea fecioriei, pentru trecerea cu vederea a bogăţiilor şi a tuturor celor ce sunt spre dulceaţa vieţii.

    Acestea auzindu-le Traian, a chemat pe Sfântul Ignatie şi în faţa suitei sale i-a zis: „Tu eşti cel ce te numeşti purtător de Dumnezeu, care te împotriveşti poruncilor noastre şi răzvrăteşti toată Antiohia, ducând-o pe urma Hristosului tău?” Dumnezeiescul Ignatie a zis: „Eu sunt”. Iar împăratul l-a întrebat: „Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?”. Sfântul i-a răspuns: „Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu”. Dar împăratul a zis: „Oare tu porţi în tine însuţi pe Hristosul tău?”. Sfântul a răspuns: „Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălăşui întru dânşii şi voi umbla”. Împăratul a zis: „Dar de noi ce crezi? Nu ţi se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noştri şi-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmaşilor?” Purtătorul de Dumnezeu a răspuns: „Vai mie, că pe idolii cei răi îi numeşti dumnezei! Căci unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului şi al pământului, al mării şi al tuturor celor dintr-însele, unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit, pe Care de L-ai fi cunoscut şi tu, împărate, ţi-ar fi fost mai frumoase porfiră, coroana şi scaunul împărăţiei tale”.

    Împăratul a zis: „Lasă acestea ce grăieşti Ignatie şi ia seama la cuvintele mele de voieşti a te face plăcut mie şi a fi ridicat în cinstea prietenilor mei. Apoi să aduci împreună cu noi jertfă zeilor noştri şi îndată vei fi la noi arhiereu al marelui Die şi te vei chema părinte al suitei noastre”. Răspuns-a sfântul: „Ce trebuinţă am eu a fi arhiereu al lui Die, când sunt arhiereul lui Hristos, Căruia în toată ziua îi aduc jertfă de laudă şi mă sârguiesc să mă jertfesc cu totul Aceluia şi să mă asemăn morţii Lui celei de bună voie”. Zis-a împăratul: „Cui voieşti a te jertfi pe tine? Aceluia care a fost pironit pe cruce de Pilat din Pont?”

    Sfântul a răspuns: „Aceluia să-I fiu jertfă, Care a pironit păcatul pe cruce, a sfărâmat pe diavol, aflătorul păcatului şi a zdrobit cu crucea toată puterea lui”. Zis-a împăratul: „Mi se pare, o! Ignatie, că nu ai minte sănătoasă şi judecată dreaptă. Căci nu te-ai fi înşelat aşa cu scripturile cele creştineşti dacă ai fi priceput bine cât de bun lucru este a te supune poruncilor împărăteşti şi, împreună cu toţii, a aduce jertfă zeilor”. Purtătorul de Dumnezeu, luând mai multă îndrăzneală, a zis: „Chiar de mă vei da fiarelor spre mâncare, chiar pe cruce de mă vei răstigni şi sabiei şi focului de mă vei da, niciodată nu voi jertfi diavolilor, nici nu mă tem de moarte, nici nu caut bunătăţile cele vremelnice ale vieţii acesteia de acum, ci numai pe cele veşnice le doresc şi în tot chipul mă îngrijesc ca să trec către Hristos, Dumnezeul meu, Care a voit a muri pentru mine”.

    Atunci suita, vrând să mustre pe Sfântul Ignatie pentru rătăcire, a zis: „Iată, tu zici că Hristos a murit; deci cum poate cel mort a ajuta cuiva şi încă Acela care a murit cu moarte defăimată? Zeii noştri sunt fără moarte şi grăiesc”. Iar purtătorul de Dumnezeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul meu Iisus Hristos S-a făcut om pentru noi şi pentru mântuirea noastră. El a voit a pătimi pe cruce, moarte şi îngropare, apoi a înviat a treia zi, surpând şi stricând puterea vrăjmaşului şi S-a înălţat la cer, de unde S-a pogorât; iar pe noi din cădere sculându-ne şi iarăşi ducându-ne în rai, din care am fost scoşi, ne-a dăruit mai multe bunătăţi, decât cele ce am avut întâi. Însă dintre zeii cei cinstiţi de voi, niciunul n-a făcut ceva asemenea, fiind răi şi nelegiuiţi, făcând multe fapte de pierzare şi lăsând puţină credinţă oamenilor celor fără de minte. După aceea, luându-se acoperământul înşelăciunii, s-au cunoscut ce au fost, cum s-au dus rău din viaţa aceasta şi s-au dat morţii celei veşnice, pentru pierderea multora. Die, cel dintâi zeu al vostru, s-a îngropat în Creta, iar Asclipie, a pierit fiind lovit de fulger. Mormântul Venerei se spune că este în Pafa, iar Eraclie a fost ars cu foc. Căci, fiind răi, au dobândit acel sfârşit de care au fost vrednici”.

    Acestea fiind grăite de Sfântul Ignatie şi împăratul cu suita temându-se ca să nu se dea de ruşine zeii lor cu mai multe cuvinte de ale lui, a poruncit să-l ducă în temniţă. Iar împăratul toată noaptea aceea n-a dormit, cugetând cu ce fel de munci să-l pedepsească pe Sfântul Ignatie. Şi a socotit să-l osândească spre mâncarea fiarelor, căci i se părea acea moarte că este cea mai cumplită. Deci, dimineaţa a spus aceasta suitei şi toţi l-au sfătuit aşa, însă au zis să nu-l dea fiarelor în Antiohia, ca să nu se facă mai slăvit între cetăţenii săi, primind sfârşit mucenicesc pentru credinţa sa, că nu cumva şi alţii, privind la dânsul, să se întărească în credinţă. Pentru aceea ziceau că i se cade să fie dus la Roma legat şi acolo să se dea spre mâncarea fiarelor, ca astfel, ostenindu-se de lungimea drumului, mai grea pedeapsă să primească. Romanii să nu ştie cine este, ci, ca un tâlhar pierind, să nu rămână după dânsul nici o pomenire.

    Acest sfat a plăcut împăratului şi a dat asupra Sfântului Ignatie hotărâre de moarte, ca să fie dat spre mâncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic, înaintea adunării poporului. Astfel s-a osândit sfântul de păgâni, ca să fie privelişte a îngerilor şi a oamenilor.

    Luând asupra sa acest răspuns, purtătorul de Dumnezeu Ignatie, cu glas mare a mulţumit lui Dumnezeu şi cu mulţumire primea lanţurile cu care îl legau. Împăratul a mers cu oştile sale la război, iar dumnezeiescul pătimitor, cu lanţuri grele fiind legat şi fiind dat la zece ostaşi aspri şi nemilostivi, era dus la Roma. Ieşind din Antiohia mult s-a rugat pentru Biserică şi şi-a încredinţat lui Dumnezeu turma să. Plângeau pentru dânsul credincioşii şi se tânguiau cu amar, iar alţii, care cu multă dragoste fiind legaţi de dânsul, mergeau cu el în cale.

    Venind ostaşii cu sfântul în Seleucia, s-au suit în corabie şi de acolo plutind au sosit în Smirna. Acolo a sărutat pe dumnezeiescul apostol, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei şi s-a mângâiat împreună cu dânsul în vorbe de Dumnezeu insuflate, bucurându-se de legăturile sale şi înfrumuseţându-se cu lanţurile. Pentru că ce împodobire mai bună putea să-i fie lui, decât acele lanţuri, cu care era înfăşurat pentru Domnul său? Apoi s-a sărutat şi cu ceilalţi episcopi, preoţi şi diaconi, căci s-au adunat la dânsul mulţi de pe la bisericile Asiei şi de prin alte cetăţi, vrând să-l vadă şi dorind să audă dumnezeieştile cuvinte care ieşeau din gura lui. Sfântul le zise să se roage pentru dânsul, ca mai curînd să fie dezlegat prin dinţii fiarelor din legătura cea trupească şi să se arate Domnului său cel dorit.

    Apoi, văzându-i pe dânşii foarte tulburaţi şi nerăbdînd despărţirea lui, s-a temut că nu cumva şi credincioşii ce sunt în Roma să se tulbure şi să nu sufere a fi dat spre mâncarea fiarelor. Căci atunci îi vor face lui împiedicare, dacă cumva şi-ar pune mâinile asupra acelora cărora era poruncit ca să-l dea spre mâncarea fiarelor şi astfel îi vor închide lui uşa cea deschisă a muceniciei şi a morţii celei preadorite.

    Deci a socotit să trimită la dânşii scrisoare, poftindu-i ca şi aceia să se roage pentru dânsul şi să nu i se facă împiedicare de la alegerea lui cea mucenicească, ci prin fiare să fie dezlegat şi să treacă la preaiubitul său Stăpân. Şi a scris aşa: „Ignatie, care este şi purtător de Dumnezeu, scrie Bisericii celei miluite cu mărirea Tatălui celui Preaînalt şi a lui Iisus Hristos, a Unuia Născut Fiului Său, Bisericii iubite şi luminate cu voia Celui ce a voit toate după dragostea lui Iisus Hristos, Dumnezeului nostru; biserică ce este întâi în ţara romanilor şi care este vrednică de Dumnezeu, vrednică de cuviinţă, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de dobândire, vrednică de curăţenie, care mai întâi este în dragoste, numită cu numele lui Hristos, numită cu nume de Părinte, pe care o şi sărut întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Părintelui ceresc, fiilor celor uniţi după trup şi după duh cu porunca Lui, celor plini de darul lui Dumnezeu fără îndoială şi păziţi de orice credinţă străină, fără de prihană întru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să se bucure:

    1) Fiindcă m-am rugat lui Dumnezeu, am dobândit a vedea feţele voastre cele vrednice de vedere. Legat fiind întru Iisus Hristos, nădăjduiesc a vă săruta, dacă va fi voia lui Dumnezeu, ca să mă învrednicesc aşa până în sfârşit. Începutul este bine economisit, dacă voi dobândi darul ca să-mi câştig moştenirea fără împiedicare. Căci mă tem de dragostea voastră, să nu mă împiedice de la aceasta. Că vouă este lesnicios lucru a face ceea ce voiţi voi, iar mie greu îmi este a dobândi pe Dumnezeu, dacă voi mă veţi cruţa.

    2) Nu voiesc ca voi să plăceţi oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum îi şi plăceţi. Eu niciodată nu voi avea o vreme bună ca aceasta pentru a câştiga pe Dumnezeu, nici voi nu puteţi a arăta un lucru mai bun decât dacă veţi tăcea. Că dacă veţi tăcea şi nu veţi vorbi despre mine, eu mă voi face al lui Dumnezeu, iar dacă veţi iubi trupul meu, iarăşi voi fi alergând. Mai mult nu puteţi a-mi da, decât a mă jertfi lui Dumnezeu, până încă jertfelnicul este gata. Cu dragoste să cântaţi Tatălui întru Iisus Hristos, căci pe episcopul Siriei l-a învrednicit Dumnezeu a se afla la apus, fiind trimis de la răsărit. Bine este a apune eu din lume, că întru Dumnezeu să răsar.

    3) Niciodată n-aţi pizmuit pe nimeni, ci pe alţii aţi învăţat. Şi eu voiesc ca cele ce învăţaţi, să le şi faceţi. Deci mie să-mi cereţi putere şi dinlăuntru şi dinafară, că nu numai să zic, ci să şi voiesc; că nu numai să mă numesc creştin, ci să fiu şi în faptă. Că dacă mă voi afla aşa, voi putea fi credincios. Nimic din cele ce se arată este veşnic. Cele ce se văd sunt vremelnice, iar cele ce nu se văd sunt veşnice, pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos, întru Tatăl fiind, este veşnic. Creştinătatea este lucru nu numai al sfătuirii, ci şi al mărimei de suflet. Când creştinul cu adevărat se urăşte de lume, atunci este iubit de Dumnezeu. Căci este scris: De aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit pe ai săi, iar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea. Petreceţi întru dragostea Mea.

    4) Eu scriu Bisericilor şi poruncesc tuturor căci eu voind, mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi opri. Rogu-vă să nu aveţi către mine dragoste deşartă. Lăsaţi-mă să mă fac mâncare fiarelor, prin care îmi este cu putinţă a câştiga pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos. Mai bine aţiţaţi pe fiare ca să mi se facă mormânt şi nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, când nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugaţi-vă lui Hristos pentru mine că, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac. Nu precum Petru şi Pavel vă poruncesc vouă, căci aceia sunt apostoli, iar eu osândit; aceia slobozi, iar eu până acum sunt rob. Iar dacă voi pătimi, voi fi slobod pentru Hristos şi voi învia întru El. Acum învăţ când sunt legat, ca nimic lumesc sau deşert să poftesc.

    5) De la Siria până la Roma cu fiare mă lupt pe pământ şi pe mare, noaptea şi ziua, legat fiind cu zece leoparzi, care este o ceată de ostaşi şi care din ce în ce mai răi se fac. Însă în neîndreptăţirile lor mai mult mă învăţ, dar nu dintr-acestea mă îndreptez. O! de-aş dobândi fiarele cele pregătite mie, pe care le voi zădărî, ca degrabă să mă mănânce, nu precum s-a întâmplat altora, de care, temându-se, nu s-au atins. Şi, deşi ele nu vor voi, eu le voi sili. Iertaţi-mă, eu cunosc ce-mi este de folos. Acum încep a mă face ucenic. Nimic din cele văzute şi din cele nevăzute să nu-mi pizmuiască, ca pe Iisus Hristos să-L dobândească. Foc şi cruce adunării de fiare, tăieturi, despărţiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul, munci rele ale diavolului să vină asupra mea, numai pe Iisus Hristos să-L dobândesc.

    6) Nimic nu-mi vor folosi cele înveselitoare ale lumii, nici împărăţiile acestui veac. Mai bine îmi este a muri pentru Iisus Hristos, decât a împărăţi peste toate marginile pământului. Căci ce va folosi omul, de ar câştiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde? Pe Acela îl caut, care pentru noi a murit. Pe Acela îl voiesc, Care pentru noi a înviat. El dobânda îmi este. Iertaţi-mă, fraţilor, să nu mă împiedicaţi de a trăi, căci viaţa este a fi cu Hristos. Să nu-mi doriţi a muri; căci moarte este viaţa cea fără de Hristos. Pe cel ce voieşte să fie al lui Dumnezeu, să nu-l despărţiţi. Lăsaţi-mă să iau lumină curată; acolo ducându-mă, voi fi om al lui Dumnezeu. Daţi-mi voie ca să mă fac următor al patimei Dumnezeului meu. Dacă cineva pe Dânsul în sine Îl are, să înţeleagă ceea ce voiesc eu şi să-mi fie milostiv, ştiind cele ce mă ţin pe mine.

    7) Stăpânitorul acestui veac voieşte să mă răpească şi să-mi strice judecata mea cea pentru Dumnezeu. Deci nimeni din voi să nu-i ajute, ci mai vârtos ai mei să vă faceţi, ca să fiţi fii ai Dumnezeului meu. Nu vă lăudaţi cu numele lui Iisus Hristos, iar lumea să o poftiţi. Zavistia între voi să nu locuiască. Chiar dacă aş fi de faţă, v-aş ruga să nu vă plecaţi mie, ci mai vârtos pentru cele ce vă scriu să vă plecaţi. Viu fiind, vă scriu această, dorind să mor. A mea dorinţă s-a răstignit şi nu este întru mine foc iubitor de materie, ci apă vie şi care grăieşte în mine, zicându-mi: Vino la Tatăl. Nu mă îndulcesc cu hrană stricăcioasă, nici cu dezmierdările acestei vieţi. Pâinea lui Dumnezeu voiesc, pâine cerească doresc, pâinea vieţii, care este trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al Celui ce a fost mai pe urmă din seminţia lui Avraam şi a lui David. Băutura lui Dumnezeu voiesc, adică sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă şi viaţă de-a pururea vie.

    8) Nu voiesc a trăi după om şi aceasta va fi dacă voi veţi voi. Voiţi ca şi voi să fiţi primiţi? Puţine cer de la voi: credeţi-mi mie. Iar Iisus Hristos vă va arăta aceasta, cu adevărat zis, căci El este gura cea nemincinoasă, prin care Tatăl a grăit cu adevărat. Cereţi pentru mine ca să dobândesc acestea. Nu după trup am scris vouă, ci după voia lui Dumnezeu. Dacă voi pătimi, dovedeşte că aţi voit voi; dacă voi fi lepădat, apoi voi m-aţi urât.

    9) Pomeniţi în rugăciunea voastră biserica cea din Siria, care în locul meu are ca păstor pe Dumnezeu. Singur Iisus Hristos şi dragostea voastră să o cerceteze pe dânsa. Iar eu mă şi ruşinez a mă numi dintre cei de acolo. Căci nu sunt vrednic, fiind cel mai de pe urmă al lor şi lepădătură, însă voi fi miluit, dacă pe Dumnezeu voi dobândi. Vă sărută pe voi duhul meu şi dragostea bisericilor, care m-au primit în numele lui Iisus Hristos, căci toţi fraţii, în calea mea cea trupească, m-au petrecut din cetate în cetate.

    10) Scriu vouă acestea din Smirna, prin efesenii cei vrednici de fericire. Şi este împreună cu mine, cu alţi mulţi şi Crocos, numele cel dorit. Pe cei ce au venit mai înainte de mine, de la Siria la Roma, spre slava lui Dumnezeu, cred că i-aţi cunoscut. Să le arătaţi că aproape sunt şi eu, că toţi sunt vrednici lui Dumnezeu şi vouă, pe care se cuvine că întru toate să-i odihniţi. Am scris această, în ziua cea mai înainte de nouă calende ale lui septembrie, care este în douăzeci şi trei ale lunii august. Fiţi sănătoşi până în sfârşit, întru răbdarea lui Iisus Hristos. Amin”.

    Această scrisoare a trimis-o înaintea sa în Roma şi, după puţină vreme, a ieşit şi el din Smirna, dus fiind de ostaşi. Şi, venind în Troada şi în Neapoli, au trecut pe jos prin Filipopoli şi Macedonia, cercetând bisericile cele din cale, învăţând, sfătuind şi întărind pe fraţii cei neputincioşi şi poruncind tuturor să fie deştepţi şi treji. După ce a trecut Epirul şi a plutit pe Marea Adriatică şi a Tirului, a sosit în Putioli, unde a fost primit cu dragoste de ostaşii şi de credincioşii ce erau acolo. De acolo a venit în Roma şi s-a dat în grija eparhului cetăţii, împreună cu scrisorile cele împărăteşti. Iar acela, văzând pe purtătorul de Dumnezeu şi citind scrisoarea împărătească, îndată a poruncit să pregătească fiarele şi, sosind o zi de praznic, a adus pe sfântul în privelişte, unde s-a adunat toată cetatea. Căci a străbătut vestea despre dânsul, cum că episcopul Siriei se va da să fie mâncat de fiare.

    Sfântul Ignatie adus în mijlocul priveliştii s-a întors către popor cu suflet bărbătesc şi cu faţa luminată şi binevoind acea moarte de ocară primită pentru Hristos, cu mare glas a strigat: „Bărbaţi romani, care priviţi la această nevoinţă a mea, să ştiţi că nu pentru oarecare facere de rău primesc această muncă, nici pentru oarecare nelegiuire sunt osândit la moarte. Ci numai pentru singur Dumnezeul meu, de a cărui dragoste sunt cuprins şi pe Care fără de saţ Îl doresc, căci sunt grâu al Lui şi voiesc să mă macin prin dinţii fiarelor, ca să mă fac Lui pâine curată”. Acestea zicând sfântul, au venit asupra lui leii, care îndată l-au sfâşiat şi l-au mâncat rămânând numai oasele.

    Deci s-a împlinit dorinţa sfântului care a voit că fiarele să fie mormânt al trupului său, Dumnezeu voind aşa, după dorinţa plăcutului Său. Pentru că putea să astupe gurile fiarelor înaintea lui, ca şi înaintea lui Daniil în groapă şi înaintea Teclei în privelişte, pentru slavă numelui Său cel sfânt. Însă n-a făcut aceasta, voind mai bine a împlini dorinţa şi cererea robului Său, decât a preamări puterea Sa cea mare.

    În acest chip a fost sfârşitul Sfântului Ignatie, în acest fel nevoinţa lui, căci aşa a fost dragostea lui către Dumnezeu. Risipindu-se adunarea aceea, credincioşii care erau în Roma, către care el scrisese din Smirna şi cei ce veniseră cu dânsul, care se tânguiau nemângâiaţi după dânsul, au adunat oasele lui cele rămase şi le-au pus cu cinste în loc însemnat, afară din cetate, în douăzeci de zile ale lunii decembrie. Apoi, multe zile plângând credincioşii pentru despărţirea lui, şezând lângă mormânt, lăudându-l cu psalmi şi cu cântări, Sfântul Ignatie li s-a arătat lor noaptea şi pe fiecare dintre ei, cuprinzînd-i, îi mângâia în mâhnirea sufletului lor. Altora iarăşi li s-a arătat, rugându-se pentru cetate şi asudând, ca şi cum ar fi fost întru multe nevoinţe şi osteneli.

    Înştiinţându-se împăratul Traian de sfârşitul Sfântului Ignatie şi de tăria sufletului său cea cu bărbăţie, cum fără temere şi cu bucurie a mers la moarte pentru Dumnezeul său, i-a părut rău de dânsul. Şi, auzind de creştini că sunt oameni buni şi blânzi, vieţuind cu înfrânare, iubind curăţenia, ferindu-se de toate lucrurile cele rele şi având viaţă fără de prihană, iar împărăţiei lui cu nimic nu se împotrivesc – numai cu aceasta că nu voiesc să aibă mulţi dumnezei, ci numai singur pe Hristos cinstesc, a poruncit să nu-i mai caute ca să-i omoare, ci i-a lăsat să vieţuiască în pace. După aceasta, au fost aduse cinstitele moaşte ale Sfântului Ignatie în Antiohia, cu mare cinste, spre apărarea cetăţii şi tămăduirea celor bolnavi, spre bucuria turmei sale şi întru slava lui Dumnezeu în Treime, Celui lăudat de toţi, în veci. Amin.

*

    Povestesc oarecare despre acest Sfânt Ignatie, purtătorul de Dumnezeu şi acestea: Când era adus spre mâncarea fiarelor şi avea neîncetat în gura lui numele lui Iisus Hristos, l-au întrebat păgânii pentru ce pomeneşte neîncetat cu gura sa acel nume? Sfântul a răspuns că are în inima sa scris acel nume al lui Iisus Hristos, iar cu buzele mărturiseşte pe Acela, pe Care de-a pururea Îl poartă în inimă. După aceasta, sfântul fiind mâncat de fiare, lângă oasele lui, ce rămăseseră din voia lui Dumnezeu, s-a găsit inima întreagă, nemâncata de fiare. Aflîndu-o necredincioşii şi aducându-şi aminte de cuvintele Sfântului Ignatie, au despicat-o în două, vrând să vadă dacă este adevărat ceea ce zicea Ignatie. Şi au aflat înăuntru pe amândouă părţile scris cu litere de aur: Iisus Hristos.

    Astfel Sfântul Ignatie, cu numele şi cu fapta a fost purtător de Dumnezeu, având în inima sa de-a pururea pe Hristos Dumnezeu, cu mintea cea de Dumnezeu gânditoare, scris ca şi cu un condei.

06
dec.
14

Viata Sfantului Nicolae

Pe facatorul cel mare de minuni, ajutatorul cel grabnic si mijlocitorul cel prea ales catre Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odraslit partile Lichiei, in cetatea ce se numeste Patara, din parinti cinstiti si de bun neam, dreptcredinciosi si bogati. Tatal sau se chema Teofan, iar mama sa Nona. Aceasta binecuvintata pereche, petrecind cu buna credinta in insotirea cea legiuita si impodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viata lor cea placuta lui Dumnezeu si pentru multele milostenii si faceri de bine mari, s-au invrednicit a odrasli aceasta odrasla sfinta – singuri ei fiind radacina sfinta – si s-a facut cum zice psalmistul : Ca un pom rasadit linga izvoarele apelor, care si-a dat rodul sau la vremea sa. Deci, nascind pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tilcuieste „biruitor de popor”; si cu adevarat s-a aratat biruitor al rautatii, asa binevoind Dumnezeu spre folosul de obste al lumii.

Dupa acea nastere, maica sa Nona a ramas stearpa, pina la dezlegarea din legaturile cele trupesti, marturisind singura firea ca nu este cu putinta a se mai naste alt fiu ca acela, ca numai pe acesta sa-l aiba si intii si pe urma, care din pintecele maicii sale s-a sfintit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Caci n-a inceput a vietui decit cinstind pe Dumnezeu cu buna cucernicie, nici n-a inceput a suge tita, facind minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai intii a minca, ci a posti. Caci dupa nasterea sa, fiind in baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dind prin aceasta stare, cinste Sfintei Treimi, Careia mai pe urma avea sa-i fie mare slujitor si intii-statator. Cind se apropia de pieptul maicii sale, se cunostea a fi facator de minuni, hranindu-se nu dupa obiceiul pruncilor celorlalti – pentru ca numai din tita cea dreapta sugea lapte – avind sa dobindeasca cu cei drept-credinciosi starea cea de-a dreapta. Apoi a inceput a fi si postitor ales, caci miercurea si vinerea numai o data sugea lapte din tita si atunci seara, dupa savirsirea obisnuitei rugaciuni crestinesti, de care lucru parintii lui se mirau foarte si se minunau si mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urma. Acel obicei de a posti, deprinzindu-l Fericitul din scutece si l-a pazit in toata viata sa, pina la fericitul sau sfirsit, petrecind miercurea si vinerea in post. Deci crescind pruncul cu anii, crestea impreuna si cu intelegerea si cu obiceiurile cele bune, pe care le invata de la parintii sai cei buni; fiind ca o holda roditoare, care primeste in sine saminta invataturii celei bune, care odrasleste si aduce in toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de scoala, a fost dat la invatatura dumnezeiestii Scripturi, iar el cu agerimea cea fireasca a mintii si cu povatuirea Sfintului Duh, in putin timp, a ajuns la multa intelepciune. Apoi, atit de mult a sporit in invatatura cartii, pe cit era de trebuinta bunului cirmaci al corabiei lui Hristos si pastorului celui iscusit al oilor celor cuvintatoare. Deci, facindu-se desavirsit in cuvintul invataturii, s-a aratat desavirsit si in lucrul vietii; de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare cu totul se abatea si a vorbi cu femeile sau a cauta cu ochii la fata femeiasca, foarte mult se ferea, caci fugind, se departa de petrecerea impreuna cu femeile.

Avind adevarata intelepciune si minte curata, de-a pururea vedea pe Dumnezeu si totdeauna zabovea in sfintele biserici, dupa cum zice proorocul: Voit-am a fi lepadat in casa Dumnezeului meu. De multe ori, cite o zi intreaga si cite o noapte, petrecind in rugaciunile cele ginditoare de Dumnezeu si in citirea dumnezeistilor carti, invata intelegerea cea duhovniceasca si se imbogatea cu dumnezeiestile daruri ale Sfintului Duh, cu care se pregatea pe sine locas vrednic, precum este scris: Voi sinteti biserica lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu vietuieste in voi.

Deci tinarul cel imbunatatit si curat, avind in sine Duhul lui Dumnezeu, se arata cu totul duhovnicesc, arzind cu duhul si slujind Domnului cu frica, incit nu se vedea la dinsul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batrin pentru care tuturor s-a facut minunat si slavit. Caci precum omul cel batrin, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ris de toti, tot asa si tinarul, daca are naravul barbatului celui batrin, se cinsteste de toti cu mirare; pentru ca sint nepotrivite tineretile pentru batrinete, dar cinstite si frumoase sint batrinetile in tinerete.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelasi nume ca si dinsul. Unchiul sau, vazind pe nepot sporind in viata cu fapte bune si cu totul instrainindu-se de lume, a sfatuit pe parintii lui sa-l dea sa slujeasca lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepadat a darui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dinsul. Pentru ca scrie in cartile cele vechi pentru dinsii, cum ca fiind neroditori si deznadajduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugaciuni, cu lacrimi si cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat in dar Celui ce l-a daruit pe dinsul.

Primind episcopul pe „tinarul batrin”, care avea intelepciunea ca o caruntete si viata cea mai curata, l-a suit pe treptele cele sfintite ale preotiei, iar cind s-a hirotonisit, episcopul intorcindu-se catre poporul care era in biserica si umplindu-se de Duhul Sfint, a proorocit zicind: „Iata, fratilor, vad un nou soare rasarind marginilor pamintului, aratindu-se catre cei intristati ca o milostiva mingiiere. O! fericita este turma care se va invrednici a avea pe acest pastor! Caci acesta va paste bine sufletele celor rataciti si la pasunea buneicredinte ii va aduce pe dinsii; apoi se va arata si ajutator fierbinte celor ce sint in nevoi”. Aceasta proorocire s-a implinit mai pe urma, precum vom arata in istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfantul Nicolae asupra sa treapta preotiei, adauga osteneala la osteneala, petrecind in post si in neincetate rugaciuni, iar cu trupul sau cel muritor sirguindu-se a urma celor fara de trupuri. Astfel, vietuind intocmai ca ingerii, din zi in zi inflorea mai mult cu podoaba sa cea sufleteasca si se arata vrednic de cirmuirea Bisericii.

In acea vreme unchiul sau, episcopul Nicolae, vrind a se duce in Palestina ca sa se inchine acolo sfintelor locuri, a incredintat toata cirmuirea bisericii nepotului sau. Deci acesta, implinind locul aceluia, avea toata purtarea de grija pentru rinduiala bisericilor, ca si episcopul unchiul sau. In acea vreme, parintii fericitului, parasind aceasta viata vremelnica, s-au mutat la cea vesnica, iar Sfintul Nicolae, raminind mostenitorul averii lor, a impartit-o celor saraci. Pentru ca nu se uita la bogatia ce curge alaturea, nici se ingrijea pentru inmultirea ei; ci, lepadindu-se de toate poftele lumesti, se sirguia cu toata osirdia a se uni cu Dumnezeu, catre care graia: Catre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu; catre Tine sint aruncat din pintecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu. Deci mina lui era intinsa catre saraci, ca un riu cu apa multa ce curge cu indestulare.

Pentru ca multele lui milostenii sa fie mai cu lesnire cunoscute, sa aratam una si anume: Era un barbat in cetatea aceea, dintre cei slaviti si bogati, care mai pe urma a ramas sarac si neslavit, caci viata veacului acestuia este nestatornica. Barbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinta, nu avea nici hrana, nici imbracaminte si cugeta sa-si dea fetele sale spre desfrinare, iar casa sa sa o faca casa necurata, pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel sa aiba ceva de folos si sa cistige pentru el si fetele sale imbracaminte si hrana. Vai, in ce fel de ginduri necuvioase alunga pe om saracia cea mare! Deci batrinul acela fiind in astfel de cugete rele si gindul sau cel rau vrind acum a-l aduce cu ticalosie in fapt, Dumnezeu Care nu voieste a vedea in pierzare firea omeneasca, ci cu iubire de oameni, se pleaca spre nevoile noastre, a pus bunatate in inima placutului Sau, Sfintul Nicolae si l-a trimis spre ajutor catre barbatul care era sa piara cu sufletul, prin insuflare tainica, mingiind pe cel ce era in saracie si scapindu-l din caderea pacatului.

Deci, auzind Sfantul Nicolae de lipsa cea mare a barbatului aceluia si prin dumnezeiasca descoperire instiintindu-se de cugetarea lui cea rea, i-a parut foarte rau pentru dinsul si a cugetat ca astfel cu mina sa cea facatoare de bine, sa-l rapeasca impreuna cu fetele sale ca din foc de la saracie si de la pacat. Insa n-a vrut sa fie de fata cu barbatul acela, ca sa-i spuna despre facerea sa de bine, ci, in taina a cugetat sa-i dea aceluia milostenia sa cu indurare. Si aceasta vrea s-o faca pentru doua pricini: intii ca sa scape de slava omeneasca, pentru ca tinea seama de ce zicea Evanghelia: Luati aminte, sa nu faceti milostenia voastra inaintea oamenilor; si, al doilea, ca si pe barbatul acela, care odinioara era bogat iar acum ajunsese in mare saracie, sa nu-l rusineze, caci stia ca sint grele unele ca acestea, celor ce din bogatie si din slava cad in saracie, fiindca se rusineaza sufletele acelora, aducindu-le aminte de bogatia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gindit a face asa, dupa cuvintul lui Hristos: Sa nu stie stinga ta, ce face drepta ta. Caci atit de mult fugea de slava omeneasca, incit chiar de acela caruia ii facea bine se sirguia a se tainui pe sine.

Asadar, luind o legatura mare de galbeni, a mers in miezul noptii la casa acelui barbat si, aruncind-o inauntru pe fereastra acelei case, degraba s-a intors la casa sa. Dimineata, sculindu-se barbatul si aflind legatura, a dezlegat-o si vazind galbenii s-a inspaimintat, caci socotea ca este vreo nalucire, temindu-se ca nu cumva aurul ce vedea sa fie vreo inselaciune, de vreme ce nu astepta de la nimeni si de nicaieri vreun facator de bine. Drept aceea, intorcind galbenii cu virful degetului, privea cu dinadinsul si cunoscind ca este adevarat, se veselea si se minuna, iar de bucurie, plingea cu lacrimi fierbinti si, cugetind mult in sine cine i-ar fi facut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grija a lui Dumnezeu, ii multumea neincetat, dind lauda Domnului Celui ce se ingrijeste de toti. Apoi indata pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a maritat-o dupa un barbat si i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta instiintindu-se minunatul Nicolae, ca a facut dupa voia lui, barbatul acela, i-a parut bine. Si iarasi se arata gata a face aceeasi mila cu a doua fiica a batrinului, sirguindu-se a pazi si pe fecioara aceasta prin nunta legiuita de pacatul cel faradelege. Deci, pregati si alta legatura de galbeni, asemenea cu cealalta si, peste noapte, ferindu-se de toti, a aruncat-o pe aceeasi fereastra, in casa batinului aceluia.

Dimineata, sculindu-se acel om sarac, a gasit iarasi aur, asemenea ca intiia oara. Apoi a inceput a se minuna si de acela si, cazind cu fata la pamint, cu lacrimi fierbinti multumea, zicind: „Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul mintuirii noastre, care mai intii m-ai rascumparat cu Singele Tau si acum casa mea si pe fiicele mele izbavindu-ne prin aur din cursa celui rau, Insuti arata-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunatatii Tale celei iubitoare de oameni. Arata-mi pe ingerul Tau cel pamintesc, pe cel ce ne pazeste pe noi de pierderea pacatului, ca sa stiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din saracia ce ne intristeaza si care ne izbaveste de gindurile cele rele, ca iata, dupa mila Ta, Doamne, cu indurarea cea facuta in taina, cu mina placutului al Tau, voi da si pe a doua fiica a mea cu nunta legiuita dupa barbat si asa voi scapa de cursele diavolului, care vrea prin cistig necurat sa-mi aduca mare pierdere.

Apoi barbatul acela, rugindu-se Domnului si multumind bunatatii Lui, a facut nunta si fiicei sale de a doua, avind nadejde in Dumnezeu – caci neindoita nadejde si-a pus in El – cum ca va purta grija si pentru a treia fiica a lui si-i va da si acesteia sa aiba vietuitor iubit, dupa lege, trimitindu-i iarasi aur din destul, tot cu acea mina facatoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea strajuind, ca sa poata simti pe facatorul de bine si sa se invredniceasca a vedea de unde ii aduce aurul acela. Si iata, nu dupa multa vreme, a sosit cel asteptat. Caci a venit si a treia oara placutul lui Hristos, Nicolae si, ajungind la locul cel obisnuit, tot asa a aruncat o legatura de galbeni pe aceeasi fereastra si indata s-a intors la casa sa. Tatal fecioarelor gasind aurul aruncat pe fereastra, a alergat indata cit putea in urma celui ce se intorcea la casa sa, pe care, ajungindu-l si cunoscindu-l cine este – caci sfintul nu era necunoscut pentru fapta lui cea buna si pentru neamul lui cel luminat -, a cazut la picioarele lui, sarutindu-le si numindu-l izbavitor, ajutator si mintuitor sufletelor, celor ce ajunsesera intru pierderea cea mai de pe urma. Apoi zise: „De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare intru mila, prin indurarile tale, de mult as fi pierit eu, ticalosul tata, impreuna cu fiicele mele, prin caderea in focul Sodomei, vai mie! Si iata, acum prin tine sintem mintuiti din amara cadere in pacat”. Acestea si mai multe graia cu lacrimi catre sfint. Iar el abia l-a ridicat pe picioare si cu juramint a zis aceluia, ca in toata viata lui sa nu spuna nimanui ceea ce s-a facut. Apoi sfintul, spunind multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iata una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfintului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca sa cunoasca oricine cit era de milostiv catre cei saraci. De s-ar fi povestit milele lui una cite una si cite indurari a aratat catre cei saraci, pe citi flaminzi a hranit, pe citi goi a imbracat si pe citi a rascumparat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

Dupa aceasta Cuviosul Parinte Nicolae a voit a se duce in Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri si a se inchina acolo, unde a umblat trupeste Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corabierii imprejurul Egiptului si nestiind ce avea sa li se intimple, Sfintul Nicolae, care era impreuna cu dinsii, vedea mai bine ca are sa fie intuneric, vifor si lovire de vinturi cumplite. Apoi le spuse ca, mai inainte a vazut pe vicleanul vrajmas intrind in corabie, vrind sa o scufunde impreuna cu oamenii. Dupa aceea a navalit asupra lor o furtuna mare, fara veste si ridicindu-se un nor, s-a facut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza mortii si rugau pe Sfintul Nicolae sa le ajute si sa-i izbaveasca de nevoia cea fara de veste ce cazuse asupra lor zicind: „Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugaciunile tale catre Dumnezeu, indata ne vom cufunda in aceasta adincime si vom pieri”. Iar el, zicindu-le sa indrazneasca si sa-si puna nadejdea in Dumnezeu si fara indoiala sa astepte grabnica izbavire, insusi a inceput cu sirguinta a se ruga catre Domnul. Si indata s-a linistit marea si toata groaza s-a prefacut in bucurie, iar ei, trecind necazul, s-au bucurat mult si au multumit lui Dumnezeu si placutului sau, Sfintului Nicolae si foarte mult se minunau de proorocirea furtunii si de scaparea nevoii.

Tot atunci, unul din corabieri s-a suit in virful catargului, precum este obiceiul celor ce indrepteaza corabia, si, cind era sa coboare de acolo, a alunecat de sus si a cazut in mijlocul corabiei, zacind fara suflet. Iar Sfintul Nicolae, mai inainte de a-l chema in ajutor, l-a inviat cu rugaciunea pe acel om si, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat si l-a dat viu corabierilor. Apoi, ridicind toate pinzele si fiind vint cu buna sporire, au plutit in liniste si au sosit la limanul Alexandriei, unde placutul lui Dumnezeu, Sfintul Nicolae, a tamaduit pe multi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni si pe multi necajiti mingiind, a pornit iarasi pe cale spre Palestina si ajungind la Sfinta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mintuirea neamului omenesc, intinzindu-Si pe Cruce prea curatele Sale miini. Acolo a inaltat fierbinti rugaciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dind multumire Mintuitorului nostru. Apoi, a inconjurat toate sfintele locuri, facind multe inchinaciuni pretudindeni. Iar cind era sa intre noaptea in sfinta biserica la rugaciune si usile erau inchise, s-au deschis singure, dind intrare aceluia, caruia, chiar portile ceresti ii erau deschise.

Zabovind in Ierusalim vreme indelungata, se pregatea a merge in pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfatuit sa se intoarca in patria sa. Pentru ca Dumnezeu, Cel ce toate le rinduieste spre folosul sufletelor noastre, nu vrea sa fie ascunsa sub obrocul pustiei acea faclie, pe care o pregatise sa fie pusa in sfesnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflind o corabie, s-a tocmit cu corabierii sa-l duca in patria sa.

Acestia au gindit insa sa faca lucrul cu viclesug, adica sa indrepteze corabia lor in alta parte, nu spre Lichia. Dupa ce s-a asezat in corabie, plecind de la mal, Sfintul Nicolae a vazut ca corabia nu pluteste spre patria sa. Atunci degraba a cazut la picioarele corabierilor si-i ruga sa indrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebagindu-l in seama, mergeau in partea unde gindeau ei, nestiind ca Dumnezeu nu va lasa pe placutul Sau sa fie in mihnire. Deci, suflind un vifor impotriva, a intors corabia in alta parte si degraba a dus-o in Lichia, iar pe corabieri ii ingrozea cu nevoia cea mai mare. Asa Sfintul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit in patria sa. El insa, fiind fara de rautate, n-a facut nici un rau acelor vrajmasi, nici s-a pornit spre minie si nici macar vreun cuvint aspru nu le-a zis, ci cu binecuvintare i-a liberat in partile lor. Iar el a mers in manastirea pe care o zidise mosul sau, episcopul Patarelor si o numise Sfintul Sion. Acolo, Sfintul Nicolae s-a aratat foarte iubit tuturor fratilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe ingerul lui Dumnezeu, se indulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate si se foloseau de viata lui, cea intocmai ca a ingerilor si urmau obiceiurile lui cele bune, cu care impodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Sau.

Aflind Sfintul Nicolae in aceasta manastire viata linistita si loc mai lesnicios pentru gindurile sale catre Dumnezeu, ca un liman de liniste, nadajduia ca si cealalta vreme a vietii sale sa o petreaca acolo. Dar Dumnezeu ii arata calea, voind ca acea comoara bogata, a tuturor faptelor bune, cu care avea sa se imbogateasca toata lumea, sa nu fie ascunsa, ca intr-o tarina acoperita de pamint, intr-o manastire deosebita si intr-o camera mica inchisa; ci sa fie la vederea tuturor, ca prin acea comoara duhovniceasca, sa se faca negutatorie duhovniceasca, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfintul, stind odata la rugaciune, a auzit un glas de sus: „Nicolae, sa intri in nevointa poporului, daca doresti sa fii de Mine incununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spaimintat si cugeta intru sine: Ce voieste glasul acela si ce cere Domnul de la dinsul? Si iarasi auzi glas, spunindu-i: „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie sa Mi-o aduci roada si pe care o astept de la tine; ci intoarce-te catre oameni, ca sa se preamareasca prin tine numele Meu”. Atunci Sfintul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lasind linistea, sa mearga sa slujeasca la mintuirea omenilor. Deci cugeta incotro se va duce: la patria sa, in cetatea Patara, la cunoscuti, sau in alta parte. Dar, temindu-se si fugind de slava omeneasca cea desarta, a gindit sa se duca in alta cetate, unde nu-l va cunoaste nimeni.

In acea latura a Lichiei este o cetate slavita, care se numeste Mira, mitropolia Lichiei. Deci, intr-acea cetate a venit Sfintul Nicolae, fiind condus de purtarea de grija a lui Dumnezeu, incit nimeni nu-l stia. Acolo traia ca unul din saraci, neavind unde sa-si plece capul. El nu se ducea decit in casa Domnului, avind liman numai pe Dumnezeu.

In acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetatii Mira, Ioan arhiepiscopul si mai intii sezator pe scaun in toata tara Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tarii aceleia, in Mira, ca sa aleaga un barbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo barbati cinstiti si cu buna intelegere, erau nedumeriti intre ei, pe care sa-l aleaga. Unii, fiind porniti din rivna dumnezeiasca, au zis ca lucrul acela nu este al alegerii omenesti, ci al rinduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugaciune pentru aceasta, ca insusi Domnul sa arate cine este vrednic sa primeasca o treapta ca aceasta si sa fie pastor peste toata Lichia.

Toti, ascultind acel sfat bun, au facut rugaciune cu sirguinta si cu post. Iar Domnul, facind voia celor ce se tem de El si ascultind rugaciunea lor, a descoperit bunavoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai batrin, intr-acest chip; stind el la rugaciune, i s-a aratat un barbat luminat, poruncindu-i sa mearga de cu noapte si sa stea linga usile bisericii si sa ia seama cine va intra mai inainte decit toti in biserica, acela – zicea el – este indemnat de Duhul Meu si, luindu-l cu cinste, sa-l puneti arhiepiscop. Iar numele barbatului aceluia este Nicolae. Aceasta vedenie dumnezeiasca avind-o episcopul acela si auzind ceea ce i se poruncise in vedenie, a vestit celorlalti episcopi, iar aceia, auzind, s-au indemnat mai mult spre rugaciune, cu iubire de osteneala.

Atunci episcopul care a vazut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit in vedenie si astepta venirea barbatului dorit. Deci, cind a fost vremea Utreniei, Sfintul Nicolae, indemnat de Duh, a ajuns mai inainte decit toti la biserica, pentru ca avea obicei de se scula in miezul noptii la rugaciune si venea la inceputul cintarii Utreniei, mai intii decit toti la biserica. Intrind in pridvor, l-a luat episcopul care se invrednicise acelei vedenii si i-a zis: „Cum te cheama, fiule?” Dar el tacea. Acela il intreaba iarasi. Sfintul i-a raspuns cu blindete: „Nicolae ma cheama pe mine, stapine, robul sfintiei tale”. Acel dumnezeiesc barbat, care a auzit acel glas blind, a priceput pe de o parte, dupa numele care i se spusese in vedenie, ca se numeste Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, ca sfintul a raspuns cu blindete. Deci a cunoscut ca acela este cel pe care il binevoieste Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Caci stia spre cine cauta Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blind si tacut si spre cel ce se cutremura de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca si cind a descoperit o comoara ascunsa si, indata, luindu-l de mina i-a zis: „Urmeza-ma, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplindu-se de multumire dumnezeiasca si de mingiiere duhovniceasca pentru aflarea barbatului celui de Dumnezeu aratat, l-au adus in mijlocul bisericii.

Strabatind vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degraba decit pasarile, multime de oameni fara numar. Episcopul, care vazuse vedenia, a zis cu glas mare catre toti: „Primiti, fratilor, pe pastorul vostru, pe care vi l-a ales voua Duhul Sfint si caruia i-a incredintat desavirsit povatuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omeneasca, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iata acum avem pe cel pe care l-am dorit si cautat, l-am aflat si l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povatuiti, nu vom cadea din nadejde, ca, astfel, sa stam bine inaintea lui Dumnezeu in ziua aratarii Lui si a descoperirii.

Poporul dadea multumire lui Dumnezeu si se bucura, dar Sfintul Nicolae se lepada a primi acea treapta, nesuferind lauda omeneasca. Insa, fiind rugat de tot soborul cel sfintit si de cel mirenesc, chiar fara voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, caci printr-o vedenie dumnezeiasca a fost indemnat la aceasta, pe care a avut-o mai inainte de moartea arhiepiscopului. Despre aceasta vedenie Sfintul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: „Intr-o noapte, Sfintul Nicolae a vazut pe Mintuitorul nostru intru slava, stind aproape de dinsul si dindu-i Sfinta Evanghelie, care era impodobita cu aur si cu margaritare; iar de partea cealalta a vazut pe Sfinta Nascatoare de Dumnezeu, punind pe umerii lui omofor arhieresc”. Dupa vedenia aceea trecind putine zile si raposind Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetati.

De acea vedenie aducindu-si aminte Sfintul Nicolae si vazind bunavoirea lui Dumnezeu, inca si rugaciunile soborului netrecindu-le cu vederea, a primit pastoria Lichiei. Iar sfintita adunare a episcopilor, impreuna cu clericii, savirsind toate cele ce se cuvin sfintirii sale, a facut praznic de bucurie, veselindu-se de pastorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe faclia cea luminata, care n-a fost pusa la o parte, nici ascunsa sub obroc, ci stind la locul cel cuviincios, in sfesnicul arhieriei si al pastoriei, unde stralucea luminos, drept indreptind cuvintul adevarului si toate poruncile cele dreptcredincioase, sanatos cugetindu-le si invatindu-le.

Chiar de la inceputul pastoriei sale, placutul lui Dumnezeu graia in sine astfel: „O! Nicolae, pentru aceasta dregatorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum sa nu mai vietuiesti tie, ci altora”. Apoi, vrind a invata pe oile sale faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea cu fapte bune, ca mai inainte. Caci mai inainte, numai unul Dumnezeu ii stia viata, slujindu-I in taina. Iar dupa ce s-a facut arhiereu, era aratata tuturor vietuirea lui, nu pentru marire desarta, ci pentru folosul si inmultirea slavei lui Dumnezeu, incit s-au implinit cele scrise in Evanghelie: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazind faptele voastre cele bune, sa preamareasca pe Tatal vostru, care este in ceruri.

Sfintul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune si model credinciosilor, dupa cum zice Apostolul: „Cu cuvintul, cu viata, cu dragostea, cu credinta, cu duhul si cu curatia”. Apoi era blind, fara de rautate si smerit cu duhul, ferindu-se de ingimfare. Hainele lui erau simple si hrana pustniceasca pe care o gusta totdeauna numai o data pe zi si aceea seara. Toata ziua, se indeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei sale, ascultind nevoile celor ce veneau la dinsul, iar usile casei lui erau deschise tuturor, caci era bun catre toti si apropiat. Sarmanilor le era tata; saracilor, milostiv; mingiietor celor ce plingeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine. Apoi, si-a cistigat spre ajutor in ostenelile sale cele pastoresti si pentru indreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune si cu buna intelegere, cinstiti cu treapta preotiei, adica pe Pavel de la Rodos si pe Teodor Ascalonitul, barbati cunoscuti de toata Grecia.

Astfel, bine pastea turma cea incredintata lui, a oilor lui Hristos cele cuvintatoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodata nu inceteaza a ridica razboi asupra robilor lui Dumnezeu, nerabdind a vedea credinta cea buna inflorind in oameni, a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Hristos, prin paginii imparati ai Romei, Dioclitian si Maximian. De la ei a iesit atunci porunca prin toata lumea, ca toti credinciosii sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, sa fie siliti, cu chinuri, prin temnite si cu munci grele, apoi, in sfirsit, cu moarte silnica sa fie pedepsiti.

Un asemenea vifor pustiitor degraba a ajuns si pina in cetatea Mira, dus fiind de doritorii paginatatii celei intunecate. Iar fericitul Nicolae, in cetatea aceea fiind capetenie a tuturor crestinilor, cu limba sloboda propovaduia credinta cea buna a lui Hristos si se arata gata a patimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii pagini si bagat in temnita, dimpreuna cu multi crestini. Petrecind aici multa vreme, a patimit multe rele, rabdind foame, sete si strimtorarea temnitei. Pe cei impreuna legati ii hranea cu cuvintul lui Dumnezeu si-i adapa cu apele cele dulci ale bunei credinte, sporind intr-insii credinta in Hristos Dumnezeu si punind picioarele acelora pe temelia cea nezdrobita. Apoi, intarindu-i intru marturisirea lui Hristos, ii indemna cu osirdie a patimi pentru adevar.

Dupa aceea, iarasi s-a daruit pace crestinilor si ca soarele dupa norii cei intunecati, asa a stralucit dreapta credinta sau ca o racoreala ce vine dupa furtuna. Caci, cautind Hristos cu dragoste de oameni asupra mostenirii Sale, a pierdut stapinirea paginilor, izgonind de la imparatie pe Dioclitian si Maximian; iar cu dinsii a izgonit pe cei ce slujeau paginatatii elinesti si a ridicat poporului sau corn de mintuire, prin aratarea Crucii marelui imparat Constantin, caruia i-a incredintat stapinirea Romei.

Constantin, cunoscind pe Unul Dumnezeu si punindu-si nadejdea in El, a biruit pe toti potrivnicii sai cu puterea Sfintei Cruci si a pierdut nadejdea cea desarta, a celor ce imparatisera mai inainte, poruncind sa risipeasca capistile idolilor si sa zideasca biserici crestine; iar pe cei ce erau inchisi in temnite pentru Hristos, i-a liberat si cu mari laude i-a cinstit ca pe niste eroi; si toti marturisitorii lui Hristos s-au intors in patria lor.

Atunci si cetatea Mirelor a primit iarasi pe pastorul sau, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia si fara singe incununat. Acesta, avind darul lui Dumnezeu intr-insul, vindeca patimile si neputintele oamenilor, nu numai ale celor credinciosi, ci si ale celor necredinciosi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea intr-insul, multora s-a facut slavit, minunat si foarte iubit; caci stralucea cu curatia inimii si era impodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului sau in cuviosie si dreptate.

Pe atunci erau inca multe capisti idolesti, in care poporul pagin slujea cu dragoste diavoleasca si nu putin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzindu-se cu rivna, a strabatut toate locurile acelea, risipind capistile idolesti, iar pe turma sa curatind-o de necuratiile diavolesti. Sfintul Nicolae, luptindu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit si asupra capistei Artemidei, care fiind locas al idolilor, era mare si foarte impodobita. Pornirea sfintului era indreptata mai mult asupra idolilor decit asupra necuratei capisti, pe care a darimat-o pina la temelie, iar zidirea cea inalta a risipit-o pina la pamint; atunci duhurile cele viclene, neputind nicidecum rabda venirea sfintului, scoteau glasuri de plingere, strigind foarte tare, caci erau biruite si izgonite din locul lor, prin arma rugaciunilor nebiruitului ostas Nicolae, arhiereul lui Hristos.

Dupa aceasta, binecredinciosul imparat Constantin, vrind sa intareasca credinta in Hristos Dumnezeu, a poruncit sa se tina soborul a toata lumea in cetatea Niceii. Acolo adunindu-se Sfintii Parinti, au propovaduit luminat dreapta credinta, iar pe Arie, rau cugetatorul si semanatorul de neghina, impreuna cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu intocmai de o cinste si de o fiinta cu Tatal marturisindu-L, a dat pace dumnezeiestii si apostolestii Biserici.

Atunci si minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinti Parinti, cu mare vitejie a stat impotriva hulelor lui Arie si impreuna cu Sfintii Parinti a aratat dogmele credintei celei drepte si tuturor le-a facut cunoscut cu adeverinta.

Despre dinsul povesteste unul dintre istorici, ca, aprinzindu-se cu rivna dumnezeiasca ca al doilea Ilie, a indraznit in mijlocul soborului a rusina pe Arie, nu numai cu cuvintul, ci si cu fapta, lovindu-l pe Arie peste fata. De acest lucru, s-au intristat Sfintii Parinti si, pentru aceea a luat de la dinsul semnele cele arhieresti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Preabinecuvintata lui Maica, privind din inaltime la nevointele Sfintului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu indrazneala si au laudat rivna lui cea dumnezeiasca. Aceeasi vedenie a avut si oarecare din Sfintii Parinti cei mai vrednici, precum insusi Sfintul Nicolae a vazut mai inainte de alegerea sa la arhierie, adica, stind de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de alta parte Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat inapoi cele luate de la dinsul, cunoscind din aceea ca a fost placuta lui Dumnezeu acea indrazneala a sfintului. Deci, parintii au tacut si ca pe un placut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Intorcindu-se Sfintul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducind pace, binecuvintare si invatatura sanatoasa la toata multimea poporului, cu gura sa cea de miere izvoritoare. Apoi pe turma cea nesanatoasa si straina a taiat-o din radacina si pe ereticii cei impietriti si nesimtitori, care imbatrinisera in rautate, mustrindu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrator de pamint intelept, care curata toate cele ce sint pe arie si in teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutura.

Astfel preainteleptul lucrator al ariei lui Hristos, Sfintul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava viclesugului nalucitor si ereticesc o vintura si o lepada departe de griul Domnului. Pentru aceasta pricina Sfinta Biserica il numeste lopata care vintura invataturile lui Arie ca pleava. El era cu adevarat lumina lumii si sarea pamintului, de vreme ce viata lui era luminata si cuvintul lui dres cu sarea intelepciunii. Caci avea bunul pastor mare purtare de grija pentru turma sa in nevoile ce i se intimplau, nu numai cu pasunea cea duhovniceasca hranind-o pe dinsa, ci si de hrana cea trupeasca purta grija.

Alta data, intimplindu-se in tara Lichiei foamete mare si cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrana, iar poporul fiind in mare lipsa, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sarac care pierea de foame, s-a aratat noaptea in somn unui negutator din Italia, care umpluse o corabie cu griu, vrind sa mearga cu ea in alta tara si dindu-i trei galbeni arvuna, i-a poruncit sa mearga in cetatea Mira si acolo sa-si vinda griul cu pret. Desteptindu-se negutatorul din somn si aflind in mina sa trei galbeni, s-a inspaimintat, minunindu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a aratat negutatorul neascultator, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorit in cetatea Mira si a vindut griul celor ce erau intr-insa, netainuind aratarea Sfintului Nicolae, ce i s-a facut lui in somn. Iar cetatenii, aflind mingiiere in acea foamete si auzind cele istorisite, au dat slava si multumire lui Dumnezeu si fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hranitorul lor cel minunat.

In vremea aceea, s-a facut o tulburare in Frigia cea mare, de care auzind imparatul Constantin a trimis trei voievozi impreuna cu ostasii cei ce erau sub dinsii sa linisteasca acea tulburare. Iar numele voievozilor sint acestea: Nepotian, Ursul si Erpilion. Acestia, cu multa sirguinta, plecind din Constantinopol au venit in oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o cetate. Si de vreme ce nu le da mina sa mearga, pentru ca marea era involburata, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din ostasi iesind din corabie ca sa cumpere cele de trebuinta, lua cele straine cu sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori facind acestea, faceau paguba celor ce vietuiau acolo. Pentru aceasta pricina s-a facut gilceava si tulburare, ba si razboi era sa se faca din amindoua partile, la locul ce se numea Placomata.

Instiintindu-se de aceasta, Sfintul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur catre tarmul acela si in cetate, ca sa potoleasca cearta dintre dinsii. Apoi, indata, toata cetatea si voievozii, auzind de venirea sfintului, i-au iesit in intimpinare si s-au inchinat lui. Sfintul a intrebat pe voievozi de unde sint si unde merg? Ei au zis ca sint trimisi de imparat in Frigia sa potoleasca tulburarea ce s-a facut acolo. Sfintul i-a sfatuit sa dea invatatura ostasilor lor ca sa nu faca suparare poporului. Apoi, luind pe voievozi in cetate, i-a ospatat cu dragoste. Iar ei, certind pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au invrednicit de binecuvintarea sfintului.

Facindu-se aceasta, au venit oarecari cetateni din Mira, care, plingind cu lacrimi si cazind la picioarele sfintului, cereau ajutor pentru niste oameni osinditi fara de vina. Ei spuneau cu mihnire, ca, nefiind sfintul acolo, a venit Eustatie ighemonul si, umplindu-si miinile cu bani de la oarecari oameni rai, a osindit la moarte pe trei barbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, „de care lucru toata cetatea se mihneste si plinge, asteptind intoarcerea ta, stapine; ca de ai fi fost tu acasa, n-ar fi indraznit ighemonul a face o judecata asa nedreapta”.

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mihnit cu sufletul si, luind impreuna cu dinsul pe voievozi, indata a plecat. Ajungind la locul ce se numeste Leu, au intilnit pe niste oameni venind si i-au intrebat daca stiu ceva de acei trei barbati care sint osinditi la moarte. Ei au zis catre dinsul: „I-am lasat in cimpul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca sa-i taie”. Atunci sfintul s-a indreptat in graba la locul acela, sirguindu-se a ajunge mai inainte de uciderea cea nevinovata a acelora. Ajungind la locul acela, a vazut popor mult stind acolo si pe cei trei barbati osinditi, avind miinile legate si fetele acoperite si plecate la pamint si cu grumazii goi, asteptind desavirsita taiere. Atunci a vazut pe gealat scotind sabia spre a-i ucide, aratindu-se tulburat si cu chip salbatic, pentru care motiv acea priveliste era tuturor infricosata si de plingere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburindu-se in suflet, a intrat cu indrazneala prin popor si, apucind sabia din mina gealatului, a aruncat-o la pamint, netemindu-se de nimic, iar pe barbati i-a dezlegat din legaturi.

Toate acestea le facea sfintul cu mare indrazneala si nu era nimeni care sa-l opreasca; caci cuvintul lui era cu stapinire si lucrul sau cu putere dumnezeiasca, fiind mare inaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei barbati, izbaviti de moarte, vazindu-se intorsi din ghearele mortii catre viata, plingeau de bucurie cu lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunasera acolo. Apoi a venit si ighemonul Eustatie, iar placutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea si, cind se apropia de el, ii intorcea fata, iar cind cadea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfintul ca-l va spune la imparat si va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desavirsite munci il ingrozea foarte, ca pe unul care nu-si ocirmuieste cu dreptate stapinirea. Iar el, fiind mustrat de constiinta si infricosat de ingrozirea sfintului, cu lacrimi cerea mila si se ruga din tot sufletul, caindu-se pentru nedreptatea sa, cautind sa se impace cu marele parinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetatii, dar minciuna nu putea sa se tainuiasca, pentru ca sfintul stia cu dinadinsul ca, fiind mituit cu aur, a osindit la moarte pe cei nevinovati si tot poporul dadea mare multumire Sfintului parinte Nicolae. Abia fiind imblinzit placutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindca acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, marturisea greseala sa si nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniti, impreuna cu cei ce venisera cu dinsii, vazind toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rivna si de bunatatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, invrednicindu-se de sfintele lui rugaciuni si, primind binecuvintarea sa ca pe un dar, s-au dus in Frigia ca sa implineasca porunca imparatului. Deci, mergind acolo, au alinat tulburarea ce era si savirsind toate cele poruncite lor de imparatul, s-au intors cu bucurie in Vizantia si au avut cinste si multa lauda de la imparat si de la toti dregatorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau in palat, unde au si fost invredniciti a fi in sfatul imparatesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai oamenilor rai, neputind a-i vedea intr-o marire ca aceea, s-au pornit spre rautate si vrajmasie.

De aceea, impletind cei rai sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetatii, urzind cumplite clevetiri asupra barbatilor acestora si zicind: „N-au sfatuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfirsitul sfatului lor, ca ei incep lucruri noi, care acum au intrat in urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra imparatului”. Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat eparhului si au dus acea clevetire si in urechile imparatului. Auzind, imparatul indata a poruncit, ca, fara alta intrebare, sa-i arunce in temnita pe cei trei voievozi, ca sa nu fuga pe ascuns si sa savirseasca sfatul lor cel rau. Deci voievozii erau in legaturi si in temnita, nestiind pentru ce sint aruncati acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.

Trecind putina vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva sa se vadeasca clevetirea lor cea mincinoasa si sa iasa la iveala rautatea lor, incit sa se intoarca asupra lor toata nevoia. Pentru aceea, cu multe rugaciuni s-au apropiat de eparh, sfatuindu-l sa nu lase mai multa vreme in viata pe acei barbati, ci degraba sa faca judecata de moarte, dupa hotarirea cea dintii. Iar eparhul, care se indulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfirsit fagaduintei. Deci, indata s-a dus la imparat cu fata mihnita si cu chip posomorit, ca un vestitor de rau, vrind a se arata ca se ingrijeste mult pentru viata imparatului si cu credinta se sirguieste pentru dinsul. Apoi a inceput, in felurite chipuri, a-l insela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre minie asupra celor nevinovati si zicind: „Nici unul din cei ce stau in temnita nu vor a se pocai, imparate, ci, petrecind in cel dintii gind rau, nu inceteaza a cugeta viclesug si a gindi asupra ta cu rautate. Deci, porunceste mai iute sa-i omoare, ca nu cumva apucind ei inainte, sa savirseasca rautatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfirsit scopurile lor cele rele”.

Cu aceste cuvinte fiind tulburat imparatul, a osindit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind seara, s-a aminat uciderea lor pina a doua zi dimineata. Instiintindu-se despre aceasta, strajerul temnitei si plingind mult pentru o napasta ca aceea, pusa asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicind: „Mai bine ar fi fost de mine sa nu va fi cunoscut pe voi, nici sa ma fi indulcit de dragoste si cu vorbe la masa, caci mai cu inlesnire as fi rabdat acum despartirea de voi si mai putina jale mi-ar fi pricinuit napasta ce a venit asupra voastra. Apoi n-ar fi venit o mihnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru ca miine dimineata, vai mie! ne vom desparti unul de altul cu amar si de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici va voi mai auzi vorbind, caci s-a poruncit sa va omoare. Deci sa rinduiti daca vreti ceva, pentru averea voastra, ca acum este vremea, ca sa nu apuce moartea vointa voastra”.

Zicind acestea cu tinguire, iar ei stiindu-se nevinovati fata de imparat si deci nevrednici de moarte, si-au rupt hainele si cumplit isi smulgeau parul, zicind: „Ce vrajmasi au pizmuit asupra vietii noastre si pentru ce sa murim noi ca niste tilhari? Ca n-am facut nimic vrednic de moarte”. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu ca nimic rau n-au facut si plingeau amar.

Unul dintr-insii, cu numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfintul Nicolae, care, stind in Mira inaintea celor trei barbati, li s-a facut lor ajutator preaslavit si preabun aparator, izbavindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicind, unul catre altul se rugau: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit pe cei trei barbati de moartea cea nedreapta, cauta acum si asupra noastra ca nu avem alt ajutor intre oameni; pentru ca iata ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine sa ne izbaveasca din aceasta napasta. Iata si glasul nostru a amortit, mai inainte de iesirea sufletului si limba noastra se usuca, aprinzindu-se de focul inimii, iar acum nici rugaciuni nu mai putem sa-Ti aducem. Degraba sa ne intimpine indurarile Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din miinile celor ce vor sufletele noastre, ca iata miine de dimineata vor sa ne omoare; sirguieste spre ajutorul nostru si ne izbaveste pe noi, cei nevinovati de moarte”.

Dumnezeu, auzind rugaciunile celor ce se temeau de El si, ca un tata miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfintul si placutul Sau, pe marele arhiereu Nicolae. Caci in acea noapte, dormind imparatul, i s-a aratat in vis arhiereul lui Hristos, zicind asa: „Scoala-te iute si elibereaza pe cei trei voievozi, care sint tinuti in temnita, pentru ca fara de vina sint clevetiti si cu nedreptate patimesc”. Si, spunind tot adevarul, i-a zis: „De nu ma vei asculta si de nu-i vei elibera pe dinsii, apoi voi ridica asupra ta razboi precum a fost in Frigia si rau vei patimi”. Mirindu-se imparatul de indrazneala Sfintului Nicolae, se gindea cum a indraznit noaptea fara de vreme a intra inauntrul palatului sau si i-a zis: „Cine esti tu care indraznesti a aduce o ingrozire ca aceasta asupra stapinirii noastre?”. El i-a raspuns: „Nicolae imi este numele si sint arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Imparatul s-a tulburat de acea vedenie si, sculindu-se, se gindea ce este aceasta? Asemenea si lui Avlavie, eparhul, intr-acea noapte, dormind el, i s-a aratat in vis sfintul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei barbati. Desteptindu-se, Avlavie s-a temut si se ingrozea in mintea sa de ceea ce vazuse. Apoi a venit oarecine de la imparat spunindu-i ce a vazut si acesta in vis. Iar el degraba mergind la imparat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a aratat lui si se minunara amindoi de acea vedenie preaslavita, care deopotriva li s-a facut la amindoi.

Indata a poruncit imparatul sa aduca inaintea sa pe voievozii din temnita si a zis catre dinsii: „Ce vrajitorii ati facut de ati trimis asupra noastra asemenea vedenii? Caci aratindu-se un barbat ne-a ingrozit foarte rau, laudindu-se ca degraba va aduce razboi”, iar ei nestiind nimic se intrebau unul pe altul, de stie vreunul ceva – ca nici unul nu stia nimic – si cu ochii umiliti au cautat unul spre altul.

Vazind imparatul una ca aceasta, s-a schimbat in blindete si a zis catre dinsii: „Netemindu-va de rau, spuneti adevarul”. Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult tulburindu-se, au zis: „Noi, imparate, vrajitorii nu stim, nici am planuit ceva rau asupra stapinirii tale, nici am gindit ceva, martor ne este noua ochiul cel a toate vazator al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla viclesug intru noi, apoi sa nu faci cu noi nici o mila; si nu numai cu noi acesti trei, ci chiar pe neamul nostru sa nu-l cruti. Noi ne-am invatat de la parintii nostri a cinsti pe imparat si, mai virtos decit toate, a avea credinta catre dinsul. Drept aceea, acum cu credinta am pazit viata ta, iar cele incredintate noua, precum s-a cazut dregatoriei noastre, bine le-am cirmuit, slujind cu osirdie poruncii tale; caci tulburarea cea din Frigia am potolit-o si razboiul cel planuit de vrajmasi l-am risipit, aratind prin aceasta vitejia noastra cu fapta inaintea ta, precum vor spune cei ce stiu bine. Iar stapinia ta mai inainte ne-ai daruit cinste, iar acum cu asprime te-ai inarmat asupra noastra, fiind cumplit judecati si cu groaza asteptam a patimi. Asadar, precum ni se pare noua, o, imparate, osirdia noastra catre tine a fost pricinuitoare noua de mari munci, caci in loc de slava si de cinstea pe care am nadajduit-o, frica mortii si osindirea ne-a cuprins pe noi”.

Umilindu-se imparatul de aceste cuvinte, se caia de batjocura adusa barbatilor acelora; fiindca se cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira cea imparateasca; caci cel ce se nevoieste a pune altora legi, vede insusi ca face judecati fara de lege. Deci, intr-acel ceas a cautat mai cu mila asupra lor si a inceput a vorbi catre ei cu blindete. Iar ei, uitindu-se cu umilinta catre imparat, indata au vazut chipul Sfintului Nicolae sezind impreuna cu imparatul si facindu-le milostivire si iertare. Aceasta insa nimeni nu o vedea, fara numai cei trei voievozi. Atunci, luind ei indrazneala au zis cu glas tare: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit odinioara pe cei trei barbati in Mira de la moartea cea nedreapta, scoate-ne si pe noi, robii tai, din aceasta nevoie, ce ne sta asupra”. Iar imparatul, luind cuvint, a zis: „Cine este Nicolae si pe care barbati a izbavit? Spuneti-mi cu de-amanuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci imparatul, cunoscind pe Sfintul Nicolae ca este mare placut al lui Dumnezeu si minunindu-se de indrazneala si de rivna lui pentru cei napastuiti, a liberat pe voievozii aceia, zicindu-le: „Nu eu va daruiesc viata, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci sa mergeti la dinsul si sa-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: „Iata am facut cele poruncite de tine; deci nu te minia asupra mea, placutule al lui Hristos!”. Acestea zicind, le-a incredintat o Evanghelie ferecata cu aur, o cadelnita de aur, impodobita cu pietre scumpe si doua sfesnice, poruncindu-le sa le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobindind preaslavita mintuire, indata au pornit pe cale si cu bucurie au venit la sfint, pe care cu veselie l-au vazut. Apoi mare multumire i-au dat, ca unuia care le-a facut o bunatate ca aceea si cintau, zicind: Doamne, Doamne, cine este asemenea Tie Cel ce izbavesti pe saracul din mina celor mai tari decit dinsul?” Apoi, nici pe cei saraci nu i-au lasat nemiluiti, ci si pe aceia i-au indestulat din averile lor, iar dupa aceea, cu buna sporire s-au intors la ale lor.

Acestea sint lucrurile lui Dumnezeu, care maresc pe placutul Sau. De aceea, ca o pasare ducindu-se vestea despre dinsul pretutindeni, a strabatut luciul marilor si toata lumea, incit nici un loc nu ramasese, unde sa nu fi fost auzite minunile cele mari ale slavitului arhiereu Nicolae, dupa darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odata niste corabieri plutind de la Egipt spre partile Liciei, li s-a intimplat o furtuna mare, incit si pinzele au fost aruncate jos, iar corabia era sa se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toti se speriara de moarte. Iar cind si-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodata nu-l vazusera, decit numai auzisera de dinsul, ca este grabnic ajutator celor ce-l cheama intru nevoi -, s-au indreptat cu rugaciunile catre dinsul si l-au chemat in ajutor. Iar sfintul, indata s-a aratat lor si a intrat in corabie, zicind: „Iata, m-ati chemat si am venit ca sa va ajut; deci nu va temeti”. Apucind cirma, se vedea cum cirmuieste corabia. Apoi a certat vintul si marea, precum si Domnul nostru odinioara Care a zis: Cel ce crede in Mine si lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea marii si vintului si acelea ii erau ascultatoare.

Dupa aceea corabierii, purtati de vint lin, au sosit in cetatea Mira si, iesind din corabie, au mers in cetate, vrind sa-l vada pe cel ce i-a izbavit din nevoi. Vazindu-l mergind la biserica, au cunoscut pe facatorul lor de bine si, alergind, au cazut la picioarele lui, dindu-i multumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupeasca si de moarte i-a izbavit pe aceia, ci si pentru mintuirea sufletelor lor a avut purtare de grija; caci, fiind mai inainte-vazator a vazut intr-insii cu ochii cei duhovnicesti gindul pacatului, care departeaza pe om de Dumnezeu si-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis catre dinsii: „Cunosteti-va pe voi, rogu-va, o, fiilor, cunoasteti-va inimile voastre si gindurile vi le indreptati spre buna placere de Dumnezeu, pentru ca, desi ne tainuim si ne socotim a fi buni de catre ceilalti oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tainui. De aceea sirguiti-va cu toata osirdia a pazi sfintenia cea sufleteasca si curatenia cea trupeasca, caci sinteti biserica a lui Dumnezeu, precum graieste dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrind pe barbatii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, caci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tata iubitor de fii, iar fata lui era ca a ingerului lui Dumnezeu, stralucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fata lui iesea o raza preastralucita, ca si din a lui Moise si vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dinsul; caci daca cineva ar fi fost ingreuiat cu orice fel de patima sau cu intristare sufleteasca, numai daca ar fi privit spre sfintul, indata afla indestulata mingiiere intristarii sale. Sau de vorbea cineva cu dinsul, mult sporea intru cele bune. Asa ca nu numai cei credinciosi, daca se intimpla a auzi ceva din limba cea dulce si izvoritoare de miere, ci si cei necredinciosi se umileau si se povatuiau spre mintuire, lepadind rautatea necredintei cea din tinerete si primind in inima cuvintul cel drept al adevarului.

Marele placut al lui Dumnezeu a vietuit ani destui, stralucind in mijlocul cetatii Mirelor cu dumnezeiestile podoabe, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura: „Ca un luceafar de dimineata prin mijlocul norilor, ca luna plina de zilele sale si ca soarele ce straluceste asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea inalt, ca un crin linga izvoarele apelor si ca niste mir de mult pret, bine mirosind tuturor”.

In adinci batrinete, fiind plin de zile bune, si-a dat datoria cea de obste a firii omenesti, bolind putin cu trupul, apoi si-a savirsit bine viata sa vremelnica. Deci a fost petrecut cu bucurie si cu psalmi la viata cea neimbatrinita si fericita, insotindu-l sfintii ingeri si intimpinindu-l cetele sfintilor.

Linga cinstitul lui trup adunindu-se episcopi de prin toate cetatile, in multime fara numar, l-au pus cu cinste in biserica cea soborniceasca a mitropoliei Mirelor, in ziua a sasea a lunii decembrie. Apoi se savirsira multe minuni de catre sfintele moaste ale placutului lui Dumnezeu. Pentru ca a izvorit mir cu buna mireasma din moastele lui, cu care, ungindu-se cei bolnavi, dobindeau sanatate. Din aceasta pricina, de la marginile pamintului alerga lumea la mormintul lui, cautind tamaduirea bolilor si nu se lipseau de ceea ce cautau, caci toate neputintele se vindecau cu acel sfint mir, nu numai cele trupesti, ci si cele sufletesti, iar duhurile cele viclene se ingrozeau, nu numai in viata, ci si dupa moartea sa le biruia pe acelea, cum si acum le biruieste.

Odata, niste barbati tematori de Dumnezeu, de la gura riului ce se numeste Tanais, auzind de moastele cele izvoritoare de mir si vindecatoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla in Mira, cetatea Lichiei, s-au sfatuit sa mearga pe mare, acolo, pentru inchinaciune. Umplind corabia cu griu, voiau sa pluteasca. Dar vicleanul diavol, care era salasluit mai inainte in capistea Artemidei si pe care il izgonise de acolo Sfintul Nicolae, risipind capistea, simtind ca vrea sa plece corabia catre marele parinte, miniindu-se pentru risipirea capistei cum si pentru izgonirea sa de acolo, se sirguia cu toata puterea sa se razbune asupra sfintului.

Astfel, diavolul s-a gindit sa faca impiedicare barbatilor acelora din calea pe care o planuisera si sa-i lipseasca de sfintenie, facindu-le piedici dorintei lor. Deci s-a prefacut in chip de femeie si se facea ca poarta un vas plin cu untdelemn, apoi a zis catre barbatii aceia: „As fi vrut sa duc aceasta la mormintul sfintului, dar foarte mult ma tem pe mare, ca nu este cu putinta unei femei neputincioase ca mine si bolnava cu stomacul, a indrazni sa calatoreasca pe atita noian. Pentru aceea, rogu-va pe voi ca, luind vasul acesta, sa-l duceti la mormint si sa turnati untdelemn in candela sfintului”. Zicind diavolul acestea, a dat vasul in miinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se stia insa cu ce fel de vraji era amestecat acel untdelemn, ca sa vatame si sa prapadeasca pe cei din corabie. Dar aceia, nestiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui si au luat vasul cu untdelemn diavolesc si, pornind de la mal, in ziua aceea au plutit bine. Insa a doua zi a inceput a sufla vintul dinspre miazanoapte si a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gindeau sa se intoarca inapoi. Intorcind corabia, li s-a aratat Sfintul Nicolae, plutind intr-o barca mai mica si le zise: „Unde mergeti, barbatilor? Pentru ce ati lasat calea ce va sta inainte si va intoarceti? In mina voastra este a potoli viforul si a face corabiei calea usoara, caci este diavoleasca acea rea maiestrie care va impiedica in calatoria voastra. Ca nu o femeie v-a dat vasul, ci insusi diavolul; deci aruncati-l in mare si indata veti avea calea cu buna sporire”.

Auzind acestea, barbatii aceia au luat vasul si l-au aruncat in adincul marii. Si facind aceasta, indata a iesit de acolo fum negru si para de foc, care a umplut vazduhul de miros greu, iar marea se desfacu si fierbind apa din adinc, clocotea. Iar picaturile apei erau ca niste scintei de foc, incit foarte mult s-au temut cei ce erau in corabie si de frica tipau. Dar ajutorul care se aratase lor, poruncind sa indrazneasca si sa nu se teama, a alinat marea; apoi pe calatori, izbavindu-i de frica, i-a facut a pluti fara primejdie spre Licia. Atunci, indata, venind o racoreala cu buna mireasma, a suflat asupra lor si s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pina la cetatea cea dorita. Acolo, inchinindu-se moastelor celor izvoritoare de mir ale grabnicului ajutator si aparator, multumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, inaltind rugaciuni marelui parinte, s-au intors in tara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se intimplase pe cale.

Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfintul Nicolae, acest mare placut al lui Dumnezeu, pe uscat si pe mare, ajutind celor ce erau in primejdii, izbavind de inecare si scotindu-i din adincul marii la uscat; rapindu-i din robie si aducindu-i la casele lor; izbavind din legaturi si din temnite, aparind de taierea de sabie si scapind de la moarte, apoi multora le-a dat tamaduiri: orbilor, vedere; schiopilor, umblare; surzilor, auz; mutilor, grai. Pe multi, din cei ce patimeau in saracia cea mai mare, i-a imbogatit, iar celor flaminzi le-a dat hrana. Si la toata nevoia, s-a aratat gata ajutator, aparator cald, grabnic folositor si sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajuta pe cei ce-l cheama si din primejdii ii izbaveste. Ale carui minuni precum este cu neputinta a le numara, tot asa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare facator de minuni il stie Rasaritul si Apusul, si toti crestinii cunoasc nenumaratele lui minuni. Deci, sa se slaveasca printr-insul Dumnezeu Cel Unul in Treime laudat: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, Caruia se cuvine lauda in veci. Amin.

 

Una din minunile Sfantului Nicolae: cum a izbavit de la innec un dreptcredincios.

Un om oarecare din Constantinopol, cu frica de Dumnezeu si credincios in Hristos, care iubea pe Sfantul acesta si era iubit si el de dansul, vrand oarecand sa faca o calatorie in alta tara, grabindu-l treaba ce avea, s-a dus la biserica Sfantului de si-a facut rugaciunea dupa obicei si,  luandu-si ziua buna de la rude si de la prieteni, a intrat in corabie. Iar cand a fost la 9 ceasuri din noapte, s-au sculat corabierii sa intoarca si sa intinda panzele, incepand alt vant. Deci, intru acea vreme, s-a sculat si acest smerit om sa mearga dupa apa si, avand toti de lucru cu intinsul panzelor, s-a intamplat ca s-a impiedicat si a cazut in mare. Si, fiind intuneric si vantul pornind corabia inainte, n-au putut corabierii sa-l ajute cu nimic, ci plangeau de amara moarte a acelui om. Iar el, cazand in mare, cum era imbracat, si aflandu-se acum in largul marii, a zis: „Sfinte Nicolae, ajuta-mi!” Si, strigand catva timp acest cuvant, o, minune!, s-a aflat omul in mijlocul casei sale, parandu-i-se ca este in adancul marii. Iar vecinii, auzindu-i glasul, s-au sculat, la fel si cei din casa, aprinsera lumina si, strangandu-se si vecinii de afara, l-au vazut cu totii stand in mijlocul casei si strigand; si apa de mare curgea din hainele lui. Deci, incremenind au ramas muti de groaza, iar el a zis: „O, fratilor, ce este aceasta ce vad?” Ca stiu bine ca ieri, la noua ceasuri, cand mi-am luat ziua buna de la voi, de la toti, intrand in corabie, am purces la drum, ca avand vant bun, am mers catva timp, iar cand a fost la a doua si a treia straja din noapte, adica la noua ceasuri, m-am dus pentru apa si m-am impiedicat de corabieri si am cazut in mare. Si chemam pe Sfantul Nicolae intru ajutor, iar acum nu stiu unde ma aflu, ci spuneti-mi voi ca eu mi-am iesit din fire si sunt uimit.” Iar aceia, luand seama la cuvintele lui si vazand apa marii, care curgea de pe dansul, strigau: „Doamne, miluieste!”

Deci, dezbracandu-se si luandu-si alte haine, s-a dus la biserica Sfantului Nicolae. Si acolo a petrecut cealalta parte de noapte, cazand cu lacrimi si cu rugaciuni, la icoana Sfantului. Si, venind vremea Utreniei si strangandu-se poporul, s-a facut cunoscut la toti minunea si s-au uimit toti si s-au minunat de acele dulci aromate ce le adusese acel om, spre multa multamita, Sfantul Nicolae, vazand si biserica plina de lumanari aprinse, slavind pe Dumnezeu si laudand pe Sfantul, vestindu-se aceasta mare si peste fire minune prin tot Constantinopolul. Si a ajuns si la urechile imparatului celui de atunci si ale Patriarhului, care, facand sfat, au zis sa cheme pe acel om. Si, mergand el si istorisind inaintea multora cele pentru dansul, toti au strigat: „Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.” Si asa, facand Litii si Privegheri la care se strangea mult popor, mergea el la biserica Sfantului, slavind si binecuvantand pe Dumnezeu si dand multumita credincioasei Sale slugi, Sfantului Nicolae.

  Minunea Sfantului Parintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola.

Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie sa tac si sa nu graiesc acest cuvant, despre o alta minune a Sfantului si Cuviosului Parintelui nostru Nicolae.

Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunatati si evlavie vietuind si avand un fiu, unul nascut, anume Vasile si care traia in tara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind impodobit, era imbelsugat si cu avutie multa. Si avea credinta multa spre Sfantul Parinte Nicolae. Pentru aceasta, in toti anii, la pomenirea Sfantului petrecea ziua aceea cu praznuire si punea mese pentru saraci si pentru vecini, prieteni si altii. Insa era o biserica zidita in numele Sfantului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, si acolo, in tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfantului Nicolae.

Iara intr-un an, la slavita lui pomenire, mult popor venind la praznic in sfanta lui biserica, atunci si binecredinciosul acela isi trimise pe fiul sau Vasile cu slugile sale, si zise lui: „Mergi, fiule, la biserica Sfantului Nicolae si sa faci dupa obicei, precum te-ai invatat de la noi in anii trecuti, adica la cantarea de seara, cu frica stand, sa iei aminte, asisderea la Utrenia toata si la dumnezeiasca Liturghie; dupa aceea sa te intorci in casa noastra la masa, iar eu si maica ta vom randui cele ce sunt de trebuinta saracilor:” Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatal sau, s-a dus cu bucurie. Iar cand a fost in vremea cantarii Utreniei, iata, fara de veste, au navalit saracinii si, inconjurand biserica, au robit tot poporul, asemenea si pe Vasile, fiul lui Agricola, si l-au dus in insula Creta si l-au dat pe el lui Amira, dregatorul, ca era foarte frumos. Si i-a poruncit lui domnul saracinilor sa se afla pururea inaintea fetei lui, iar pe altii i-a vandut, ba pe unii si in temnita i-a inchis.

Parintii lui Vasile, auzind aceasta, spre plangere si tanguire s-au intors. Si asa, ca doi ani petrecand, pomenirea Sfantului nu o mai faceau, ci se topeau de necaz si cu lacrimi se tanguiau, zicand: ‘Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, impreuna cu cei de varsta ta, ca sa te cuprindem cu mainile si cu buzele sa te sarutam. Mai bine ne-ar fi fost noua de te vedeam zacand in boala sau sa ti se fi intamplat tie moarte; inima noastra nu s-ar fi rupt ca acum.” Deci unele ca acestea graind ei, au auzit vecinii lor si toate rudeniile si s-au adunat toti, spre mangaierea necazului si a tanguirii lor. Si le ziceau lor: „Pentru ce va aratati, ca niste neincercati in necazuri? Au nu cunoasteti voi pe minunatul Nicolae, cat de multe minuni face pe uscat si pe mare? Inca si de sabie si de robie si de toate mortile cele nedrepte pe multi izbaveste.” Si alte multe le graiau lor spre risipirea intristarii.

Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii sai, si mangaindu-se putin din necazul sau, sculandu-se, a mers la femeia sa si i-a zis ei: „Oare, avem noi vreun folos din tot plansul acesta mult? Ci, iata, al treilea an avem de cand ne aflam in aceasta intristare si am uitat de pomenirea Sfantului Nicolae si n-am iesit la praznicul lui. Acum, dar, asculta-ma pe mine; sa luam lumanari si undelemn si tamaie si sa mergem la Sfantul si sa ne rugam lui cu credinta, ca sa luam de la dansul mangaiere pentru Vasile, fiul nostru, si cu mare nadejde ne vom intoarce. Ca poate sa ne dea noua in maini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri noua de este el viu sau mort.” Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: „Bine zici, stapane, sa facem precum voiesti, de vreme ce si praznicul Sfantului Nicolae a sosit.” Si, asa sfatuindu-se, s-au sculat si cu bucurie au mers la biserica Sfantului Nicolae. Si au facut dupa obiceiul praznuitorilor, apoii s-au intors la casa lor si, chemand la cina pe rudele lor si pe toti vecinii cei de aproape, au pus masa si au inceput a manca si a bea intru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfantului Parinte Nicolae. Iar cand era in vremea cinei lor si sedeau la masa, au inceput cainii a latra cu mare pornire. Si a zis Agricola slugilor sale: „Mergeti si vedeti la ce navalesc cainii, poate o fiara este, sau altceva”, iar slugile, iesind afara, n-au vazut nimic. Insa cainii mai mult se repezeau, latrand. Deci, Agricola a luat lumina si a mers ca sa vada cu ceilalti si au vazut un om, in mijlocul curtii stand, in haine turcesti, si s-au speriat, ca nu se pricepeau ce putea sa fie. Iar dupa ce Agricola, a venit  aproape de dansul, a vazut un tanar voinic, stand si tinand in mana un pahar plin de vin. Si cauta Agricola la dansul, nimic zicand, si cu frica si cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grai in spaima mare: „O, fiul meu, Vasile, iata acum te vad cu adevarat; oare tu esti, fiul meu, sau o naluca mi se arata mie, prin tine?” Iar tanarul Vasile degraba a raspuns: „Eu sunt tata, fiul tau, pe care saracinii l-au robit si in Creta l-au dus.” Acesta auzind, Agricola, tatal sau, imbratisandu-l, il saruta pe el si zicea: „Spune-mi mie fiule, cum ai scapat din mainile saracinilor, celor fara Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatalui tau.” Iar tanarul a zis catre el: „Nimic tata, nimic din toate acestea, de care ma intrebi, nu stiu. Numai aceasta stiu, ca eu acum stam inaintea dregatorului saracinilor. Ca dupa ce m-au robit pe mine si m-au dus in Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Si dintru acea vreme, Amira dregatorul m-a pus pe mine ca sa dreg vin si sa-i tin paharul, stand inaintea fetei lui, precum ma vezi pe mine tata, acum. Si, iata, nu stiu cine, cineva puternic m-a rapit asa cum ma aflam, cu paharul acesta pe care inca il tin in mana, si ca un vant m-a adus si m-a pus aicea; si am vazut pe Sfantul Nicolae, care m-a asezat pe mine la locul acesta.”

Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru aceasta mare minune si, luandu-l de mana, l-a dat maicii sale. Iar ea, vazand pe fiul ei, plangea de bucurie si, multe cuvinte graind si cu mainile cuprinzandu-l, il saruta zicand: „Acum te vad pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nadajduiam sa te vad, in mainile mele te tin. Acum, din nou, pe tine, te am mangaiere sufletului meu si toate mahnirile mele se dezleaga.” Acestea si alte multe cuvinte de mangaiere graia catre dansul. Si, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau imprejurul locului aceluia s-au adunat degraba la veselia acestei minuni negraite. Inca si cinstit praznic au facut Sfantului si Marelui Parintelui nostru Nicolae, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Alta minune a Sfantului Nicolae, care a izbavit o corabie de inecare, pe cand era inca in viata.

Oarecand, niste corabieri din Egipt calatoreau spre tara Ciliciei. Deci, cand li s-a intamplat lor sa strabata noianul marii lui Adrian, atunci a cazut peste ei o furtuna mare si niste valuri cumplite, cat si panzele li s-au rupt si toata corabia, de sila valurilor mari, s-a zdruncinat si acum toti desnadajduiau de a lor mantuire. Iar de vreme ce se instiintasera ei de slava marelui Arhiereu Nicolae, cel din Mira Lichiei, ca este grabnic ajutator, mai presus de nadejde, toti s-au intors la rugaciune catre dansul. Si in furtuna fiind, pe acela il chemau si numai de la dansul asteptau scapare. Iar Sfantul deloc zabovind, indata a venit in corabie si l-au vazut aceia cu ochii lor si le-a zis: „Iata, m-ati chemati si am venit voua in ajutor.” Si asa le-a poruncit lor sa indrazneasca si, luand carma, se arata ca indrepteaza corabia. Iar, dupa aceea, a certat marea si a potolit primejdia cumplitelor valuri si era ca Insusi Domnul, Care a zis: „Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu.” (Ioan 14,12). Deci, dupa aceea, purtati de vant lin, au sosit la liman. Si toti, din corabie iesind, indata s-au dus ca sa afle pe acela ce i-a mantuit pe ei din primejdie. Si, instiintandu-se ca el a intrat in biserica, au mers dupa dansul.

Iar Sfantul se ferea de dansii si sta printre altii. Insa ei, dupa ce l-au vazut pe el, macar ca niciodata nu-l cunoscusera mai inainte, ci numai de la aratarea cea de pe mare, il stiau, alergand, au cazut la picioarele lui. Si isi pornira limba lor spre cuvinte de lauda si multumire pentru izbavirea din cele ce patimisera.

Dar minunatul Nicolae ii izbavi pe ei nu numai de primejdiile trupesti, ci se arata cu vrednicie si duhovniceasca ingrijire fata de dansii. De vreme ce, prooroc fiind cu dar duhovnicesc, si stiind ca ei cazusera in spurcaciunea desfranarii, care instraineaza pe oameni departe de Dumnezeu si de poruncile Lui, a zis catre dansii: „Cunoasteti-va pe voi, o fiilor, rogu-ma voua, cunoasteti-va si inimile voastre, si miscarile si gandurile mintii voastre si indreptati-le spre buna placere a lui Dumnezeu, ca chiar daca ne vom tainui fata de oameni si vom parea ca suntem buni de Dumnezeu nicidecum nu pot sa se ascunda faptele noastre. Pentru aceasta, sarguiti-va cu toata osardia sa va paziti sfintenia sufleteasca si curatia trupeasca, biserica santeti a lui Dumnezeu, precum zice Pavel, dumnezeiescul Apostol: „Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi” (I Cor.3,16-17). Deci, asa ivatandu-i Sfantul pe oamenii aceia, prin cuvinte folositoare de suflet, i-a slobozit pe ei la casele lor, cu pace; pentru ca era in obiceiul fericitului sa dojeneasca, asa ca un tata iubitor de fii. Iar vederea chipului sau era ca a unui inger al lui Dumnezeu, stralucind cu darul dumnezeiesc. Ca ieseau din chipul lui oarecare raze prea luminoase si mai mult decat fata lui Moise stralucea fata lui. Si din vederea lui, daca cineva ar fi fost ingreunat de vreo patima sau necaz sufletesc, unul ca acesta, numai cautand la dansul, isi afla din destul mangaiere in necazul sau. Ori, daca cineva vorbea cu dansul, multa sporire spre bine indata aceluia i se facea. Pana si cei din necredinciosi, de se intampla cineva sa auda un cuvant din izbavitoarea lui gura, apoi si unii ca acestia se hraneau cu dulceata cuvintelor lui si, lepadand ratacirea ce din tinerete crescuse intre dansii, primeau in inima cuvantul cel adevarat si drept.

 

Minunea Sfantului Nicolae cu un covor.

Auzim pe Sfantul Duh graind prin Proorocul David: „Precum doreste cerbul izvoarelor apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” Cu adevarat in acelasi chip doreste si sufletul credinciosului crestin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu si cele ce se lucreaza prin Sfintii Sai. Deci, iata si alta minune a Sfantului Nicolae: Era un oarecare, nu numele Nicolae, in cetatea numita Constantinopol, hranindu-se din osteneala mainilor lui si era credincios lui Dumnezeu si avea randuiala lui sa nu treaca ziua Sfantului Nicolae fara de pomenire. Si aceasta, cu neobosire o facea el, ca auzea in Sfintele Scripturi graind: „Cinsteste pe Domnul prin toate ale tale osteneli!” Si avea aceasta in mintea sa totdeauna.

Si a ajuns la adanci batranete, dar si la saracie, nemaiputand lucra. Deci, apropiindu-se ziua Sfantului Nicolae, gandea intru sine ce va face. Si a zis batranul catre sotia sa: „Femeie, iata, a sosit la noi ziua cea iubita a Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom face, ca fiind lipsiti, nu avem cele de trebuinta pentru aceasta zi sfanta?” Iar acea credincioasa femeie a raspuns barbatului ei: „Stii, domnul meu, ca, iata, ne-au ajuns batranetile si astazi sau maine va veni sfarsitul; deci, sa nu-ti abati mintea ta de la dragostea cea spre Domnul si catre Sfantul Nicolae.” Si, aceasta zicand, i-a aratat lui un covor si a zis: „Ia-l pe acesta si, mergand, vinde-l si te du de cumpara toate cele de trebuinta la pomenirea Sfantului Nicolae. Ca alta nimic nu avem si nu-l vom lasa mostenire copiilor pe care nu-i avem”. Auzind aceasta, credinciosul batran a laudat foarte pe Dumnezeu si, luand covorul, a iesit.

Si, mergand el prim mijlocul ulitii, unde este stalpul Sfantului si marelui Constantin, si trecand de biserica Sfantului Platon, l-a intampinat pe el cineva, cu chipul ca un oarecare batran cinstit, care i-a zis: Prietene, unde te duci?” I-a raspuns cel ce ducea covorul: „Am trebuinta sa ma duc pana la targul de vanzari”. Si i-a zis cinstitul batran: „Buna este socotinta ta, prietene, dar, spune-mi, cu cat voiesti sa dai pe covorul tau? Pentru ca eu voiesc sa cumpar un covor ca acesta”. A zis batranul: „Cand l-am luat intai, am dat pe el opt galbeni, iar acum, cat imi vei da, atata voi primi”. Si a grait cinstitul acela catre batran: „Au, lua-vei sase galbeni?” Si a zis batranul: „Daca imi vei da, voi lua cu bucurie!” Deci, indata, punand mana in buzunarul sau si scotand galbenii, Sfantul Nicolae, ca el era, i-a dat sase galbeni mari in mainile batranului, zicandu-i: „Primeste, prietene, acesti galbeni si da-mi covorul”. Apoi a luat batranul galbenii cu bucurie, pentru ca nu facea covorul atata.

Deci, luand Sfantul Nicolae covorul din mana batranului, s-a dus de la el. Si, cand s-au despartit unul de altul, ziceau cei de pe ulita care vedeau pe batran: „Oare, naluciri vezi, batranule, ca vorbesti de unul singur?” Pentru ce ei pe batran il vedeau si glasul lui il auzeau, dar pe Sfantul nicidecum; nici glasul nu-i auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fara numai pe batran. Iar Sfantul Nicolae a mers indata la casa batranului, ducand covorul la femeia acestuia si zicandu-i: „Fiindca barbatul tau imi este prieten de demult, intalnindu-ma cu el, m-a rugat, zicand: „Fii bun si du acest covor la femeia mea, ca eu, zicea el, am alta treaba. Deci, iata covorul, pazeste-l pe el”. Si, aceasta zicand, s-a facut nevazut. Si femeia, luand covorul, de frica, vazand in fata ei pe un asa barbat cinstit si cu lumina stralucind, nici n-a indraznit sa intrebe: „Tu cine esti?”

S-a aprins insa de manie asupra barbatului sau si, socotind ca el a uitat sfatuirea ce o facuse cu dansa si dragostea pentru Sfantul, a zis: „Vai mie, patimasa ce sunt, ca m-am insotit cu acest barbat calcator de lege si plin de minciuni”. Si altele asemenea acestora zicand, nici nu vrea sa se uite la covorul ei, aprinsa fiind de dragoste pentru Sfantul.

Deci, barbatul ei, nestiind cele petrecute, a cumparat cele de trebuinta de ziua Sfantului Nicolae si se intorcea la casa sa, bucurandu-se pentru intamplarea cu vinderea covorului si ca si-a implinit dorinta sa. Si, ajungand el la casa lui, femeia sa vazandu-l, s-a aprins de manie asupra lui, si-l ocara cu cuvinte grele si zicea: „Sa te duci de la mine, din ziua aceasta, tu care ai mintit Sfantului Nicolae. Ca nu-i mincinos Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zis: „Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui Dumnezeu”. (Luca 9,62). Acestea si altele asemenea zicandu-le, a adus covorul inaintea barbatului sau si i-a zis: Ia-ti covorul, dar pe mine nu ma vei mai avea, ca ai mintit Sfantului”.

Acestea auzindu-le si vazand covorul sau, batranul, se minuna si nu se pricepea ce sa raspunda femeii sale; si stand el, indelung, a inteles a fi o minune facuta de Sfantul Nicolae. Deci, a suspinat dintru adancul inimii sale si, umplandu-se de bucurie, a ridicat mainile sale spre cer, zicand: „Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin minunatul Tau Sfant Nicolae.” Si a zis batranul catre sotia sa: „Femeie, asa te jur, in frica lui Dumnezeu, sa-mi spui mie, cine ti-a adus tie acest covor, barbat sau femeie, batran sau tanar?” Si a raspuns femeia: „Un om luminat, in chipul unui cinstit batran, cu stralucitoare haine a venit, purtand covorul acesta al nostru si zicand catre mine: „Femeie, barbatul tau imi este prieten; pentru aceasta, intalnindu-ma, m-a rugat ca sa aduc la tine acest covor; deci pazeste-l. Iar eu, luandu-l, nu indrazneam a-l intreba pe el: Tu cine esti?”

Deci, auzind acestea de la femeia sa si aratand femeii sale aurul cel ramas si cele cumparate, bucate si vin, prescuri si lumanari spre trebuinta zilei Sfantului, a zis batranul: „Viu este Domnul, ca cel ce a cumparat covorul de la mine, acela este cu adevarat Sfantul Nicolae, ca el a adus covorul, iarasi, la casa noastra, pentru noi, saracii si smeritii robii sai. Ca si cei ce ma vedeau pe mine vorbind cu el imi ziceau: „Au vreo nalucire vezi?, vazandu-ma ei numai pe mine unul, iar pe dansul nicidecum”. Si indata au strigat ca dintr-o gura amandoi, multumind lui Dumnezeu si laudand pe marele Arhiereu Nicolae, ajutatorul cel grabnic al tuturor celor din nevoi, care-l cheama pe el cu credinta. Si, umplandu-se de bucurie au alergat la biserica Sfantului Nicolae si, tuturor celor ce s-au intamplat acolo, le-au istorisit minunea. Si toti care auzeau proslaveau pe Dumnezeu si pe Sfantul Nicolae, cel ce face asemenea minuni cu robii sai.

Ci tu, Parinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tai, care fac cu credinta pomenirea Sfintiei tale, ca, prin facerile tale de bine, sa proslavim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin.

05
dec.
14

Petiție pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca

000222La 25 de ani de la plecarea la Ceruri a Părintelui Arsenie Boca, Asociația Civic Media lansează un apel către Patriarhia Română și Biserica Ortodoxă Română, în care cere începerea demersurilor necesare canonizării Sfântului Ardealului. În acest sens, Civic Media a lansat și o petiție pe Internet intitulată ”Pentru Canonizarea Părintelui Arsenie Boca – Sfântul Ardealului”.

Cei care doresc să semneze această petiție o pot face AICI.

Redăm mai jos textul integral al petiției:

”Părintele Arsenie Boca, ieromonah, teolog și pictor ortodox român, născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus, judeţul Hunedoara, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și, apoi, la Mănăstirea Prislop. Datorită personalității sale şi darului de văzător cu duhul, mii de credincioși veneau să-l asculte. Însă, tot din acest motiv, a fost hărțuit de Securitatea bolşevică. A fost unul dintre martirii comunismului, fiind închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. După 1959, i s-a interzis activitatea preoţească până la moarte, care a survenit la 28 noiembrie 1989. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului se perindă, zilnic, sute de pelerini, iar la sărbătorile aniversare vin zeci de mii de credincioşi din întreaga ţară, care atestă prin mărturiile lor minunile săvârşite de Părintele Arsenie Boca. Pentru că evlavia populară vorbeşte de la sine, cerem Patriarhiei Române, Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, să înceapă demersurile fireşti pentru canonizarea Sfântului Ardealului.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

02
dec.
14

Sfântul Ioan Gură de Aur, Luminătorul şi dascălul lumii

Ioann_ZlatoustSfântul Ioan Gura de Aur s-a nascut într-o familie nobila din cetatea Antiohiei, pe la mijlocul sec. IV, aproximativ 345 d. H. Tatal sau se numea Secundus, si mama, Antusa. Tatal era Magister Militum Orientis, comandant militar de rang înalt, care a murit tânar, îndata dupa nasterea fiului sau. Mama sa nu avea decât douazeci de ani la moartea tatalui. Virtutea mamei se vadeste din refuzul de a se mai casatori a doua oara si prin devotiunea fata de fiul ei, Ioan, pe care l-a crescut cu iubire jertfelnica, dându-i cea mai buna educatie crestina si asigurându-i cea mai înalta instructie clasica la acea vreme.

Se pare ca si tânarul Ioan era la înaltimea jertfei mamei, caci avea un suflet înflacarat, plin de râvna pentru tot ce era bun si frumos si, din acest punct de vedere, nu se asemana Fericitului Augustin, care, în tinerete, a trecut prin mari primejdii sufletesti din pricina firii patimase. Tânarul Ioan crestea armonios si sporea în întelepciune. Iubirea mamei a fost rasplatita de recunostinta fiului, care va scrie mai târziu: “îmi amintesc cum într-o zi, pe când eram tânar, profesorul meu a adus lauda mamei mele în fata unei numeroase asistente. Aflând ca eram fiul unei femei vaduve, m-a întrebat de la ce vârsta mama a ramas vaduva, iar la raspunsul meu ca avea patruzeci de ani si ca era vaduva de douazeci de ani, de la moartea tatalui meu, surprins, a strigat privind multimea: Ce femei se gasesc la crestini! Ce purtare deosebita! Refuzul unei a doua casatorii i-a câstigat mamei admiratia nu numai între noi, ci si la pagâni” (Adviduam iuniorem).

Se mai povesteste ca spre sfârsitul vietii marelui sau profesor Libanius, care era pagân, fiind întrebat pe cine lasa în locul sau, ar fi raspuns: “Pe Ioan l-as fi lasat, daca nu l-ar fi furat crestinii”. Prin urmare, tânarul este minunat înzestrat, provine dintr-o familie aristocratica, bine educat si crescut cu dragoste în familie si având parte de cea mai buna formare intelectuala a veacului sau.

Cu toate acestea trebuie sa semnalam ca, în ciuda uriasei culturi clasice si a deplinei stapâniri a metodelor retoricii vremii, viitoarele cuvântari si omilii crestine nu sufera nici un fel de scadere sau influenta negativa. A stiut sa le converteasca pe toate la Hristos în mod desavârsit; Opes Aigyptiorum adDeum honestamente adduxt (Bogatiile egiptenilor le-a adus cu smerenie la Dumnezeu).

Nu va vorbi niciodata despre marii scriitori clasici, cum a procedat Sfantul Grigorie de Nazianz, sau Sfantul Vasile cel Mare, desi îi cunostea foarte bine. Dimpotriva este foarte rezervat si sever în aprecierile asupra literaturii si filosofici pagâne.

Botezul l-a primit destul de târziu, dupa obiceiul vremii, spre 369, pe la 25 de ani, prin mâna patriarhului Meletius. Acesta i-a pus temeliile unei bune învataturi ortodoxe. Apoi a urmat Diodor – mai târziu episcop în Tarsul Ciliciei – care era un adevarat savant. Acesta si Teodor de Mopsuestia reprezentau scoala exegetica antiohiana la nivelul cel mai înalt. Viitoarele omilii si comentarii ale Sfântului Ioan vor pastra amintirea acestor maestri, dar, precum ne spune Sozomen în cartea a opta a istoriei sale, educatia intelectuala s-a împletit cu disciplina ascetica sub îndrumarea unui crestin vestit pentru înfrânarea lui, numit Carterius (în limba greaca însemnând “puternic, solid, rabdator”).

Dupa botez, Ioan s-a despartit complet de preocuparile si de studiile lui din lume, si, la fel ca marii învatatori crestini ai veacului sau, a simtit chemarea pustiului. A cedat însa, pentru un timp, lacrimilor maicii sale, din recunostinta pentru sacrificiul ei. Metafrast ne pastreaza cuvântul de înduplecare, ce poate sluji spre pilda multor mame aflate în nevoie:

“O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreuna cu tatal tau, de la a carui moarte tu ai ramas orfan si eu vaduva, caci asa a voit Dumnezeu. Si nimic n-a putut sa ma înduplece catre a doua nunta si a aduce un alt barbat în casa tatalui tau, ci am trecut prin viforul nevoilor si prin focul vaduviei, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Rabdând toate cu ajutorul Lui, m-am mângâiat cu privirea fetei tale, cea asemenea cu fata tatalui tau, simtind mare usurare. Apoi, averea tatalui tau n-am prapadit-o în nevoia vaduviei, ci am pastrat-o întreaga spre trebuinta vietii tale. Deci, te rog, fiule, nu ma arunca în a doua vaduvie, iar tânguirea ce mi s-a potolit dupa tatal tau n-o mai înnoi iarasi cu plecarea ta. Ci asteapta moartea mea, pe care o doresc sa fie degraba, iar dupa ce ma vei îngropa pe mine lânga oasele tatalui tau, atunci vei face cum vei voi. Acum însa, rabda putin si ramâi împreuna cu mine, pâna când sunt înca între cei vii. “Acestea si altele asemenea graind mama catre Ioan, l-a înduplecat sa nu o lase.” (Simion Metafrastul, Vietile Sfintilor, noiembrie 13, editia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 204)

Dar în jurul anului 375, dupa ce a murit mama sa, “îndata a împartit toata averea sa celor ce aveau trebuinta, iar robilor si roabelor le-a daruit libertatea. Apoi, lasând toate rudele sale si pe prieteni, s-a dus la o manastire si s-a facut monah, slujind Domnului ziua si noaptea în multe osteneli si nevointe”. Patru ani a dus viata de obste si doi ani s-a retras în cea mai aspra pustnicie, locuind într-o pestera, dupa cum ne spune Paladius. Acolo sanatatea i s-a subrezit din cauza asprimii vietii si, prin voia lui Dumnezeu, a ajuns la pregatirea launtrica necesara misiunii pe care o avea în Biserica, în Antiohia a fost de îndata hirotonit diacon în 381, la vârsta de aproximativ 35 de ani, de catre Meletius însusi, revenit din exil. în 387, dupa moartea lui Meletius, patriarhul Flavian, succesorul sau, l-a hirotonit preot.

O data cu hirotonirea lui ca preot de catre Flavian, a început si munca de învatator al Antiohiei, o cetate care numara ca la doua sute de mii de suflete, fiind între primele trei din partea de rasarit a Imperiului Roman. Acolo el predica fie în Biserica cea Mare – construita de catre Sfântul Constantin, pe care o cunoastem din descrierile lui Eusebiu – fie în vechea biserica “Palea”, mai putin aratoasa, dar a carei traditie mergea pâna la Sf. Apostoli. Predica în tot timpul anului, în fiecare saptamâna, mai ales sâmbata si duminica, uneori chiar de mai multe ori pe saptamâna, mai ales în marile posturi. Se adresa întregii comunitati, fie unui auditoriu limitat (catehumeni care asteptau sa fie botezati), fie unui public ales, capabil sa primeasca o învatatura mai înalta. Buna parte a activitatii lui învatatoresti a fost polemica, îndreptata împotriva sectarilor, anomeilor, evreilor, dar temeiul era totdeauna învatatura morala, având ca punct de plecare comentariul Sfintei Scripturi. Doisprezece ani a preotit în Antiohia, câstigând admiratia întregii Biserici si respectul concetatenilor sai, fapt care a dus la chemarea lui, în jurul anului 398, spre a fi numit episcop de Constantinopol, adica patriarh. Despre aceasta prima perioada a vietii lui, pâna a ajunge patriarh, aflam mai multe lucruri minunate din diverse surse istorice.

Primul lucru remarcabil pe care-1 constatam este dragostea lui pentru viata aspra, pustniceasca si fuga de desertaciunea lumii acesteia. Din Vietile Sfintilor aflam ca la îndemnul bunului sau prieten, Vasile, cu care era de un cuget si de un suflet, se fagaduieste sa mearga la manastire. Ajuns acolo, a scris carti pentru preotie,pentru smerenia inimii, precum si o ePistola catre Teodor, monahul cel cazut, plina de folos, pentru ca Sfântul Ioan avea de la Dumnezeu darul învataturii si era plin de harul Sfântului Duh. Îl vedem, prin urmare, pe Ioan calugar desavârsit, iubit de obstea în care vietuia si nevoindu-se a-i învata si pe altii sa se învete pe sine însisi, îi învata pe cei lenesi desteptându-i sa alerge spre cer, pe toti, sa-si omoare patimile, si trupurile sa le supuna duhului. Facând asemenea multe minuni, se ostenea cu bucurie în manastire. Iata un exemplu care arata modul cum sfântul savârsea tamaduiri:

“O femeie cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnava, a rugat pe barbatul sau sa o duca la Sfântul Ioan. Asezând-o barbatul ei pe asin, a mers cu dânsa la manastire, apoi, lasând-o la poarta, a intrat singur la sfântul, rugându-1 sa-i tamaduiasca femeia de neputinta. Iar Ioan a zis barbatului aceluia: Mergi si spune sotiei tale sa înceteze cu rautatea naravului sau si cu asprimea ce o are asupra slugilor si slujnicelor, stiind ca si ea este facuta din aceeasi tina. Apoi sa se îngrijeasca de sufletul sau, dând milostenie saracilor si nelasând rugaciunile ce se cuvin a le face. Dupa aceea sa va înfrânati si sa va paziti în curatie în zilele cele sfinte si de post, caci Dumnezeu îi va da tamaduire. (Vietile Sfintilor p. 206). Se vede aici un lucru pe care astazi putini îl mai stim: legatura dintre faptele noastre si bolile de care suferim. “Deci, mergând, barbatul a spus femeii sale cele ce auzise de la sfântul, iar ea a fagaduit cu toata osârdia ca va pazi toate cele poruncite pâna la suflarea cea mai de pe urma. Apoi s-a întors barbatul, spunându-i fagaduinta femeii. Atunci sfântul a zis: Mergeti cu pace, caci acum a tamaduit-o pe ea Domnul. Si, ducându-se, barbatul a aflat pe femeia sa tamaduita. S-au întors la casa lor cu bucurie, slavind pe Dumnezeu.”

Despre modul cum învata în Biserica Sfântul Ioan Gura de Aur, ni se spune: “Se mira foarte mult tot poporul Antiohiei si lauda pe fericitul, caci mai înainte de dânsul pe nimeni nu au vazut în cetatea aceea, nici n-au auzit cândva sa propovaduiasca Cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fara carte sau scrisoare, ci el a fost între dânsii cel dintâi si cel mai vestit propovaduitor”.

Atât de bine primite erau cuvintele sfântului, încât ajunsese sa fie citite cuvântarile lui pe la mese si prin târguri, ba înca le învatau si pe de rost, precum Psaltirea, asa le era de placut la vorba si vestit si tuturor învatator iubit, încât nu era nimeni în cetate care sa nu fi dorit a asculta pe sfântul când vorbea. Toti mergeau la biserica cu mare bucurie când vorbea, mai-marii lasându-si judecatile, negustorii afacerile, mesterii lucrul mâinilor, cu totii alergau sa-i asculte învatatura si sârguindu-se sa nu se pagubeasca de nici un cuvânt care iesea din gura lui. Iata ce ni se spune si despre cum a ajuns sa fie numit gura de aur.

“Fericitul avea câteodata obicei de scotea cuvinte din adâncul întelepciunii, si aceasta o facea mai ales la începutul preotiei sale, si alcatuia cuvânt de învatatura, neînteleasa de oamenii cei neînvatati. Iar odata o femeie, ascultându-1 si cele graite neîntelegându-le, a ridicat glas din popor si a zis catre dânsul: învatatorule duhovnicesc, sau mai bine sa-ti zic, Ioane Gura de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învataturi, iar funia mintii noastre este scurta si nu poate sa o ajunga [“(Vietile Sfintilor p. 209) Din acea vreme si pâna astazi Gura de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gura de Aur a gândit în sine ca nu este de folos a spune catre popor învatatura cu mestesugire de cuvinte. Si de atunci se straduia sa-si împodobeasca vorba sa nu cu cuvinte “ritoricesti”, ci simple si învatatoare de obiceiuri frumoase, pentru ca si ascultatorii cei mai neînvatati sa înteleaga si sa aiba folos.

Abia în calitate de patriarh al Constantinopolului, vasul ales al lui Dumnezeu îsi va arata adevarata masura. Daca nu va mai putea sa predice în acelasi ritm ca în Antiohia, de aceasta data toata energia sa se va îndrepta spre scaderile Bisericii, înca din sec. IV vedem cum Biserica este erodata dinlauntru de slabiciuni omenesti. Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior si fastul clerului înalt ajunsese la concurenta cu cel al aristocratiei civile. Ei au fost foarte nemultumiti de austeritatea noului patriarh, care cerea sa fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur si ducea, dupa spusa lui Paladius, o “viata de ciclop”.

De asemenea, multele milostenii pe care femeile bogate si milostive le aduceau Bisericii erau deturnate spre folosul personal al clerului. Ioan le-a învatat ce este adevarata milostenie, cu osebire pe vaduva Olimpiada, cu care a avut o strânsa prietenie pâna la moarte. De asemenea, s-a luptat cu calugarii trândavi care bântuiau la acea vreme prin orase si sate. A combatut cu fermitate coabitarea clerului cu femei, exceptie facând mamele, surorile sau matusile. A construit spitale si aziluri de batrâni. A intensificat evanghelizarea satelor în Tracia si în Siria, mai putin patrunse de Evanghelie. S-a luptat împotriva sectelor eretice ale novatienilor, arienilor si împotriva evreilor cu o vigoare uneori aspra, fapt care a scandalizat pe multi. S-a straduit mult sa-i aduca la Ortodoxie pe goti, care în acel veac IV aveau Biblia în limba gotica tradusa de Wulfila, pe vremea împaratului Valens. A recrutat dintre ei în cler si le-a dat biserici.

Se întelege usor cât de mult a stârnit împotriva lui pe cei caldicei din acea vreme, pe acei crestini care atunci, ca si astazi, erau experti în a împaca poruncile lui Hristos, calea cea strâmta, cu confortul si trufia acestei lumi. N-au trecut nici doi ani de la înaltarea sa pe scaunul patriarhal, ca s-a si format o “liga” îndârjita împotriva sa, având în frunte pe cei mai puternici oameni ai vremii aceleia. Ea va sfârsi prin a-l alunga din scaunul patriarhal, exilându-l din Constantinopol si, în acelasi timp, îi va grabi plecarea catre ceruri.

Mult mai graitor este cuvântul lui Metafrast din Vietile Sfintilor: “Dupa înscaunare, a venit împaratul la dânsul cu domnii si stapânii vremii ca sa ia binecuvântare de la Sfântul Ioan, Patriarhul. El, facând rugaciune pentru împaratul si pentru popor si binecuvântându-i, si-a deschis gura de Dumnezeu insuflata si a rostit învatatura prin care povatuia pe împarat sa petreaca în dreapta credinta, neabatut, sa se departeze de eretici, sa vina adeseori la biserica si sa fie drept si milostiv. Apoi a zis: Sa stii ca nu ma voi rusina când va fi trebuinta de învatatura si de mustrare pentru folosul sufletului tau, precum nici proorocul Natan nu s-a rusinat de împaratul David descoperind greseala lui.

Luptându-se cu patima lacomiei de averi, si-a ridicat asupra-si zavistia nu numai de la clerici, carora le poruncea sa vietuiasca dupa asezamântul legii, ci si de la stapânitorii lumesti. Astfel ei batjocoreau învatatura Sfântului, iar cuvintele lui întelepte si bune le socoteau nebuneste ca rele, zicând ca patriarhul, în propovaduirea sa în biserica nu învata, ci mustra, nu sfatuieste, ci ocaraste, nu îndreapta, ci huleste pe împarat si pe împarateasa si pe stapânitori. Apoi îl socoteau neacoperitor de pacatele aproapelui.” Lucruri care se întâmpla aidoma si astazi.

Pe scitii care locuiau împrejurul Dunarii i-a luminat (adica populatiile care locuiau pe teritoriul tarii noastre, pe stramosii nostri). Eresul marcionitilor din partile rasaritului, de asemenea, l-a risipit. Astfel, toata lumea a luminat-o cu învatatura sa. Multe se pot învata privitor la relatia dintre Biserica si Stat si despre modul cum trebuie sa se poarte un adevarat pastor, din fragmentul de mai jos:

“Dar împarateasa nu înceta a face suparare contra fericitului Ioan si din zi în zi se înmulteau mânia si rautatea în inima ei asupra placutului lui Dumnezeu, care era fara de rautate si drept. Dupa putina vreme, împarateasa a trimis la Sfântul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicând: înceteaza a te mai împotrivi noua si nu te mai atinge de lucrurile cele împaratesti, ca nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericesti si te lasam singur sa le îndreptezi.Înceteaza de a ma mai face pe mine pilda tuturor prin biserici, vorbind de mine si mustrându-ma. Pentru ca eu, pâna acum, te aveam pe tine ca pe un parinte si-ti dadeam cinstea ce ti se cuvenea; iar daca nu te vei îndrepta si nu vei fi mai bun catre noi, atunci sa stii ca nu-ti voi rabda mai mult.

Sfântul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împarateasa, s-a mâhnit foarte si, oftând greu, a zis catre cei trimisi: “împarateasa (a se citi Statul, care uneori se poate numi si “democratic”) voieste sa fiu ca un mort, care nu vede nedreptatile ce se lucreaza si nu aude glasurile celor asupriti si ale celor ce plâng si suspina, si nu face mustrari celor ce gresesc. Dar de vreme ce sînt episcop si mie îmi este încredintata purtarea de grija pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiti asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învata pe toti si a certa, iar pe cei ce nu se pocaiesc, a-i mustra. Pentru ca stiu ca a nu mustra faradelegile si a nu certa pe cei ce fac rele este dovedita pierzare si ma tem ca daca vom tacea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, sa nu se zica si despre noi cuvântul acesta al lui Iosie: Preotii au ascuns calea Domnului. Daca împarateasa nu se stie ca a facut ceva rau, nici ca a facut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mânie asupra mea, care învat pe popor sa se abata de la toata nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine sa se bucure, pentru ca n-a facut nedreptate, caci eu nu ma lenevesc a învata pentru mântuirea poporului peste care ea împarateste. Iar daca ea este vinovata de pacatele acelea pe care cu cuvinte învatatoare ma sârguiesc a le dezradacina din inimile oamenilor, apoi sa stie ca eu nu o mustru pe dânsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustra pe dânsa si-i aduc mare necinste si rusine sufletului ei. Deci, poate sa se mânie împarateasa cum voieste, eu nu voi înceta a grai adevarul, pentru ca mai bine este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Caci daca as placea oamenilor, apoi nu as fi rob al lui Hristos.”

Toti pizmataretii Sfântului Ioan, sfatuindu-se, cautau vina asupra lui, ca sa aduca în popor veste rea despre dânsul. Deci au trimis mai întâi în Antiohia, cercetând ca doar vor afla vreun rau pe care l-ar fi facut Ioan din copilarie. Dar au murit cei ce faceau iscodiri si n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care stia sa alcatuiasca minciuni cu mestesug; dar nici acela nu putea grai ceva asupra vietii Sfântului Ioan, care stralucea ca soarele cu faptele cele bune. Însa Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum sa izgoneasca pe Sfântul Ioan din scaun, având ajutatoare pe împarateasa si pe alti oameni rai; iar mai vârtos, si-a câstigat ajutor pe satana.

Apoi pricina izgonirii Sfântului Ioan s-a început astfel: într-o buna zi împarateasa se plimba prin viile împaratesti si vazând o vie frumoasa a luat un strugure, gest simbolic, în urma caruia via trebuia sa-i fie oferita de proprietar, întâmplator, via era a unei vaduve care nu s-a învoit cu acest obicei nedrept  si s-a plâns patriarhului. Cum era de asteptat, acesta a intervenit prompt. “Sfântul Ioan îndata a trimis scrisoarea sa catre împarateasa, vorbindu-i de milostivire, aducându-i aminte de viata cea buna a parintilor sai si de faptele cele bune ale împaratilor celor mai dinainte. Si, mai aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu si de judecata cea înfricosata a Lui, a rugat-o sa întoarca via vaduvei celei sarace”, împarateasa a replicat cu asprime. Astfel, zicea: “Ma înfrunti cu cuvintele tale ca si cum as face nedreptate si faradelege, nestiind asezamintele împaratesti; m-ai napastuit cu vorbele tale si nu voi rabda pâna la sfârsit sa fiu defaimata de tine.” Sfântul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împarateasa si, sezând lânga dânsa, a început a o sfatui iarasi cu cuvinte blânde, vorbindu-i mai mult decât întâi si rugând-o sa dea înapoi via vaduvei. Ea a zis:

“Ti-am scris ce este asezat pentru vii de catre împaratii cei de demult; sa-si ia vaduva alta vie în locul aceleia sau sa-si ia pretul pentru dânsa”. Sfântul a zis:
“Nu-i trebuie ei alta vie, nici nu cere pret pentru dânsa, ci pe a sa o cere; da-i dar înapoi via ei.”
Împarateasa a zis:
“Nu te împotrivi asezamintelor împaratesti celor de demult, ca nu-ti va fi spre bine o împotrivire ca aceasta.”
Ioan a raspuns:
“Nu pune înainte asezamintele si legile pe care le-au asezat împaratii pagâni, pentru ca nimic nu te opreste pe tine a strica o lege nedreapta si a aseza alta dreapta, fiind împarateasa binecredincioasa. Deci, da înapoi via celei nedreptatite, ca sa nu te numesc pe tine a doua Izabela si sa mostenesti împreuna cu ea si blestemul.”
Acestea zicând Sfântul, s-a aprins împarateasa de mare mânie si a rasunat palatul de strigarea ei, dovedind rautatea cea tainuita în inima sa, zicând:
“Eu însami ma voi razbuna asupra ta si de acum nu numai ca nu voi da via vaduvei, dar nici alta în locul aceleia si nici pretul nu voi porunci sa-i dea. Iar tie îti voi da pedeapsa pentru ocara aceasta.” Deci a poruncit sa scoata pe Sfântul Ioan cu sila din palat.

Este usor de imaginat la ce tensiune s-a desfasurat acest dialog si urmarile lui:
“Cu astfel de ocara iesind Sfântul patriarh de la împarateasa, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicându-i: Spune portarilor bisericii ca atunci când va veni împarateasa la biserica, sa închida usile, sa n-o lase sa intre, precum si pe toti cei care vor veni împreuna cu dânsa, si sa-i spuna ca Ioan a poruncit sa se faca asa. Sosind praznicul înaltarii Sfintei Cruci si adunându-se tot poporul în biserica, apoi venind si împaratul cu toti boierii sai, a venit si împarateasa cu toata curtea. Iar când a vazut-o portarul venind, a închis înaintea ei usile bisericii, nelasând-o sa intre înauntru, dupa porunca patriarhului. Si când strigau slugile: Deschideti împaratesei!, portarii raspundeau: Patriarhul a poruncit sa n-o lasam. Iar ea, umilindu-se de mânie si de rusine striga, zicând: Vedeti toti si întelegeti ce fel de necinste îmi face acest om. Toti intra în biserica si numai pe mine singura ma opreste; au doara nu este drept sa ma razbun asupra lui si sa-l izgonesc din scaun?

Si nu s-au tainuit acestea toate nici înaintea împaratului. Dar împaratul, stiind obiceiul cel rau al împaratesei, tacea ca si cum n-ar fi stiut nimic. Iar pe Sfântul Ioan îl iubea mult si-l asculta pe el cu placere, însa împarateasa mereu cauta viclesug pentru izgonirea Sfântului Ioan, care lucru l-a si savârsit degrab.” Realismul acestui scenariu ne trimite la arhetipul biblic, Izabela si Irodiada. Asa a început lungul sir al intrigilor care au atras în vârtejul lor nu numai curtea imperiala, ci si mare parte a clerului, în frunte cu patriarhul Teofil al Alexandriei, cel care si-a “câstigat ajutor pe satana”.

Sfântul Ioan nu cedeaza si conflictul se acutizeaza. Vorbeste din Sfânta Scriptura, anume din cartile împaratilor cu trimitere evidenta la situatia de fapt: “Adunati la mine pe proorocii cei de rusine, pe cei ce manânca la masa Izabelei, ca sa vorbesc catre dânsii precum a zis Ilie: Pâna când schiopatati de amândoua gleznele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeti în urma Lui, iar de este masa Isabelei va veti îngretosa”. Acestea auzind vrajmasii Sfântului Ioan, au spus ca Sfântul Ioan a asemanat înaintea tuturor pe împarateasa cu Isabela, iar pe dânsii i-a numit prooroci fara rusine. Deci, scriind acelea, le-au dat împaratului si împaratesei. Acestia, adunând un sinod de pripas l-au chemat pe sfântul la judecata. A refuzat sa se prezinte, zicând catre episcopii sai: “La cine sa merg, la pârâsii ori la judecatorii mei? Eu sînt gata a sta si înaintea soborului a toata lumea, însa sa stea si vrajmasii mei cu mine la judecata, dar altul sa fie care sa ne judece. Pe când acum, si pârâsii si judecatorii mei sunt aceiasi. Ei nu voiesc sa se judece cu mine, ci ca sa ma judece pe mine; deci nu voi merge la o judecata ca aceasta.

Sa se adune episcopii de la toate scaunele si atunci voi sta la judecata”, având în vedere pe papa Inochentie al Romei celei vechi, fapt graitor pentru autoritatea acestuia, împaratul Arcadie n-a ascultat nici învinuirile aduse asupra lui Ioan, nici raspunsul lui; ci crezând numai cuvintele nedrepte ale acelui sobor local, îndata a poruncit sa izgoneasca pe Sfântul din scaun. La împotrivirea poporului a trebuit sa-l readuca si “înstiintând cetatenii de aceasta, au iesit toti în întâmpinarea lui cu lumânari aprinse, încât se acoperise marea de corabiile ce-l întâmpinau.” Pacea nu a durat multa vreme, caci “un idol de argint în chipul împaratesei Evdochia era facut si pus pe un stâlp înalt, aproape de biserica Sfintei Sofia, în mijlocul ulitei celei mari. Acolo se obisnuise a se face priveliste si multi, adunându-se la acel stâlp, faceau jocurile lor”.

Cu alte cuvinte, visul tuturor tiranilor de a fi “ca Dumnezeu” a ridicat la lupta pe vrednicul pastor, caruia îi era jefuita turma prin cea mai vadita idolatrie; era cinstita faptura în locul Creatorului.

“Sfântul a început mai pe fata a grai despre împarateasa, la toata adunarea: Iarasi Irodiada se îndraceste, iarasi joaca si salta, iarasi cauta capul lui Ioan.” Si îndata s-au trimis carti împaratesti pe la toti episcopii, ca sa se adune la Constantinopol si sa judece pe Ioan. Asa a fost surghiunit a doua oara. “Sfântul Ioan, auzind aceasta, a chemat pe episcopii sai iubiti si pe clerici, precum si pe fericita Olimpiada diaconita si, învatându-i sa fie tari în dreapta credinta, le-a dat sarutarea cea mai de pe urma. Iar ei au plâns pentru dânsul cu amar, apoi si el, plângând, s-a despartit de dânsii cu jale.” Apoi, dupa o îndelungata pribegie, au ajuns la Comani, unde era o biserica a Sfântului Sfintitului Mucenic Vasilisc, episcopul Comanilor. Fiind atunci praznicul înaltarii Cinstitei Cruci, în acea noapte s-a aratat fericitului Ioan, Sfântul Mucenic Vasilisc, zicând: “Nadajduieste, frate Ioane, ca mâine vom fi amândoi împreuna”.

Acelasi sfânt mucenic s-a aratat si preotului bisericii sale, zicând: “Gateste loc fratelui Ioan, caci vine la noi”. Apoi a savârsit Sfânta Liturghie si s-a împartasit cu Preacuratele si de viata facatoarele Taine ale Trupului si Sângelui lui Hristos. Dupa aceea, facând rugaciune de multumire, a dat sarutarea cea mai de pe urma celor ce erau împreuna cu dânsul.

Apoi, culcându-se, a grait cuvântul cel obisnuit: Slava lui Dumnezeu pentru toate! însemnându-se cu semnul Crucii, a zis cuvântul cel mai de pe urma: Amin! Si îndata si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua înaltarii Cinstitei Cruci, pentru ca a purtat Crucea în toata viata sa, rastignindu-se lumii si împreuna rastignindu-se cu Hristos. Apoi a fost pus în aceeasi biserica, împreuna cu Sfântul Mucenic Vasilisc. Acum intervine Pronia dumnezeiasca, cea care va face dreptate Sfântului si îi va darui slava cea vesnica si dreapta cinstire în Biserica. “Cei doi preoti cu diaconul, care îl urmasera pâna la rasuflarea cea mai de pe urma, plângând mult dupa parintele lor, s-au dus la Roma, la Papa Inochentie, si i-au spus toate cu de-amanuntul si despre adormirea sfintiei sale. Papa Inochentie, auzind toate acestea, s-a minunat foarte si s-a mâhnit de o nedreapta izgonire ca aceea si de moartea unui dascal ca acela si stâlp al Bisericii. Papa a spus toate acelea împaratului Onorie, fratele lui Arcadie, care împaratea în Roma, si s-au mâhnit amândoi, adica si împaratul Onorie si Papa Inochentie. Deci, îndata au scris catre împaratul Arcadie. Papa a scris din partea sa asa:

“Sângele fratelui meu Ioan striga catre Dumnezeu asupra ta, împarate, precum de demult sângele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigatorul de frate; si cu adevarat va fi pedepsit, pentru ca în vreme de pace a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe pastorul ei cel adevarat si împreuna cu dânsul ai izgonit si pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredintat-o naimitilor si nu pastorilor “.

Acestea si multe altele a scris Papa Inochentie catre Arcadie, oprindu-l pe el si pe Eudoxia, sotia sa, de la dumnezeiestile Taine si dând anatemii pe toti cei ce au izgonit pe Sfântul Ioan. Iar pe patriarhul Teofil, nu numai din treapta, ci si de la crestinatate înstrainându-l, l-a chemat la judecata soborniceasca, pentru a primi pedeapsa pentru faptele sale. Apoi Onorie a scris catre fratele sau Arcadie, astfel: “Nu stim, zice el, ce lucrare diavoleasca te-a înselat pe tine, frate, ca sa te încrezi în femeie, s-o asculti pe dânsa si sa faci unele ca acestea, pe care nici un împarat crestin nu le-a facut. Caci cuviosii episcopi care sunt aici striga împotriva împaratiei voastre, fiindca pe Ioan, marele arhiereu al lui Dumnezeu, fara de judecata si împotriva canoanelor l-ati departat din scaun si, chinuindu-1 cu amar surghiun, l-ati lipsit si de viata”.

La sfârsitul acestei scrisori, l-a mai sfatuit sa se pocaiasca si sa pedepseasca pe aceia care au fost pricina tulburarii Bisericii si a izgonirii lui Ioan. Primind Arcadie scrisoarea de la fratele sau si de la papa, a simtit o nespusa mâhnire si temere. Deci, cautând pe aceia care cu zavistie se sculasera asupra Sfântului Ioan, i-a muncit în multe feluri; iar catre Teofil a scris foarte aspru, poruncindu-i sa fie gata de judecata la Tesalonic, ca sa primeasca vesnica pedeapsa pentru rautatea sa.

Apoi, pe femeia sa, Eudoxia, a izgonit-o în alte case si a închis-o acolo, poruncind sa nu mearga nimeni la dânsa, ci numai o roaba. Iar pe toate rudele ei care au fost ajutatoare rautatii, le-a izgonit si le-a luat averile. Pe unii însa cu rani si cu temnite i-a muncit. Dupa aceea a scris Papei Inochentie, vestindu-1 despre toate cele ce a facut si cu smerenie si cu pocainta îsi cerea iertare. Apoi a scris catre fratele sau, Onorie, sa se roage de papa sa-l dezlege de blestem, si astfel a dobândit cererea. Pentru ca papa, citind rugaciunea lui cea cu smerenie, i-a primit pocainta si a scris catre fericitul Proclu, care atunci era episcop al cetatii Cizicului, ca sa dezlege pe împarat de anatema si sa-l împartaseasca cu Sfintele Taine, iar pe fericitul Ioan sa-l scrie între sfinti.

Astfel, Sfântul Ioan Gura de Aur, dupa multe vifore de nevoi si suparari pe care le-a rabdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde, împreuna cu îngerii bucurându-se, slaveste pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Caruia si de la noi I se cuvine slava, cinste si închinaciune, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Tot spre slava lui Dumnezeu si dreapta cinstire a marelui Ioan se înscrie si osârdia tânarului traducator, parintele Marcel Hanches, de a face cunoscuta învatatura cea dreapta si de suflet ziditoare, tâlcuind din izvorul curat, pururea viu si de viata datator al scrierilor grecesti lasate mostenire Bisericii de catre Sfântul Ioan.

Binecuvântam stradania parintelui Marcel Hanches si aparitia acestui volum, pe care-l dorim foarte folositor si de viata duhovniceasca datator pentru crestinii acestui început de secol si de mileniu, care, însetati de harul lui Dumnezeu, vor sti sa pretuiasca izvoarele curate si pline cu sfinte învataturi ale Parintilor de Dumnezeu purtatori.

P.S. Lucian Lugojanu
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timisoarei

prefata la: Sf. Ioan Gura de Aur, Cateheze baptismale

01
dec.
14

Viaţa Sfântului Ierarh Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei

ioan1Sfântul Ioan a fost fiul lui Epifanie ighemonul, care era de neam din Cipru. El, fiind crescut din tinereţe cu bună învăţătură, avea înrădăcinată în inima sa frica de Dumnezeu, care îi era începutul înţelepciunii. Ajungând în vârstă, a fost silit de părinţii săi să-şi ia femeie cu care a şi avut copii. Nu după multă vreme s-a lipsit întâi de fii, apoi s-a desfăcut şi de legătura însoţirii; că mai întâi au murit fiii, iar după aceea s-a dus şi soţia pe urma lor. Aşa a voit Dumnezeu ca Ioan să se desfacă de robia trupească şi să primească viaţa duhovnicească.

    Deci, fiind slobod, mulţumea lui Dumnezeu, Căruia, de atunci înainte, a început a-I sluji mai cu sârguinţă şi fără împiedicare, îndeletnicindu-se necontenit cu rugăciunea şi cu toate lucrurile plăcute Lui; dar mai ales era milostiv către toţi cei ce sufereau de nevoi şi sărăcie. Deci, pentru nişte fapte bune ca acestea, l-a preamărit Dumnezeu între oameni, şi nu numai de către cei deopotrivă cu dânsul ci şi de împărat era cinstit şi slăvit.

 

    Când scaunul Patriarhiei de Alexandria era fără păstor, împăratul Iraclie, după rânduiala lui Dumnezeu, a înălţat pe acea treaptă pe Ioan, care, deşi nu voia, dar mai apoi s-a plecat a primi hirotonia şi s-a făcut păstor al Bisericii Alexandriei.

    Începând a paşte oile lui Hristos cele cuvântătoare, mai întâi s-a sârguit a-şi curăţi turma de eresuri, care atunci începuseră a se semăna de un oarecare Petru, ce se poreclea Fulon şi Cnafeiul, patriarh mincinos al Antiohiei. Acesta a îndrăznit a adăuga cuvinte de hulă la cântarea cea întreit sfânta, zicând: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Care Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”, ca şi cum ar fi pătimit Dumnezeirea în Domnul nostru Iisus Hristos.

    Această hulă eretică înlăturând-o Sfântul Ioan, s-a întors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi spre facerea de bine a oamenilor săraci şi scăpătaţi. Căci nu lăsa pe nimeni să plece de la dânsul deşert şi mâhnit, ci dădea milostenie tuturor celor ce aveau nevoie şi pe toţi cei întristaţi îi mângâia nu numai cu cuvântul, ci şi cu lucrul, pe cei flămânzi săturându-i, pe cei goi îmbrăcându-i, pe cei robiţi răscumpărîndu-i şi slobozindu-i, iar pentru cei bolnavi şi străini având purtare de grijă. Milostenia lui era ca un râu ce curge neîncetat cu îndestulare şi pe toţi cei care aşteptau ajutor de la dânsul, nu-i depărta.

    La începutul păstoriei sale a chemat pe iconomii bisericii şi le-a poruncit, zicând: “Să umblaţi prin toată cetatea şi să-mi scrieţi pe domnii mei”. Iar iconomii l-au întrebat: “Care sunt domnii tăi, stăpâne?” Răspuns-a patriarhul: “Cei pe care voi îi numiţi săraci şi nevoiaşi, aceia sunt domnii mei; pentru că ei pot să mă ducă la locaşurile cele veşnice şi să-mi dea tot felul de ajutor spre mântuire”. Deci au mers iconomii şi au scris pe toţi săracii pe care i-au aflat prin uliţe şi prin bolniţe în număr de şapte mii şi cinci sute. Tuturor acestora, Sfântul Ioan le-a rânduit ca să li se dea din averea bisericilor câte un mertic pe fiecare zi, pentru hrană.

    În acea vreme perşii se războiau asupra Siriei şi au ars Sfânta Cetate a Ierusalimului, luând şi cinstitul lemn al Sfintei Cruci şi pe mulţi creştini i-au dus în robie. Atunci fericitul Ioan a trimis corăbii cu grâu şi cu aur ca să răscumpere pe cei robiţi şi să ajute celor ce erau în nevoi. Astfel, pe mulţi, cu milostivirea sa, i-a scos din robie şi din legături, izbăvindu-i din nevoi. Dar pentru că nu putea fiecare a veni şi a se apropia de dânsul fără împiedicare, pentru că nu-i spuneau slugile despre toţi care veneau la dânsul, de aceea şi-a ales două zile pe săptămână, miercuri şi vineri. În aceste zile stătea în uşile bisericilor împreună cu oarecare bărbaţi cinstiţi, dând voie fiecăruia să vină la dânsul, să-i asculte plângerea şi să judece pricinile ce se întâmplau între fraţi.

    Astfel, izbăvea pe cei năpăstuiţi şi aducea pace între oameni, zicând: “De vreme ce mie întotdeauna îmi este liberă intrarea la Domnul Dumnezeul meu şi vorbesc cu Dânsul prin rugăciune şi cer orice voiesc, apoi pentru ce să nu dau voie şi eu aproapelui meu să vină la mine fără opreală ca să-mi povestească nevoia sau strâmbătatea sa şi să ceară de la mine orice voieşte? Se cade a ne teme de Cel ce a zis: Cu ce măsură veţi măsura cu aceea se va măsura vouă.

    Iar dacă s-ar fi întâmplat cândva fericitului de n-ar fi venit nimeni la dânsul, nici n-ar fi cerut cineva ceva de la el, atunci pleca întristat şi cu lacrimi se întorcea la casa sa. Şi-l întrebau uneori unii, pentru ce se întristează şi se mâhneşte? El le răspundea: “Acum smeritul Ioan n-a câştigat nimic şi nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale”. Iar fericitul Sofronie, prietenul lui, mângâindu-l, zicea: “Astăzi, cu adevărat ţi se cade, părinte, să te bucuri pentru că oile tale vieţuiesc în pace, fără prigonire şi fără gâlceava, ca îngerii lui Dumnezeu”.

    Odată ispravnicul bisericii i-a vestit cum că nişte fecioare îmbrăcate bine, stau în mijlocul săracilor şi cer milostenie. Deci, l-au întrebat dacă se cade să dea milostenie acelor fecioare ca şi celorlalţi săraci. Patriarhul le-a răspuns, zicând: “Dacă sunteţi robi ai lui Hristos şi ascultători ai smeritului Ioan, să daţi aşa precum a poruncit Hristos, necăutînd în faţă, nici întrebând de viaţa celor care iau de la voi. Şi să ştiţi că nu dăm din ale noastre ci din ale lui Hristos; deci, să dăm precum a poruncit El. Iar dacă socotiţi că nu va fi de ajuns averea Bisericii pentru atât de multă milostenie, eu la puţina voastră credinţă nu voiesc a fi părtaş. Pentru că cred lui Dumnezeu că de ar veni în Alexandria săracii din toată lumea ca să ia milostenie de la noi, averea bisericii tot nu se va împuţina”.

    Apoi le-a povestit un fapt pentru lepădarea puţinei lor credinţe: “Când eram în Cipru, zice el, fiind de cincisprezece ani, pe când dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă şi bine îmbrăcată având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape de patul meu, m-a atins la piept şi, deşteptându-mă, am văzut-o pe dânsa nu în somn, ci aievea stând înaintea mea. Apoi am întrebat-o pe dânsa, cine este şi cum a îndrăznit a intra la mine, pe când eu dormeam. Iar ea căutând spre mine cu ochi veseli şi cu faţă luminată, zâmbind, a zis: “Eu sunt fiica cea mare a Marelui Împărat şi cea dintâi între fiicele lui”.

    Auzind eu acestea, m-am închinat ei. Iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: “Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, pentru că nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai mult decât mine. Eu L-am pogorât pe Dânsul din cer pe pământ şi L-am făcut a se îmbrăca în trup omenesc”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetând, am zis în mine: “Cu adevărat, milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milosteniei şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de fecioara aceasta, căci a zis: “Eu am pogorât pe Dumnezeu din cer pe pământ şi L-am făcut a Se întrupa”. Pentru că Ziditorul, văzând pe om pierind, a voit să-l izbăvească, nefiind îndemnat de nimic altceva, decât numai de milostivire. Şi plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască zidirea Sa. Deci, mai vârtos decât toate, se cuvine a avea milostenie către cei de aproape şi a da cât de multă milostenie, dacă voieşte cineva să afle milă de la Dumnezeu”.

    Astfel grăind în mine, îndată m-am sculat şi am mers către biserică singur, când se lumina de ziuă. Şi mergând, am aflat pe cale un sărac gol, tremurând de frig; deci m-am dezbrăcat de haină şi am dat-o celui sărac, zicând în mine: “Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este înşelăciune”. Şi am mers mai departe. Deci, mai înainte până a nu ajunge eu la biserică, m-a întâmpinat un om îmbrăcat cu haine albe şi mi-a dat în mână o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni şi mi-a zis: “Primeşte aceasta, prietene”.

    Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că i-am luat, căci nu-mi erau de trebuinţă aceştia şi m-am întors vrând să-i dau înapoi celui ce mi-i dăduse, dar nu l-am mai văzut. Şi căutându-l cu dinadinsul, nu l-am mai aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme orice am dat săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit, precum a zis. Şi ispitind de multe ori, am aflat că aşa este; iar mai pe urmă am zis în mine: “Încetează, suflete al meu, de a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”.

    Mergând Sfântul să cerceteze pe bolnavi – pentru că de două sau de trei ori pe săptămâna cerceta pe cei bolnavi -, l-a întâmpinat pe el un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luând străinul arginţii, s-a dus. Şi vrând să ispitească îndurarea Sfântului, şi-a schimbat hainele şi alergând pe altă cale, iarăşi a întâmpinat pe fericitul Ioan şi l-a rugat, zicând: “Miluieşte-mă, stăpâne, că sunt robit”. Iar el iarăşi a poruncit slugii sale ca să-i dea şase arginţi.

    Apoi sluga a zis stăpânului la ureche: “Stăpâne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”. Iar patriarhul s-a făcut ca şi cum n-ar fi auzit şi a poruncit să-i dea. Străinul, luând şi a doua oară milostenie, iarăşi şi-a schimbat hainele sale şi a întâmpinat pe patriarhul pe altă cale, cerşind şi a treia oară milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către patriarh: “Stăpâne, acesta este tot acela care a luat de două ori câte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară”. Atunci fericitul a răspuns slugii, zicând: “Dă-i lui doi arginţi, că nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine!”

    Un negustor oarecare, a cărui bogăţie se înecase în mare şi sărăcise foarte mult, ruga pe Sfântul să-i ajute, fiind în mare sărăcie; iar Sfântul i-a dat lui cinci litre de aur. Acela, luând aurul, a făcut cu dânsul multă negustorie; apoi, suindu-se într-o corabie, a plecat spre alte cetăţi. Dar, pornindu-se furtună pe mare, i s-a înecat corabia a doua oară şi numai singur a scăpat cu viaţă.

    Şi a venit iarăşi la Sfântul Ioan, vestindu-l despre ceea ce i s-a întâmplat. Iar Sfântul a zis către dânsul: “Ai avut tu şi alt aur strâns cu nedreptate şi l-ai amestecat cu aurul Bisericii care ţi l-am dat eu; pentru aceea ai pierdut şi pe unul şi pe altul”. Şi iarăşi i-a dat aur îndoit, ca la zece litre. Dar şi a treia oară a pătimit aceeaşi rea întâmplare negustorul acela, căci toată marfa lui s-a înecat în mare şi acum nu mai îndrăznea să se arate patriarhului, ci şezând în casa să se tânguia, presărându-şi capul său cu cenuşă, voind să se piardă singur pe sine.

    Înştiinţându-se despre aceasta Sfântul Ioan, a chemat pe negustorul acela şi a zis către dânsul: “Pentru ce slăbeşti în curaj? Nădăjduieşte spre Dumnezeu şi nu te va lăsa pe tine; şi mi se pare că pentru aceea ţi s-a întâmplat aceasta, de vreme ce corabia ai câştigat-o cu nedreptate”. Acestea zicând, a poruncit să-i dea o corabie a Bisericii plină de grâu, apoi l-a eliberat pe el. Iar negustorul, luând corabia cu grâu, cea dată lui, a pornit pe mare şi deodată s-a ridicat vânt puternic ce ducea corabia spre altă ţară. Negustorul, văzând în vedenie pe făcătorul său de bine, Sfântul Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, stând la cârmă şi îndreptând corabia, avea mare nădejde căci, cu rugăciunile lui, va ieşi la bun sfârşit călătoria sa.

    Mergând douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, a sosit la ţărm în Britania. Atunci era în ţara aceea foamete mare, dar înştiinţându-se poporul că a venit în cetatea lor o corabie cu grâu, s-a bucurat foarte mult şi a început a cumpăra. Deci, negustorul acela a început a vinde grâul cu preţ, luând pentru jumătate aur şi pentru jumătate plumb curat; şi, întorcându-se, a venit la Decapoli, unde voia să vândă plumbul, dar pe care l-a găsit prefăcut în aur. Şi aşa, îmbogăţindu-se, s-a întors cu bucurie în Alexandria, spunând tuturor acea minune ce se făcuse, din milă şi cu rugăciunile Sfântului Ioan.

    Sfântul mergând odată la biserică, s-a apropiat de dânsul un bărbat cinstit şi de bun neam, căruia îi furaseră tâlharii toată averea şi era într-o mare sărăcie. Deci patriarhul, milostivindu-se spre acel om cinstit şi slăvit, care deodată a ajuns sărac dintr-atâta bogăţie, a spus slugii sale la ureche, ca să zică iconomilor Bisericii să dea omului aceluia cincisprezece litre de aur. Văzând iconomii că este aur puţin în vistieria bisericii, n-au ascultat porunca patriarhului şi au dat omului aceluia numai cinci litre, iar cele zece le-au oprit.

    Întorcându-se patriarhul de la biserică la casa sa, s-a apropiat de dânsul o doamnă foarte bogată şi slăvită şi a dat în mâna lui o hârtie în care scria că dăruieşte bisericii cinci sute de litre de aur. Luând patriarhul hârtia şi citind-o, a cunoscut prin darul Duhului Sfânt care era într-însul, cum că femeia aceea n-a dat tot cât pusese în mintea sa ca să dea – căci aşa a vrut Dumnezeu -, fiindcă nici iconomii n-au dat omului celui sărac cât poruncise să-i dea, adică cincisprezece litre.

    Venind Sfântul în casă, a chemat pe iconomi şi i-a întrebat: “Cât aţi dat omului celui prădat de tâlhari?” Iar ei au minţit, spunând: “Cincisprezece litre, precum ai poruncit, stăpâne”. Însă Sfântul, dând pe faţă minciuna, scumpetea şi neascultarea lor, a zis către dânşii: “De la voi să ceară Dumnezeu o mie de litre de aur, pentru că această doamnă binecredincioasă a vrut să ne dea o mie cinci sute de litre de aur. Dar de vreme ce voi, neascultîndu-mă pe mine, aţi oprit zece litre, pentru aceea a sfătuit Dumnezeu pe această femeie ca să oprească o mie de litre. Iar dacă nu mă credeţi pe mine, singuri veţi cunoaşte cu dinadinsul. Apoi îndată a chemat pe acea cinstită doamnă şi a întrebat-o înaintea iconomilor, zicând: “Spune-ne nouă, doamnă, cât aur ai gândit să aduci, din dragostea ta cea către Dumnezeu!”

    Femeia, văzând că hotărârea ei nu s-a tăinuit de către Sfântul, a zis: “Cu adevărat, stăpâne, mai înainte cu câteva zile am scris pe hârtie ca să dau în sfintele tale mâini o mie cinci sute de litre de aur. Iar a doua zi am desfăcut hârtia şi am aflat, nu ştiu cum, că era ştearsă mia şi numai cinci sute rămăseseră. Deci am gândit în mine că Domnul nu binevoieşte ca să dau mai mult aur în mâinile sfinţiei tale, decât numai cinci sute de litre, şi aşa am făcut”. Acestea auzind iconomii s-au temut foarte şi s-au ruşinat. Apoi, căzând la picioarele sfântului, îşi cereau iertare.

    Odată, din cauza năvălirii celor de alt neam, s-a strâns mulţime mare de popor în Alexandria şi s-a făcut foamete mare. Iar Sfântul Ioan, hrănind mulţime de popor, a cheltuit toată averea bisericii şi încă a rămas dator cu o mie de litre de aur. Acolo era un cleric care luase a doua femeie, după moartea celei dintâi. Şi, neputând a se învrednici de o mai mare treaptă, a scris către patriarhul astfel: “Am mult grâu pe care voiesc a-l da lui Hristos prin mâinile tale şi încă mai făgăduiesc şi o sută cincizeci de litre de aur, numai fă-mă diacon”. Iar Sfântul, chemându-l, l-a certat pentru precupeţia celor sfinte, zicând: “Cunoaşte-ţi păcatul tău şi teme-te de pedeapsa lui Gheezi, căci Dumnezeu este puternic ca şi fără grâul şi aurul tău să ne hrănească în vreme de foamete”. Astfel grăind Sfântul către cleric, a venit un vestitor, spunându-i că au sosit din Sicilia două corăbii bisericeşti cu mult grâu. Auzind patriarhul, a căzut în genunchi mulţumind lui Dumnezeu, care nu lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.

    Acum să vorbim ceva şi despre blândeţea, smerenia şi bunătatea Sfântului Ioan.

    Doi clerici au fost certaţi până la o vreme, pentru o oarecare greşeală. Deci unul dintre dânşii, smerindu-se, s-a căit iar celălalt mai mult s-a răzvrătit şi mâniindu-se asupra patriarhului, mai multă răutate făcea. Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut să-l cheme la sine, să-l îmblânzească şi să-l înveţe cu cuvinte bune ca să înceteze cu răutatea sa. Însă a uitat a face aceasta, aşa voind Dumnezeu, ca să se arate mai mult smerenia Sfântului spre folosul tuturor.

    Odată, săvârşind în biserică într-o zi însemnată jertfa cea fără de sânge, şi-a adus aminte de clericul acela care era miniat asupra lui. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele lui Hristos scrise în Evanghelie: “Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău”. Deci, depărtându-se puţin de la altar, a chemat pe clericul acela şi a căzut la picioarele lui, cerând iertare de la dânsul. Atunci s-a spăimântat clericul văzând smerenia patriarhului său şi a căzut şi el la picioarele Sfântului, cu plângere cerând iertare. Astfel împăcându-se Sfântul Ioan cu clericul său, s-a întors la altar şi cu îndrăzneală a săvârşit dumnezeiasca jertfă, zicând: “Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar clericul acela îndreptându-se, a vieţuit cu plăcere de Dumnezeu şi după aceasta s-a învrednicit de treapta preoţească. Apoi Sfântul Ioan a mai arătat şi alt chip de blândeţe.

    Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defăimat de unul din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urâte şi de ocară. Deci, Gheorghe venind la fericitul Ioan, unchiul său, se jeluia asupra omului care-l ocărise pe el. Iar patriarhul, văzând pe nepotul său foarte tulburat şi voind să îmblânzească mânia lui şi să-l mângâie, ca şi cum s-ar fi mâniat asupra celui ce-l ocărise, a zis: “Dar cum a îndrăznit acel om de neam prost a ocărî pe iubitul meu nepot? Bine este cuvântat Dumnezeu că mă voi răzbuna asupra defăimătorului aceluia şi-i voi face un lucru ca acela încât se va mira toată Alexandria”. Cu aceste cuvinte, mângâindu-se puţin Gheorghe, s-a mai liniştit şi a mai încetat din plâns.

    După aceasta, Ioan cel cu adevărat blând şi smerit cu inima, a început a grăi către Gheorghe astfel: “Iubite fiule, dacă voieşti a te numi nepot al meu, apoi fii gata a răbda nu numai defăimări ci şi răni, şi a le ierta toate pentru Dumnezeu. Dacă voieşti să te arăţi de bun neam, apoi nu din sânge ci din faptele cele bune caută neamul cel bun; pentru că acela este de neam bun care nu se împodobeşte cu slava strămoşilor ci cu faptele cele bune şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu. Acestea şi mai multe ca acestea grăind Sfântul Ioan către nepotul său, a chemat pe ispravnic şi i-a poruncit să nu ia bir bisericesc de la omul care-l ocărise pe Gheorghe, nepotul său, bir ce era dator a-l da în fiecare an, ci să-l lase liber. Astfel a făcut Sfântul Ioan omului aceluia, precum a făgăduit, adică lucrul de care s-a mirat toată Alexandria, cum spusese el. Pentru că în loc de răzbunare şi de pedeapsă, a arătat facere de bine către dânsul.

    Fericitul Ioan, vrând ca totdeauna să aibă pomenirea morţii înaintea sa, a poruncit să i se zidească un mormânt, însă nu desăvârşit. Apoi a poruncit meşterilor ca în toate zilele de praznice mari să vină la dânsul şi înaintea tuturor să-i zică cu mare glas: “Stăpâne, mormântul până acum nu s-a săvârşit; deci porunceşte ca să-l săvârşim, căci moartea vine ca furul şi nu ştii în ce ceas va sosi”. Astfel îşi punea Sfântul Ioan înaintea sa pomenirea morţii şi totdeauna se pregătea pentru moarte.

    Într-una din zile a venit un boier bogat la Sfântul şi văzând aşternutul lui învelit cu un acoperământ sărac, mergând la casa sa, i-a trimis o plapumă al cărei preţ era de treizeci şi şase de galbeni şi a rugat pe Sfântul să se acopere cu acea plapumă. Patriarhul, nevrând ca să necăjească pe acel boier, pentru rugămintea lui, a primit plapumă şi numai într-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi îşi zise:

    “Amar ţie, ticăloase Ioane, că te acoperi cu plapumă de mult preţ, iar săracii, fraţii lui Hristos, pier de ger. Câţi sunt care înnoptează fără acoperământ în vânt şi în frig şi abia au câte o rogojină sau câte o mică zdreanţă? Câţi sunt care se culcă goi pe gunoaie şi tremură de frig, apoi fiind flămânzi, nu dorm toată noaptea şi mor de frig? Vai mie, citi săraci sunt care doresc ca Lazăr să se sature din fărâmiturile ce cad din masa mea! Vai mie, citi străini şi nevoiaşi sunt în cetatea aceasta care nu au unde să-şi plece capul, ci afară stau toată noaptea şi pătimind, mulţumesc pentru toate Stăpânului Hristos! Iar tu, Ioane, vrând să dobândeşti odihna cea veşnică, petreci în răsfăţare şi toate le ai după plăcere! Vieţuieşti în casă frumoasă, porţi haine moi, bei vin, mănânci peşte ales şi, pe lângă acestea toate, te-ai acoperit cu plapumă de mult preţ. Ce mai nădăjduieşti în veacul ce va să fie? Cu adevărat îţi zic, ticăloase Ioane, nu vei dobândi împărăţia cea veşnică, ci vei auzi ca bogatul acela, ai primit binele în viaţa ta, iar cei săraci au primit cele rele. Binecuvântat să fie Dumnezeu, că în celelalte nopţi smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu această plapumă, ci săracii şi nevoiaşii se vor îndestula cu preţul ei”.

    Făcându-se ziuă, îndată a trimis plapuma la târg să o vândă, ca astfel, cu preţul ei să cumpere haine săracilor. Iar când era să vândă plapuma s-a întâmplat de a trecut pe acolo chiar boierul care dăruise acea plapumă fericitului Ioan. Şi văzând că se vinde, a cumpărat-o el şi iarăşi a trimis-o lui Ioan, rugându-l s-o ţină pentru trebuinţa să. Sfântul, luând-o iarăşi, a trimis-o ca s-o vândă. Dar boierul văzând-o, din nou a cumpărat-o şi a trimis-o lui Ioan, rugându-l să se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a treia oară ca să fie vândută dar boierul, şi de astădată cumpărând-o, a trimis-o iarăşi lui Ioan. După acestea Sfântul Ioan a trimis la boierul acela, zicând: “Vom vedea cine din noi se va supăra mai întâi, eu vânzând-o, sau tu cumpărând-o şi iarăşi dîndu-mi-o”. În felul acesta Sfântul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul săracilor.

    Fericitul acesta ştia să înduplece şi pe cei avari spre milostenie şi pe cei iubitori de argint să-i întoarcă spre iubirea de săraci. Căci ştiind un episcop cu numele Troil, foarte iubitor de argint, l-a luat odată împreună cu sine la bolniţă (spital) ca să cerceteze pe cei săraci şi bolnavi. Cunoscând Sfântul că Troil are la sine aur, a zis către dânsul: “Părinte Troile, acum este rândul tău să mângâi pe aceşti fraţi săraci, dându-le milostenie”. Iar Troil, deşi nu voia în sine, totuşi de ruşine, ca să nu se arate avar, a dat tuturor milostenie, începând de la cel dintâi până la cel mai de pe urmă şi a deşertat treizeci de litre de aur. Iar după aceasta s-a căit şi s-a necăjit pentru că împărţise săracilor atâta aur.

    Venind acasă s-a culcat pe pat, bolnav şi foarte mâhnit pentru aurul dat. Iar Sfântul Ioan a trimis după dânsul, chemându-l la masă, dar fiind supărat n-a mers, vestind pe Sfântul Ioan că este bolnav. Ioan, cunoscând pricina bolii sale – căci se îmbolnăvise pentru aur -, a luat cu sine treizeci de litre de aur şi a mers ca să cerceteze pe Troil. Venind la dânsul, i-a zis: “Iată, ţi-am adus aurul pe care în spital l-am luat împrumut de la tine. Deci ia-l şi scrie-mi cu mâna ta, ca să am eu de la Domnul acea plată, care era să fie a ta pentru aurul ce l-ai împărţit”. Iar Troil, văzând aurul s-a bucurat şi luându-l, îndată s-a făcut sănătos, şi, şezând a scris astfel: “Dumnezeule milostive, dă plată stăpânului meu Ioan, Patriarhul Alexandriei, pentru treizeci de litre de aur pe care l-am împărţit săracilor, pentru că el mi i-a înapoiat”.

    Această scrisoare a lui Troil primind-o Sfântul Ioan, l-a luat şi pe el cu sine la masă şi l-a ospătat, iar în inima să se ruga în taină către Dumnezeu pentru el, ca să-i schimbe acea iubire de argint. În noaptea viitoare, Troil a văzut în vedenie o curte foarte frumoasă a cărei podoabă era negrăită, iar deasupra uşilor era scris astfel, cu litere de aur: “Locaşul şi odihna cea veşnică a lui Troil episcopul”. Şi s-a bucurat Troil de casele frumoase ce i se pregătiseră.

    Dar îndată s-a arătat un bărbat înfricoşat, ca şi cum ar fi fost un postelnic împărătesc, şi a zis către slugi: “Domnul a toată lumea a poruncit să ştergeţi acea scrisoare de deasupra”; şi îndată slugile au şters-o. Şi cel care s-a arătat, a zis iarăşi către slugi: “Scrieţi astfel: Locaşul şi odihna cea veşnică este a lui Ioan, Arhiepiscopul Alexandriei, pe care şi-a cumpărat-o cu treizeci de litre de aur”. Şi deşteptându-se Troil din somn, s-a umplut de frică şi a plâns că şi-a pierdut casa aceea din cer, mustrându-se pe sine pentru iubirea de aur. Apoi, sculându-se, a alergat la fericitul Ioan şi i-a vestit ceea ce văzuse. Iar fericitul Ioan l-a învăţat cu multe cuvinte folositoare şi din acel timp s-a îndreptat Troil şi s-a făcut milostiv către toţi şi iubitor de săraci.

    Odată fericitul Ioan a pierdut multă avere prin întâmplarea aceasta: Nişte corăbii bisericeşti, fiind încărcate cu produse, când erau pe marea Adriatică s-a ridicat furtună mare şi toată bogăţia ce era în corăbii s-a înecat. Aşa a voit Dumnezeu, ca încercarea credinţei Sfântului Ioan să fie mult mai strălucită decât aurul cel pieritor. Numărul corăbiilor era de treisprezece, iar preţul produselor era de trei mii şi trei sute de litre de aur. Sfântul Ioan, pierzând atâta avere cu care ar fi putut hrăni multă vreme pe săraci, a răbdat cu mulţumire, zicând adeseori cuvintele lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat.

    Au venit la dânsul atunci mulţi din cetăţenii cei mai cinstiţi vrând să-l mângâie în necaz. Iar el le-a răspuns: “Eu sunt pricina pierderii averii bisericeşti, că de nu m-aş fi înălţat cu mintea că dau multă milostenie, nu s-ar fi întâmplat înecarea bogăţiei. Eu m-am mândrit când am dat milostenie. Deci, vrând Dumnezeu să mă smerească, a trimis asupra mea sărăcia aceasta, pentru că sărăcia smereşte pe om. Acum şi eu singur petrec în sărăcie şi încă şi altora sunt pricinuitor de lipsă, căci vor răbda foamete toţi aceia care primeau hrană de la mine. Însă Domnul, nu pentru mine, ci pentru ei, nu-i va lăsa şi le va da cele de trebuinţă”. Astfel cei ce veniseră să mângâie pe Ioan, au fost mângâiaţi de dânsul auzind cuvinte de folos. Domnul a întors apoi sfântului averile îndoite, iar Ioan mai multă milostenie dădea săracilor, fiind foarte milostiv către cei ce aveau nevoie.

    Odinioară, Ioan, mergând la biserica Sfinţilor Chir şi Ioan, a alergat la dânsul o văduvă săracă, vestindu-i despre o strâmbătate ce pătimise din partea ginerelui său, cerând ajutor de la sfântul patriarh. Iar cei ce mergeau după Sfântul au zis: “Stăpâne, după ce te vei întoarce acasă, atunci vei asculta rugămintea acestei văduve”. Sfântul a răspuns: “Dar cum mă va asculta pe mine Dumnezeu, dacă eu nu o voi asculta pe dânsa?” Deci, n-a păşit din loc până când n-a ascultat pe văduvă şi a izbăvit-o de strâmbătate.

    Un tânăr oarecare, după moartea părinţilor lui, se afla în mare sărăcie. Sfântul Ioan, înştiinţându-se despre dânsul, a întrebat pe cei ce ştiau, cum a sărăcit, căci auzise că părinţii lui fuseseră bogaţi. Deci, nişte bărbaţi iubitori de Dumnezeu i-au spus cum că, părinţii acestui copil erau foarte milostivi şi toată averea lor au împărţit-o săracilor, iar fiului lor i-au lăsat numai zece litre de aur.

    Murind mai întâi mama copilului, după aceea, apropiindu-se şi sfârşitul tatălui său, a chemat pe fiul şi i-a pus înaintea lui cele zece litre de aur şi chipul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

    Apoi a zis: “Iubite fiule, iată, din toată averea noastră au rămas numai zece litre de aur, iar pe cealaltă toată am pus-o în mâinile lui Hristos. Deci acum, spune-mi ce voieşti ca să-ţi las? Aurul acesta sau pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, ca hrănitoare a ta?” Copilul, trecând cu vederea aurul, a luat icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar aurul a poruncit să-l dea săracilor. Astfel a dat săracilor cea mai de pe urmă avere a sa şi, murind tatăl său, a rămas copilul sărac cu desăvârşire. Însă mergea în toate zilele şi nopţile la cântare şi la rugăciune în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

    Acestea auzind Cuviosul Ioan, s-a minunat de fapta cea bună şi de înţelepciunea acestui copil şi l-a iubit din tot sufletul. Şi de atunci, ca un adevărat părinte al celor săraci, avea mare purtare de grijă pentru acest copil, gândindu-se ce milă să-i arate. Apoi a chemat pe iconomul său în taină şi a zis către dânsul: “Voiesc să-ţi spun un lucru, dar vezi să nu spui nimănui”. Iar iconomul a făgăduit că va păzi taina ce-i va spune. Şi a zis patriarhul: “Mergi şi ia o hârtie, apoi scrie pe ea o diată ca din partea unui oarecare om cu numele Teopempt şi spune că eu aş fi rudenie de aproape cu acel copil sărac. După aceea, mergi şi spune tânărului aceluia astfel: Oare nu ştii, frate, că eşti rudă cu patriarhul? Drept aceea nu ţi se cade să pătimeşti aşa în sărăcie. Apoi arată-i şi scrisoarea, să-i spui: Dacă tu, fiule, te ruşinezi a te arăta patriarhului, cum că-i eşti rudă, eu îi voi vorbi despre tine”.

    Mergând iconomul, a făcut după porunca patriarhului. A scris pe o hârtie veche scrisoarea şi, chemând pe copil, i-a arătat-o ca şi cum ar fi fost acea scrisoare a tatălui său, în care se dovedea că este rudenie cu patriarhul. Iar copilul, citind scrisoarea, s-a bucurat, dar se ruşina pentru că era foarte sărac şi îmbrăcat în haine proaste. Deci a rugat pe iconom să vorbească patriarhului despre dânsul. Mergând iconomul la Sfântul, l-a vestit; şi a zis Sfântul: “Spune copilului că aşa zice patriarhul: Mi-aduc aminte cum că moşul meu avea un fiu, dar la faţă nu-l cunosc, şi bine vei face de-l vei aduce pe el la mine şi să aduci şi scrisoarea împreună cu tine”. Mergând iconomul, a adus pe copil, care a arătat Cuviosului scrisoarea. Iar el a îmbrăţişat pe tânăr cu dragoste şi a zis: “Bine ai venit, fiul moşului meu”. Şi i-a dat lui avere multă, apoi i-a cumpărat casă şi i-a dat toate cele de trebuinţă. După aceea l-a însoţit cu o fecioară de bun neam, sîrguindu-se a-l face bogat, cinstit şi slăvit, pentru ca să se împlinească cele zise în psalmi: N-am văzut pe cel drept părăsit, nici neamul lui cerând pâine.

    Sfântul Ioan era şi către cei bolnavi foarte milostiv, căci adeseori le slujea el singur şi şedea lângă cei ce răposau, ajutându-le cu rugăciunile sale la ieşirea sufletului. Adeseori singur săvârşea dumnezeiasca Liturghie pentru cei răposaţi, zicând că dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte pentru cei răposaţi, foarte mult ajută sufletelor. Apoi spunea un fapt ce s-a întâmplat mai înainte în Cipru, în acest chip:

    “A fost un om din Cipru robit în Persia şi ţinut în grele legături; pentru care s-a vestit părinţilor lui care vieţuiau în Cipru cum că a murit. Ei, plângând după dânsul ca după un mort, au început a face pomenire de trei ori pe an, aducând daruri la biserică pentru sufletul lui la săvârşirea dumnezeieştii slujbe. Trecând patru ani, fiul lor a scăpat din legături şi din robie şi a venit acasă. Văzându-l părinţii, s-au spăimântat ca şi cum ar fi înviat din morţi. Ei se bucurau de scăparea lui şi îi spuneau că de trei ori pe an au făcut pomenire pentru el.

    Apoi i-a întrebat fiul lor în ce zi îi făceau pomenire? Iar ei au răspuns că în ziua dumnezeieştii Arătări (adică Botezul Domnului), la Paşti şi la Cincizecime (Rusalii). Iar el, auzind aceasta, şi-a adus aminte şi spunea că “în acele zile venea la mine în temniţă un bărbat cinstit cu o făclie; atunci cădeau legăturile de la picioarele mele şi eram slobod; iar în celelalte zile iarăşi eram ţinut în legături”.

    Fericitul Ioan avea multă grijă, să nu osândească pe nimeni pentru nici un fel de greşeli, şi mai ales pe călugări, de vreme ce a greşit odată în aceasta şi de atunci niciodată nu osândea pe călugări. Căci i s-a întâmplat lucrul acesta.

    Un călugăr tânăr a umblat prin Alexandria câteva zile împreună cu o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Unii, văzând aceasta, s-au scandalizat, crezând că pentru păcat umblă cu dânsa. Deci, au spus aceasta Sfântului Ioan Patriarhul, care îndată a poruncit să-i prindă pe amândoi şi, bătându-i, să-i închidă deosebit în temniţă. Dar în noaptea următoare, călugărul acela s-a arătat patriarhului în vis, arătându-i spatele său foarte rănit din bătaia cea fără de milă şi a zis către dânsul: “Oare plăcută îţi este ţie fapta aceasta, stăpâne? Oare aşa ai învăţat de la Apostoli a paşte turma lui Hristos? Să mă crezi căci, ca un om, te-ai înşelat”. Acestea zicându-le, s-a dus de la dânsul.

    Patriarhul, deşteptându-se din somn, se gândea la ceea ce văzuse şi cunoscându-şi greşeala să, şedea pe pat necăjit şi mâhnit. Apoi, făcându-se ziuă, a poruncit să aducă pe monahul acela, vrând să vadă dacă este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Deci, a venit monahul cu mare nevoie, căci nu putea să se mişte de mulţimea rănilor. Iar când l-a văzut patriarhul a rămas încremenit, neputând a răspunde vreun cuvânt; ci după vreun ceas, venindu-şi în sine, a rugat pe monah să-şi dezbrace haina sa şi să-i arate spatele ca să vadă dacă este aşa rănit precum îl văzuse în vis; şi abia plecându-se monahul rugăminţii, a început a se dezbrăca de haina sa. Pe când se dezbrăca, i s-au descoperit fără voie, părţile trupului cele ascunse şi l-au văzut toţi că este famen, dar de vreme ce era tânăr, nu putea nimeni să-l cunoască pe el.

    Văzând patriarhul trupul lui zdrobit de răni, i-a părut foarte rău de aceasta şi, trimiţând la cei ce pârâseră pe monah, i-a depărtat pe ei de la biserică trei ani. Apoi de la monah îşi cerea iertare, zicând: “Iartă-mă, frate, de vreme ce din neştiinţă am făcut aceasta şi am greşit lui Dumnezeu şi ţie. Însă nu ţi se cădea nici ţie să umbli împreună cu fecioara prin cetate fără sfială, ca să nu se smintească mirenii, căci porţi chipul monahicesc”.

    Atunci monahul a început a grăi cu multă smerenie: “Să mă crezi, stăpâne, că nu mint, ci adevărul îţi spun. Mai înainte de această întâmplare, fiind eu în Gaza şi mergând să mă închin mormântului Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, m-a întimpinat această femeie într-o seară şi, căzând la picioarele mele, m-a rugat cu lacrimi ca să n-o opresc a merge împreună cu mine; iar eu, lepădându-mă de ea, am fugit. Însă ea, mergând în urma mea, zicea: “Te jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mântuiască pe cei păcătoşi şi are să judece viii şi morţii, nu mă lăsa pe mine!”

    Auzind eu acestea, am zis către dânsa: “Pentru ce mă juri aşa, fecioară?” Iar ea a răspuns: “Eu sunt evreică şi doresc să las credinţa părintească cea greşită şi să fiu creştină. Deci te rog, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mîntuieşte-mi sufletul, care voieşte să creadă în Hristos”. Acestea auzindu-le, m-am temut de judecata lui Dumnezeu şi, luând-o pe dânsa împreună cu mine, am învăţat-o sfânta credinţă. Apoi, venind la mormântul Sfinţilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică; şi umblu cu dânsa întru nevinovăţia inimii, până când o voi duce într-o mânăstire de fecioare.

    Patriarhul, auzind acestea, a oftat şi a zis: “Citi robi ascunşi are Dumnezeu şi pe care noi păcătoşii nu îi ştim”. Apoi a spus înaintea tuturor vedenia ce a avut pentru dânsul, noaptea, în vis. Şi luând o sută de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicând: “Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dânsul, aceluia nu-i trebuie aur; iar cel ce iubeşte aurul, acela nu crede că este Dumnezeu”. Acestea zicând, s-a închinat patriarhului şi s-a dus.

    De atunci, fericitul Ioan a început mai mult a cinsti pe călugări, şi pe cei buni şi pe cei ce i se păreau a fi răi. Apoi a zidit o mânăstire a monahilor celor străini şi mai cu dinadinsul se îngrijea ca să nu osândească pe cineva. El, ca un păstor bun, îşi îngrijea oile sale ca să nu îndrăznească a osândi pe nimeni, deşi cu adevărat ar fi greşit; ci fiecare să-şi vadă de păcatele sale, iar nu pe cele străine.

    Iar când s-a întâmplat în Alexandria de a fugit un tânăr cu o călugăriţă la Constantinopol şi toţi îl ocărau zicând că a pierdut două suflete, şi pe al său şi pe al monahiei aceleia, şi că a făcut sminteală tuturor, pentru că este scris: Vai aceluia prin care vine sminteală! Atunci Sfântul Ioan zicea către dânşii: “O, fiilor, încetaţi de a osândi, pentru că şi voi sunteţi vinovaţi de două păcate. Păcatul cel dintâi este că aţi călcat porunca lui Dumnezeu, osândind pe cel ce a greşit, căci scris este: Mai înainte de vreme nu judecaţi. Iar al doilea, că clevetiţi asupra fratelui, neştiind dacă el greşeşte până astăzi sau că acum s-a pocăit”. Apoi le spunea lor faptul acesta, zicând:

    În cetatea Tirului, umblând un călugăr pe o uliţă, l-a văzut o desfrânată, care era în cetatea aceea cunoscută de toţi, cu numele Porfiria, şi a început a striga în urma monahului: “Miluieşte-mă, părinte, precum şi Hristos a miluit pe păcătoasa!” Iar el, nesocotind ruşinea oamenilor, a zis către dânsa: “Urmează-mi!” Şi, luând-o pe ea de mână, a scos-o afară din cetate, în văzul tuturor; apoi îndată a străbătut vestea prin toată cetatea că un monah a luat pe Porfiria desfrânată de soţie. El însă a dus-o pe dânsa la o mânăstire de femei. Pe când mergea, Porfiria a găsit un copil lepădat în cale, pe care l-a luat ca să-l crească, ca pe un fiu. Iar după câtăva vreme s-a întâmplat de au mers nişte oameni din Tir în acea parte de loc unde era bătrânul acela şi Porfiria. Aceia, văzând-o pe dânsa că are copil, au zis către dânsa în batjocură: “Frumos copil ai născut, Porfirio!” Apoi, întorcându-se, au vestit pretutindeni: “Porfiria a născut un prunc cu acel călugăr, şi noi l-am văzut cu ochii, că semăna cu călugărul”.

    Iar când bătrânul a văzut sfârşitul său mai înainte şi ducerea sa către Domnul, a zis către Pelaghia – pentru că aşa a numit-o când a îmbrăcat-o în chipul călugăresc: “Să mergem în Tir, pentru că am o trebuinţă acolo şi voiesc să mergi şi tu împreună cu mine”. Iar ea, ascultându-l, a mers cu dânsul şi au venit în cetate, ducând împreună cu ea şi copilul care era acum de şapte ani.

    Când au intrat în cetate, bătrânul s-a îmbolnăvit şi au venit mulţi cetăţeni ca să-l cerceteze pe el. Şi bătrânul a zis către dânşii: “Aduceţi-mi o cădelniţă cu foc”. Şi i-au adus. Iar el a turnat cărbunii cei aprinşi din cădelniţă în sânul său şi i-a ţinut până s-au stins de tot şi s-au răcit; însă cărbunii n-au ars, nici trupul, nici hainele lui. Apoi bătrânul a zis: “Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce a ferit odinioară rugul cel nears de foc; El îmi este martor că precum aceşti cărbuni aprinşi n-au ars trupul meu, nici focul nu s-a atins de hainele mele, aşa şi eu n-am cunoscut păcat trupesc de când m-am născut”. Zicând acestea şi-a dat sufletul său Domnului. Toţi văzând aceasta s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii Săi ascunşi.

    Această povestire spunând Sfântul oamenilor, îi învăţa pe dânşii, zicând: “De aceea, fraţii mei şi fiii mei, nu fiţi grabnici spre a osândi; pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, iar pocăinţa lui, care o face în taină, nu o ştim”.

    Astfel învăţând păstorul cel bun oile sale cele cuvântătoare şi îndreptând bine Biserica lui Hristos, s-au sculat perşii asupra ţării aceleia. Iar el a plecat cu corabia la Constantinopol, căci a ascultat pe Cel ce a zis: Când vă vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiţi în alta. Iar după ce a pornit din Alexandria, s-a îmbolnăvit pe cale şi i s-a arătat un bărbat ţinând în mâini un sceptru de aur şi zicând către dânsul: “Împăratul împăraţilor te cheamă la Sine”. Din aceasta Sfântul a cunoscut că i s-a apropiat sfârşitul.

    Apoi sosind în Cipru, care era patria lui, n-a putut să meargă mai departe, ci intrând în cetatea sa, Amatunda, a adormit în pace. Iar mai înainte de a muri a zis: “Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine a-Ţi sluji Ţie şi, că din bunătăţile lumii acesteia, nimic nu mi-am oprit decât a treia parte dintr-un argint, dar şi aceea poruncesc să fie dată săracilor. Iar când am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat la episcopia mea aproape opt mii de litre de aur şi, din dragostea iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de zece mii de litre de aur, pe care toate le-am dat lui Hristos, Căruia şi sufletul meu I-l dau acum”.

    Atunci patriarhul a fost îngropat în cetatea patriei sale, în casa lui Tihon, făcătorul de minuni, între trupurile a doi episcopi care erau îngropaţi acolo. Iar când au voit să aşeze şi pe Sfântul Ioan împreună cu dânşii, atunci acele sfinte trupuri mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vii, s-au despărţit unul de altul şi au făcut loc trupului Sfântului Ioan în mijlocul lor. Această minune au văzut-o toţi cei ce se întâmplaseră să fie acolo şi, minunându-se, au preamărit pe Dumnezeu.

    Nu se cuvine a tăinui minunea ce s-a făcut după îngroparea lui. O femeie, căzând într-un păcat greu şi neputând a-l mărturisi de ruşine părintelui său duhovnicesc, a venit cu credinţă la Sfântul Ioan, care era încă viu, însă bolnav şi aproape de moarte. Şi, căzând la picioarele lui, cu multe lacrimi striga, zicând: “O, prea fericite, eu nevrednica am făcut un păcat mare care nu poate intra în urechile omeneşti; dar ştiu că dacă vei voi, poţi a mi-l ierta, pentru că Domnul a zis vouă: Ceea ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer şi cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor.

    Atunci fericitul a zis femeii: “Dacă ai venit cu credinţă, apoi mărturiseşte-mi mie păcatul”. Femeia răspunse: “Nu pot, stăpâne, a-l mărturisi, pentru că mă stăpâneşte o mare ruşine!”. Iar Sfântul a zis: “Dacă te ruşinezi a-l mărturisi cu buzele, mergi dar de-l scrie pe o hârtie şi să o aduci la mine”. Însă ea a zis: “Nici aceasta nu o pot face”. Sfântul a zis: “Scrie-l şi pecetluieşte-l şi dă-mi-l mie”. Femeia, scriind păcatul ei, l-a dat sfântului, apoi l-a jurat să nu-l despecetluiască, nici ca să citească acea scrisoare. Sfântul Ioan, luând scrisoarea, a cincea zi a răposat. Iar pentru scrisoarea aceea n-a spus nimănui nimic şi femeia pe atunci nu era în cetate.

    Deci, aflând că a murit patriarhul şi l-au îngropat, suspina, pentru că socotea cum că după moartea Sfântului, luând alţii scrisoarea, au aflat păcatul ei. Deci, venind la mormântul Sfântului, ca şi către un om viu striga, zicând: “Omule al lui Dumnezeu, ţie însuţi n-am îndrăznit a-mi mărturisi păcatul şi acum iată că este vădit tuturor. O, mai bine era dacă nu ţi-aş fi dat hârtia aceea cu păcatele mele. Vai mie, ticăloasa, că, vrând a fugi de ruşine, la mai mare ruşine am ajuns, căci sunt tuturor batjocură şi în loc de tămăduire, am luat rană cumplită. Dar nu mă voi depărta de la mormântul tău, plăcutule al lui Dumnezeu, până ce nu-mi vei spune unde ai pus scrisoarea mea, pentru că ştiu că n-ai murit, ci şi acum eşti viu”.

    Aşa strigând, a rămas la mormântul Sfântului trei zile, iar în a treia noapte a ieşit aievea Sfântul Ioan din mormântul său împreună cu cei doi episcopi care zăceau împreună cu dânsul, şi a zis către cea care plângea: “O, femeie, pentru ce nu ne dai nouă odihnă; ci şi hainele noastre le uzi cu lacrimi”. Astfel zicând, i-a dat hârtia pecetluită şi i-a spus: “Primeşte scrisoarea ta şi dezleag-o”. Apoi iarăşi s-au întors la locurile lor. Iar femeia, ţinând hârtia, a văzut pecetea ei întreagă şi, dezlegând-o, a aflat scrisoarea ei ştearsă, iar în locul acela era scris astfel: “Pentru Ioan, robul Meu, s-a şters păcatul tău”.

    Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin minune iertarea păcatelor. Apoi s-a întors la casa ei, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu şi mărind pe plăcutul Său, Sfântul Ioan cel Milostiv. Cu ale căruia rugăciuni să arate Domnul mila Sa şi spre noi şi să şteargă toate păcatele noastre şi să ne scrie şi pe noi în cartea vieţii, în vecii vecilor. Amin.

30
nov.
14

Viata Sfantului Apostol Andrei, cel intai chemat

Sfantul Apostol Andrei

(30 noiembrie)

Datori suntem noi crestinii a aduce slava, cinste si inchinaciune catre toti sfintii, de vreme ce ei, bine vietuind si toate poruncile lui Dumnezeu pazindu-le, s-au facut prieteni de aproape ai Lui. Caci, invrednicindu-se de imparatia cerurilor si fiind aproape de Dansul, acum se roaga de-a pururea pentru mintuirea si ocrotirea noastra. Dar mai ales Sfintilor Apostoli, toata omenirea cea de sub soare le este datoare, in toata vremea si in toate zilele, ca si in tot ceasul, a le multumi, a-i slavi, a-i lauda si a savirsi pomenirea lor cu bucurie, cu osirdie si cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le praznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cintari de laude si de multumire si a le cinsti duhovniceste. Pentru ca ei, de toata lumea lepadindu-se si de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toata osirdia si cu tot sufletul, s-au facut urmatori ai sfintei si dumnezeiestii vieti, cum si petrecerii lui Hristos pe pamant si, fiind vazatori ai minunilor celor de El facute, au urmat si patimilor, rastignirii, mortii, invierii si inaltarii Lui la cer. Apoi si cu putere de sus s-au imbracat si cu limbi de foc s-au imbogatit, facindu-se din pescari, apostoli si din vinatori de pesti, vinatori de oameni, dupa cum insusi Domnul le-a fagaduit, zicind: Veniti dupa Mine si va voi face pe voi vinatori de oameni. Apoi ca niste cai, dupa cum zicea proorocul Avacum, prin toata lumea pe care o vede soarele au alergat si pe neamuri le-a intors din ratacire si de la inchinarea de idoli la cunostinta adevaratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare tara, cetate, sat si loc, rabdind batai, chinuri, varsari de sange si moarte in fiecare zi.

 Despre aceasta asculta pe Pavel, zicind:

Intru osteneli multe, intru batai cu covirsire, in temnita cu prisosinta, in primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cate patruzeci de lovituri fara una am luat. De trei ori cu toiege am fost batut, o data cu pietre am fost improscat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte si o zi am fost intru adinc; in calatorii de multe ori, in primejdii in riuri, in primejdii de la tilhari, in primejdii de la cei de un neam, in primejdii de la neamuri, in primejdii prin cetati, in primejdii prin pustietati, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii cei mincinosi. Intru osteneala si in truda, in privegheri de multe ori, in foame si in sete; in postiri de multe ori, in frig si fara haine”.

Si acestea pentru ce? Pentru ca sa intoarca pe oameni de la inselaciune la adevar si de la intunericul inchinaciunii la idoli, la lumina cunostintei de Dumnezeu. Astfel, au fost si ei ca si dascalul lor, Iisus Hristos, Mintuitorul nostru, Care Si-a varsat sangele Sau pe Cruce pentru mintuirea noastra.

Deci, pentru aceasta suntem datori a le multumi Sfintilor Apostoli, a-i cinsti si a-i lauda neincetat, dupa putere, caci dupa vrednicie numai lui Dumnezeu Ii este cu putinta sa-i cinsteasca. Si inca ii va cinsti mai ales cand va sedea la judecata pe scaunul slavei Sale. Atunci si ei vor sedea impreuna cu Hristos pe douasprezece scaune, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel.

Unul dintre acestia, si decat toti mai intai chemat, este Sfantul, slavitul si prealaudatul Apostol Andrei, a carui viata si petrecere voim a o istorisi dupa putere si dupa vrednicie, lasindu-o spre folos celor puternici si desavirsiti intru cuvinte si fapte bune.

Slavitul Apostul Andrei, cel intai chemat, s-a nascut in cetatea ce se numeste Betsaida, care este langa Marea Galileii, in hotarul Zabulonului, din care semintie i se tragea si neamul. Cetatea era mica si neinsemnata mai inainte, iar dupa rasarirea acestuia, a fratelui sau, verhovnicul Petru, si a lui Filip, s-a facut renumita si slavita. Si se numea evreieste Betsaida, ce se tilcuieste „casa vinatorilor”. Dupa cuviinta se numea asa, caci astfel era patria Sfintilor Apostoli Petru, Andrei si Filip, care au vinat peste pana au aflat adevarul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslavita ca aceasta au rasarit apostolii amindoi, avind un tata sarac, anume Iona, care, fiind sarac, a invatat pe fiii sai mestesugul sau. Caci Iona era pescar si prindea pesti in Marea Galileii si prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a invatat mestesugul tatalui sau si dupa aceasta si-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepadind toata tulburarea lumeasca, si-a ales sa petreaca intru feciorie, nevoind sa se insoare.

Auzind ca Ioan, Inaintemergatorul Domnului, umbla prin locurile de pe langa Iordan si propovaduieste credinta si pocainta, Andrei s-a dus la dansul si i s-a facut ucenic, ca dorea a se sui cu mintea sa la intelegeri mai inalte. De aceea n-a voit, precum ceilalti, sa petreaca in tulburarile si grijile lumii. Caci auzind cuvintele proorocesti si avand sufletul sau curatit de pacate, a cunoscut indata ca invatatura Botezatorului este din porunca lui Dumnezeu si ca este pricinuitoare de mantuire. Pentru aceasta i-a si urmat cu toata inima si cu totul si-a afierosit mintea sa invataturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Inaintemergator, vrind sa inalte gindul ucenicilor lui intru mai multe cugetari si sa nu creada ca el este Hristos, ci rob slujitor, Inaintemergator si propovaduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii sai, pe Apostolul Andrei si pe un altul, care zic unii ca ar fi cuvintatorul de Dumnezeu Ioan, si a mers cu dansii acolo unde se afla atunci Hristos. Si vazindu-l pe El, a zis: Iata mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii.

Auzind acesti doi ucenici marturia lui Ioan pentru Hristos, au lasat pe Ioan si au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, intorcindu-se si vazindu-i pe dansii urmindu-l, a zis catre dansii: Ce cautati? Iar ei au raspuns catre Dansul: Ravi – care se talmaceste invatatorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniti si vedeti. Deci au venit si au vazut unde petrecea si au ramas in acea zi acolo, caci era ceasul al zecelea. Insa vedeti buna voire a Sfantului Apostol Andrei? Caci dupa ce a aflat el comoara, n-a voit sa o aiba numai el singur, ci a chemat si pe fratele sau, Petru, spre cistigarea acesteia.

Dupa aceasta a aflat pe fratele sau Petru, care se numea atunci Simon, si a zis catre dansul: Am aflat pe Mesia, Care se talmaceste Hristos. N-a zis: „Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va sa zica aceasta? A aratat Sfantul Andrei ca a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovaduit proorocii. „Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis ca „am aflat un mesia”, adica pe un oarecare Hristos, caci „mesii” si „hristosi” se numeau si imparatii iudeilor, pentru ca se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adica pe Hristosul acela, pe care mai inainte l-au vestit proorocii.

Andrei, dupa ce a zis acest cuvint catre Apostolul Petru, fratele sau, l-a luat cu sine si l-a dus la Hristos. Iar Hristos, vazind pe Petru, a zis catre dansul: Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se talmaceste Petru. Acestea asa s-au savirsit atunci, si in acest chip au vorbit cu Hristos amindoi acesti frati, apoi s-au dus iarasi la Sfantul Ioan Botezatorul. Iar in zilele acelea Irod imparatul a prins pe Ioan Botezatorul si l-a inchis in temnita pentru ca il mustrase, ca a luat cu faradelege de sotie pe Irodiada, femeia fratelui sau, Filip. Acolo unde era el inchis ca un prooroc si mai mult decat prooroc, a cunoscut ca va fi omorit de Irod, iar ucenicii lui vor ramine iarasi intru intunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca sa nu se intample ca ucenicii lui sa ramina fara sa cunoasca desavirsit ca Hristos este Dumnezeu, Sfantul Ioan Botezatorul a ales pe doi din ucenicii sai, care erau mai inalti cu intelepciunea. Adica pe slavitul si cinstitul Andrei si pe altul pe care l-am pomenit mai inainte si i-a trimis la Hristos sa-L intrebe: Tu esti Acela pentru Care au scris proorocii ca are sa vie, sau pe altul vom astepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunostea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit sa le arate adevarul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri sa invete si sa inteleaga ca El, Care face minunile acestea, este Acela care va sa vie, spre mintuirea oamenilor.

Deci le-a raspuns lor Hristos: Mergeti si spuneti lui Ioan ca orbii vad, surzii aud, mortii inviaza, schiopii umbla, saracilor bine li se vesteste. Cum? Adica aud cuvinte bune: Fericiti cei saraci cu Duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor si fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine. Dar care este intelegerea cuvintului? Oare nici Ioan nu stia ca El era Hristos, pe Care proorocii mai inainte L-au proorocit si L-au propovaduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii sai sa intrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinta sa nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cand insusi Ioan Inaintemergatorul, fiind inca in pintecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu raspunsul Lui, nu voia sa adevereasca pe Ioan despre Sine ca este Hristos, caci il cunostea Hristos, cu mult mai mult decat el Il cunostea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a raspuns lor asa si a facut minuni inaintea lor, ca sa cunoasca amindoi ucenicii, adica Andrei si Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu, ca mare este deosebirea dintre Hristos si Ioan. Caci Ioan nu a facut nicidecum minuni, iar Hristos a facut nenumarate. Avea si dreptate ca atunci aceia socoteau pe Ioan Botezatorul mai mare, caci era din neam arhieresc si nascut din tata prooroc, din Zaharia si insusi el era prooroc si ca din maica stearpa, prin fagaduinta, era nascut. Iar Hristos se arata ca un sarac si fiu de saraci si nici ucenici nu avea pana atunci.

Fiind Ioan inchis in temnita, Hristos a plecat din Ierusalim si S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei si pe Petru in corabie, cirpindu-si mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grait vreun cuvint aspru, fiindca L-au lasat si pe El si pe dascalul lor, Ioan, inchis in temnita – caci Dumnezeu fiind, cunostea ca saracia i-a silit pe dansii sa lucreze -, ci le-a zis: Veniti dupa Mine si Eu va voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lasindu-si mrejele, au urmat lui Hristos. Si, cum zice evanghelistul Matei, îndata au urmat lui Iisus; adica nu au asteptat, nici nu au intirziat, nici nu au zis: „Sa cirpim mrejele noastre si apoi vom veni dupa Tine”. N-au zis asa. Ci indata, lasindu-si mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele si cunoscutii, au urmat lui Hristos. Si inca aveau proaspata marturia Botezatorului, care le spusese despre Hristos si tineau minte si minunile pe care le-au vazut, facindu-se de El.

Apostolul Andrei numit si „intai chemat”

Deci Apostolul Andrei lasind toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai inaintea celorlalti apostoli, fiind chemat la invatatura lui Hristos, pentru care s-a si numit „intai chemat”. Caci Andrei a inteles mai inainte din cartile cele proorocesti ca, cu adevarat, El este Cel Care va sa vie. Mai ales, dupa ce a vazut boli nevindecate tamaduindu-se, pe orbi vazind, pe schiopi umblind, dracii izgonindu-se, pe morti sculindu-se din groapa, mai cu inlesnire decat din somn, numai cu porunca si cuvintul lui Hristos; asemenea si celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amanuntul.

Dupa ce-a vazut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a incredintat si s-a intarit in cugetarea cea buna pe care o avea pentru Hristos. Caci ca un intelept si priceput, Apostolul Andrei socotea ca, desi proorocii cei de demult au facut cateva minuni, nu le-au facut cu stapinire ca Hristos, ci cu rugaciune si cerere catre Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele tie iti zic si cu alte cuvinte ca acestea stapinitoare, facea minunile Sale.

Vazind apostolul ca Hristos Isi punea mina Sa pe ochiul orbului si vedea, poruncea dracilor si ca niste fum piereau, furtunile marilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat si alte minuni preaslavite facea, a cunoscut si a crezut negresit ca Hristos este Dumnezeu adevarat. Acestea socotindu-le slavitul Apostol Andrei, era ucenic nedespartit al lui Hristos. Avea inca si osirdie multa si rivna infocata, incat dorea sa si moara pentru numele Lui.

Dupa ce Hristos a lasat cetatile si s-a dus in pustie, nici acolo nu l-au lasat multimea oamenilor si ucenicii Lui, ci L-au urmat ca sa-I asculte invatatura. Si fiind pustiu locul si neavind hrana sa manince atitia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei si i-a zis lui Hristos – ca aveau doar cinci piini de orz la dansii, si putini pesti -, cum sa ajunga acestea la atita multime? Atunci Hristos a binecuvintat cele cinci piini si le-a mincat tot poporul acela, ca la cinci mii, afara de femei si de copii, si s-au saturat si au prisosit inca douasprezece cosuri de farmituri.

Despre minunea aceasta se poate incredinta cineva din dumnezeiasca si Sfanta Evanghelie a Sfantului Ioan, cuvintatorul de Dumnezeu, in capitolul al saselea. Si din alta povestire a Sfintei Evanghelii poate sa inteleaga cineva prietenia si indrazneala Apostolului Andrei catre Hristos, dascalul sau. Caci povesteste insusi Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu in capitolul 12, ca in vremea sarbatorii Pastelui iudeilor au mers la praznic si niste elini, ca sa vada biserica si sa-si faca obisnuita rugaciune, fiindca erau si ei de credinta si din neamul evreiesc, dar nascuti si crescuti prin alte neamuri, a caror limba o invatasera.

Pe acestia i-a inspaimintat vestea lui Hristos, caci facuse atunci, de curind, minunea invierii lui Lazar si Il intimpinase pe El poporul cu stilpari si facuse mai inainte si multe alte semne. Pentru aceea venisera ei intru cugetare de Dumnezeu si, avind dorinta ca sa-L vada, au venit la Filip, rugindu-l si zicindu-i: Doamne, vrem sa vedem pe Hristos. Iar el, neavind atita indrazneala catre Hristos si dindu-i lui Andrei cinstea ca unui intai chemat, s-a dus la dansul si i-a spus pricina. Iar Andrei, luind cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos si I-au spus amindoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaste dragostea si indrazneala ce o avea el catre Hristos.

Deci, lasind pe celelalte cate le-a lucrat impreuna cu Hristos, pana a venit la patima Sa cea de bunavoie, sa scurtam cuvintul nostru.

Iar dupa ce a patimit pentru noi Domnul, S-a rastignit, a murit, S-a ingropat si a inviat din mormint cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarasi la Sine pe ucenicii si prietenii Sai, S-a aratat lor in muntele Galileii si le-a zis: Mergind, invatati toate neamurile. Si dupa ce le-a trimis lor Preasfantul Duh si i-a luminat sa graiasca in toate limbile neamurilor cate se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunindu-se, au aruncat sorti intre dansii, ca sa se stie ce parte de pamant urma sa ia fiecare dintre dansii, spre propovaduire.

Deci, celorlalti apostoli le-a cazut sortul spre propovaduire pentru alte parti de pamant. Iar Sfantului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa propovaduiasca in toata Bitinia – si se numeste Bitinia tot locul cat este in mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre rasarit, ce se numea mai inainte Hrisopoli, pana la Nicomidia si pana la Niceea. Si nu numai in Bitinia, ci si in partea Marii Negre, spre partea rasaritului, cu toate locurile si amindoua partile cele de pe langa Marea Neagra, pana la Camupolin. Pe langa acestea se numara si Calcedonul si Bizantul, care este cetatea lui Constantin si toata partea Traciei, de la Constantinopol pana la Cavala, care, in Faptele Apostolilor, se numeste Neapolis, iar la altii se numeste Hristupolis. In sortul sau era si Tesalonicul si Tesalia, pana la Farsala si Elada si pana la Zitunion si Ahaia, apoi de la Zitunion pana la Paleapatra.

Toate cetatile acestea, ce se cuprind in hotarele acestor tari amintite, au cazut in sortul Apostolului Andrei, ca sa mearga sa le invete cunostinta lui Dumnezeu. Si nu numai acestea, ci inca si alte neamuri cate se afla intre Tracia si Macedonia, pana la riul cel mare Istrul, care acum se numeste Dunarea, si acestea tot in sortul Sfantului Apostol Andrei au cazut. Toate neamurile acestea erau tarina pusa inaintea lui, in care voia sa semene saminta cuvintului lui Dumnezeu.

Deci, Sfantul Apostol Andrei cel intai chemat n-a cautat la multimea oamenilor, a locurilor, a tarilor si a cetatilor, nici n-a slabit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea si multimea calatoriilor, nici nu s-a ingreunat cu nevointele ce-i stateau inainte, nici nu s-a temut de barbaria, salbaticia si cruzimea tiranilor si a inchinatorilor de idoli. Ci avea in mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iata Eu va trimit pe voi, ca pe niste oi in mijlocul lupilor…, sa nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu-l pot ucide.

Avind in sine mare dragoste catre Hristos, dascalul sau, fiind plin de credinta si tare nadajduind in puterea Lui cea nebiruita, cu sirguinta s-a apucat de calatorie, pornind de la Ierusalim, ca sa mearga la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine si pe niste ucenici din cei saptezeci de apostoli, pe care i-a socotit indeminatici la propovaduire.

Deci, multe sunt calatoriile si drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetati si prin sate, in care, semanind cuvintul cunostintei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinte. Insa cu neputinta este a descrie cu amanuntul toate calatoriile, primejdiile si necazurile pe care le patimea in fiecare cetate si sat. Dar ca sa nu lipsim pe ascultatori de povestirile folositoare, despre Sfantul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite si mai mari, pentru dragostea lor.

Umbland apostolul lui Hristos din loc in loc, a mers intr-o cetate care este in partea dreapta a Marii Negre, cind, plutim spre Cafa, care se numeste Amisonul si este departe de Sinopi, ca la o suta douazeci si opt de mile si jumatate. Acolo a aflat Sfantul Andrei multi oameni rataciti si necredinciosi. Unii, cuprinsi de ratacirea elineasca, iar altii, de cea iudaica. Insa intre aceste deosebite rataciri si paginatati aflindu-se amisinenii, aveau si o bunatate, iubirea de straini, adica sa primeasca pe oamenii straini si sa ospateze pe drumeti.

Deci, mergind sfantul la dansii, a gazduit la casa unui iudeu si socotea cum si in ce chip sa atraga atita multime de oameni rataciti si sa-i prinda in navodul invataturii si propovaduiri sale. Asa socotind sfantul, s-a sculat intr-o dimineata si a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunati ei dupa obiceiul lor. Acolo l-au intrebat iudeii cine este, de unde este si ce fel este propovaduirea lui.

Sfantul, incepind propovaduirea lui despre Hristos, i-a invatat si din cartile lui Moise, dar i-a invatat si din cele proorocesti. Din toate acestea a dovedit ca Hristos este acelasi pe Care L-au vestit mai inainte proorocii; Care, pentru mintuirea oamenilor a venit in lume, aducand spre dovedire martori si pe insusi Mergatorul inainte si cate a invatat el. Acestea si altele asemenea, dupa ce le-a zis catre dansii si dupa ce a scris adevarata credinta in sufletele lor si dupa ce i-a adus pe dansii in mrejele sale, in acest chip s-a aratat vinator de oameni, dupa cuvintul Dascalului sau, pe care l-a zis cand i-a chemat la ucenicie: Veniti dupa Mine si Eu va voi face pe voi vinatori de oameni.

Auzind iudeii cuvintul Apostolului, indata s-au intors la Domnul si, pocaindu-se, s-au botezat si s-au facut crestini, in loc de iudei; robi ai lui Hristos, in loc de ai pierzarii. Dupa aceasta, pe citi bolnavi aveau ii aduceau inaintea apostolului si fiecare isi lua tamaduire de orice boala ar fi fost cuprins. Si s-a facut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a aratat tamaduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici si le-a hirotonit preoti din iudeii care crezusera.

Ducindu-se de acolo, a mers in Trapezunda si acolo, asemenea, invatind si botezind pe multi, inca si preoti hirotonind; dupa aceasta s-a dus in Lazichia. Iar Trapezunda si Lazichia sunt cetati si neamuri din partea de rasarit a Marii Negre si citi au umblat in partile acelea, stiu cetatile acestea. Ci si acolo iarasi asemenea facand apostolul si multime nenumarata de iudei si de elini aducand la Hristos, a pus in gind sa se duca la Ierusalim. Pe de o parte, ca sa serbeze acolo praznicul Pastelui ce se apropia, iar pe de alta parte, ca sa se intilneasca cu fratele sau Petru. Si mai ales dorea sa vada si pe Apostolul Pavel, de care auzise ca s-a intors de la legea evreiasca si a venit la propovaduirea apostolilor si cum ca este si el apostol si dascal al neamurilor.

Deci s-a dus si si-a implinit dorinta lui cea dupa Dumnezeu. Dupa aceasta s-a intors impreuna cu Sfantul Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era in soarta (grija) lui Ioan.

Insa acolo aflindu-se apostolul a vazut o descoperire de la Dumnezeu ca sa mearga in Bitinia, sa invete pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit si s-a dus in cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, si era nezidita imprejur. Mai pe urma Cezarul Traian a zidit-o pe dansa si turnuri are intru ea, si pentru ca sa biruiasca, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este in ziua de astazi aproape de dansa, si se numeste Ascania, nu era atunci atit de limpede si curatit precum se vede astazi. Ca dupa cum scriu hronografii, mai pe urma de cutremure s-a umplut de apa si ca Marea Pontului s-a facut si s-a limpezit precum este acum.

In aceasta cetate mergind Sfantul Apostol Andrei si vazind multime nenumarata de oameni, iudei si elini, a cugetat sa faca mai intai minuni, ca sa-i induplece sa se intoarca de la ratacirea lor. Pentru ca oamenii cei simpli, mai lesne se incredinteaza cand vad minuni, decat numai cu cuvintul. Pentru aceasta si apostolul de multe ori pe cei muti ii facea sa vorbeasca, iar alteori tamaduia pe cei bolnavi. Inca si alte minuni de multe feluri facind, s-a facut doctor fara de plata celor bolnavi. Inca si balauri, fiare mari si infricosatoare, care se incuibasera in locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care il purta, al carui virf avea cruce infipta, ii izgonea si-i omora.

Si capistile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei si ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfarimat. Iar citi din elini nu au crezut in invatatura apostolului, umplindu-se de duh rau, sareau si saltau, carnurile isi mincau si alte nenumarate rele patimeau, primind vrednica munca pentru necredinta lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit sa mintuiasca pe cei pacatosi, nu i-a lasat pana in sfarsit sa piara asa intru intunericul ratacirii, ci izbavindu-i pe dansii de lucrarea cea diavoleasca, a tamaduit si sufletele lor si le-a luminat cu lumina credintei in Dumnezeu.

Deci, doi ani dupa ce a zabovit acolo in cetatea Niceei si le-a hirotonit preoti din oamenii cei ce crezuse, s-a dus in Nicomidia in care era un mare numar de oameni, dar care erau cu totul intunecati de inselaciunea elineasca. Apostolul lui Hristos si acolo a facut tot asemenea. Apoi botezind pe multi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon si de la Calcedon a umblat prin toata Propontida, adica prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pana la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, si de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, si se afla in partea de rasarit a Marii Negre.

Dar in cetatile acestea nu umbla Sfantul Apostol Andrei asa precum noi povestim pe scurt. Ci in fiecare cetate unde umbla, multe ispite si multe impotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindca Hristos era aparatorul lui si pe toate cele potrivnice le facea lesnicioase. Caci si cu nebunia cea vazuta a propovaduirii, biruia pe inteleptii elinilor.

Dupa acestea, iesind din Amastrida, s-a dus in alta cetate care se numeste Sinopi, unde se povesteste in niste cuvintari vechi, cum ca ar fi venit si Sfantul Apostol Petru sa vada pe fratele sau. Chiar si crestinii din Sinopi arata pana in ziua de astazi doua scaune de marmura, pe care le au in mare cinste si evlavie, si zic ca acolo sedeau dumnezeiestii Apostoli, Petru si Andrei, si invatau poporul.

Inca si o icoana din acea vreme se afla acolo la Sinopi, avind inchipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumarate si pana in ziua de astazi intru slava lui Hristos si intru cinstea apostolului, ca sa vada crestinii ca nu numai in vremea cat au trait apostolii au facut minuni, ci si dupa moarte pot sa faca asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascalul lor.

Dar si alta veste ne povesteste ca Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care impreuna s-a numarat cu cei unsprezece apostoli, in locul vinzatorului Iuda, si el se intimplase a veni mai inainte in Sinopi, vrind sa mearga la Cafa sa propovaduiasca; iar sinopienii l-au prins si l-au inchis in temnita.

Deci mergind Apostolul Andrei acolo si auzind ca Apostolul Matia este inchis in temnita, a facut rugaciune si, cu semnul Sfintei Cruci, indata s-au zdrobit legaturile, temnita s-a deschis si a iesit Apostolul Matia din inchisoare, iar impreuna cu dansul si ceilalti legati. Iar sinopienii iudei aveau credinta, dar erau cruzi si salbatici cu sufletele incat numai cu chipul si cu fata se vedeau ca nu sunt fiare.

Deci auzind ca Apostolul a zdrobit legaturile si a deschis temnita, adunindu-se toti, voiau sa vada casa in care gazduia el. Unii, privindu-l cu cruzime si cu nemilostivire, il tirau de picioare, altii il trageau de miini si-l tavaleau prin tarina. Altii, cu dintii ca niste fiare salbatice il muscau, cu lemne il bateau, cu pietre il loveau, si fiecare dadea cu orice apuca. Mai pe urma socotind ca a murit din chinuirea cea multa, l-au aruncat afara din cetate la gunoi. Apostolul a patimit acestea, urmind lui Hristos, dascalul sau.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Sau, ci in noaptea aceea aratindu-i-se lui si dindu-i indrazneala, l-a sculat sanatos. Si nu numai aceasta, ci si un deget al lui pe care il muscase unul din mincatorii aceia, i l-a facut sanatos. Dupa aceea, binecuvintindu-l pe dansul, invatindu-l si indemnindu-l sa nu se leneveasca de propovaduirea Lui, s-a inaltat la cer. Iar apostolul dimineata s-a sculat si s-a dus sanatos in Sinopii neavind nici macar un semn de rani, incat ar fi putut zice ca vine de la vreun praznic, bucurindu-se.

Aceasta minune dupa ce au vazut-o sinopenii, minunindu-se de rabdarea sfantului, cea mai presus de om, si pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum intr-o noapte L-a facut pe el sanatos; caindu-se, s-au intors de la ratacirea lor si, pocaindu-se, au cazut la picioarele Sfantului Apostol, cerind iertare. Dupa aceea, sfantul, invatindu-i pe dansii cuvintul adevarului si botezindu-i in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, i-a facut pe dansii robi ai lui Hristos in loc de robi ai diavolului. Inca si alte nenumarate minuni a facut sfantul apostol in cetatea aceea, in numele lui Hristos, dintre care ascultati o preaslavita minune spre incredintarea celorlalte.

O femeie oarecare avea un fiu, unul nascut, pe care un om dusman l-a ucis apoi s-a facut nevazut si nu s-a aflat, iar mortul zacea aruncat in drum. De acest lucru instiintindu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Si facindu-i-se mila de mama celui ucis, apoi vrind sa atraga si pe popor spre mai multa credinta, prin rugaciune l-a inviat si l-a dat pe el viu mamei sale. Aceasta minune dupa ce au vazut-o sinopenii, cu totii, impreuna cu femeile si cu copiii, au crezut in Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoti, pe cei mai iscusiti din cei ce crezuse, si asa dupa ce a luminat pe cei mai multi din sinopeni cu Sfantul Botez si i-a facut popor sfintit al lui Hristos si vrednic cu adevarat de turma lui, s-a dus a doua oara in cetatea Amisonului si de acolo s-a dus iarasi la Trapezunda.

Deci, botezind si pe ceilalti oameni care mai ramasesera necredinciosi din intaia propovaduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea si acolo, asemenea, cuvintul bunei credinte semanindu-l si pe multi la cunostinta adevaratului Dumnezeu intorcindu-i si cu Sfantul Botez luminindu-i, s-a dus de la Neocezareea in alta cetate ce se numeste Samosata. Iar in aceasta cetate lucuiau in acea vreme oameni cufundati in desertaciune elineasca, iar intru inselaciunea cea din afara a lumii, erau foarte pricopsiti. Si din pricina inselaciunii erau neintorsi catre credinta lui Hristos, fiindca pentru mestesugul filosofiei lor, fiecare se ferea sa vorbeasca cu dansii.

Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rivna propovaduirii, ca pe o tesatura de paianjen a rupt impletiturile ritorilor si le-a aratat lor ca intelepciunea pe care o aveau este desarta si n-au cunostinta nici cat un copil mic. Asa, in putine zile, cu cuvintele si cu minunile, pescarul infruntind invatatura filosofilor si cu lucrarile semnelor plecand sufletele acestora, si catre buna credinta intorcindu-i, s-a dus la Ierusalim si s-a intilnit cu ceilalti apostoli, pentru ca sa faca un sobor, cum sa se serbeze praznicul Pastelui.

Iar cum ca apostolii se adunau in Ierusalim si faceau sobor pentru pricinile ce se intimplase in vremurile acelea, poate cineva sa cunoasca din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Caci scrie el acolo in Fapte, capitolul 15, si zice: Si apostolii si preotii s-au adunat ca sa cerceteze despre acest cuvint si celelalte. Iar dupa ce s-a sfarsit praznicul, luind cu sine pe apostolul Matia si pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeasi pricina, s-au intors la cetatea Edesa, care in ziua de azi se numeste Horasan si este spre partile rasaritului in hotarele Mesopotamiei.

Deci, acolo putine zile petrecand apostolul Andrei, pe Matia si pe Tadeu i-a lasat sa propovaduiasca in partile acelea, iar el s-a intors in partile Marii Negre cele dinspre rasarit. Intai s-a dus in tara Alanilor, unde, propovaduind Evanghelia Darului si pe multi intorcand catre credinta cea intru Hristos, s-a mutat la Avazgi si, intrind in Sevastopole, cetatea de acolo, ii invata si propovaduia taina lui Hristos si nenumarate multimi de oameni a intors la cunostinta de Dumnezeu.

Insa nici de mintuirea Zachenilor si a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci si la acestia a mers si de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupusi, urind nesupunerea cu salbaticia acestora, a voit a se duce de la dansii, caci erau neprimitori de dumnezeiasca saminta a cuvintului lui Dumnezeu si nevrednici de sfanta credinta, iar buna supunere a vosporanilor laudind-o, s-a dus la dansii. Vosporanii se numesc toti aceia care locuiesc in strimtoarea Cafa, caci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc in chipul si asemanarea Moreii.

La Vosporani a petrecut Sfantul Apostol Andrei multa vreme, caci i-a aflat foarte supusi si lesne primitori de invatatura a apostolului, in care se povestea ca s-au aflat si niste icoane de sfinti inchipuiti cu ceara si ca dovedeau un mestesug preaiscusit, cu anevoie de urmat si cu multa intelepciune de miini facute, care intrec tot mestesugul.

Deci, petrecand la Vosporani multa vreme, de acolo Sfantul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeste Herson, tara stralucita si cu multi oameni, desi intru credinta sanatoasa, nu lesne infipta, ci catre alte invataturi lesne primitoare aflindu-se. Acolo intrind cu intelepciune si propovaduind cuvintul dreptei credinte si facand minuni, i-a intors la cunostinta de Dumnezeu.

In acest chip vinind apostolul pe kersoneni si, ca pe niste pesti cuvintatori, aducindu-i dar lui Hristos, dupa pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici si in partile cele mai dinauntru ale Rusiei si a ajuns pana la riul Niprului; si in Muntii Kievului a poposit, unde a ramas intr-o noapte. A doua zi, sculindu-se din somn, a zis catre ucenicii care erau cu dansul: „Vedeti acesti munti? Credeti-ma ca peste acestia o sa straluceasca darul lui Dumnezeu si o sa se faca cetate mare aici si multe biserici o sa se ridice lui Dumnezeu si o sa se lumineze cu Sfantul Botez tot pamantul Rusiei”.

Suindu-se pe muntii aceia, i-a binecuvintat si a infipt o cruce, mai inainte vestind incredintarea poporului aceluia de la scaunul sau cel apostolesc, care s-a intemeiat in Bizant si a mers si prin partile cele mai dinauntru ale Rusiei, pana unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a intors pe mare iarasi la cetatea Sinopi. Si invatind iarasi acolo cuvintul Domnului, si mai intorcand si pe ceilalti oameni, citi au ramas nebotezati din propovaduirea cea dintii si pe cei credinciosi intarindu-i in credinta, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei saptezeci, cu numele Filolog.

De acolo a venit in Bizant, care in acea vreme nu era in starea in care se vede in ziua de astazi, ci cuprindea numai o particica – cat este palatul imparatesc -, ci mai pe urma, Constantin a stralucit-o si a adus-o in starea in care se vede acum si, dupa numele sau, a numit-o „Cetatea lui Constantin”.

In aceasta cetate mergind acest mare apostol, a facut si acolo asemenea. Caci cu cuvintele sale si cu minunile invatindu-i si cu Sfantul Botez luminindu-i, a intors si pe bizantini la lumina cunostintei de Dumnezeu, facindu-i fii ai luminii prin primirea credintei. Inca si o biserica minunata a ridicat in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu in mijlocul cetatii, asezind-o pazitoare si aparatoare a dreptei credinte de acei imparati din vremurile cele mai de pe urma. Apoi hirotonisindu-le si episcop pe Sfantul Stahie, unul din cei saptezeci de apostoli, de acolo s-a dus in Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de doua zile.

Deci intru aceasta cetate asemenea invatind si propovaduind cuvintul lui Dumnezeu si pe multi intorcindu-i la cunostinta Darului, le-a hirotonit episcop in locul acela pe Apelin. De acolo a iesit in cetatile si satele de primprejur, asemenea, invatind, botezind si intorcand pe popoare la credinta in Hristos, adevaratul Dumnezeu si biserici zidind in numele Lui, a facut din sufletele lor biserici insufletite ale Sfantului Duh. Asa a facut prin toata Tracia, prin Macedonia si prin toata Tesalia, prin cea dintii si prin cea de-a doua si de la Tesalonic pana la Licostom si pana la Farsala.

Dupa ce a trecut Tesalia si Elada, s-a dus in vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeste Moreia. Si in acest loc este cetatea care in ziua de astazi se numeste Paleapatra. In aceasta cetate a intrat Sfantul Apostol Andrei si, ducindu-se pedestru, a gazduit in casa unui om, care se numea Sosie, si care zacea in pat, fiind bolnav de o grea boala. Acesta a aflat doctor pe sfantul, caci, cum a intrat in casa lui si a pus sfanta lui mina pe dansul, indata s-a sculat Sosie sanatos, neavind nici urma de boala.

Dar nu numai acesta, ci si un rob al femeii Maximila, sotia antipatului Patrelor, se afla in zilele acelea aruncat intr-un gunoi al cetatii, cu totul topit de boala, si nu mai avea acum nici o nadejde de viata. Sfantul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteste prost, ci pe toti intocmai ii are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca sa se bintuie cu totul de cumplita boala, ci numai cu cuvintul zicind: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Il propovaduiesc, scoala-te!” Si indata, o, minunile Tale, Hristoase Imparate! s-a sculat cu totul sanatos. Robul acela, mergind la stapina sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au intimplat.

N-au trecut multe zile la mijloc si femeia aceea, Maximila, stapina robului celui tamaduit, a cazut intr-o boala grea, in asa fel incat nici mestesugurile doctorilor nu puteau sa-i foloseasca, nici bogatia barbatului ei nu-i ajungea sa o dea pentru doctori, caci barbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia si se numea Egheat.

Intr-o boala ca aceasta aflindu-se, si-a adus aminte de strainul, de saracul, de defaimatul apostol si, numaidecat, l-a chemat, si dupa ce a venit, a cazut la picioarele lui. Si ce a facut apostolul? El si-a pus sfanta sa mina pe femeia cea bolnava si numaidecat s-a facut cu totul sanatoasa. Aceasta minune vazind-o Egheat, a luat multa avutie si a aruncat-o la picioarele apostolului, rugindu-l sa o ia pentru doctorie.

Dar scopul Sfantului Apostol nu era sa stringa bogatia cea vremelnica, ci bogatia cea vesnica, pentru mintuirea poporului si pentru pocainta si intoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfantul nicidecum nu a primit, ci mai virtos a zis: „Dascalul nostru Hristos asa ne-a poruncit noua: In dar ati luat, in dar sa dati”. Acestea zicindu-le sfantul si invatindu-i pe dansii cuvintul adevarului, s-a dus de la dansii.

Umbland prin cetate, a vazut zacand intr-un cerdac pe un om slabanog, care era de multa vreme bolnav, neputind sa umble nicidecum, nici sa se miste si nu avea nici un om care sa-l ingrijeasca. Iar sfantul si pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a facut sanatos. Si nu numai minunile acestea le-a facut Sfantul Apostol Andrei acolo, ci si ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zacea afara din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, si pe acela l-a tamaduit, numai cat l-a botezat in mare in numele Sfintei Treimi; si acela, dupa ce s-a botezat si s-a insanatosit, s-a facut urmator al apostolului si propovaduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.

Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile si cu semnele intorcand la cunostinta de Dumnezeu pe tot poporul care era in toata Ahaia, facindu-i turma a lui Hristos si popor sfant, se bucura si se veselea cu duhul, slavind pe Dumnezeu. Dupa aceasta, singura multimea crestinilor care crezusera a surpat capistile idolesti, a zdrobit pe idoli si a ars cartile cele elinesti ca pe niste pricini ale ratacirii oamenilor, dind cu aceasta o pilda de adeverire a credintei lor celei adevarate. Apoi, adunindu-si avutia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.

Iar el a laudat osirdia lor si socoteala cea buna a primit-o, iar avutia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele sa le imparta la cei lipsiti si saraci, iar pe altele sa le cheltuiasca la zidirea bisericii, care in putine zile s-a savirsit. Si se adunau acolo crestini, unde se slujea Sfanta Liturghie si se sfinteau de episcopii si de preotii cei hirotoniti de Sfantul Apostol Andrei, ascultind si invatatura cea de miere izvoritoare a sfantului. Fiindca, totdeauna ii invata din cartile lui Moise si din ale proorocilor si dovedea cum ca unul si acelasi purtator de lege este si al Asezamintului celui vechi si al celui Nou, care la sfirsitul veacului S-a pogorit din cer si S-a intrupat din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, pentru mintuirea neamului omenesc.

Dar in timp ce s-au facut acestea, antipatul Egheat – despre care mai inainte am zis ca avea femeie pe Maximila, pe care a tamaduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca sa-si dea seama pentru slujba imparateasca pe care o avea si sa se sirguiasca ca sa-si ia iarasi stapinirea sa. Iar fratele sau, Stratoclis cu numele, care era intelept si invatat si care abia venise atunci de curind de la Atena, unde fusese pentru invataturile filosofice, a ramas epitrop in locul lui. Si avea un rob credincios si preaintelept, pe care il iubea foarte mult. Pe acesta, in acele zile, l-a apucat un drac infricosat si era vedere pricinuitoare de multa jale. Acestea vazindu-le Stratoclis, plingea, se supara, se amara si cauta doctor spre tamaduirea acestei boli. Insa, sa vedeti iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunostinta adevarului.

Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit asa: „Pentru ce tu fratele barbatului meu si cumnate, avind in miinile tale doctor fara de plata te intristezi si te necajesti? Aici este un om strain si sarac cu numele de Andrei, pe acela daca il vei chema, fara plata intr-un ceas poate si pe robul tau cel credincios sa-l tamaduiasca si pe tine de supararea aceasta sa te mingiie si sa te veseleasca. Caci si eu, precum ai auzit, cat de cumplita boala aveam incat si de viata ma deznadajduisem si numai cu un cuvint al lui sunt acum sanatoasa”.

Acestea auzind Stratoclis, indata a chemat pe sfantul. Si numai cum a intrat apostolul lui Hristos, indata a iesit dracul si s-a dus din locul acela. Si s-a facut sanatos si inteleptul rob, cel mai inainte legat cu lanturi de fier. Aceasta minune daca a vazut-o Stratoclis si Maximila indata au anatematizat inselaciunea elineasca si s-au facut crestini, botezindu-i apostolul. De atunci erau nedespartiti de sfantul si in toate zilele invatau de la dansul cunostinta cea mai desavirsita a tainei sfintei credinte crestinesti.

Acestea astfel facindu-se, s-a intors si Egheat, antipatul, de la Roma. Si dupa cateva zile a vrut sa-si cunoasca femeia sa. Iar ea, fiind botezata si nevrind sa se impartaseasca cu barbatul ei cel necredincios si nebotezat, intai s-a prefacut ca este bolnava. Iar dupa cateva zile, pentru ca a vazut ca nu se poate ascunde pana la sfirsit, s-a aratat. Caci famenii au aratat barbatului ei si au zis: „Ea, de cand tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai inainte nu le mai maninca, nici marilor zei nu se inchina, ci cu totul s-a pironit cu socoteala si cu scopul ei, de un oarecare om batrin si strain care este aici.

Acestea daca le-a auzit Egheat, cu totul s-a indracit de minie, si cu totul si-a iesit din minti. Ocara si infricosa si numai un scop avea: cum sa omoare pe Apostolul Andrei. Deci, catava vreme l-a pus in temnita, pana cand va socoti cu ce moarte il va omori. Iar la miezul noptii, Stratoclis, luind pe cumnata sa Maximila si pe altii, care erau mai sirguitori in credinta dintre cei ce crezusera, s-au dus in temnita care era pecetluita cu pecetea lui Egheat si pe care ostasii cu grija o strajuiau.

Deci acolo ducindu-se, incetisor au batut la usa incat sa auda sfantul. Auzindu-i sfantul, cu rugaciunea a deschis usa temnitei si au intrat inauntru. Atunci Stratoclis si Maximila au cazut la picioarele sfantului, rugindu-se si cerind ca sa-i intareasca si sa-i imputerniceasca in credinta lui Hristos. Iar sfantul multe zicind, i-a invatat cele cuviincioase si i-a sfatuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dansii cu pace. Ducindu-se ei, Sfantul Andrei iarasi cu rugaciunea inchizind usile temnitei, precum erau si mai inainte pecetluite, sedea inauntru asteptind hotarirea paginului Egheat.

Deci, antipatul, vazind ca femeia lui Maximila, cu totul s-a lepadat de dansul, aprinzindu-se de minie, a hotarit asupra Sfantului Apostol moarte de cruce. El socotea caci cu aceasta va supara pe Sfantul Andrei, dar nu stia ca o moarte ca aceasta era bucurie, veselie si viata vesnica a sfantului, caci vrea sa se faca impreuna partas al patimilor lui Hristos, dascalul lui.

Pentru aceasta, ducindu-l ostasii ca sa-l rastigneasca, vazind crucea a laudat-o pe dansa, ca pe una ce avea sa se faca pricina a suirii lui la cer. Apoi pe crestinii cei ce s-au aflat acolo, invatindu-i si intarindu-i, s-a suit pe cruce bucurindu-se, iar ostasii lui Egheat, facand voia domnului lor, au pironit pe cruce miinile si picioarele apostolului, pentru care lucru preotii si diaconii din Ahaia au scris asa:

„Patimirea Sfantului Apostol Andrei, pe care noi am vazut-o cu ochii nostri, toti preotii si diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sunt la Rasarit si la Apus, la Miazazi si la Miazanoapte, care sunt alcatuite si zidite in numele lui Hristos, pace voua si tuturor celor ce cred intru Unul desavirsit Dumnezeu in Treime, intru adevaratul Parintele Cel nenascut, intru adevaratul Fiul Cel nascut, intru adevaratul Sfantul Duh, Care din Tatal purcede si intru Fiul se odihneste. Caci aceasta credinta am invatat de la Sfantul Andrei, apostolul lui Hristos, a carui patimire noi vazind-o, am biruit si dupa cat am putut o istorisim”.

Antipatul Egheat, intorcindu-se de la Roma cu stapinire innoita si intrind in cetatea Patrelor, a inceput a sili pe cei ce credeau in Hristos sa aduca jertfe idolilor. Acestuia, iesindu-i inainte Sfantul Andrei, i-a zis: „Ti se cade tie, judecator fiind al poporului, a cunoaste pe Judecatorul tau, care este in cer, si cunoscindu-L pe El, sa te inchini Lui si, inchinindu-te adevaratului Dumnezeu, sa te intorci de la aceia care nu sunt dumnezei”.

Iar Egheat a zis catre dansul: „Au tu esti Andrei care risipesti locasurile zeilor si sfatuiesti pe popor sa primeasca credinta cea vrajitoreasca, care de curind s-a aratat si pe care imparatii Romei au poruncit sa o piarda?”

Sfantul Andrei a zis: „Imparatii Romei inca nu au cunoscut aceasta, ca Fiul lui Dumnezeu venind pe pamant pentru mintuirea oamenilor intru adevar a aratat cum ca idolii aceia, nu numai ca nu sunt dumnezei, ci draci necurati si vrajmasi ai neamului omenesc, care ii invata pe oameni si ii indeamna spre toata necuratia. Caci miniind pe Dumnezeu sa se intoarca de la dansii si sa nu-i asculte. Iar cand se va minia Dumnezeu asupra lor si se va intoarce de la oameni, atunci diavolii ii iau pe ei sub a lor stapinire si pana intru atit ii amagesc pe dansii incat ii scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avind, decat pacatele lor pe care le duc cu ei”.

Egheat a zis: „Aceste cuvinte babesti si desarte, cand le propovaduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce”. Sfantul Andrei a raspuns: „O, de ai fi voit a cunoaste taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa catre noi, a rabdat Crucea, nu fara de voie, ci de bunavoie, pentru care eu insumi sunt martor, cum ca si vremea patimilor Sale o stia mai dinainte si mai dinainte ne-a spus despre Invierea Sa, cea de a treia zi si la cina cea mai de pe urma impreuna cu noi sezind, ne-a spus despre vinzatorul Sau, ne-a spus si despre cele ce aveau sa fie asupra Sa. Si stiind locul acela, in care era sa fie dat iudeilor, de bunavoie a venit”. Iar Egheat a zis: „Ma minunez de tine, caci om intelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care in orice chip, cu voie, ori fara voie, il marturisesti ca a fost rastignit pe cruce”.

Apostolul a raspuns: „Mare este taina Sfintei Cruci si, daca vei voii sa asculti, eu iti voi povesti tie”. Iar el a raspuns: „Nu este aceea taina, ci pedeapsa a facatorilor de rele”. Sfantul Andrei a raspuns: „Acea pedeapsa este taina innoirii oamenilor, numai sa voiesti a ma asculta cu indelunga rabdare”. Egheat a zis: „Iata, te ascult pe tine cu indelunga rabdare, insa si tu, de nu vei face ceea ce eu iti poruncesc, aceeasi taina a Crucii, asupra-ti vei purta”. Iar apostolul a zis: „De m-as fi temut eu de pedeapsa Crucii nu as fi laudat Crucea niciodata”. Egheat a zis: „Precum din nebunia ta lauzi Crucea, asa dintru indrazneala ta nu te temi de moarte”.

Apostolul a raspuns: „Nu din indrazneala, ci din credinta nu ma tem de moarte. Caci moartea dreptilor este cinstita, iar a pacatosilor este cumplita. Deci, eu voiesc ca sa asculti taina Crucii, si cunoscand adevarul sa crezi si, crezind, sa-ti afli sufletul tau”. Egheat a zis: „Acel lucru se afla care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu ca imi poruncesti a-l afla pe el printr-o credinta pe care nu o stiu in ce fel este?”

Sfantul Andrei a raspuns: „Aceasta este care o vei invata de la mine, caci eu iti voi arata tie pierderea sufletelor omenesti, ca sa cunosti mintuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintii prin calcarea poruncii, adica prin lemn a adus moartea in lume si se cadea neamului omenesc ca prin patimirea cea de pe lemn, sa se izbaveasca de moarte. Si precum din pamantul cel curat era zidit omul cel dintii, care a adus moartea prin lemnul incalcarii de porunca, asa se cadea a se naste Hristos din Fecioara cea curata, om desavirsit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintii si a innoit viata cea vesnica, pe care toti oamenii o pierdusera si prin lemnul Crucii sa se intoarca de la lemnul poftei, spre care omul cel dintii, intinzindu-si miinile, a gresit, asa se cadea ca Fiul lui Dumnezeu sa-si intinda pe Cruce miinile Sale cele nevinovate, pentru neinfrinarea miinilor omenesti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, sa guste fierea amara si luind asupra Sa moartea noastra, sa ne dea nemurirea Sa”.

Dupa acestea Egheat a zis: „Aceste cuvinte povesteste-le acelora care te asculta, iar tu de nu vei asculta porunca mea si de nu vei aduce jertfa zeilor, apoi batindu-te cu toiege, te voi rastigni pe Crucea pe care tu o lauzi”.

Sfantul Andrei a raspuns: „Eu Unuia, Adevaratului si Atotputernicului Dumnezeu, in toate zilele ii aduc, nu fum de tamiie, nici carne de boi, nici sange de tapi, ci pe Mielul cel fara de prihana, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Carui preacinstit Trup se impartaseste tot poporul cel credincios si bea Sangele Lui, pe cand Mielul acesta ramine intreg si viu. Desi cu adevarat se injunghie si cu adevarat Trupul Lui de toti se maninca si Sangele Lui de toti se bea, insa, precum zic, totdeauna petrece intreg, fara de prihana si viu”. Egheat a zis: „Cum poate fi aceasta?”

Sfantul Andrei a raspuns: „Daca voiesti sa stii, fa-te ucenic, ca sa inveti aceea pentru care intrebi”. Egheat a zis: „Eu acea invatatura de la tine cu chinuri o voi cerca”. Apostolul a raspuns: „Ma mir de tine, ca tu, om intelept fiind, graiesti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-ma cu munci, sa cunosti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit si taina Jertfei! De vei crede ca Dumnezeu Cel rastignit de iudei este Dumnezeu adevarat, atunci iti voi arata cum, omorit fiind traieste si cum jertfit fiind si mincat, petrece intreg intru Imparatia Sa”. Egheat a zis: „Daca este omorit, si de oameni este mincat, precum zici, apoi cum poate fi viu si intreg?” Apostolul a raspuns: „Daca vei crede cu toata inima ta, vei putea cunoaste aceasta Taina; iar de nu vei crede, nu vei cunoaste niciodata aceasta taina”.

Atunci Egheat, miniindu-se, a poruncit sa arunce pe apostol in temnita. Si aruncat fiind sfantul in temnita, s-a adunat la dansul mult popor din toata latura aceea si voia sa-l ucida pe Egheat, iar pe Sfantul Andrei sa-l scoata din temnita. Iar Sfantul Apostol i-a oprit pe dansii, invatindu-i si graind: „Nu prefaceti pacea Domnului nostru Iisus Hristos intru tulburare diavoleasca, ca Domnul nostru Iisus Hristos, dindu-se pe Sine spre moarte, a aratat toata rabdarea si impotriva n-a grait, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui in ulite. Deci si voi, taceti si fiti in pace.

Si nu numai sa nu faceti impiedicarea muceniciei mele, ci si voi singuri sa va gatiti ca niste buni nevoitori si ostasi ai lui Hristos, a nu va teme de ingrozirile tiranului, ci a purta cu rabdare pe trupurile voastre ranile ce vi se vor aduce asupra voastra de chinuitori. Ca de este nevoie a se teme cineva de frica, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfirsit. Pentru ca frica si ingrozirile de la oameni sunt asemenea fumului, ca aratindu-se indata se sting. Si de dureri daca voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfarsit niciodata.

Caci durerile acestea vremelnice, desi sunt mici, cu inlesnire se rabda, iar daca sunt mari, apoi degraba iesind sufletul din trup, singure se sfirsesc. Durerile acelea sunt cumplite, care sunt acolo vesnice, unde este plingerea cea neincetata, strigare, tinguire si munci fara de sfirsit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiti gata spre aceasta mai virtos, ca prin supararile acestea vremelnice sa treceti spre bucuria cea vesnica, unde va veti veseli totdeauna cu Hristos si veti imparati cu El”.

Astfel Sfantul Andrei, toata noaptea a petrecut-o invatind pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a sezut la judecata si a adus inaintea sa pe Sfantul Andrei si a zis catre dansul: „Oare socotit-ai sa-ti lasi nebunia ta si sa nu mai propovaduiesti pe Hristos, ca sa poti a te veseli cu noi in aceasta viata? Caci mare nebunie este de a se duce cineva de bunavoie spre chinuri si spre foc”. Sfantul Andrei a raspuns: „A ma veseli impreuna cu tine, voi putea numai cand tu vei crede in Hristos si te vei lepada de idoli; caci pe mine Hristos m-a trimis in partea aceasta in care mult popor am cistigat Lui”.

Egheat a zis: „Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amagiti de tine sa lase desertaciunea invataturii tale si sa aduca jertfele cele placute zeilor. Caci nu este cetate in Ahaia in care sa nu fi pustiit lacasurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarasi prin tine sa se inoiasca cinstea lor, ca cei miniati prin tine, tot prin tine sa fie imblinziti si tu sa petreci intru dragostea noastra cea prieteneasca. Iar daca nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a facut lor, si vei fi spinzurat pe Crucea pe care tu o lauzi”.

La acestea Sfantul Andrei a raspuns: „Asculta, fiule al pierzarii, paiule gatit pentru focul cel vesnic, asculta-ma pe mine sluga Domnului si apostolul lui Iisus Hristos, ca pana acum am vorbit cu tine cu blindete vrind a te invata sfanta credinta, ca doar dupa cum ai intelegere, sa cunosti adevarul lepadindu-te de idoli, sa te inchini Dumnezeului Celui ce locuieste in ceruri. Dar de vreme ce tu petreci in intuneric si socotesti ca eu ma tem de chinurile tale, apoi gateste asupra mea chinuri de acelea ce stii tu ca sunt mai grele, caci cu atit voi fi mai bine primit Imparatului meu cu cat mai grele chinuri voi rabda pentru El”.

Atunci a poruncit Egheat, ca, intinzindu-l pe pamant, sa-l bata. Si dupa ce s-au schimbat de sapte ori cate trei cei ce-l bateau, l-au ridicat pe Sfantul Andrei si l-au dus la judecator, care a zis catre dansul: „Andreie, asculta-ma pe mine, nu-ti varsa sangele in desert, ca de nu ma vei asculta, apoi pe cruce te voi rastigni”. Sfantul Andrei a raspuns: „Eu sunt rob Crucii lui Hristos, si mai mult doresc moartea Crucii, decat sa ma izbavesc de chinuri, de care nicidecum nu ma tem; iar tu vei putea scapa de chinurile cele vesnice care te asteapta, daca ispitind rabdarea mea, vei crede in Hristos, caci eu mai mult pentru pierzarea ta ma mihnesc, decat tu pentru patimirea mea. De vreme ce patimirile mele vor fi numai intr-o zi, sau cel mult doua si vor sfirsi, iar patimile tale nici dupa o mie de ani nu vor avea sfirsit. De aceea nu-ti mai inmulti patimile, nici iti mai aprinde focul cel vesnic”.

Deci, maniindu-se Egheat, a poruncit sa-l rastigneasca pe Sfantul Andrei pe cruce, legindu-i miinile si picioarele, ca nu voia sa-l pironeasca cu piroane, ca sa nu moara degraba, ci sa-l spinzure asa legat ca mai mult chin sa patimeasca si sa sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducand pe sfantul la rastignire, alerga poporul, strigind: „Ce a gresit omul acesta drept si prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce il duc la rastignire?” Iar Sfantul Andrei ruga poporul, ca sa nu faca impiedicare patimirii lui. Caci mergea cu veselie si neincetat invata pe popor. Iar dupa ce a venit la locul lui, in care era sa-l rastigneasca, vazind de departe crucea gatita pentru dansul, a strigat cu glas mare:

„Bucura-te, Cruce sfintita cu trupul lui Hristos si cu madularele Lui ca niste margaritare impodobite, caci mai inainte de a se rastigni Domnul pe tine, erai infricosata oamenilor, iar acum esti iubita si cu dorire primita. Caci cunosc credinciosii cata bucurie ai in tine si ce fel de rasplatire li se pregateste pentru tine. Eu cu indrazneala si cu bucurie vin catre tine; deci tu cu veselie primeste-ma pe mine, ca sunt ucenic al Aceluia Care a fost spinzurat pe tine. Primeste-ma, ca totdeauna te-am dorit si am poftit a te imbratisa. O, preabuna Cruce, care ti-ai cistigat frumusetea si bunacuviinta din madularele Domnului meu. Ceea ce esti de mult dorita si cu osirdie iubita, pe care neincetat te-am cautat si abia acum te-am aflat gatita dupa dorirea inimii mele. Deci ia-ma pe mine dintre popor, si ma da Invatatorului meu, ca prin tine sa ma primeasca Cel ce prin tine m-a rascumparat pe mine”.

Acestea zicand si-a dezbracat de pe sine hainele si le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au inaltat pe Cruce, legindu-i miinile si picioarele cu fringhii, l-au rastignit si l-au spinzurat. Si statea imprejurul lui multime de popor, ca la douazeci de mii, intru care era si Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga impreuna cu poporul: „Cu nedreptate patimeste acest barbat sfant”. Iar Sfantul Andrei intarea pe cei ce credeau in Hristos, ii imbarbata spre rabdarea muncilor vremelnice, invatindu-i ca nu este vrednica nici o munca a vremii de acum, pe langa rasplatirea bunatatilor celor ce vor sa fie.

Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigind si zicind: „Nu se cuvine a patimi acestea, acest om sfant, cinstit si invatator bun, cu bun si bland obicei si intelept, ci se cade a fi coborat de pe cruce, caci iata este a doua zi de cand este spinzurat pe cruce si nu inceteaza invatind dreptatea”.

Atunci Egheat, temindu-se de popor, a alergat impreuna cu dansii ca sa coboare pe Sfantul Andrei de pe cruce. Iar Sfantul Andrei, vazind pe Egheat, a zis catre dansul:

„Egheat, pentru ce ai venit? Daca voiesti sa crezi in Hristos, apoi, precum ti-am fagaduit, ti se va deschide usa darului. Iar daca numai pentru aceasta ai venit, ca sa ma dezlegi de pe cruce, apoi sa stii ca eu, pana voi fi viu, nu voiesc sa fiu coborat de pe cruce, caci acum vad pe Imparatul meu, acum ma inchin lui, acum stau inaintea lui si ma bucur; iar pentru tine ma mahnesc si-mi pare rau, ca te asteapta pierzarea cea vesnica, care este gatita si te asteapta pe tine. Deci, ingrijeste pentru tine, pana cand este in puterea ta, ca nu in vremea aceea sa incepi, cand nu-ti va fi tie cu putinta”.

Si vrand slugile sa-l dezlege, nu puteau a se atinge de dansul, apoi si cealalta multime a oamenilor care venisera acolo, se sarguiau unii dupa altii ca sa-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, caci pareau mainile lor ca moarte. Dupa acestea, Sfantul Andrei a strigat cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, nu ma lasa sa fiu dezlegat de pe crucea pe care sunt spinzurat pentru numele Tau, ci primeste-ma. Invatatorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut si care Te-am marturisit in toata viata mea, si acum inca Te marturisesc, care doresc a Te vedea si prin care sunt ceea ce sunt; primeste Doamne Iisuse Hristoase in pace sufletul meu, caci acum este vremea a veni si a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeste-ma bunule Invatator, si nu porunci a fi pogorat de pe cruce, mai inainte pana nu vei lua sufletul meu”.

Zicand el acestea, iata o lumina mare din cer l-a stralucit ca un fulger, pe care toti o vedeau si de jur imprejur l-a stralucit pe el, incat nu era cu putinta ochiului omenesc, celui de tina, a privi spre dansa. Si a petrecut acea lumina cereasca stralucindu-l ca la o jumatate de ceas; si cand lumina a disparut, atunci si Sfantul Apostol si-a dat sufletul sau cel sfant si impreuna cu dansa s-a dus ca sa stea inaintea Domnului.

Si asa s-a sfarsit sfantul batrin, fiind plin de zile, ca a trait ca la optzeci de ani. Ca asa se cadea, ca adevaratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfarsit mucenicesc sa-si savirseasca drumul propovaduirii. Iar uratul de Dumnezeu Egheat, de indracire fiind cuprins, de demonii cei slujiti si cinstiti de dansul, vrednice rasplatiri a luat, ca s-a suit intr-un deal inalt si de acolo cazind jos paginul, s-a zdrobit si – dupa cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui langa iad.

Iar Stratoclis si Maximila, care era de bun neam si fata a unui senator, care crezuse in Hristos, pogorind cinstitul si sfantul trup al apostolului de pe cruce si cu miruri ungindu-l, l-au pus in loc insemnat. Deci, Stratoclis impartind la saraci toata avutia fratelui sau Egheat si zidind episcopie din avutia sa, pe locul in care au pus trupul sfantului, acolo si-a petrecut cealalta parte din viata sa, bine pascand turma incredintata lui. Asemenea si Maximila, impartind cea mai mare parte din bogatia sa saracilor, si-a oprit o parte cu care a zidit doua manastiri: una de calugari si alta de calugarite.

Si astfel cu placere de Dumnezeu vietuind ea, s-a dus la vesnicele locasuri, in locul lucrurilor celor pamantesti si stricacioase dobandind frumusetile cele ceresti si nestricacioase.

Iar moastele Sfantului Apostol Andrei au ramas in episcopia din Paleapatra multi ani, facand neincetat minuni si tamaduind toata boala si toata neputinta, pana in zilele marelui Constantin, intaiul crestin intre imparati, care a avut trei fii: Constantie, Constantin si Consta. Doi din fii sai au luat fiecare cate o parte din imparatia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adica scaunul tatalui sau.

Deci, acest Constantie, a primit in inima sa o dorire buna si de suflet folositoare. A dorit sa aduca in Constantinopol moastele Sfintilor Apostoli, ale lui A ndrei, Luca si Timotei si sa le aseze in biserica Sfintilor Apostoli, pe care o zidise tatal sau, marele Constantin. In acea vreme Sfantul Artemie, care a marturisit credinta mai pe urma, in vremea lui Iulian Paravatul, era domn si augustalie in Alexandria, si pe dansul l-a socotit vrednic de o slujba ca aceasta. Deci l-a chemat la sine si i-a poruncit ca unui vrednic, sa-i slujeasca in aceasta laudata slujba.

Apoi s-a dus Sfantul Artemie si a luat de la Efes moastele Sfantului Apostol Timotei, pe ale Sfantului Apostol Luca, de la Tivele Beotiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele si sfintele moaste ale Sfantului Apostol Andrei.

Si asa le-a adus cu mare cinste la imparatul Constantie in Constantinopol. Iar imparatul primindu-le si cu multa evlavie inchinindu-se lor, apoi cu dragoste sarutindu-le, le-a asezat in prea vestita si luminata biserica a Sfintilor Apostoli, in partea cea de-a dreapta Sfantului. Altar si acolo au fost inchinate si cinstite de cei binecredinciosi, cat timp au avut crestinii imparatie. Iar cand a fost pradat Constantinopolul, s-au impartit sfintele moaste in mainile binecredinciosilor crestini.

Aceasta este viata si petrecerea Sfantului Apostol Andrei, acestea sunt povestirile cele dupa puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel intai chemat. Asa a petrecut sfantul, asa s-a nevoit, asa a schimbat vanarea de pesti pe vanarea de oameni, asa a dobandit imparatia cerului si acum se odihneste si se veseleste intru imparatia cea randuita de Invatatorul sau, dupa cum singur I s-a fagaduit zicind: si Eu va fagaduiesc voua, precum mi-a fagaduit Mie Tatal Meu, imparatie.

Acum sade la masa cea gatita lui, dupa fagaduinta cea nemincinoasa, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, intru Imparatia Mea. Si se roaga neincetat pentru noi, cei luminati prin propovaduirea lui, ca de pacate pocaindu-ne si curatindu-ne sa ne invrednicim si noi aceleiasi Imparatii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine toata slava si inchinaciunea, impreuna si Parintelui Sau, Celui fara de inceput, si Preasfantului, Bunului si de viata facatorului Sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.




Blog Stats

  • 312.200 hits
iulie 2020
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Ajunul Bobotezei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria darul lui Dumnezeu De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Familia Familia creştină Focsani fraților! Hristoase Hristos Icoana Icoanele in cultul ortodox Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi Nu te atinge de Mine omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Purtarea crucii Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Epitaf Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Omul „Părinte