Tăcerea nu aduce împăcarea

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XVIII, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 585-586

„Ce rost are faptul că uneori ne credem răbdători fiindcă refuzăm să răspundem la întrebări, dar atât de mult îi supărăm pe frații noștri printr-o tăcere amară, sau prin mișcări și gesturi în derâdere, încât mai mult le stârnim supărarea prin lipsa de cuvinte decât i-am fi putut ațâța prin vorbe jignitoare, prin aceea socotindu-ne foarte puțin vinovați în fața lui Dumnezeu, fiindcă n-am grăit nimic care ne-ar fi putut aduce în judecata oamenilor sau condamna? Ca și cum în fața lui Dumnezeu numai cuvintele și nu însăși voința noastră ne-ar fi învinovățit și numai fapta păcatului și nu intenția și gândul ar fi socotite drept crimă, sau numai ceea ce a făcut cineva și nu ceea ce a plănuit să facă trebuie cercetat în judecată. Nu numai felul supărării pricinuite, ci și intenția de a supăra este o vină și de aceea nu cum a luat naștere o ceartă, ci din vina cui s-a iscat va stabili adevărata cercetare a judecătorului nostru. Trebuie luat în considerare mobilul păcatului însuși, nu săvâr­șirea lui. Ce interesează dacă a ucis cineva cu sabia pe un frate, sau l-a împins la moarte prin vreo viclenie, de vreme ce este sigur că acela a fost ucis prin șiretlic, sau prin crimă? Ca și cum ar fi de ajuns să nu împingi cu mâna ta pe un orb în prăpastie, când este la fel de vinovat cel care n-a împiedicat pe cineva să cadă într-o groapă deși ar fi putut-o face, sau numai acela este socotit criminal, care a strâns de gât cu mâna sa pe cineva și nu cel ce a pregătit, sau a înălțat ștrean­gul, sau când putea să-l salveze pe cel în primejdie nu l-a salvat. Așadar, nu este de nici un folos să tăcem, dacă ne impunem să săvâr­șim, cu ajutorul tăcerii, ceea ce ar fi trebuit să facem prin cuvinte supărătoare.”

Cum se ajunge la fericire ?

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XXII, 133.4-133.7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 179

„Speusip, nepotul lui Platon, spune că fericirea este o stare desăvârșită în cele ce sunt după natură sau o stare a celor bune, stare pe care toți oamenii doresc s-o ajungă; dar numai oamenii buni reușesc să aibă o viață fără tulburări. Dar virtuțile sunt acelea care aduc fericirea. Xenocrate din Calcedon vede fericirea în dobândirea virtuții proprii și a puterii care este în slujba virtuții. Apoi, întrebându-se unde se realizează fericirea, Xenocrate răspunde: în suflet. Care sunt temeiurile fericirii? Virtuțile! Care sunt părțile lor? Faptele bune, deprinderile, dispozițiile, mișcările și relațiile serioase, apoi relațiile corporale și relațiile din afară, fără de care celelalte nu pot exista. Polemon, discipolul lui Xenocrate, după cât se pare, vrea ca fericirea să stea în îndestularea cu toate bunurile sau cel puțin cu cele mai multe și cele mai mari. Totuși susține că fără de virtute nu poate exista fericire și că chiar fără condițiile corporale și condițiile din afară, virtutea este îndestulătoare să aducă fericirea.”

Cheia prin care ajungem la Sfânta Treime

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 33, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 339-340

„(…) Duhul Sfânt se numește «cheie», pentru că în El și prin El e luminată mai întâi mintea noastră, iar, dacă suntem curățiți, suntem luminați cu lumina cunoaș­terii, suntem botezați și născuți din nou de sus (Ioan 3, 3-5), și ne facem copii ai lui Dumnezeu, după cum spune Pavel: Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Romani 8, 26), și iarăși: A dat Dumnezeu pe Duhul Său în inimile noastre Care strigă: Avva! Părinte! (Galateni 4, 6). Așadar, El ne arată că «ușa» este lumină, iar ușa ne învață că Cine locuiește în «casă» e și El lumină neapropiată (I Timotei 6, 16). Nu însă că unul e Dumnezeu Care locuiește în casă și altă lumină e casa Lui, precum nu una este lumina Dumnezeirii și alta Dumnezeu, ci Unul și Ace­lași este casă și locuitor al casei, precum Același este Lumină și Dumnezeu. Dar, teologic vorbind, și Fiul Se numește «casă» ca și Tatăl – căci zice: Tu, Tată, în Mine și Eu în ei, Tu în Mine, și Eu, Tată, în Tine, ca să fim una (Ioan 17, 21-23) – și ca și Duhul, căci zice: Și voi locui și voi umbla în ei (II Corinteni 6, 16) și Eu și Tatăl vom veni și Ne vom face la el sălaș (Ioan 14, 23), evident prin Duhul, după cum zice Pavel: Căci Duhul este Domnul (II Corinteni 3, 17). Deci, dacă Domnul este Duhul și Tatăl este în El și El în noi, precum iarăși și noi în El, atunci și El este împreună cu Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu este întru El.

„Vino, Fulger dătător de lumina veșniciei, vino, Vistierul smereniei și Veselia celor blânzi”

În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. Ioan 7, 37-53; 8, 12  Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile)

Cât de mult îl iubim pe Dumnezeu ?!

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LV, I–III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, p. 216

„Pavel nu s‑a purtat așa de nerecunoscător ca noi! Pavel ardea atât de tare cu duhul, era atât de înflăcărat de dragostea de Dumnezeu, încât a rostit, a strigat și a grăit acele cuvinte vrednice de sufletul lui: Cine ne va desparte? Ce poate, oare să mă despartă, spune el, de dragostea lui Dumnezeu? Ceva din cele ce se văd? Ceva din cele nevăzute? Nu! Apoi voind să enumere amănunțit pe toate și să ne arate tuturora dragostea lui puternică pentru Stăpânul său, a adăugat: Necazul sau strâmtorarea, sau foametea, sau prigonirea, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia? (Romani 8, 35) O, suflet înnebunit de o nebunie, care are maică înțelepciunea! Care din necazurile ce vin asupra mea, spune Pavel, va putea să mă despartă de dragostea de Dumnezeu? Necazurile cele din fiecare zi? Nicidecum! Strâmtorările? Nici astea! Poate prigoana? Deloc! Foametea? Nici ea! Primejdiile? Dar pentru ce vorbesc eu de foamete, de goliciune și de primejdii? Poate sabia? Însăși moartea, strigă Pavel nu va reuși să mă despartă de dragostea lui Hristos! E cu neputință, cu totul cu neputință!”

Ca toți să fie una …

Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, V-VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 438-439

„Biserica este una singură, care se extinde prin dezvoltarea sa, îmbrățișând mulțimea credincio­șilor. La fel razele sunt multe, dar puterea-i una, fundată cu ajutorul rădăcinii. Dintr-un singur izvor curg multe râuri, deși ele sunt numeroase, dar unitatea de obârșie i se păstrează. Smulge o rază din corpul soarelui: nu vei putea, căci lumina lui este unitară. Rupe o ramură dintr-un arbore, ruptă nu-și va putea menține viața. Desparte un râu de izvorul lui: des­părțit va seca. Tot așa și Biserica Domnului, împrăștiindu-și lumina, îmbrăți­șează cu razele sale tot pământul; totuși nu este lumina care se întinde peste tot și unitatea ei individuală rămâne neștirbită. Ca ramurile unui arbore, razele ei de lumină se întind peste tot pământul, ca dintr-un izvor, învă­țăturile ei se răspândesc până departe, dar unul îi este capătul și izvorul, ca unică mamă ai cărei fii duhov­nicești se înmulțesc necontenit. De ea suntem născuți, cu laptele ei ne hrănim, din sufletul ei este sufletul nostru. Ea ne păstrează lui Dumnezeu, ea rezervă Împărăția Domnului pentru fiii ei. Cine se desparte de Biserică și se unește cu alta își calcă promisiunile față de Biserică, și cine pără­sește Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un dușman. Cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tată. Numai dacă a fost cineva în afara corabiei lui Noe și totuși a scăpat, poate că scapă și cel ce e în afara Bisericii. Ne îndeamnă Domnul și zice: Cine nu e cu Mine e împotriva Mea și cine nu culege cu Mine risipește (Matei 12, 30). Cine calcă pacea și unirea cu Hristos este împotriva lui Hristos. Căci zice Domnul: Eu și Tatăl una suntem (Ioan 10, 30).”

Educarea copiilor

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biseri­cii ­Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

„Pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor noştri” ­­(p. 39)

Nașterea de prunci

Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, Discursul II: Teofila, VI, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, p. 56

„Cine transformă seva inițială în sânge și lutul în carne, dacă nu Dumnezeu, Cel mai strălucit dintre meșteri? El ne creează pe noi, oamenii, chipul Său rațional și însuflețit, modelându-ne ca pe o ceară, în pântecele mamei, din infime semințe lichide. Cine este cel ce poartă de grijă ca embrionul să nu fie asfixiat de lichid și de strânsoarea pereților (între care stă)? Și cine transformă după naștere (pe copilul) firav și mic într-un (om) mare, (dându-i) frumusețe și putere, dacă nu – precum am zis – Dumnezeu, Cel mai strălucit dintre meșteri, Care își transpune (în fapt) ideile prin Hristos, puterea Sa creatoare? Iată de ce, ne spun Scripturile de Dumnezeu inspirate, că copiii, chiar dacă se nasc din desfrâu, sunt încredințați îngerilor păzitori.”

Cine este Mângâietorul ?

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 12, pp. 38-39

„(…) Nu este posibil ca atunci când auzi (cuvântul) Duhului să-ți închipui o ființă limitată, supusă schimbărilor și transformărilor sau întru totul asemenea creaturilor, ci, îndreptându-ți mintea către cele superioare, este necesar să te gân­dești la o fire spirituală, cu putere infinită, nelimitată (de spațiu), (a cărei existență) nu se măsoară cu secole și ani, care abundă de bunătăți. Către El se îndreaptă toate câte au nevoie de sfințenie, pe El îl doresc toate câte au nevoie de virtute, ca și când ar fi udate de sufletul Său și ajutate în realizarea scopului pus în firea lor. Desăvâr­șitor al altora, El nu duce lipsă de nimic. Trăiește nu pentru că I-a dăruit cineva viața, ci pentru că El (Însuși) este dătătorul vieții. Nu se desăvârșește treptat, ci este de la început desăvârșit. Rezidă în Sine și se află peste tot. Este cauza sfințeniei, lumină duhovnicească ce dă oricărei puteri spirituale un fel de iluminare pentru aflarea adevărului. Este inaccesibil după natură și perceput doar după bunătate; pe toate le umple cu puterea Sa, dar se comunică doar celor vrednici, și acestora nu în aceeași măsură, ci împarte harul după credință (fiecăruia). Este simplu după esen­ță, dar variază după lucrări; se află în întregime în fiecare și în întregime se află peste tot prezent. Se împarte fără să sufere ceva și se comunică în întregime, asemenea razei solare. A cărei lucrare, pe când se pare că este prezentă numai deasupra celui care se bucură de ea, strălu­cește deasupra uscatului și a mării, este amestecată cu aerul. La fel și Duhul, pe când se află în întreg harul Său tuturor. Cele câte se împăr­tășesc (de Duhul) se bucură de harul Său pe cât este cu putință (firii lor), nu pe cât Acela poate (să împărtă­șească).”

Un model de rugăciune pentru toţi

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.
Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei. Ioan 17, 1-13 Duminica a VII-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) 

Rugăciunea de cerere

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia XXX, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 391‑392

„Grija noastră să ne fie, deci, una singură: să stăruim necontenit în rugăciune și să nu ne supărăm dacă Dumnezeu întârzie cu împlinirea cererilor noastre; dimpotrivă, să arătăm și mai multă răbdare. Dumnezeu nu amână împlinirea cererilor ca să ne refuze, ci o face pentru că vrea să ne învețe să stăruim în rugăciune, pentru că vrea să ne atragă necontenit la El. La fel face și un tată, care‑și iubește copiii; de multe ori nu împlinește cererea copilului lui, nu pentru că nu vrea să‑i dea, ci pentru că vrea să‑l aibă prin asta pe copil necontenit lângă el. Cunoscând, deci, acestea, niciodată să nu ne descurajăm, nici să încetăm a ne apropia de Dumnezeu pentru a ne ruga. Dacă pe judecătorul cel crud și fără de milă, care nici de Dumnezeu nu se temea, stăruința femeii l‑a silit și l‑a făcut să o ajute (Luca 18, 2‑8), apoi cu mult mai mult noi, dacă am voi să facem ce a făcut femeia, vom îndupleca spre ajutorul nostru pe Stăpânul nostru cel blând și iubitor de oameni, pe Stăpânul nostru cel milostiv, Care aleargă spre mântuirea noastră!”

Slava Fiului și slava Tatălui

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Doua, Cap. III, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 196

„Iar Fiu numesc pe Cel ce este din ființa Lui, și nu doar cinstit cu simplul nume de Fiu. Îl știu că este chipul întocmai a ceea ce Îi este propriu Tatălui, încât Fiul e văzut în mod desăvârșit în Tatăl, iar Tatăl înfățișează în El pe Cel ce strălu­cește în mod negrăit din Sine. Tatăl are în Sine pe Fiul, dar este și El în Fiul, datorită identității ființei.”

Deschiderea minții prin credință

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Treia, Cap. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 320

„Căci se cuvine celui bun și înțelept și celui ce are în sine o gândire sănătoasă să primească în minte, cum primește și ochiul trupului, nu precum voiește să vadă, ci așa cum se petrece ceva și cum îngăduie măsura firii. Dar pe cele ce se oferă vederii la mare înălțime ea nu le poate pricepe, chiar folosindu-se de o mare imaginație. Dar acelea răpesc totuși vederea spre cea mai subțire înțelegere. Așa să înțelegi și mintea omenească. Ea ajunge să se întindă spre Cel ce a creat-o, numai până la hotarele ei, chiar dacă e cu totul curată. Căci nu va vedea nimic din cele mai presus de ea, dar se supune, și nu prin voința proprie, celor mai presus de fire, neputând să le cuprindă în nici un fel prin ea. Deci prin credință, și nu prin cercetare se primesc cele mai presus de fire. Și de aceea e lăudat cel ce crede și nu rămâne neînvinovățit cel ce cade în cele contrare.”

Împlinirea poruncilor luminează mintea

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 14, în Filocalica, Ed. Deisis, p. 179

„Deci petrecând în aceste lucruri potrivit sfântului (Pavel) care zice: iar cetățenia noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20), privind nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd (II Corinteni 4, 18), este luminat și crește în fiecare zi în vârsta duhovnicească, desființând cele ale cugetului pruncesc și înaintând spre desăvârșirea bărbătească (Efeseni 4, 13-14). De aceea, pe măsura vârstei i se schimbă și puterile și lucrările sufletești și se face mai viteaz și mai tare în făptuirile poruncilor lui Dumnezeu. Deci împlinindu-le pe acestea în fiecare zi, pe măsura lucrării lor iarăși se curățește și se învrednicește să vadă descoperiri ale unor mari taine, al căror adânc nu l-a văzut vreodată, nici nu poate să-l vadă (I Timotei 6, 16) nimeni din cei ce n-au luptat să se înalțe la o asemenea curăție. Iar «taine» numesc pe cele văzute de către toți, dar neînțelese de către toți: fiindcă de la Duhul Care ne face noi, omul dobândește ochi noi, urechi de asemenea noi și de acum înainte nu mai vede cele sensibile în chip sensibil ca un om, ci, ajungând mai presus de om, vede cele sensibile în chip duhovnicesc și ca pe niște icoane ale celor nevăzute, iar formele din acestea le vede ca pe unele lipsite de chip și de formă. Aude nu o voce sau voci de om, ci numai Cuvântul cel viu când iese prin vocea omului. Fiindcă numai pe Acesta Îl primește în sine ca pe un cunoscut și prieten, și Îi face intrare și, atunci când ajunge înăuntru, Îl îmbră­țișează cu bucurie, precum a spus Domnul: Oile Mele ascultă glasul Meu, dar de străini nu ascultă (Ioan 10, 27).”

Ceasul judecății

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia VI, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 85-86

„Da, vom da socoteală de păcatele săvârșite cu voie și fără de voie. De cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, spune Hristos, Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu (Matei 10, 33). Chiar dacă lepădarea de Hristos este fără voia noastră, totuși nu scăpăm de pedeapsă, ci vom da socoteală și de ea. Vom da socoteală și de cele pe care le știm și de cele pe care nu le știm. Nu mă știu vinovat cu nimic, spune Pavel, dar nu cu aceasta m-am îndreptățit (I Corinteni 4, 4). Vom da socoteală de cele făcute cu știință și de cele făcute cu neștiință. Le mărturisesc lor, spune Pavel, că au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu cu știință (Romani 10, 2); totuși aceasta nu le e de ajuns pentru apărarea lor. Scriindu-le corintenilor, le spune: Dar mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe Eva cu vicleșugul său, tot așa să abată gândurile voastre de la curăția cea întru Hristos (II Corinteni 11, 3).”

Problematica răutății

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 261

„Așa e răutatea! Nu poate îndura în liniște fericirea altora.”

Orbi născuți și orbi făcuți

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui. Ioan 9, 1-38 Duminica a VI-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere)

„Tatăl este întru Mine”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea Întâi, Cap. 3, Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 39

„Iisus Mântuitorul spune undeva că El este întru Tatăl și Tatăl de asemenea întru El. Dar este vădit oricui că nu se cuvine a cugeta pe Tatăl încăput în Fiul, ca pe un corp în alt corp, sau ca pe un vas în alt vas; sau a-L opune în oarecare mod pe Fiul Tatălui. Acesta se arată în Acela, și Acela, în Acesta, ca într-o identitate neschimbată a ființei și într-o unitate și asemănare prin fire. E ca și când cineva, văzându-și forma proprie și în alt chip, ar zice către unii, admirându-și asemănarea dusă la culme a propriei înfăți­șări: «Eu sunt în această copie, și copia în mine»; sau, în alt mod, ca și când, punându-și dulceața mierii pe limbă, ar zice despre ea: «Eu sunt în miere, și mierea în mine»; sau, iarăși, ca și când căldura provenită natural din foc ar face glasul celui ce o simte să spună: «Eu sunt în foc, și focul în mine». Căci fiecare dintre cele spuse este pentru cugetarea abstractă separabil, dar în fire ele sunt unite, și una se arată din alta într-o mișcare inseparabilă și nedis­tanțată, deși una pare să fie despărțită de cea în care este. Astfel, se realizează o unitate între înțelesurile celor cugetate, căci una apare în alta, dar amândouă sunt aceeași în ființă. Deci dacă, prin identitatea ființei și prin deplina neprefacere a caracterului propriu, Tatăl este în Fiul, cum va încăpea și se va arăta Cel mai mare în Fiul, Care este, după aceia, mai mic? Iar fiindcă Tatăl este întreg în Fiul, Fiul este numaidecât desăvârșit și condiție a caracterului Tatălui cel mare.”

Tatăl lucrează prin Fiul

Origen, Contra lui Celsus, Cartea a II-a, Cap. IX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, p. 105

„(…) N-au recunoscut dumnezeirea lui Iisus cu toată mulțimea mărturiilor prorocilor, care-L descriu ca puterea cea mare a lui Dumnezeu, Stăpânul și Părintele tuturor făpturilor, căci după convingerea noastră despre El s-au rostit acele cuvinte de poruncă despre care citim în istoria creației descrise de Moise: să fie lumină!, să fie o tărie în mijlocul apelor și tot ce a poruncit, Dumnezeu a poruncit și Fiul a făcut. Lui i-au fost adresate cuvintele: să facem om după chipul și după asemănarea Noastră (Facerea 1, 26), și credem că tot ce Tatăl a poruncit, Cuvântul a săvârșit. Și aceste lucruri le afirmăm nu numai pe temeiul unei presupuneri obișnuite, de altfel, la iudei, ci ele au fost spuse de Însuși Dumnezeu și rostirea lor e următoarea: El a zis și s-a făcut; El a poruncit și s-au zidit (Psalmi 32, 9). Iar dacă Dumnezeu a poruncit și făpturile au fost aduse la viață, atunci, în înțelesul și graiul acestor proroci, cine ar fi fost în stare să împlinească porunca Tatălui dacă nu Cel care este, ca să zicem așa, Cuvântul și Adevărul?”

Modelul păstorului cel bun

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XL-a, 2-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 182

„Nimic nu este mai primejdios în fața lui Dumnezeu pentru un preot decât să nu spună liber ceea ce simte. Scris este: Am vorbit despre mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat (Psalmi 118, 46). Și în alt loc: Fiul omului! Iată, te-am pus strajă casei lui Israel, pentru că, dacă se va îndepărta cel drept de drep­tățile sale și va face răul pe care nu i l-ai arătat, adică nu i-ai spus de ce să se ferească și nu-și va aduce aminte de datoria lui de a fi drept, Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu îi vei arăta celui drept să nu păcătuiască și el nu va păcătui, atunci va fi și el viu, pentru că i-ai spus, și îți vei mântui și tu sufletul tău (Iezechiel 3, 17-19). Este mai bine, împărate, să am cu tine tovărășia la cele bune, decât la cele rele și de aceea trebuie să nu placă bunăvoinței tale tăcerea preotului, ci libertatea. Căci primejdia libertății mele te încurcă, pe când binele libertății te ajută. Nu mă amesteca în chip nepotrivit în treburi care nu sunt de datoria mea, căci nu fac ceea ce trebuie să facă alții, ci mă supun datoriei, ascult de poruncile Dumnezeului nostru. Fac aceasta, în primul rând, din dragostea și prețuirea față de tine, din dorința de a te ști pe calea mântuirii. Și chiar dacă nu mi se îngăduie aceasta, dacă nu se are încredere în mine, eu o spun totuși din teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu. (…) Și totuși, când vorbesc în pricini de stat, unde de asemenea trebuie păzită dreptatea, nu sunt stăpânit de atâta teamă dacă nu sunt ascultat, dar, în cele ale lui Dumnezeu, pe cine vei asculta, dacă nu-l asculți pe preot, a cărui primejdie de păcat este mai mare? Cine va îndrăzni să-ți spună adevărul dacă nu îndrăznește preotul?”

Nu numai cu pâine va trăi omul

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Zecea, Capitolul al Doilea, în Părinți și Scriitori Biseri­cești (2000), vol. 41, p. 941

„Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și vi se va da vouă (Ioan 15, 7). Motivul bunăvoinței supreme față de ei este voința lor de a se alipi în chip nedespărțit de El și de-a păzi în minte, ca pe un depozit dumnezeiesc și duhovnicesc, cea mai curată disciplină evanghelică și învățătura adevărată despre dogmele credinței, întărită de cugetări sincere. În acestea constă cuvântul Mântuitorului, dacă vrem să vedem scopul Evangheliilor.”

Umilința – o virtute care ne ferește de rele

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a II-a, 18-19, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 32

Tatăl nostru

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 468

„Rugați-vă – zice – așa: Tatăl nostru care ești în ceruri. Omul nou, renăscut și redat lui Dumnezeu prin grația Lui, spune în primul rând tată, fiindcă de acum a început să fie fiu. La ale Sale proprii – zice – a venit și ai Săi nu L-au primit. Tuturor celor ce l-au primit le-a dat puterea să devină fiii lui Dumnezeu, care cred în numele Lui (Ioan 1, 11-12). Așadar, cel ce a crezut în numele Lui și a devenit fiu al lui Dumnezeu de aici trebuie să înceapă, ca să aducă mulțumiri și să mărturisească anume că el este fiul lui Dumnezeu, când numește pe Dumnezeu din cer tată al lui.”

Întâlnirea care transformă viaţa

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii. Ioan 4, 5-42 Duminica a V-a după Paști (a Samarinencei) 

Adevărul te face liber

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 42

„Căci aceasta este, după părerea mea, ființa adevărului: a nu te minți în înțelegerea a ceea ce este cu adevărat (iar minciuna este o închipuire ivită în cugetare, care face ca ceea ce nu este să apară ca existând; iar adevărul este înțelegerea sigură a ceea ce este cu adevărat).”

Credința și raționalitatea

Origen, Contra lui Celsus, Cartea I, Cap. XI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, p. 38

„Cel care are nu numai cre­dință, ci privește sau analizează problemele și cu ajutorul rațiunii, va prezenta el însuși argumentele care-i vin în minte și de care s-a convins după o cercetare amă­nunțită. Nu pare oare mai adevărată părerea că, întrucât toate faptele omenești depind de cre­dință, se cade să credem mai mult în Dumnezeu decât în argumentările raționale? Cine ar pleca oare într-o călătorie pe mare, sau cine ar lua o hotărâre de căsătorie, de procreare de prunci, sau cine ar arunca semin­țele în brazdele pământului dacă n-ar crede că toate aceste lucruri vor ieși bine, cu toate că s-ar putea întâmpla și contrariul și chiar se și întâmplă? Dar, cu toate acestea, tocmai credința într-un rezultat fericit și pe potriva dorințelor este cea care dă oamenilor curajul întreprinderii de a ieși din nesigu­ran­ță și primejdii.”

Cei care nu cred

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. XIII, 87.1-87.4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 360

„Ideea unui singur Dumnezeu atotputernic a fost totdeauna, în chip natural, în toți oamenii cu mintea sănătoasă; iar cei mai mulți, cei care nu-și pierduseră rușinea față de adevăr, pricepeau veșnica binefacere a proniei dum­nezeiești. Într-un chip general, Xenocrate din Calcedon nu deznădăjduia de a găsi chiar la animalele necuvântătoare ideea de Dumnezeu; iar Democrit, chiar dacă nu o vrea, va mărturisi la fel, datorită consecințelor învăță­turilor sale; că, potrivit învățăturii lui, aceleași imagini, care pornesc de la ființa dumnezeiască, cad și pe oameni, și pe animalele necuvântătoare. Departe de mine gândul de a spune că omul este lipsit de ideea de Dumnezeu, el care la creare a avut parte de insuflare dumnezeiască, după cum e scris (Facerea 2, 7).”

Pericolele invidiei

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XLVI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, p. 144

„…după cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot așa și invidia strică mai întâi sufletul celui care a născut-o și aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât dorește. Nu mi te uita, iubite, ce se întâmplă celor invidiați la început, ci privește sfârșitul. Gândește-te că răutatea celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiați. Cei invidiați atrag pe Dumnezeu în ajutor și se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade ușor în mâna tuturor și, înainte de a fi biruit de dușmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de niște fălci nevăzute, ajunge, ca să spun așa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare decât toate patimile; ne vatămă însăși mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul ei.”

Recunoștința noastră față de Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, Omilia 27, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 15, pp. 257-258

„Să luăm aminte la iubirea Lui. Să ne rușinăm de iubirea Sa de oameni covârșitoare. Pentru noi, El nu L-a cruțat nici pe Fiul Său Unul-Născut, iar noi și bunurile le ținem pentru noi. El și pe adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi, iar noi nici argintul nu-l disprețuim pentru El, și nici măcar pentru noi. Cum să fie acestea vrednice de iertare?

Pâinea vieții

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia a IV-a, 12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 103

„Domnul Se întrupează, de asemeni, în mâncare și în băutură, așa cum s-a scris în Evanghelie: Cel ce mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac (Ioan 6, 51) – ca să sature și să umple sufletul de bucuria cea duhovnicească și de negrăit. Pentru că zice: Eu sunt pâinea vieții (Ioan 6, 35). De asemenea, El (Se transformă) și în unda băuturii celei cerești, așa cum a zis: Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu (nu va mai înseta în veac pentru că apa pe care i-o voi da Eu) se va face în el izvor de apă ­curgătoare spre viața veșnică (Ioan 4, 14). Sau după cum zice (Apostolul): Și toți din aceeași băutură ne-am adăpat (I Corinteni 10, 4).”

Slăbănogul de la Vitezda, pildă de răbdare şi nădejde

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos. Ioan 5, 1-15 Duminica a IV-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

Să vă iubiți unul pe altul

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Cheremon, Cap. XII, 7-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 510

„Fericitul Apostol, punând dragostea mai presus nu numai de teamă și de speranță, ci chiar de toate harismele, care sunt socotite mari și minunate, ne arată și calea către ea. Căci, după ce a catalogat toate darurile duhovni­cești, a spus așa despre virtuțile acesteia: «Și acum vă arăt o cale care le întrece pe toate. De-aș vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor, și de-aș avea darul profețiilor și tainele toate le-aș cunoaște și toată știința, și de-aș avea atâta credință, încât să mut și munții, și aș împărți toate bogățiile mele hrană săracilor și trupul meu l-aș da să fie ars, iar dragostea nu am, nimic nu-mi folosește». Vedeți așadar, că nu se găsește nimic mai prețios, nimic mai desăvârșit, nimic mai înalt, și, ca să spun așa, nimic mai netrecător. «Profețiile se vor desființa, limbile vor înceta, știința se va sfârși, dar dragostea niciodată nu va cădea». Fără ea nu numai acele feluri foarte înalte de harisme, ci chiar slava martiriului însuși va pieri.”

Cum să ne împărtășim ?

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV-V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 934-935

„Dacă ai fi fost fără de trup, ți-ar fi dat daruri netrupești; dar pentru că sufletul este împletit cu trupul, ți-a dat cele spirituale în cele materiale. Câți oameni nu spun azi: Aș fi voit să-I văd chipul Lui, statura Lui, încălțămintea Lui! Iată Îl vezi, te atingi de El, Îl mănânci! Dorești să-I vezi hainele Lui? Dar El Se dă pe El Însuși ție nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănânci, să-L primești înăuntrul tău. Nimeni să nu se apropie cu scârbă, nimeni să nu se apropie cu pași șovăitori. Toți să fim înflăcărați, toți să fim cu sufletele clocotitoare, toți să fim cu mințile treze. Dacă iudeii mâncau cu zel paștele stând în picioare, cu încălțămintea în picioare și cu toiegele în mâini, cu mult mai mult noi trebuie să fim veghetori. Ei trebuiau să meargă în Palestina; tu însă trebuie să mergi în cer. De aceea trebuie să fim totdeauna veghetori. Nu e mică pedeapsa pentru cei ce se împăr­tășesc cu nevrednicie. Adu-ți aminte cât te-ai revoltat împotriva vânzătorului, împotriva răstignitorilor. Caută, dar, să nu te faci și tu vinovat de Trupul și Sângele lui Hristos! Iudeii au junghiat Preasfântul Trup, dar tu îl primești într-un suflet murdar, după ce ai primit atâtea binefaceri. Domnul nu S-a mulțu­mit numai să Se facă om, să fie pălmuit și junghiat, ci să Se și unească cu noi; ne-a făcut trup al Lui nu numai prin credință, ci chiar în realitate. Decât cine trebuie să fie mai curat cel ce se împărtășește cu această jertfă? Nu trebuie să fie, oare, mai curată decât raza soarelui mâna celui care taie acest Trup, gura care se umple de focul cel duhovnicesc, limba care se înroșește cu Sângele cel prea înfricoșător? Gândește-te la cinstea cu care ai fost cinstit! Gândește-te la ce fel de masă iei parte! Ne hrănim și ne unim cu Acela de Care îngerii se cutremură văzându-L, pe Care nici nu îndrăznesc să-L privească fără frică din pricina străfulgerării Lui; ajungem trup și sânge al lui Hristos. Cine va grăi puterile Domnului? Cine va face auzite toate laudele Lui? (…) Așadar să nu ne trândăvim de vreme ce suntem învredniciți de o atât de mare dragoste și cinste.”

Smerenia Fiului

Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, cuv. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 40, pp. 152-153

„Căci S-a pogorât la smerenie și S-a arătat ca noi, nu ca să pătimească ceva din ale celor ce s-au obișnuit să facă nedreptăți, deci nu re­nun­țând să fie Dumnezeu și Fiu cu adevărat, ci ca să ridice pe cel ce era în stare de rob și de creatură, adică pe noi, la slava care se află în mod propriu numai la El singur, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu. Deci când e pus între noi, fiindcă S-a numit Întâiul Născut, nu-L forțăm să coboare la ceea ce e contrar firii Lui, departe de aceasta. Ci ne ridică mai degrabă El pe noi spre demnitatea cea mai presus de fire. Căci a declara că firea dumnezeiască și negrăită a fost forțată sau învinsă de creatură, cum n-ar fi cu totul absurd? Deci făcându-Se ca noi, nu înseamnă că va fi cândva ca noi, ca Unul ce-ar fi lepădat ceea ce-I este propriu, ci noi ne-am ridicat prin El mai presus de noi, depășind, prin cinstirea din partea Lui, măsura noastră, înălțân­du-ne spre ceea ce e sus și deasupra noastră.”

Tăierea voii

Sfântul Ioan Casian, Așezămin­tele mănăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 8-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 145

„După o slujire neîntreruptă de un an acolo, când a dat dovada unei serviri fără cârtire din partea străinilor, îndrumându-se astfel spre primele trepte ale umilinței și răbdării, ajunge a se face cunoscut în această lungă practică. După aceasta, trebuind a fi primit în obștea fraților, este dat pe seama altui bătrân, de care ascultă zece tineri încredințați lui de stareț, să-i învețe și să-i îndrume, după cum citim în Ieșire (18, 25) că s-a rânduit de Moise.

Pâinea cea spre ființă

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, Cuvântul IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 437

„Pentru aceea ni s-a poruncit să cerem cele ce ajung spre păstrarea ființei trupești. Cerând lui Dumnezeu: Dă-mi pâinea, nu-i cerem desfă­tare, nici bogăție, nici veșminte înflorite în purpură, nici podoabe de aur, nici pietre strălucitoare, nici vase de argint, nici bogăție în pământuri, nici loc de frunte în oaste, nici conducere în războaie și peste neamuri, nici herghelii de cai, nici turme de vite și cirezi mari de alte animale, nici mulțime de robi, nici strălucire de mare cuvântător, nici coloane, nici tablouri, nici țesături de mătase, nici ascultări de muzică, nici altceva din acestea, prin care e depărtat sufletul de la grija dumnezeiască și cea mai de folos, ci, simplu, pâinea.”

Să nu așteptăm minuni …

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, Omilia 35, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 15, p. 332

„(…) Iar omul, lăsând la o parte frica, a început să se plece spre credință și, voind să arate că datorită drumului pe care l-a făcut el s-a petrecut aceasta, își dădea silința ca să nu se creadă că în zadar s-a străduit. De aceea a voit să afle toate în amănunt. Și a crezut el și toată casa lui. Într-adevăr, mărturia era de netăgăduit.

Iubirea pentru Hristos preschimbă frica în curaj

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimân­tați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8 Duminica a III-a după Paști (a Mironosițelor)

Mâncarea ce rămâne spre viața veșnică

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Patra, Cap. 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 412-413

„(…) Cel ce mănâncă trupul Meu, zice, și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Căci, precum dacă cineva unește o ceară cu altă ceară, va vedea desigur pe una în alta, la fel, socotesc, și cel ce primește trupul Mântuitorului nostru Hristos și bea cinstitul Lui sânge, cum zice El Însuși, se face una cu El, amestecându-se și unindu-se cu El prin împărtășire, întrucât el se află în Hristos și Hristos în el. Așa ne-a învățat Hristos și în Evanghelia după Matei, zicând: Asemenea este Împărăția cerurilor cu un aluat, pe care, luându-l o femeie, l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată (Matei 13, 33). Cine e deci femeia și care este înțelesul măsurilor numite, sau ce este în general măsura, se va spune la locul potrivit. Acum vom spune numai ce este aluatul. Precum zice Pavel, că puțin aluat dospește toată făina (I Corinteni 5, 6), așa cea mai mică binecuvântare amestecă tot trupul nostru cu ea și îl umple de lucrarea ei și așa Se face prezent în noi Hristos, și noi în El. Și va avea dreptate să spună cineva că aluatul este în toată făina, și făina se face prezentă în tot aluatul.”

Deosebirea dintre cei buni și cei răi la Judecată

Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 30, p. 407

„Fericiți cei care, atunci când vor fi răsăriți prin înviere, vor ajunge îndată la frumusețea desăvârșită a spicelor! Asta o spun nu că ar apărea la înviere vreo deosebire trupească între cei virtuoși și cei răi, așa ca să crezi că unii sunt cu trupul desă­vârșit, iar ceilalți îl au nedesă­vârșit, ci precum în această viață trupul unui om întemnițat este la fel cu al unui om slobod, dar deosebirea dintre ei în ce privește plăcerea sau durerea pe care o resimt ei este mare, tot așa cred că trebuie socotită și deosebirea dintre cei buni și cei răi în veacul ce va veni. Căci desăvârșirea trupurilor care s-au născut din să­mânță va fi întru nestricăciune, în mărire, în cinste și putere, zice Apostolul, iar nedesăvârșirea nu înseamnă schilodire trupească pentru cel ce crește, ci înstrăinare de tot binele pe care ni-l putem închipui.”

Cum vom învia ?

Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 386; 398; 402-403

„Dacă ai legături de rudenie cu mortul și te doare despărțirea de cel pe care-l iubești, nici atunci să nu-ți pierzi nădejdea; căci acest înveliș material, acum descompus prin moarte, îți va apărea din nou țesut din aceleași elemente, nu cu această alcătuire grea și grosolană, ci țesut din nou, subtil și eteric, așa încât obiectul iubirii tale va fi tot lângă tine, dar refăcut mai frumos și mai vrednic de a fi iubit de tine.

Binefacerile lui Dumnezeu asupra noastră

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXI, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 706

„… vorbind mai întâi de binefacerile făcute nouă de Dumnezeu.
– Care sunt aceste binefaceri?
– Ne-a creat din nimic; a făcut pentru noi toate cele pe care le vedem: cerul, marea, pământul, aerul, pe toate cele din ele: animalele, plantele, semințele. Trebuie să vorbesc pe scurt, din pricina noianului nemărginit de opere făcute de Dumnezeu. Dintre toate ființele de pe pământ, numai nouă oamenilor ne-a dat un astfel de suflet. Pentru om a sădit raiul, i-a dat un ajutor, l-a pus stăpân peste toate ființele necuvântătoare, cu slavă și cu cinste l-a încununat. După acestea, cu toate că a fost nerecunoscător față de Binefăcătorul său, a fost totuși învrednicit de daruri și mai mari.
Nu te uita numai la aceea că l-a scos afară din rai, ci uită-te și la câștigul pe care l-a avut din izgonirea din rai. După ce l-a izgonit din rai, după ce i-a dat acele nenumărate bunătăți și după ce i-a făcut felurite binefaceri, a trimis și pe Fiul Său la cei cărora le-a făcut bine și totuși îl urăsc: ne-a deschis cerul, ne-a deschis largi porțile raiului și ne-a făcut fii pe noi cei nerecunoscători, pe noi dușmanii Lui. De aceea bun prilej este și acum să zicem: O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! (Romani 11, 33) Ne-a dat și botezul iertării păcatelor, izbăvirea de pedeapsă, moștenirea Împărăției cerurilor; a făgăduit mii de bunătăți celor care fac binele; ne-a întins mâna, a revărsat Duhul Sfânt în inimile noastre.”

Lucrarea minții

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Prima convorbire cu părintele Serenus, Cap. IV, 2-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 415-416

„Mintea nu poate sta niciodată în repaos, ci, în mod necesar, dacă nu i s-a organizat o lucrare cu care să fie ocupată și înlăuntrul căreia să se miște, ea aleargă prin propria ei mobilitate și zboară în toate părțile, până ce, deprinsă cu un îndelung exercițiu în care voi ziceți că lucrează în deșert, învață ce materii trebuie să rețină în memoria sa, în ce parte să-și îndrepte zborul său neîncetat și astfel să reziste încercărilor dușmanului de a fi trasă în altă direcție, să rămână în starea și calitatea pe care o dorește. Dar această cutreierare a inimii noastre nu trebuie s-o punem pe seama naturii umane, sau a lui Dumnezeu, Creatorul ei. Este adevărat cuvântul Scripturii care spune: Dumnezeu a făcut pe om drept și ei înșiși și-au făcut cugetări multe. Dar calitatea lor depinde de noi, fiindcă, precum se spune, Cugetarea cea bună se apropie de cei ce o cunosc, dar omul înțelept o va descoperi. Când n-a fost descoperit ceva ce era în puterea minții noastre să facă acest lucru, înseamnă că nu natura este de vină, ci trândăvia, sau nepriceperea noastră. Același lucru îl constată și Psalmistul, când zice: Fericit bărbatul care are ajutor de la Tine, Doamne; el și-a așezat în inima sa urcarea până la Tine. Vedeți, așadar, că atârnă de noi să așezăm în inimile noastre fie urcările, adică gândurile care duc la Dumnezeu, fie coborârile, adică toate cele pământești și trupești.”

De ce e important să ne căsătorim ?

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XXIII, 139.5, 140.1-140.2, 141.1, în Pă­rinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 183 

„Omul trebuie să se căsătorească și de dragul patriei și de dragul de a avea copii, care s-o moște­nească, și de dragul desăvârșirii lumii, atât cât îi stă în putință; de altfel și poeții deplâng căsătoriile care sunt desăvârșite pe jumătate, căsătoriile fără copii, și fericesc căsătoriile cu mulți lăstari. Dar mai ales bolile trupești arată necesitatea căsătoriei. Că purtarea de grijă a femeii și marea ei statornicie mi se pare că depășesc atențiile celorlalte rude și prieteni, cu cât ea se deosebește de ceilalți prin simpatia ei față de bărbat și prin aceea că vrea să stea lângă el mai mult decât toți. Este, într-adevăr, așa cum spune Scriptura, un ajutor (Facerea 2, 18) necesar. Poetul comic Menandru, deși este pornit să atace căsătoria, totuși recunoaște folosul ei, pentru că celui care i-a spus:
Nu-mi place căsătoria,
îi răspunde:
O înțelegi greșit!;
apoi adaugă:
Vezi în ea numai greutățile și supărările,
Dar ceea ce este bun în ea nu vezi!”

Nevinovata îndoială a lui Toma

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi ușile încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, ușile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viață să aveți în numele Lui. Ioan 20, 19-31 Duminica a II-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma)

„Cel ce vine din cer…” (Profeții vechi-testamentare)

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Cap. 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 1168

Legea veche și cea nouă

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXXII, 4-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 237-238

„Legea este umbra corpului; dar, deși vine de la trup, umbra nu poate îndeplini nici un serviciu trupesc; pentru că umbra nu poate nici să panseze rănile, nici să dea hrană, nici să vorbească. (Cu toate acestea), ea vine de la trup, îl precedă și vestește prezența trupului. Tot așa și Legea cea veche, este umbră a Noului Legământ (Coloseni 2, 16). (Această) umbră a prevestit adevărul, dar n-a avut slujba Duhului (Evrei 10, 1; II Corinteni 3, 8). Pentru că Moise, îmbrăcat fiind în trup, n-a putut să intre în inimă și să îndepărteze veșmintele cele murdare ale întunericului; numai Duhul (provenit) din Duhul (Sfânt) și focul (provenit) din focul (divin) nimicesc puterea întunericului viclean. Cincizecimea care (aparținea) umbrei Legii (vechi) vestea venirea apropiată a Circumciziunii celei adevărate a inimii. Botezul (săvârșit în vremea) Legii era umbra lucrurilor celor adevărate. Acela spăla trupul, acesta însă – Botezul focului și al Duhului – spală și curățește mintea cea întinată. Odinioară (marele) preot, îmbrăcat în slăbiciune, intra în Sfânta (Sfintelor), aducând jertfe pentru el însuși și pentru popor (Evrei 5, 1-3); acum, Hristos, adevăratul Arhiereu, a intrat o singură dată în cortul cel nefăcut de mână și în altarul cel de sus, gata fiind să curățească pe cei ce-L imploră și (au) conștiința întinată (Evrei 9, 11-13). Pentru că zice: Și iată, Eu voi fi cu voi (în toate zilele), până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20). (…) Vezi cum arată umbra, apropierea adevărului? În felul în care umbra nu aducea nici un serviciu, nici nu vindeca suferin­țele, tot așa și Legea cea veche nu putea să (aline) durerile și să vindece rănile sufletului, pentru că nu avea puterea să dea viață. Două lucruri unite alcătuiesc un lucru perfect; așa sunt cele două Testamente.”

Harul dobândit la Botez

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 458

„Căci mare este, fraților, mare este Sfântul Botez spre dobândirea bunurilor duhovnicești de către cei ce-l primesc cu frică. Pentru că din Duhul cel bogat și îmbelșugat curge pururea harul în cei ce-l primesc. De acest har umplându-se, Sfin­ții Apostoli au arătat Bisericilor lui Hristos roadele plinătății și ale adeveririi. Acest Duh rămâne sălășluit în cei ce au primit darul Lui, împreună-lucrător, după măsura credinței fiecăruia din cei ce s-au împărtășit de El, zidind în fiecare binele spre sârguința sufletului în faptele credinței, după cuvântul Domnului, Care zice că cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Luca 19, 13), adică harul Sfântului Duh i s-a dat fiecăruia, spre sporirea și creșterea lui. Căci sufletul care s-a născut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie să crească până la măsura vârstei duhovnicești în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuții și cu dărnicia harului. Pentru că, precum firea trupului pruncului nou- născut nu rămâne în vârstă fragedă, ci hrănit cu mâncărurile trebuitoare sufletului, după legea firii, înaintează spre măsura ce-i este rânduită, așa se cuvine și sufletului născut de curând. Împărtă­șirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoiește vechea frumusețe a firii.”

Domnul Hristos ne cheamă la mântuire

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, A treia convorbire cu părintele Cheremon, Cap. XV, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 545-547 

Despre filantropie

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia L, în Scrieri partea a treia, Omilii la Matei, p. 583-584

Doar Fiul Îl cunoaște, după ființă, pe Tatăl

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele Teologice, 121-122, Filocalia, vol. 2, Apologeticum, 2005, p. 221

„În Hristos, care este Dumnezeu şi Cuvântul Tatălui, «locuieşte, după fiinţă, toată plinătatea dumnezeirii». Iar în noi locuieşte plinătatea dumnezeirii după har, atunci când adunăm în noi toată virtutea şi înţelepciunea, nemailipsindu-ne în nici un chip, după cât e cu putinţă omului, nimic din imitarea adevărată a modelului. Căci nu este lucru necuvenit ca prin strădania noastră să locuiască şi în noi plinătatea dumnezeirii, alcătuită din diferite vederi (contemplaţii) duhovniceşti.

Cuvântul de învățătură Sfântului Ioan Gură de aur la praznicul Învierii Domnului

Cuvânt de învățătură al celui între sfinți părintelui nostru Ioan Gură de aur, arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta și luminata zi a slăvitei și mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Penticostar, IBMBOR, 1936, p. 11

Să imităm răbdarea Domnului

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXVIII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 976

Răstignirea Domnului

Sf. Teodor Studitul, Cateheza 73, Catehezele mici, Doxologia, Iași, 2018, pp. 297-299

Trădarea se poate repeta

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 53, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 130

Hristos, Biruitorul morții

Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă, prin trup, Cap. IV, XX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 15, pp. 115-116

„Trupul Lui, având aceeași fire ca a tuturor – căci era trup omenesc, măcar că s-a alcătuit printr-o minune de chip nou – și fiind deci și el muritor, a murit potrivit sorții trupurilor noastre asemănătoare; dar prin sălășluirea Cuvântului în el, nu s-a stricat potrivit firii lui, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu care locuia în el, era în afara stricăciunii*. Și astfel s-au petrecut cu el în chip minunat amândouă acestea împreună: moartea tuturor s-a împlinit în trupul Domnului și moartea și stricăciunea au fost desființate în el pentru Cuvântul care era unit cu el. Căci era nevoie de moarte și trebuia să primească moartea pentru toți, ca să se împlinească ceea ce se datora de către toți. De aceea, Cuvântul, precum am spus, deoarece nu era cu putință ca El să moară – căci era nemuritor – Și-a luat un trup ce putea muri, ca să-l aducă în locul tuturor și ca, pătimind pentru toți, datorită sălășluirii Lui în el, să surpe pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe cei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața (Evrei 2, 14-15).”

Perceperea tainelor

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 13, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 329

„Comuniunea cu Duhul Sfânt, comorile duhovnicești, corurile și sărbătorile sfinților îngeri pot fi înțelese doar de sufletul cel credincios și sfințit, care are experiența lor, pe când de cel neinițiat este imposibil ca să fie înțelese.”

Condițiile unei profeții adevărate

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 176, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, p. 344

„Prorocia are nevoie de deosebirea duhurilor, ca să fie cunoscută, crezută și aprobată.”

Osana! – Imnul Intrării lui Dumnezeu în cetatea sufletului

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta. Ioan 12, 1-18 Duminica a 6-a din post (a Floriilor)

„Lazăre, vino afară”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXIX, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, p. 375

„Acum moartea nu mai este moarte; este numai un nume; dar, mai bine spus, chiar numele a pierit. Acum nu mai numim moarte moartea, ci adormire și somn. De aceea Însuși Hristos spunea: Lazăr, prietenul nostru, a adormit (Ioan 11, 11); iar Pavel, în Epistola către Tesaloniceni, spune: despre cei ce au adormit, nu vreau să nu știți voi, fraților (I Tesaloniceni 4, 13).”

Lupta cu duhurile răutății

Herma, Păstorul, Porunca XII – 47, 6-49, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 265-266

Harul și păcatul

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XL, 7-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 254

„Întrebare: Cum pot să coexiste în inimă două elemente diferite: harul și păcatul? Răspuns: După cum atunci când este foc sub o căldare, dacă se pun lemne în el, vasul se încălzește și mai tare se roșește și conținutul lui fierbe și clocotește; – iar dacă, din neglijență, nu se adaugă lemne, focul scade și parcă se stinge – tot așa se întâmplă cu harul, focul cel ceresc. El este înlăuntrul tău (și în afara ta). Dacă te rogi să-ți îndrepți gândurile și iubirea spre Hristos, este ca și cum ai pune lemne (pe foc); gândurile tale se fac de foc și se afundă în dorirea lui Dumnezeu. Chiar dacă Duhul se retrage (uneori), ca și când ți-ar deveni ceva exterior, deși se vede în afara ta, El este și înlăuntrul tău. Atunci, însă, când cineva este neglijent și se lasă furat, fie și puțin, de treburile lumești și de visări, numaidecât vine răutatea, pătrunde în suflet și începe să strâmtoreze pe om în întregime. În mod firesc, sufletul își aduce aminte de tihna de mai înainte, începe să se întristeze și să sufere continuu. Iar dacă mintea se îndreaptă iarăși către Dumnezeu, (iarăși) începe să-și recapete tihna de mai înainte. (Văzând aceasta), ea caută cu și mai mult zel pe Dumnezeu și începe a spune: Te implor, Doamne, (nu mă părăsi). Atunci focul care aprinde și dă odihnă sufletului crește în el, puțin câte puțin, (îl atrage către el), așa cum puțin câte puțin undița scoate peștele din adânc. Pentru că dacă n-ar fi așa, dacă omul n-ar fi gustat și din amărăciune, și din moarte, cum ar fi putut să distingă ceea ce este amar de ceea ce este dulce, moartea de viață, și cum ar fi putut să mulțumească Tatălui celui ce dă viață și Fiului și Sfântului Duh.”

Amintirea păcatelor săvârșite

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhov­nicești, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Pinufius, Cap. VIII, 11 – IX, 1-5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 661-662

Căile Pocăinței

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhov­nicești, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Pinufius, Cap. VIII, 1-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 659-660

Hrana sufletului

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia I, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 35-36

„Postul este hrană sufletului; și după cum hrana trupească îngrașă trupul, tot așa și postul face mai puternic sufletul, îl face mai ușor, îi dă aripi, îl face să stea la înălțime, să se gândească la cele de sus și să se ridice mai presus de plăcerile și dulcețile acestei vieți. Și după cum corăbiile ușoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsură se scufundă, tot așa și postul face mai ușoară mintea și o pregătește să străbată cu ușurință oceanul acestei vieți; o face să se îndrăgostească de cer și de cele din cer, să socotească o nimica pe cele din lumea aceasta și să treacă pe lângă ele cu mai multă nepăsare decât pe lângă umbră și vis.”

Viaţa Mariei Egipteanca, îndemn pentru cercetarea proprie

În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. Marcu 10, 32-45 Duminica a V-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Tu ești Hristos

Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă, prin trup, Cap. VI, LI-LII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 15, pp. 147-149

„Care dintre oameni a învățat după moarte, sau chiar viețuind încă, despre feciorie, și n-a socotit că e cu neputință virtutea aceasta între oameni? Dar Mântuitorul nostru și Împăratul tuturor, Hristos, a pus atâta putere în învăță­tura Sa, despre aceasta, că și copiii care nu au ajuns la vârsta cunoscătoare a legii au făgăduit viața în feciorie, care e mai presus de lege. Cine dintre oameni a putut străbate vreodată așa de departe, încât să ajungă și la sciți, și la etiopieni, sau la perși, sau la armeni, sau la goți, sau la cei de care se spune că locuiesc dincolo de ocean, sau la cei ce sunt peste Hircania, sau la egipteni și caldei, care cred în vrăji și sunt peste măsură de superstițioși și de sălbatici în obiceiurile lor, ca să le propovăduiască despre virtute și feciorie și despre o credință potrivnică idolilor, cum a făcut Domnul tuturor, Puterea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos? Și El nu numai că le-a propovăduit prin ucenicii Săi, ci i-a și înduplecat în cugetul lor să lepede sălbăticia purtărilor și să nu se mai închine zeilor părinților lor, ci să-L recunoască pe El și prin El să creadă în Tatăl.

Paza gândurilor

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XV-lea, 108-109, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 237-239

„Cei mai desăvârșiți dintre pă­rinții cu dor de cunoaștere deosebesc în numita mișcare și o altă lucrare, mai pătrunzătoare decât toate cele despre care vorbirăm, numită de unii mișcare neaștep­tată, nevăzută, zăpăcitoare, care ațâță foarte as­cuțit, fără timp, fără cuvânt și fără nălucire, patima celor bântuiți de patimă. În trupuri, nici în duhuri, nu se află altă miș­care mai năprasnică, mai repede sau, mai bine zis, mai nesimțită ca pomenita mișcare a cărei ivire în suflet să fie cășunată numai de amintire, fără atingere sau cuvânt, fără timp și fără punere la cale și uneori chiar pe nesimțite. Așadar, dacă cineva a putut prin suferința lui să priceapă asemenea subțiime, acela poate să ne învețe și pe noi cum de este cu putință cuiva să-și necinstească sufletul cu patima numai dintr-o aruncătură de ochi, numai dintr-o singură privire sau numai dintr-o atingere de mână, sau din auzirea unui cântec, fără nici un fel de închipuire și fără nici un gând!

Primejdia minciunii și iscusința diavolilor de a înșela

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XII-lea, 88-89, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 202-204

„Scânteia se aprinde din lovirea cre­menii cu amnarul, și minciuna, din poliloghie și din gluma neroadă. Minciuna este prăpădul dragostei, și jurământul mincinos, lepădarea de Dumnezeu. Nici un om cuminte nu va putea socoti minciuna păcat mic: Sfântul Duh a înfierat această patimă mai mult decât oricare alta prin această înfricoșătoare hotărâre: Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna (Psalmi 5, 6), precum grăiește David către Dumnezeu. Prin urmare, ce răspundere mare vor avea aceia care întăresc minciuna cu jurământ.

Fuga de păcat

Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Cuvântul XXI, 1-3, în Filocalia (2009), vol. 12, pp. 145-147

„Căpetenia tuturor celor rele este una, cea care se numește răutatea vrăjmașului. Iar maica virtuților este, și ea, una care se numește frica de Dumnezeu. Și cel ce o dobândește pe ea în curăție naște virtuțile și taie ramurile răutății de care am vorbit.

Cum să ne stăpânim ?

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A ­doua convorbire cu părintele Moise, Cap. XXII, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 342

„În general aceasta este măsura cumpătării, ca fiecare, după cum îi permit puterile, corpul și vârsta, să mănânce cât îi ce­re menținerea corpului, iar nu dorința de sațiu. Și într-un fel, și-n altul va avea mari necazuri cel ce, nerespectând cerințele unui regim uniform, aci își restrânge stomacul prin post și nemâncare, aci și-l umflă prin mulțimea de hrană. După cum mintea istovită din lipsă de hrană își pierde puterea rugăciunilor, sau este silită să dormiteze când corpul este prea slăbit, la fel, dacă este apăsată de prea multă mâncare, nu va putea să înalțe către Dumnezeu rugăciuni curate și umile. Dar nici corpul nu va putea fi păstrat mereu neprihănit, de vreme ce chiar în acele zile în care este ținut într-o înfrânare mai aspră însăși hrana de mai înainte îi aprinde focul dorinței.”

Cum deschidem ușile pocăinței

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al VII-lea, 62-63, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 163-165

„Plânsul cel după Dumnezeu este întristarea unui suflet îndurerat, este pornirea inimii de a căuta pururea, cu osteneală, acel lucru după care însetează, iar dacă nu izbutește să-l afle, îl urmărește cu toată silința și bocește după el în chip dureros, sau: plânsul este un bold de aur pentru sufletul dezgolit de orice prieteșug și dragoste și plânsul e pus paznic statornic al inimii după sfânta întristare. Pocăința este chin neîntrerupt al cugetului, care chin uneltește răcorirea focului din inimă printr-o înțelegătoare mărturisire. Mărturisirea este uitarea firii, dacă e adevărat faptul că un oarecare a uitat să-și mănânce pâinea sa (Psalmi 101, 5). Pocăința este lipsirea bucuroasă de orice mângâiere trupească. Cumpătarea și tăcerea buzelor încă sunt semn deosebitor al celor ce înaintează pe fericitul drum al plânsului; iar însușirea celor de seamă, ce chiar au și înaintat pe această cale, este blândețea și neținerea de minte a răului pățit; însușirea celor desăvârșiți este smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de strâmtorare vrută și nevrută, neosândirea celor ce păcătuiesc și compătimirea mai presus de putere. Cei dintâi sunt bine plăcuți, cei de-al doilea, vrednici de laudă; dar fericiți sunt cei ce flămânzesc de strâmtorări și însetează de necinstiri, că aceia se vor sătura de hrană nesățioasă (Matei 5, 6).

Când cerem cu credinţă, primim ajutorul lui Dumnezeu

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. Marcu 9, 17-32 Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul)

Vedeniile divine și înșelătoriile diavolului

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXXV-XXXVI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, pp. 214, 215

„Prezența celor buni și răi poate fi cunoscută ușor cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiindcă vederea sfin­ților nu are nimic tulbure în ea. Acela nu se va sfădi, nu va striga, nici nu va auzi cineva glasul din ea (Isaia 42, 2). Ci e așa de liniștită și de blândă, că îndată aduce în suflet bucuria noastră și puterea lui Dumnezeu Tatăl. Căci gândurile produse de el rămân netulburate și neînviforate și sufletul luminându-se privește prin sine însuși pe cele care se arată și e cuprins de dorul de cele dumnezeiești și de cele viitoare, și de voința de a se uni cu ei. Și chiar dacă unii, ca oameni, se tem de vederea celor bune, cei ce se arată depărtează de la ei temerea prin însăși iubirea lor, cum a făcut Gavriil cu Zaharia (Luca 1, 12) și îngerul ce s-a arătat femeilor la mormânt (Matei 28, 5) și cel ce a spus păstorilor în Evanghelie: Nu vă temeți (Luca 2, 10). De aceea temerea lor nu e din frica sufletului, ci din recunoașterea prezenței celor înalte. Așa este vederea de care se împărtășesc sfin­ții. Iar năvala și nălucirea pricinuită de cei răi e cu bătăi, cu sunete și cu strigăte, ca mișcarea tinerilor fără minte și a tâlharilor. Din acestea îndată se nasc frica sufletului, tulburarea și neorânduiala gândurilor, tristețea, ura față de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea…”

Treptele răbdării

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al VIII-lea, 76-77, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 186-188

„De socotești să scoți gunoiul din ochiul altuia, ferește-te să nu întrebuințezi bârna în loc de cleștișor sau să-l zdrobești. Bârna e cuvântul aspru, apucătură necuviincioasă, iar cleștișorul este dăscălia blajină și dojana cu îndelungă-răbdare. Mustră – zice -, ceartă întotdeauna, dar nu și bate (II Timotei 4, 2), iar dacă ar fi nevoie și de aceasta, să fie rar folosită, însă nu cu mâna proprie. Să luăm aminte bine, că vom vedea pe mulți din<tre> cei porniți spre mânie săvârșind cu râvnă și privegherea, și postirea, și isihia. Că scopul diavolului este să-i momească, sub cuvânt de pocăință și plâns, cu acel material care să le sporească patima. Dacă un lup poate (după cum am spus mai ­înainte) să tulbure turma (având ajutor un diavol), de bună seamă un frate preaînțelept va putea (având un înger ajutor) să potolească valul, ca un foarte bun vas plin cu untdelemn, și corabia să se liniștească; și așa, făcându-se tuturor ajutor, primește răsplata de la Dumnezeu, pe când celălalt va lua simbrie după mărimea osândei lui.

Ce este omul ?

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XLVIII, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 548-549

„Fă-ți o idee despre demnitatea ta din prețul care a fost plătit pentru tine! Uită-te la schimbul care s-a făcut și cunoaște-ți demnitatea! Ai fost cumpărat cu Preacinstitul Sânge al lui Hristos! Nu ajunge (iar) rob păcatului! Înțelege ce cinste ai, ca să nu te asemeni cu dobitoacele cele lipsite de minte!”

Aproapele și mântuirea noastră

Herma, Păstorul, Pilda X, 114 (4), în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1979), vol. 1, pp. 315-316

„Arată-i fiecărui om mărețiile Domnului și vei avea har în această slujire. Așadar, cel ce va umbla în aceste porunci (ale Domnului – n.n.) va trăi și va fi fericit în viața sa. Cine nu se va îngriji de ele nu va trăi și va fi nefericit în viața sa. Spune tuturor celor ce pot face binele să nu înceteze de a-l face; le este de folos a săvârși fapte bune. Spun, însă, că orice om trebuie scos din nevoi, că cel care duce lipsă și îndură greutăți în viața cea de toate zilele este în mare chin și strâmtorare. Așadar, cel care scoate din nevoi sufletul unuia ca acesta dobândește mare bucurie; cel care este chinuit de necazuri de acest fel suferă aceleași chinuri ca și cel pus în lanțuri. Mulți, din pricina unor chinuri ca acestea, se omoară, pentru că nu le pot suferi. Așadar, cel care știe de chinul unui om ca acesta și nu-l ajută săvârșește mare păcat și ­este vinovat de sângele acestuia. Faceți, dar, fapte bune voi, care ați primit porunca aceasta de la Domnul.”

Lipsa privegherii duce la dezbinare

Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), Cap. I-III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 46-48

„Din pricina neașteptatelor nenorociri și necazuri, care au venit unele după altele peste noi, socotim, iubiților, că ne-am întors târziu spre lucrurile asupra cărora vă certați, anume despre răscoala necurată și nelegiuită, străină și nemaiauzită între aleșii lui Dumnezeu, pe care câteva persoane o­braznice și îndrăznețe au dus-o până la atâta nebunie, încât a ajuns să fie hulit mult numele vostru cel cinstit, vestit și iubit de toți oamenii.

Urcușul duhovnicesc către Dumnezeu

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 90-91

„Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mișcare, se avântă prin ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care prin împotrivire, să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime. Și nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea (pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună cu dorința după cele cerești spre cele dinainte, cum zice Apostolul (Filipeni 3,14), continuând zborul spre ceea ce e mai sus. Căci, dorind ca prin cele ajunse să nu piardă înălțimea văzută mai sus, e purtat neîncetat de pornirea spre cele de sus, reînnoind mereu prin cele dobândite tăria zborului. Fiindcă lucrarea prin virtute îți hrănește puterea prin osteneală, neslăbindu-și tăria prin lucrare, ci sporind-o.”

Apropierea de Tronul harului la vremea potrivită a Postului Mare

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Pocăința, calea spre mântuire

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omlii la Matei, Omilia LXVII, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 777-778

„Dacă vrei să cobori la izvor, nimeni nu te împiedică. Harul nu se termină, nu se cheltuiește, este un izvor care curge necontenit. Din plinătatea lui toți ne vindecăm și la suflet și la trup (Evrei 11, 31; Iacov 2, 25). Să ne apropiem, dar, și acum. Rahav era o desfrânată și s-a mântuit! Tâlharul era un ucigaș și a ajuns cetățean al raiului (Luca 23, 43)! Iuda a fost cu învățătorul și a pierit! Tâlharul a fost pe cruce și a ajuns ucenic! Acestea-s minunile lui Dumnezeu. Așa au ajuns vestiți magii! Așa a ajuns evanghelist vameșul! Așa a ajuns apostol hulitorul!”

Mintea și lucrările ei

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Epistola 233, I-II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, pp. 372-373

„(…) Bun lucru este mintea omului și că tocmai prin ea suntem chip al Creatorului. «Să mai spunem apoi» că și lucrarea minții este un lucru tot atât de bun, dar că, aflându-se în continuă mișcare, mintea adeseori plăsmuiește și imagini fantastice despre lucruri inexistente ca și cum ele ar exista, după cum adeseori mintea reușește să ajungă direct la adevăr. După concepția noastră, care credem în Dumnezeu, în mintea omului sunt prezente două puteri, una rea și demonică, în stare să ne atragă spre cădere, iar cealaltă dumnezeiască și bună, în stare să ne ridice spre asemănare cu Dumnezeu. Când mintea rămâne acasă la ea, atunci e în stare să sesizeze până și lucrurile cele mai mici, însușindu-și-le; în schimb, dacă se dă pe mâna seducătorilor, atunci își pierde puterea de judecată și se îndeletnicește cu închipuiri nebunești. În astfel de situație ea poate crede că lemnul nu-i lemn, ci e Dumnezeu, după cum poate spune că aurul nu-i ban, ci obiect de adorație divină. Dacă însă rațiunea se îndreaptă spre lucruri dumnezeiești și primește în sine din darurile Duhului, atunci ajunge să înțeleagă adevărurile dumnezeiești în măsura în care îi îngăduie acest lucru puterile firii.

Nesăbuința și efectele ei

Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea Profetului Isaia, 88, Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 2, pp. 105-106

„Căci ziua Domnului este peste orice nesăbuit și semeț (Isaia 2, 12). Poate că primele păcate au fost nesăbuința și semeția, dacă diavolul, răzvrătindu-se din belșugul bunurilor din jurul său, L-a părăsit pe Dumnezeu și le-a făcut și pe puterile potrivnice să-L părăsească împreună cu sine, spunând: Mai presus de stele voi pune tronul meu și voi ședea în muntele cel înalt peste munții cei înalți, dinspre nord. Mă voi sui deasupra norilor, voi fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). De aceea a început de aici și pedepsirea. Și dacă totuși cineva, pierzându-și mințile, a căzut în judecata diavolului, va fi condamnat împreună cu începătorul și făcătorul semeției. Căci Domnul le stă împotrivă celor semeți (I Petru 5, 5).

Slujirea diaconului

Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Întrebarea 241, în Filocalia (2009), vol. 11, pp. 248-249

„Fiindcă Sfinția Ta mi-ai poruncit să liturghisesc, arată-mi, te rog, ce trebuie să gândesc sau să cuget stând lângă altar cu preotul și împărțind Sfânta Pâine și dând Sfântul Potir spre băutură sau ducând Sfânta Împărtășanie la cineva? Și dacă trebuie să îmbrac un veșmânt rânduit anume pentru slujba Liturghiei sau să-mi acopăr trupul cu o haină până la călcâie?
Răspunsul lui Varsanufie: Frate, toate cele ce se fac simbolic au înțelesuri duhovnicești și tu le cugeți trupește. Cel ce slujește ca diacon trebuie să fie ca heruvimii întreg ochi, întreg minte, cugetând și privind la cele de sus, slăvindu-le cu frică și cutremur. Căci poartă trupul și sângele nemuritorului Împărat. El ia și chipul serafimilor prin cântarea doxologiei și prin legănarea sfintelor lor aripi deasupra Tainelor ascunse, arătând prin aripi ușurarea de cele pământești și materiale și strigând neîncetat cu mintea, în biserica omului lăuntric, cântarea de biruință închinată slavei de mare cuviință a Dumnezeului nostru: Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot. Pline sunt cerul și pământul de mărirea Lui. De rostirea înfricoșătoare a acestei vestiri fuge diavolul tremurând de la sufletul robit și sunt alungați demonii, lăsându-l liber de robia lor. Acesta vede acum că i-a răsărit lumina cea adevărată. Și, luând aminte, vede măreața frumusețe a Mielului nemuritor și dorește să se sature de trupul și de sângele Lui. Și atunci aude pe David strigând și grăind cu glas mare: Gustați și vedeți că e bun Domnul (Psalmi 33, 8). Și sufletul, apropiindu-se cu frică, se face părtaș al trupului și al sângelui Lui și gustul lor se face neșters în el, păzindu-l de toată patima. Acestea cugetă-le, fie că stai în fața Sfintelor, fie că le împarți și le dai de băut, fie că duci Sfânta Împărtășanie la cineva, fie că aduni Sfintele, fie că împlinești simplu toată slujirea la altar. Cât despre veșmânt, ago­ni­seș­te-ți hlamida duhovnicească, care face plăcere lui Dumnezeu. Iar haina până la călcâie înseamnă omorârea mădularelor. Căci spune-mi, frate, dacă omul poartă o porfiră întreagă de mătase și e desfrânat, îl curățește veșmântul de curvie sau de alte patimi? Deci ce vor face cei vrednici de Sfintele Taine, dar lipsiți de veșminte? O singură haină ne-a poruncit Domnul să purtăm: pe cea a virtuților. Fie ca Domnul să ne învrednicească de aceasta pe noi toți în veci. Amin.

Când ne supără fratele …

Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Întrebarea 97 (V. 192), în Filocalia (2009), vol. 11, pp. 118-119

Ce Îi cerem lui Dumnezeu în rugăciuni ?

Origen, Despre rugăciune, Introducere, XVI, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, p. 235

„(…) Cine cere de la Dumnezeu lucruri pământești și mici însemnează că nu ascultă de porunca Lui, care spune că de la El se cade să cerem numai lucruri cerești și mari, pentru că Lui nu-I place să dea lucruri trecătoare și de mică însemnătate. Iar dacă face cineva aluzie la bunurile trupești care li s-au dat sfinților în urma rugăciunilor lor și după înseși cuvintele Evangheliei, care învață că cele pământești și mici ni se vor adăuga nouă, atunci iată ce trebuie să răspundă: când cineva ne dăruiește un obiect, noi nu putem spune că acela ne-a dăruit umbra obiectului, căci nu și-a propus să dea două lucruri, un obiect și umbra lui, ci a dat numai obiectul, căci intenția care dă este să dea un obiect. Concluzia este că noi primim deodată cu dăruirea obiectului și umbra lui. Tot așa, dacă vom primi cu gând mai înalt ceea ce ne-a fost dăruit mai de preț de Dumnezeu, atunci vom zice că bunurile cele firești ale darurilor duhovnicești, mari și cerești, nu sunt decât cele trupești, care li s-au dat tuturor sfinților, spre folos (I Corinteni 12, 7) sau după măsura credinței, sau precum hotărăște Cel care dă, iar hotărârea Lui este înțeleaptă, chiar dacă noi nu suntem în stare să arătăm pentru fiecare caz pricina și rostul adevărat pentru care au fost dăruite.”

Să ne bucurăm de marele dar al iertării păcatelor

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în ­Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii ­dintre cărturari care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că ­putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată. Marcu 2, 1-12 Duminica a II-a din post (a Sfântului Grigorie Palama)

Mântuitorul Hristos și Legea cea veche

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXV, II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 322

„Domnul n-a călcat legea veche în totul, dar nici n-a păzit-o în totul; ci uneori o călca, alteori o împlinea; o călca, pentru a deschide drum filozofiei Sale; o împlinea, pentru a pune frâu gurii nerușinate a iudeilor, făcând pogorământ slăbiciunii lor.”

Dumnezeu și filosofii

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. V, 29.3-29.6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 327-328

„(…) Pitagora și ucenicii lui, împreună cu Platon, mai ales, aceștia, dintre toți filozofii, au citit pe Moise legiuitorul, cum se poate vedea din învățăturile lor. Acești filozofi, potrivit unui simț pătrunzător de divinație, au fost de acord – nu, însă, fără ajutorul lui Dumnezeu – cu cuvintele profetice; în unele din învățăturile lor au cercetat adevărul în părțile și în aspectele lui și l-au prețuit cu numiri nu lipsite de claritate, pentru că au primit, datorită cercetărilor lor, o oarecare familiaritate cu adevărul. De aceea filozofia elenă se aseamănă cu lumina feștilei opaițului pe care o aprind oamenii, Furând cu dibăcie lumina de la soare. Dar, după ce Cuvântul a fost propovăduit, toată acea sfântă lumină și-a dat lumina sa (Ioan 1, 9). Lumina aceea furată – lumina opaițului – este de folos în case noaptea; ziua, însă, luminează cu strălucire focul și întreaga noapte este luminată de Soarele atât de mare al luminii spirituale.”

Fecioria, virtutea închinată Mirelui

Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, Discursul VIII: Thecla, II-III, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, pp. 88-89

„Aripile fecioriei duc în mod firesc spre cer și nu spre pământ, duc spre eterul pur și în vecinătatea îngerilor. De aceea, la semnalul (învierii) de după strămutarea noastră de aici, cele ce și-au dus viața corect și au stăruit în feciorie pentru Hristos, acelea, primele, înaintea tuturor, vor primi răsplata victoriei și vor fi încununate de El cu florile nestricăciunii. Pentru că s-a zis: îndată ce sufletele fecioarelor părăsesc lumea, îngerii vin în întâmpinarea lor și le însoțesc cu cântări de laudă până la pajiștile despre care am vorbit, pajiștile în care mai înainte au dorit să intre, pe care și le-au imaginat atunci când, locuind încă în trupuri, au îmbrățișat acest mod de viață. Odată sosite aici, ele contemplă frumuseți minunate, pe care oame­nii cu greu le pot descrie. Fiindcă acolo se află Dreptatea însăși, Cumpătarea însăși, Dragostea însăși, Adevărul însuși, Prudența însăși și celelalte flori și răsaduri strălucite ale Înțelepciunii; aici, jos, noi vedem cu închipuirea, ca un vis, doar umbrele acestora, iar contururile lor ne apar neclare și întunecate. Nimeni n-a văzut cu ochii trupului măreția, forma și frumusețea dreptății însăși, a adevărului și a păcii; acolo, însă, sunt văzute cu adevărat așa cum sunt, în toată plenitudinea lor. Pentru că există un pom al înțelepciunii, unul al iubirii și altul al priceperii, la fel cum pe pământ există vița purtătoare de struguri și pomi purtători de fructe, de rodii și de mere.”

Care este postul omului care-I place Domnului ?

În Vechiul Testament, în afară de posturile regulate ale poporului israelitean sau ale unui anumit grup de oameni, avem și posturi individuale, personale am spune. De pildă: A postit profetul Moise patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe muntele Sinai când a fost să primească de la Dumnezeu cele zece porunci. „Pâine nu a mâncat și apă nu a băut”, cum se spune la cartea Ieșirii (34, 28). Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a postit și profetul Ilie, pe măsură ce înainta spre muntele Horeb (III Regi, 19, 8-12). Postului aspru s-a dedicat și prorocul Daniel. El însuși ne spune despre sine că: „Pâine bună n-am mâncat, carne și vin n-am pus în gura mea” (Daniel 10, 2-3). Cu post și pocăință au răspuns locuitorii Ninivei propovăduirii lui Iona: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari până la cei mai mici” (Iona 3, 5). Astfel au scăpat de nimicire.

Liberul arbitru

Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru, Despre Dumnezeu și despre materie, XVI, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, pp. 228-229

Darul deosebirii

Sfântul Ioan Casian, Cuvânt plin de folos, Către Egumenul Leontie, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 123-124

Biserica – mireasa lui Hristos

Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, Omilia II, în Pă­rinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, p. 208

„Precum corul privește țintă către dirijor, marinarii spre cârmaci, iar trupa spre comandantul ei, tot așa și cei ce formează totalitatea Bisericii privesc spre conducătorul Bisericii: Hristos.”

Postul și bucuria întâlnirii cu Hristos

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mânăstirești, Cartea a V-a, Cap. 23-26, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 177-179

„Din dorința de a cunoaște învățăturile bătrânilor, am pornit din părțile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiți cu atâta bucurie, încât nicio rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă, așa cum ne deprinsesem la mânăstirile din Palestina. Ori­unde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri și vineri. Întrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta ușurință peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns:

Vița este viața mlădițelor

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Zecea, Capitolul al Doilea, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 932-933

Avem nevoie de rugăciune

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Isaac, Cap. X, 2-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 483-484

Lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu …

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, Cuvântul I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 404-405

„Și cine ar putea grăi despre toate cele prin care se amestecă păcatul în multe feluri, sub multe fețe, în viața omenească? Iar pricina nu este alta decât că oamenii nu cer ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc. Dacă s-ar pune rugăciunea înaintea oricărei lucrări pe care o începem, n-ar afla păcatul intrare în suflet. Căci sădindu-se pomenirea lui Dumnezeu în inimă, sfaturile vrăjmașului ar rămâne nelucrătoare, pentru că dreptatea s-ar așeza la mijlocul celor ce se împotrivesc între ei. Rugăciunea oprește pe plugar de la păcat, înmulțind roadele din pământul puțin, ca să nu mai intre în sufletul lui, odată cu pofta, și păcatul. La fel îl oprește pe călător, pe cel ce se pregătește de oaste, sau de nuntă; la fel, pe fiecare din cei ce pornesc spre vreun lucru oarecare. Fiecare de va începe orice lucru, cu rugăciunea își va face cu bine drumul spre ceea ce năzuiește, fără să fie abătut spre păcat, neabătându-i nimic potrivnic sufletul spre vreo patimă. Dar dacă se va preda sârguinței sale, despărțindu-se în întregime de Dumnezeu, numaidecât cel ce se află în afară de Dumnezeu se va afla în ceea ce este potrivnic Lui. Și se desparte de Dumnezeu cel ce nu se unește pe sine cu Dumnezeu, prin rugăciune*. Deci aceasta trebuie să o învățăm întâi de la Cuvântul, că trebuie să ne rugăm totdeauna și să nu ne lenevim (Luca 18, l). Căci prin rugăciune ajunge cineva să fie unit cu Dumnezeu. Iar cel ce este cu Dumnezeu s-a despărțit de vrăjmașul.”

Relația cu Domnul Hristos prin milostenie

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLV, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 534

Împlinirea profețiilor

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XII, 54.4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 142