Archive for the 'Istorie' Category

26
iun.
20

Cum am pierdut Basarabia și nordul Bucovinei

La 1918, o generație aparte a reu­șit să făurească, printr-o uriașă jert­fă și voință, România Mare, acel vechi vis în care toți românii să fie cuprinși în granițele unui stat românesc. Un context istoric favorabil, lideri politici remarcabili și un popor unit pentru împlinirea idealului național au reprezentat coordonatele pe care s-a clădit noua Românie de după 1918. Dar, viața politică din România Mare a anilor ’30 a fost marcată de numeroase erori în politica externă, care au dus la sfâșierea României în 1940.

Citește în continuare ‘Cum am pierdut Basarabia și nordul Bucovinei’

24
ian.
20

Unirea Principatelor, un fragment din planul de mântuire a neamului românesc

Cine ar putea să aibă vreo îndoială că „Unul Dumnezeu, Tatăl Atot­țiitorul, Făcătorul cerului și al pământului”, nu este și Făuritorul Micii Uniri? În ciuda încrâncenărilor geostrategice multiseculare, a amenințărilor care ne striveau simțirile și cugetele, a răstignirilor interioare, românii, luminați de Cuvântul Domnului, visau la unitatea politică a neamului și au izbândit.

Citește în continuare ‘Unirea Principatelor, un fragment din planul de mântuire a neamului românesc’

11
mai
17

Chiril şi Metodie – părinţi ai unui alfabet folosit timp de cinci secole în Ţările Române

De multe ori nu conştientizăm că noi, românii, suntem printre puţinii ortodocşi care dialogăm cu Dumnezeu în limba pe care am învăţat-o încă din leagăn. Nu ne chinuim la slujbe să traducem mesajul Bisericii, în timp ce acasă vorbim altfel. Noi, românii, suntem privilegiaţii textului liturgic. Spaţiul grec şi cel filoslavon folosesc în cult limbile sacre, care diferă cu mult faţă de limba vorbită zi de zi.

Citește în continuare ‘Chiril şi Metodie – părinţi ai unui alfabet folosit timp de cinci secole în Ţările Române’

15
ian.
17

Eminescu, intre credinta si cunoastere

S-au incercat pana acum cateva raspunsuri in problema credintei marelui artist ganditor, fiecare emitator dand un caracter aproape apodictic punctului sau de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, altii un credincios fervent, fiecare intemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probanta a textelor invocate este insa minima prin desprinderea lor de contextul atat de vast si complex al intregii gandiri si opere eminesciene, care exprima o personalitate de o natura cu totul particulara.

Citește în continuare ‘Eminescu, intre credinta si cunoastere’

16
iun.
16

Sfârşitul cumplit al preotului din Focşani asasinat în biserică de un dezaxat religios, din „ordinul Domnului”

Sfârşitul cumplit al preotului din Focşani asasinat în biserică de un dezaxat religios, din „ordinul Domnului”

Preotul Tudor Marin, de la Biserica din Piaţa Unirii a municipiului Focşani, a fost înjunghiat mortal în iunie 2012, în locaşul de cult unde slujea. Criminalul a fost prins după 12 ore.

Citește în continuare ‘Sfârşitul cumplit al preotului din Focşani asasinat în biserică de un dezaxat religios, din „ordinul Domnului”’

24
oct.
15

„Codul bunei neveste”, din 1934

Cum erau sfătuite româncele să-şi ţină bărbaţii fericiţi în „Codul bunei neveste”, din 1934: „Să nu mergi în târlici! Nu-i înjura rudele, ale tale nu sunt mai bune“

Cum erau sfătuite româncele să-şi ţină bărbaţii fericiţi în „Codul bunei neveste”, din 1934: „Să nu mergi în târlici! Nu-i înjura rudele, ale tale nu sunt mai bune“

Codul bunei neveste, publicat în calendarul Lumea Ilustrată din 1934.

Citește în continuare ‘„Codul bunei neveste”, din 1934’

02
apr.
15

De ce catolicii au Paștele mai devreme decât creștinii ortodocși?

descent-into-hades-0002Paștele ortodox va fi sărbătorit, în anul 2015, în data de 12 aprilie potrivit calendarului creștin ortodox. Paștele catolic va fi sărbătorit  în data de 5 aprilie potrivit calendarului romano-catolic. Există multe întrebări de unde vin aceste diferențe, mai ales că sunt ani în care această sărbătoare are loc în aceeași zi. După câteva informații ,aflăm că unii sărbătoresc Paștele potrivit calendarului Iulian, alții celui gregorian. Aici intervine o întreagă poveste istorică ce merită spusă cu explicațiile de rigoare.

 

Citește în continuare ‘De ce catolicii au Paștele mai devreme decât creștinii ortodocși?’

13
oct.
14

Topul ciudăţeniilor şi lucrurilor ieşite din comun despre sex practicate din antichitate şi până azi

De-a lungul timpului, sexul a fost asociat cu tot felul de ciudăţenii, deşi la vremea respectivă sau în cultura respectivă reprezentau normalul. Între cele care pot fi enumerate dintr-o suflare sunt faptul că de exemplu în Guam, fecioarele nu pot merge la altar, astfel că există bărbaţi bine plătiţi să le rezolve problema,iar în India te costă mai puţin o prostituată decât un prezervativ.

Iată 69 de astfel de ciudăţenii şi curiozităţi sexuale practicate pe întreg mapamondul de-a lungul timpurilor

Prostituţie pe front şi în mănăstiri

1. In timpul Cruciadelor, starea de bine a trupelor era asigurata: in anul 1270, peste 10 000 prostituate insoteau soldatii.

2. In timpul domniei lui Carol cel Mare, calugaritele din manastiri practicau prostitutia pentru a-si mari veniturile.

3. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, in bordelurile soldatilor germani, prostituatele erau notate. Daca una dintre ele primea 3 calificative negative, era impuscata.

4. Dintotdeauna, culoarea rosie a fost asociata cu prostitutia. In 1254, o lege le obliga pe femeile care practicau aceasta meserie sa-si vopseasca trupurile in rosu pentru a se distinge de femeile „cinstite”. Din acelasi motiv, regele Angliei, Edward al III-lea, le obliga pe prostituate sa-si poarte hainele pe dos.

Bombe cu efect afrodiziac

5. Intr-o vreme, Pentagonul punea la cale dezvoltarea unei bombe cu efect afrodiziac. Aceasta ar fi trebuit sa dezvolte la dusman o atractie irezistibila intre soldati, neutralizandu-i in acest fel.

6. Chiar si astazi, in unele regiuni ale Braziliei, inca se prepara „cafeaua dragostei”. Traditia spune ca femeia sa-i pregateasca o cafea iubitului ei, pe care sa o filtreze printr-un chilot purtat. Aceasta bautura se pare c-ar avea efect afrodisiac.

7. In timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea, in ajunul casatoriei, viitorul mire facea o baie in balegar pentru a preveni penele sexuale.

8. In Antichitate, ficatul unui tanar ucis in stare de excitatie era cel mai cautat afrodisiac.

Cum erau pedepsiţi infidelii în Antichitate

9. In Grecia antica, amantul unei femei maritate era pedepsit in public: i se baga o ridiche in anus sau era epilat.

10. Pana in secolul al XVIII-lea, nasterea de gemeni era asociata cu adulterul. Se credea atunci ca barbatul nu poate sa fecundeze decat un ovul, iar 2 bebelusi inseamna 2 fecundari, deci un al doilea tata. Mamicile de gemeni erau condamnate sa sufere dispretul societatii.

11. In Italia, pana in anii 1960, traditia spunea ca barbatul sa-i ofere o pusca sau un pistol viitoarei lui sotii, cu care ea sa-l poata ucide daca era infidel.

12. In Anglia secolului al X-lea, regele Edmond adopta masuri aspre contra infidelilor, avand in vedere cresterea alarmanta a cazurilor de adulter. Femeile infidele erau pedepsite prin taierea nasului si urechilor, iar amantii lor erau alungati din regat.

Precursorii tatuajelor

13. In Evul Mediu, femeile isi machiau in intregime organele genitale pentru a-si excita partenerii.

14. La unele femei, vaginul poate avea dimensiuni iesite din comun: uneori vaginul este atat de mare incat prin el poate patrunde capul unui barbat, alteori e atat de mic incat actul sexual devine imposibil.

15. Un studiu a aratat ca obiectul cel mai dificil de scos dintr-un vagin este o minge de biliard.

16. In SUA, din ce in ce mai multe femei se opereaza pentru a-si micsora vaginul, ceea ce le confera senzatii mai intense in timpul actului sexual.

17. In Malaezia, un barbat de 34 ani, sub influenta drogurilor, si-a taiat penisul, l-a fript si l-a mancat.

18. In SUA, felatia este legala doar in 6 state.

19. Femeile din Babilon nu erau foarte incurajate sa practice felatia. Ele riscau sa li se scoata ochii daca se intampla sa raneasca sexul unui barbat.

20. Sexul oral cambodgian este o felatie care se realizeaza cu ceai cald in gura.

Posteriorul bombat, cheia succesului în Somalia

21. In cultura japoneza, schiopatatul usor este un gest de mare senzualitate. Pentru a seduce, fetele invata sa schiopateze fin.

22. Potrivit unui explorator britanic din secolul al XIX-lea, in Somalia barbatii aliniaza femeile unele langa altele si o aleg de sotie pe aceea care are posteriorul cel mai bombat.

23. In Japonia, studentele isi rotunjesc veniturile in fiecare luna vanzandu-si chilotii murdari in sex-shop-uri. Acestia sunt foarte populari, uneori gasindu-se de vanzare si la tonomate.

24. In Tailanda, un studiu al armatei a demonstrat ca 16% dintre soldati au avut cel putin un raport homosexual.

25. La mayasi, barbatii nu puteau sa intretina raporturi sexuale cu femeile inainte de casatorie, de aceea ei foloseau sclavi homosexuali pentru a-si satisface nevoile fiziologice.

26. In secolul al XIX-lea, travestitii fabricau sani falsi din carne moale de porc, pe care o decupau apoi sub forma unui san.

Concursuri de „bărbăţie”

27. In Japonia, acum multa vreme, erau organizate concursuri de erectie. Barbatii trebuiau sa-si mentina erectia cat mai mult prin mangaieri, fara sa ejaculeze. Concursurile aveau drept scop intarirea spiritului de luptator al participantilor.

28. In 1887, masturbarea era considerata un pacat. In acele vremuri, un barbat a inventat un aparat echipat cu o sonerie ce ii prevenea pe parinti cand copilul lor avea o erectie.

29. In secolul al XIX-lea, era interzis importul de bideuri franceze in Marea Britanie, deoarece „obiectul diavolului” ii incita pe englezi sa se masturbeze.

30. Un sexolog german, Kraft-Ebing, se opunea deschis masturbarii, deoarece din punctul sau de vedere aceasta practica putea duce la bisexualitate.

31. Numerosi medici din secolul al XVI-lea credeau ca practicarea regulata a masturbarii ducea la cresterea in dimensiuni a penisului.

32. La Milano, in 1995, pentru a reclama dreptul la sex in inchisoare, trei detinuti s-au refugiat pe acoperisul penitenciarului si s-au masturbat pe rand timp de 3 zile si 4 nopti in fata fortelor de ordine.

33. Un studiu australian realizat in 2003 a demonstrat ca barbatii care ejaculeaza de peste 5 ori pe saptamana in tinerete au de 3 ori mai putine riscuri sa se imbolnaveasca de cancer la varsta adulta.

Sexul în grup din biserici

34. In secolul al XVI-lea, bisericile erau locuri de intalnire pentru cuplurile adultere. Aici se practica sexul in grup, iar in cazurile extreme, chiar violuri colective uneori urmate de crime.

35. Imparateasa chineza Wu Hu avea un apetit sexual atat de mare incat ii obliga pe demnitarii care o vizitau sa ii faca un cunnilingus in semn de supunere.

36. In secolul al XVII-lea, orgiile in randul nobilillor erau ceva obsinuit. Mai multe cupluri se intalneau intr-o caleasca si se abandonau placerilor trupesti. Se spunea ca miscarile calestii in mers facea sexul mai placut.

Perversiuni în toată istoria

37. Zoofilie: in 1948, un raport asupra sexualitatii americanilor a aratat ca 65% dintre barbatii care locuiesc la tara intretin raporturi sexuale cu animale.

38. Incest: in Grecia, mai exact in satul Douneika, o veche traditie spunea ca tinerele femei sa fie deflorate de propriul tata sau de un unchi inaintea casatoriei, ca noaptea nuntii sa nu fie dureroasa. Viitorii miri erau sodomizati pentru a invata sa fie blanzi cu sotiile lor.

39. Necrofilie: egiptenii se temeau ca cei care se ocupau cu imbalsamarea cadavrelor sa nu le violeze femeile, de aceea ei pastrau corpurile defunctelor la domiciliu pana cand descompunerea devenea vizibila.

40. Scatologie: sultanul marocan Moulay Ismail, in semn de favoritism, trimitea excrementele sale femeilor din harem.

41. Ondinism: un psiholog din secolul al XIX-lea povestea intr-unul din studiile sale cazul unui pacient fetisist care fura chilotii murdari ai femeilor si ii intindea pe perna inainte de a se culca, deoarece adora mirosul de urina.

42. In Antichitate, medicii recomandau flagelarea si baile reci ca remediu pentru impotenta.

43. In domeniul sadismului, exista o categorie de persoane, numite „epinglofile”, care nu ajung la orgasm decat dupa ce au infipt ace in pieptul partenerului lor. Exista chiar prostituate specializate in acest tip de serviciu, care cer foarte multi bani pentru serviciile lor.

Violul „conjugal”

44. In unele state din SUA, cum este Nevada, sodomia era un delict care se pedepsea cu condamnarea la moarte in anii ’50-’60.

45. In 2007, un studiu national francez a scos la iveala ca 37% dintre femeile acestei tari si 45% dintre barbatii heterosexuali au practicat, cel putin o data in viata, sexul anal.

46. Tot in Franta, un barbat a fost condamnat pentru viol conjugal deoarece si-a introdus un deget in anusul sotiei in timp ce aceasta dormea.

Fantezii sexuale ciudate ale aristocraţilor

47. Ludovic al XIV-lea adora sa faca dragoste cu femei aflate in perioada menstruatiei si afirma ca nu exista un afrodisiac mai bun.

48. In Evul Mediu, medicii tratau ciuma si furunculele cu sange menstrual.

49. Cantitatea medie de sperma emisa prin ejaculare este de 2-6 ml. In cazurile extreme, cele de hiperspermie, cantitatea ejaculata poate ajunge pana la 10 ml.

50. Viteza medie de ejaculare a spermei este de 45 km/h.

51. In timpul orgasmului, unele femei, numite „femei-fantana”, pot sa expulzeze pana la 50 ml dintr-un lichid inodor si fara gust, a carui provenienta nu se cunoaste inca.

Pornografie si voyeurism – fapte surprinzatoare

52. Pentru a trezi apetitul amantelor sale, regele Francois I le ducea pe acestea in padurea Saint-Germain pentru a asista la imperecherea cerbilor cu caprioarele.

53. In Evul Mediu, femeile nu erau spanzurate, pentru a evita ca barbatii sa se uite sub fustele lor.

54. La 76 ani, si cu 350 filme la activ, Shigeo Tokuda este unul dintre actorii porno cei mai cunoscuti in Japonia.

55. In SUA anilor ’80, existau mai multe sex-shop-uri decat restaurante McDonald’s.

56. Pentru ca mumiile sa nu se plictiseasca, egiptenii le puneau in morminte papirusuri pornografice.

57. Un tanar chinez i-a scris peste 700 scrisori iubitei lui, in care o cerea in casatorie. Ea s-a casatorit pana la urma cu postasul!

Pudibonderii: Fără copane pentru femeile din burghezia înaltă

58. In epoca victoriana, nu se cuvenea ca femeile din inalta burghezie sa manance copanele de pui. Aceasta bucata era considerata un simbol sexual.

59. In secolul al XVI-lea, pentru ca femeile insarcinate sa nu vada chipul medicului care le ajuta sa nasca, el trebuia sa intre in camera in patru labe.

60. In SUA, pana la inceputul anilor ’40, cenzura cinematografica impunea ca in filme sa apara camera cu doua paturi separate, chiar si pentru cuplurile casatorite. Din aceleasi motive de pudoare, daca o scena de sarut se efectua pe un pat, barbatul trebuia sa aiba un picior pe podea.

Sărutul ca fiolă

61. Atunci cand romanii isi sarutau nevestele, ei nu o faceau din tandrete, ci pentru a verifica daca acestea bausera cumva vin, bautura interzisa femeilor.

62. Un sarut activeaza 12 muschi ai buzelor si 19 ai limbii.

63. In fiecare secunda, peste 866.000 de persoane se saruta in lume.

64. Dimensiunea prezervativelor nu este la fel pe toate continentele: in Asia, ea este in medie de 14 cm, in Europa de 17 cm, iar in America de 19 cm.

65. Pana in anii ’90, cand s-a inventat pilula, metoda contraceptiva cea mai utilizata in SUA era dusul vaginal cu Coca-Cola.

66. Romanii credeau ca apa rece ucide sperma, de aceea dupa fiecare raport sexual, sclava ii facea dus vaginal stapanei ei.

67. In Antichitate, siriencele isi introduceau un burete imbibat in otet in vagin pentru a nu ramane gravide.

68. In secolul al XIX-lea, prezervativele erau garantate 5 ani. Dupa fiecare utilizare, ele erau spalate, date cu talc si rulate pana la utilizarea urmatoare.

69. In China exista o meserie speciala: controlorul de ciclu. In scopul de a lupta contra numarului prea mare de sarcini, comitetele de control a nasterilor angajeaza „trimisi speciali” al caror rol este sa controleze menstruatiile femeilor din sectorul lor de activitate. Daca vreo femeie ramane insarcinata, ea este imediat condusa la spital pentru a face avort.

13
oct.
14

Tabuurile sexuale din Evul Mediu şi reglementările Bisericii

Fãrã Biserica Creştinã medievalã Sigmund Freud ar fi ratat o mare cantitate de material de lucru. Multe dintre ideile despre sexualitate sunt de raportat la aceastã epocã, la restricţiile şi opţiunile fie confuze, fie exacerbate ale Bisericii…Nu exista niciun aspect al vieţii sexuale care sã nu fie abordat de instituţia religioasã, care putea sã impunã condamnarea la moarte pentru adulter, dar la fel de bine sã coordoneze prostituţia consideratã un rãu necesar.

In ciuda opoziţiei generale faţã de partea fizicã a relaţiilor, Biserica se pare cã era foarte interesatã de subiect. Câteodatã întâlnim descrieri ale actului sexual atât de detaliate încât lasã impresia cã au fost scrise nu fãrã urmã de entuziasm. Se impune întrebarea dacã teologii timpurii, angajându-se în polemici interminabile despre sex, nu erau cumva încercaţi de frustrãrile provocate de un trup pe care îl negau cu încãpãţânare. Biserica interzicea exprimarea deschisã a dorintei sexuale, dar conceptul medieval de iubire curteneascã sugereazã cã admiraţia şi adoraţia puteau fiinţã cumva între dorinţa eroticã şi ataşamentul spiritual. Unii scriitori o defineau drept o adoraţie contradictorie, reunind imoralitatea cu moralitatea, pasiunea cu disciplina, umilinţa cu extazul, umanul cu transcendentul. Iubirea curteneascã are ca motiv recurent cavalerul care se îndrãgosteşte de o domniţã mãritatã, idealul femeii intangibile. Acesta o admirã de la depãrtare şi este capabil de orice sacrificiu în numele iubirii pure. Trubadurii foloseau din plin tema iubirii în cântecele lor, care era un fel de sublimare a sexualitãţii.

Pentru oricine lua în serios morala creştinã, sexul strict ca plãcere iese din discuţie. Celibatul este modelul ideal de comportament, iar sexul reprezintã doar o parte a cãsãtoriei. Sexul înainte de sau în afara cãsãtoriei era un joc periculos care nu rareori rezulta în pronuntarea sentinţei capitale. Dar nu doar Biserica era cea care dezaproba copulaţia şi adulterul, ci şi nobilii, care trebuiau sã se asigure cã urmaşii le împart sângele. Un exemplu de iubire curteneascã degeneratã este acela al regelui Filip al IV-lea cel Frumos, care aflând cã cele trei fiice ale sale aveau relaţii cu unii dintre cavalerii sãi, a ordonat ca ei sã fie evisceraţi în public şi ele trimise la mãnãstire. Ceva mai libertinã era viaţa în mediul rural, unde relaţiile fizice ţineau de rutinã. Adesea preoţii îi forţau pe ”pãcãtoşi” sã se cãsãtoreascã şi totul era dat uitãrii.

Reglementarile sexuale ale Bisericii

Biserica avea grijã sã impunã reguli şi în viaţa sexualã. Orice altceva în afara poziţiei misionarului era considerat nenatural şi deci un pãcat. Preoţii nu favorizau alte poziţii pentru cã în opinia lor subminau rolul dominant al bãrbatului în societate. Iar sexul oral sau anal ieşeau din discuţie pe motiv cã nu avea de-a face cu procreaţia, ci cu plãcerea, negatã de puriştii care vedeau în act doar aspectul practic. Pedepsele pentru poziţiile ”deviate” puteau fi foarte severe: trei ani de penintenţã pentru femeia deasupra, sex oral sau sex a tergo. Aceasta era poziţia oficialã a Bisericii, dar unii teologi mai progresişti încep sã se îndoiascã de reglementãri. Albertus Magnus permite de pildã folosirea a cinci poziţii, dar tot insistã pe naturaleţea poziţiei misionarului.

Opinia Bisericii despre homosexualitate este exprimatã foarte clar de catre teologul Petru Damian în Cartea Gomorei. Sodomia era vãzutã ca un act împotriva naturii, la fel ca masturbarea sau sexul anal. Tome de Aquino a extins definiţia sodomiei la toate actele care nu implicau penetrarea vaginalã. Totuşi, Biserica nu începe persecuţia împotriva ”pãcãtoşilor” mai devreme de secolele 12-13. Sodomia se pedepsea cu moartea, adicã ardere pe rug, spânzurare sau suspendare în cuşca de fier în cazul preoţilor. Avem totuşi dovezi în legãturã cu homosexualitatea unor personaje celebre, cum ar fi Richard Inimã-de-Leu, care şi-ar fi cunoscut soţia, pe Berenegaria, în timpul unei relaţii cu fratele sãu, viitorul rege Sancho al VII-lea al Navarrei. În epocã mai circulau zvonuri şi în legãturã cu relaţia dintre el şi Filip al II-lea al Franţei.

Unul dintre accesoriile cele mai populare în Evul Mediu era aşa-numitul ”codpiece” (engleza medie ”cod”=scrot), o bucatã de material ataşat pentru a supradimensiona organele genitale. Materialul era umplut cu bumbac sau rumeguş şi lipit de panataloni. Alt simbol al virilitãţii consta în moda pantofilor numiţi ”poulaine”, acei pantofi lungi, cu vârful îndreptat în sus tocmai pentru a induce ideea penisului erect. Peter Bruegel, pictorul, reprezintã adesea aceste douã motive ale masculinitãţii, un tablou celebru fiind acela al lui Henric al VIII-lea. Biserica numea aceste obiceiuri ”moda satanei”. În ceea ce le priveşte pe femei, se pare cã Evul Mediu nu era strãin nici de dildo…ba mai mult, instrumentul este pomenit în mai multe cãrţi de penitenţã, care impun pedepse de cinci ani în zilele de sãrbãtoare.  Cuvântul însã nu este folosit mai devreme de perioada renascentistã, conform Oxford English Dictionary, dar o explicaţie invocatã îi atribuie originea în ”dilldough”, o bucatã alungitã de pâine condimentatã cu mãrar. Unii scriitori fac aluzii la popularitatea instrumentelor importate din Italia.

Ideea cã celibatul este singura cale de glorificare a divinitãţii este întruchipatã de fecioara Maria. Virginitatea era un ideal înalt, dar în practicã rareori împlinit, şi de ţãrani, şi de nobili. Dar era posibilã redobândirea fecioriei, dacã femeia îşi mãrturisea pãcatele şi îşi petrecea restul vieţii în mãnãstire. Femeile care alegeau aceastã cale erau absolvite de aşa-zisul rol în pãcatul originar şi se integrau în cultul fecioarei. Ca fapt divers, centura de castitate, atribuitã în general evului mediu, este o invenţie a secolului al XIX-lea.

Dincolo de apologia castitãţii, prostituţia prospera, indiferent dacã era sau nu aprobatã de Bisericã. În oraşele mari prostituatele îşi practicau meseria în anonimat şi o considerau onestã şi esenţialã. Pentru o vreme Biserica a fost şi ea de acord cu prostituţia, ca metodã de prevenire a adulterului şi homosexualitãţii, deci era un rãu necesar. Chiar Toma din Aquino, un teolog foarte dogmatic, recunoştea cã dacã aceasta ar fi abolitã, voluptãţi neînfrânate ar pune stãpânire pe societate. Cele mai respectabile prostituate lucrau în bordel (”stew”). Majoritatea satelor dispunea de unul. În unele dintre ele femeile trebuiau sã poarte o marcã de identificare, adicã un articol de îmbrãcãminte cum ar fi un vãl cu o dungã galbenã. Cele care practicau în afara bordelului se expuneau atitudinilor mai aspre ale societãţii. Riscau încarcerarea, torturile sau mutilarea.

În cursul evului mediu, Biserica a fost mai preocupatã de plãcerile şi pãcatele rezultate din actele sexuale nenaturale decât de problema contracepţiei. Teologii dezaprobau contracepţia şi totuşi nu se preocupau foarte multe de denunţarea sa comparativ cu alte practici pe care le considerau mult mai grave. Contracepţia on priveau ca pe o problemã moralã minorã, nu ca pe un pãcat mortal. În afarã de coitus interruptus, existã anumite referinţe la prezervative. Acestea constau atunci în bãşici şi intestine întretesute şi refolosite de multe ori. Oricum problema era mai degrabã prevenirea sifilisului decât contracepţia. Versiuni mai târzii ale prezervativului întrebuinţau pânza de in, iar prima uzanţã contraceptivã a prezervativului dateazã de la jumãtatea secolului al 17-lea. Femeile se foloseau uneori de nişte tampoane cu varii ingrediente menite sã acţioneze ca spermicid. Una dintre reţete consta într-un amestec de curmale, scoarţã de acacia şi miere, în care se înmuia tamponul.

Dacã se întâmpla ca bãrbatul sã fie impotent, Biserica îl aducea în faţa unor investigatori privaţi, care erau de fapt femei bãtrâne care analizau starea generalã de sãnãtate a bãrbatului şi îndeosebi organele genitale. Dacã se constata o deformare a penisului sau vreun alt motiv al imposibitãţii consumãrii cãsãtoriei, se permitea separarea cuplului. Mulţi medici europeni sunt tributari învãţãturii islamice, prima care prescrie medicaţie pentru tratarea disfuncţiilor erectile, combinând tratamentul cu medicamente de cele mai multe ori cu administrare oralã şi dietele

17
aug.
14

Ce au căutat naziștii în Tibet?

În primăvara anului 1938, cinci savanți germani membrii ai SS au participat la o expediție de cercetare în Tibet. Aproape uitat astăzi, acest eveniment a fost extrem de controversat în epocă și a continuat să îi fascineze decenii la rând pe amatorii de conspirații. Cele mai multe controverse și discuții nu au fost generate de rezultatele științifice, ci de contextul expediției – ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial – și de scopul acesteia, la întrebarea „ce au căutat naziștii în Tibet?” fiind oferite de-a lungul timpului numeroase răspunsuri, care de care mai fanteziste. 

Expediția a fost condusă de un personaj cu adevărat excepțional: Ernst Schäfer. Aventurier, vânător, cercetător, scriitor și membru SS, el a fost un fel de „Indiana Jones” nazist în carne și oase. Născut în orașul Köln, Schäfer a fost pasionat de mic de faună, crescând pasări, insecte, șerpi, pești, veverițe și multe altele animale mici. Camera lui arăta ca o mică menajerie, plină cu colivii, acvarii, terarii, folosite pentru a observa comportamentul animalelor. După ce a obținut diploma de liceu, în 1929, s-a înscris la Universitatea din Göttingen, unde a studiat zoologia, botanica și geografia, visând să calce pe urmele eroului său, geograful și exploratorul suedez Sven Hedin.

Ernst Schäfer a ajuns pentru prima dată în Tibet în 1931, după ce s-a alăturat unei expediții organizate de americanul Brooke Dolan. Născut într-o familie bogată din Philadelphia, Dolan era deja celebru în presa americană la numai 21 de ani, datorită expedițiilor sale de vânătoare în Asia. În expediția din 1931, Dolan și Schäfer au urcat pe fluviul Yangtze, în căutarea unui trofeu de vânătoare extrem de rar: ursul panda.

Schäfer, al doilea bărbat alb care a reuşit să împuşte un urs panda

Expediția s-a transformat într-o adevărată întrecere între cei doi, care s-au separat de restul grupului și au plecat pe cont propriu prin pădurile de bambus. Competiția a fost câștigată de german, care a devenit, în mai 1932, al doilea bărbat alb care a reușit să împuște un urs panda. Expediția a continuat până în estul Tibetului. Dolan și Schäfer (foto stânga) nu s-au aventurat mai departe din cauza conflictului dintre tibetani și naționaliștii chinezi.

Anul următor, Schäfer s-a alăturat SS-ului, iar în 1935 a participat la o a doua expediție în Tibet, condusă tot de Brooke Dolan. De data aceasta, ei au pătruns mai adânc în interiorul țării, însă amenințarea permanentă din partea nomazilor Ngolok, care controlau zona, a condus la destrămarea expediției. Dolan a părăsit grupul și a mers mai departe singur, deghizat în negustor tibetan, iar Schäfer s-a întors în China, plutind în aval pe Yangtze, până la Shanghai.

Întors în Germania, Ernst Schäfer a publicat o carte, denumită Tibetul necunoscut, în care pleda pentru organizarea unei expediții științifice în tărâmul îndepărtat. Numeroasele articole de presă l-au transformat pe tânăr într-o celebritate și l-au adus în atenția lui Heinrich Himmler. În vara anului 1936, în timp ce Germania se pregătea pentru organizarea Jocurilor Olimpce de vară, Schäfer s-a întâlnit cu Himmler la Berlin și a obținut permisiunea de a organiza o expediție oficială în Tibet, sponsorizată de „Ahnenerbe” și compusă din savanți SS.

Ce au căutat naziștii în Tibet?

Discuția dintre cei doi nu a fost consemnată. Toate informațiile despre această întâlnire provin de la Ernst Schäfer, care le-a povestit anchetatorilor americani, după ce a fost capturat în 1945. Potrivit lui Schäfer, Himmler i-a mărturisit atunci câteva dintre convingerile sale originale: că Universul a fost format în urma unei bătălii cosmice între foc și gheață, că Pământul a fost populat odinioară de specii de uriași şi că iar rasa ariană a coborât direct din cer3. Schäfer le-a spus anchetatorilor săi că el nu împărtășea aceste idei, pe care le considera rizibile, deși putem să fim convinși că nu a râs în fața lui Himmler.

Misterioasa călătorie în Tibet a cinci oameni de știință germani, membrii ai SS-ului, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a fascinat pe contemporani. De-a lungul timpului au fost avansate numeroase explicații pentru această expediție, care de care mai fanteziste: s-a spus că ea ar fi avut ca scop descoperirea unei legături între Atlantida și prima civilizație a Asiei Centrale; că Schäfer ar fi crezut că Tibetul era leagănul omenirii, unde o castă de preoți crease un imperiu de cunoaștere mistică, numit Shambabla, al cărui simbol era svastica, roata budistă a vieții; sau că naziştii ar fi căutat o substanță secretă, care prelungea viața și putea fi folosită pentru atingerea unei stări superioare de conștiință4.

Din păcate pentru amatorii de conspirații, aceste ipoteze sunt false. Himmler, care se considera un mecena al științei germane, a înființat societatea „Ahnenerbe” pentru a studia originea rasei ariene, din care se trăgeau germanii puri. Arheologii germani au primit misiunea de a dezgropa preistoria ariană, fiind organizate numeroase expediții în acest scop, iar cea din Tibet a fost cea mai ambițioasă dintre acestea. Himmler a încercat în mod constant să influențeze activitatea oamenilor de știință, astfel încât aceștia să-și îndrepte atenția asupra subiectelor pseudo-științifice care îl interesau pe el. Cu toate acestea, se pare că Schäfer nu a fost interesat de această pseudo-știință, refuzând ferm să îi permită lui Edmund Kiss (un discipol al teoriei „Welteislehre”, enunțată de Hans Hörbiger) să se alăture expediției. Hörbiger susținea că Atlantida a fost distrusa de un mare potop cauzat de impactul dintre un corp ceresc de gheață și Pământ. Himmler a adoptat această teorie și credea că aceia care au scăpat din Atlantida au emigrat în Asia Centrală, unde au înființat o mare civilizație.

O expediţie care s-a născut greu

În decembrie 1937, Schäfer a realizat planul final al expediției, care avea ca destinație Tibetul de Est, cu acces din China. Schäfer a fost nevoit să facă însă anumite compromisuri în privința membrilor expediției și să accepte prezența antropologului Bruno Beger, adept al teoriei conform căreia indo-europenii şi-ar avea originea în Asia Centrală, o idee care a fost îndelung dezbătută în cercurile academice. Cu toate acestea, divergențele dintre Schäfer și Himmler s-au adâncit şi, în final, conducătorul SS-ului a cerut ca societatea „Ahnenerbe” să își retragă sprijinul și finanțarea pentru expediție.

Schäfer a reușit să strângă singur banii necesari, însă avea nevoie în continuare de sprijinul politic al lui Himmler. Acesta și-a dat acordul pentru expediție, cu condiția ca toți membrii să facă parte din SS. În afară de Schäfer și Beger, la expediție au mai luat parte Ernst Krause, entomolog, fotograf și operator video, Karl Wienert, geofizician, și Edmund Geer, expert în logistică, responsabil de transport și aprovizionare.

Situația politică din Asia de Est l-a obligat pe Schäfer să-și schimbe planurile iniţiale. După ce a aflat că nu exista nicio posibilitate de a ajunge în Tibet prin China, el nu a avut de ales, fiind nevoit să traverseze India, unde trebuia să negocieze cu autoritățile britanice. Prin urmare, Schäfer a plecat la Londra, în martie 1938, unde a obținut o importantă scrisoare de recomandare adresată lui Sir Aubrey Metcalfe, ministrul de externe britanic din India.

Tibetanii, fascinați de gadget-urile epocii

Cei cinci exploratori germani au plecat spre Calcutta în aprilie 1938 și au reușit să pătrundă în Tibet abia în luna decembrie, după ce permisiunea de intrare le fusese refuzată inițial, de două ori, fiind nevoiți să petreacă șase luni în micul regat Sikkim, din nordul Indiei. Spre uimirea tuturor, la granița tibetană n-au găsit nici bariere, nici paznici sau soldați. Doar un morman de pietre marca granița dintre cele două țări.
Ajuns în Lhasa, Schäfer a reușit să extindă permisul de ședere de mai multe ori, astfel că au putut să rămână în capitala tibetană timp de două luni. La scurt timp după sosirea lor au început vizitele oficiale, membrii expediției reușind să dezvolte în unele cazuri chiar relații de prietenie cu liderii locali, printre care și primul ministru Yapzhi Langdün, nepotul celui de-al 13-lea Dalai Lama. Antropologul Bruno Beger a avut o influență extrem de pozitivă asupra relațiilor membrilor expediției cu tibetanii. Având o oarecare pregătire medială, el a reușit să trateze cu succes bolile unor membrii ai aristocrației.

Un mare avantaj pentru expediție a fost reprezentat de faptul că fotografia nu era o noutate pentru tibetani. Dimpotrivă, se pare că fotografia a fost introdusă în Tibet încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar la momentul vizitei exploratorilor germani în Lhasa existau deja destul de mulți fotografi amatori entuziaști și chiar unii profesioniști. În afara unui singur incident, când un localnic a aruncat o piatră spre aparatul de fotografiat, Beger a raportat că nu au întâmpinat dificultăți în timp ce făceau fotografii.

Darurile oferite localnicilor de germani indică un mare interes în rândul tibetanilor pentru realizările tehnice ale Occidentului. Deoarece nu aveau suficiente articole tehnice pentru le oferi sub formă de cadouri, Schäfer a fost nevoit să dăruiască o parte din echipamentul expediției. Binoclurile Zeiss par să fi fost deosebit de populare printre miniștrii tibetani. De asemenea, Schäfer a oferit un radio Phillips, o cameră foto, un fonograf, un gramofon și a mai comandat alte cadouri din Calcutta și chiar din Germania.
Cel mai important eveniment din Lhasa și motivul principal pentru cererile repetate ale lui Schäfer de prelungire a permisiunii lor de ședere era „Monlam” (Festivalul de Anul Nou), care dura mai mult de trei săptămâni. Exploratorii au reușit să asiste la sărbătoare, iar Schäfer a oferit o descriere vie și extinsă a festivităților, în jurnalele sale, dar şi în cartea sa, Das Fest der weissen Schleier, dedicată acestui subiect. Mai mult, exploratorii au fost invitați să participe la „Gyalpo Losar”, a doua zi a Anului Nou tibetan, care este considerată o zi mai importantă decât ziua de Anul Nou în sine.

Pentru a obține, din partea guvernului tibetan, permisiunea de a vizita valea Yarlung, considerată „leagănul civilizației tibetane”, unde să găsesc numeroase mănăstiri și temple, Schäfer a mințit în legătură cu simbolul svasticii, susținând că acesta ar fi fost adus în Germania din vale, în urmă cu 5.000 de ani.

La un pas de moarte, în drum spre casă 

Expediția s-a încheiat mai repede decât și-ar fi dorit exploratorii, după ce Schäfer a primit o scrisoare de la tatăl său, care îl anunța că războiul este iminent. Germanii au părăsit precipitat Tibetul și s-au îndreptat spre Calcutta, unde Schäfer a fost primit într-o audiență privată de lordul Linlithgow, viceregele Indiei, căruia i-a prezentat un raport detaliat despre expediția sa.

De la Calcuta, exploratorii s-au îmbarcat într-un avion British Airways, cu destinația Bagdad, însă au fost nevoiți să aterizeze de urgență la Karachi, din cauza unor probleme tehnice. La Bagdad au avut norocul să schimbe avionul și să zboare spre Atena cu o aeronavă Lufthansa. După aterizare au aflat că avionul British Airways, care a avut probleme tehnice la Karachi, s-a prăbușit în mare la Alexandria. O surpriză îi aștepta în Atena, un avion nou special, pus la dispoziție de guvernul german, pentru întoarcerea lor acasă în siguranță.

Indiferent de controversele stârnite și de problemele înfruntate, expediția condusă de Ernst Schäfer a fost un succes în ceea ce privește materialele științifice colectate. În urma expediției au fost strânse zeci de mii de fotografii și de pagini cu însemnări atente despre oamenii din Tibet, dar și despre floră și faună. Arhivele federale germane din Koblenz adăpostesc o colecție impresionantă de 17.000 de negative, din cele peste 20.000 realizate de membrii expediției5. Aceste imagini, care arată portretul Tibetului în perioada interbelică, sunt unice, având în vedere că membrii acestei expediții s-au interesat în mod amănunțit de fiecare aspect al vieții în Tibet, mergând de la guvernare și religie, până la cele mai intime aspecte ale vieții cotidiene.

Arestat după înfrângerea Germaniei, Schäfer a fost judecat la Nuremberg, însă a fost achitat, tribunalul considerând că nu a fost vinovat de crime de război. În decembrie 1949 el s-a mutat în Venezuela, împreună cu soția și cu fiicele sale, unde i s-a oferi un post de cercetător. Schäfer s-a întors în Europa în 1954. El a acceptat invitația regelui belgian Leopold al III-lea de a realiza un documentar despre Congo, proiect la care a lucrat câțiva ani. Împreună cu familia sa, Schäfer s-a întors în Germania, unde a obținut un post de curator la „Niedersächsisches Landesmuseum” din Hanovra. Exploratorul a murit în iulie 1992.


Vânătorii de legende
Sezonul al doilea

Noul sezon din „Vânătorii de legende” dezvăluie poveștile adevărate ale unor aventurieri veritabili care sunt convinși că unele din miturile și legendele cele mai durabile din istorie sunt reale. Fiecare episod va descrie povestea unei descoperiri fascinante, cum ar fi cea despre locul în care a fost îngropat regele Arthur, despre peștera de lângă Salt Lake City în care s-ar putea să se afle aurul lui Montezuma și despre cum au reapărut bijuteriile Elenei din Troia într-un muzeu din Rusia. Pentru majoritatea dintre noi aceste lucruri țin de ficțiune și de filme, însă ele sunt poveștile unor oameni care au crezut cu adevărat în autenticitatea anumitor mituri și au depus eforturi considerabile pentru a dovedi că au dreptate.

La sfârşitul lui 1937, Ernst Schäfer, om de știință și explorator, și-a început expediția către Tibet în căutarea unei rase de mult dispărute – rasa hiperboreană. Conform spuselor filosofului german Nietzsche, această rasă ar avea origini ariene și ar fi înzestrată cu abilități remarcabile. Legenda spune că civilizația din Atlantida ar fi fost prima civilizație din toate timpurile. Acea expediție a devenit o poveste remarcabilă, despre frenezia montană și despre integritate pierdută. În mod excepțional, expediția a fost înregistrată pe peliculă.

03
aug.
14

Karl Marx, geniu şi demon

Astãzi este greu sã te pronunţi în privinţa lui Marx fãrã sã cazi în capcana de a-l considera autorul moral al crimelor comunismului. Marx a polarizat admiraţia şi furia tuturor, fiind în acelaşi timp eliberatorul celor asupriţi şi profetul mincinos.

În 1968 gânditorul francez Roger Garaudy considera cã “Pentru prima oarã în istoria gândirii omeneşti, marxismul – filosofie, teorie economicã, politicã, concepţie despre lume, despre perspectivele şi speranţele de viitor ale acesteia – a pãtruns în mintea şi inima acelora care au fost cândva sclavi sau iobagi, a acelora a cãror muncã li se prezenta ca o ursitã şi care nu aveau dreptul sã gândeascã”. Marx era profetul care propovãduia o lume mai bunã sub auspiciile comunismului, în fapt sub auspiciile uneri teorii a conflictului preluatã din darwinismul de care filosoful era fascinat. Dupã cãderea totalitarismelor, iatã ce scrie Valentin Mureşan în 1995: “România post-comunistã a oferit spectacolul arderii publice a “Capitalului” lui Marx alãturi de discursurile lui Ceauşescu precum şi isteria satanizãrii marxismului, filosoful german- considerat o minte genialã pânã mai ieri- e acum doborât fãrã menajamente de pe soclu şi gratulat cu cele mai jignitoare epitete, de la “prost” la “imbecil” şi “criminal”. Publicul larg şi majoritatea intelectualilor vãd în el autorul moral al tragicului experiment al “socialismului real”.

Prin urmare s-a trecut dintr-o extremã într-alta, fenomenul marxist primind rapid etichetãri total opuse în funcţie de regimul care îl valorificã. Dacã în timpul “orânduirii socialiste” era cel mai mare gânditor al tuturor timpurilor, dupã ’89 trece la periferia istoriei filosofiei. De la filosofia oficialã, punctul de trecere spre viitorul luminos, ideologia revoluţionarã menitã sã schimbe în bine umanitatea, la doctrina demonizatã şi trimisã la index…Nu ideile lui Marx au fost criminale, ci modul lor de întrebuinţare. Nu putem demola o filosofie care pânã la urmã aparţine unui gânditor marcant încercând sã-i demonstrãm falsitatea pentru cã nu suntem pe terenul ştiinţelor exacte.

Nãscut la 5 mai 1818 la Trier, în Renania Germanã, Marx intrã la 17 ani la Universitatea din Bonn, pentru a studia dreptul. Din cauza comportamentului sãu dezordonat, tatãl sãu îl trimite la Berlin, unde continuã în aceeaşi notã, cu prezenţã slabã la cursuri. În 1841 îşi susţine la Jena teza de doctor în filosofie cu titlul “Deosebirea dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofia naturii la Epicur”. Nereuşind sã obţinã un post de conferenţiar, se apucã de gazetãrie, ajungând redactor-şef la Gazeta Renanã, ziar liberal din Köln care este suprimat la scurt timp. Marx colaboreazã la Analele germano-franceze, care promova idei revoluţionare, motiv pentru care Marx nu se mai poate întoarce în ţarã în condiţiile emiterii de cãtre Prusia  a mandatelor de arestare pentru redactori. Se împrieteneşte cu Friedrich Engels, cu care va colabora pânã la sfârşitul vieţii. În 1847 participã la congresul Ligii Comuniste în Londra, a cãrei doctrinã o expun în “Manifestul Partidului Comunist” din 1848. Marx se instaleazã cu familia la Londra din cauza ideilor sale revoluţionare, unde va suferi numeroase lipsuri materiale şi va trãi în condiţii deplorabile, izbutind însã sã realizeze principala opera, “Capitalul”, despre care recenziile vremii lipsesc aproape complet. Moare la 14 martie 1883. Alte lucrãri demne de amintit ar fi: “Manuscrise economico-filosofice”, “Mizeria filosofiei”, “Contribuţii la critica economiei politice”, “Teze despre Feuerbach”.

Principiile filosofice

Iniţial Marx a fost influenţat de Hegel, de care însã se va dezice. Hegel considera istoria drept o succesiune de evenimente cu sens, care se înşiruie în conformitate cu dialectica internã. Spiritul lumii sau spiritul absolut intervine în istorie şi prin ea îşi realizeazã devenirea şi dobândirea conştiinţei de sine. Realitatea nu este de neînteles, cum era pentru Kant care susţinea imposibilitatea cunoaşterii esenţelor, ci dimpotrivã, în acord perfect cu raţiunea. Pentru Marx însã subiectul istoriei sunt oamenii, nu realitatea divinã care pentru el este un misticism. Realitatea concretã trebuie sã primeze şi pornind de aici trebuie sã se elaboreze o filosofie a existenţei umane care recunoaşte rãdãcina omului în om. Departe de idealismul Hegelian , pentru Marx, adeptul pragmatismului, omul îşi demonstreazã puterea şi realitatea în convieţuirea cu alţii. Existenţa socialã determinã conştiinţa umanã şi nu invers. Societatea nu înseamnã în primul rand conştiinţã colectivã, ci muncã colectivã, omul fiind mai înainte de toate un animal economic care îşi dezvoltã gândirea pe baza forţelor de producţie şi relaţiilor economice. Existã desigur şi o suprastructurã ideologicã ce cuprinde ideile, statul, familia, morala, religia, dar legile istoriei nu sunt aici, ci în baza economicã, o bazã în care funcţioneazã dialectica relaţiilor prin conflictul dintre clasele sociale. Se întrevede aici şi marea înrâurire a darwinismului: omul este un animal, luptã pentru supravieţuire, supravieţuieşte cel mai adaptabil, progresul se realizeazã doar pe calea conflictului.

Teoria lui Marx nu rãmâne doar în stadiul de teorie, pentru cã Marx aspirã sã schimbe lumea. El observã cã omul s-a îndepãrtat de sine, s-a alienat, dar motiveazã devalorizarea sa doar prin prisma economicã: omul este separate de produsul muncii sale, care devine marfã în capitalism şi îl face pe om dependent de sistem. Munca salariatã este şi ea doar un mijloc de supravieţuire, forţa de muncã fiind comercializatã şi omul ajungând el însuşi marfã. Banii, “târfa universalã”, îl înstrãineazã şi pe om de om, ei sunt adevãratul spirit universal. “Puterea divinã a banilor rezidã în esenţa lor, ca esenţã genericã înstrãinatã, care alieneazã şi se alieneazã, a omului”. Dar proletariatul poate schimba aceastã condiţie odatã ce devine constient de ea. Capitalismul însemna pentru Marx sãrãcirea şi asuprirea muncitorilor, care de fapt îi îmbogãţesc pe cei bogaţi prin munca lor. Dar odatã cu instaurarea “orânduirii socialiste” situaţia se va schimba pentru cã mijloacele de producţie vor deveni proprietate comunã. Egalitarismul s-a realizat însã în sãrãcie…pentru cã imperiul necesitãţii nu a dispãrut nicidecum, iar ştim cât de umanã a devenit societatea în comunism…Lenin considera doctrina ca fiind succesoarea legitimã a concepţiilor celor mai importante ale omenirii veacului al XIX-lea: filosofia germanã, economia politicã englezã şi socialismul francez, care se încheagã împreunã în materialismul dialectic/istoric.

Marx a vrut sã-l elibereze pe om de condiţia sa, dorind fericirea pentru cei mulţi, asemenea unui Prometeu. Viziunea sa revoluţionarã a dorit nu sã schimbe o stare socialã sau un regim , ci politica însãşi, sã schimbe temeliile lumii din care trebuie sã disparã religia, statul, clasele, omul depinzând doar de el însuşi şi de legile sociale pe care le va conştientiza. Paradoxal, partidele şi statele socialiste care se revendicã de la doctrina marxistã au produs un stat omnipotent care a urmãrit totala absorbţie a societãţii civile. Dupã cum îl descrie şi Orwell, este sistemul capabil sã transforme oamenii în roboţi lipsiţi de doza minimalã de conştiinţã. Este Marx autorul moral al experimentului înfiorãtor numit comunism? În aceeaşi mãsurã în care Nietzsche este vinovat de genocidul nazist. Dintr-un punct de vedere am putea spune cã ideile sale pericuoloase i-au fãcut pe mulţi sã creadã cã fenomenele sociale sunt perfect determinabile prin prisma profeţiilor istorice. Prin faptul cã i-a negat omului orice altã dimensiune în afara celei economice. Prin faptul cã introduce concepţia darwinistã în prim-plan, susţinând conflictul ca singura cale de dezvoltare. Prin faptul cã absolutizeazã planul cezarului şi nu atribuie omului niciun fel de aspiraţii morale sau spirituale. Prin faptul cã sistemul sãu a fost izvor de argumentare şi credinţã oarbã pentru dictatori. Cu toate acestea, Marx a rãmas un om al ideii. A cãutat un adevãr în onestitate intelectualã, dupã cum opineazã Karl Popper, iar ca savant a fost un economist remarcabil. În universitãţile occidentale este vãzut ca unul dintre marii cugetãtori ai lumii, textele sale fiind recunoscute ca parte din moştenirea noastrã culturalã. Poate chiar şi-a dorit fericirea semenilor, doar cã utopia sa, numita de Popper romantism, nu a reuşit decât sã transforme raiul visat într-un iad materializat. Dar materializat nu de Marx.

Bibliografie:

Mircea Florian, “Îndrumare în filosofie”, Ed. Ştiinţificã, Bucureşti, 1992;

Grigore Spermezan, “Introducere în gândirea unor mari filosofi”, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 2006.

30
mai
14

Ce însemna sărutul pentru greci şi romani?

Majoritatea studiilor despre perspectivele asupra iubirii în antichitatea greco-romană se referă la semnificaţiile actului sexual, influenţate de tendinţa de a senzaţionaliza acest aspect al lumii antice. Imaginea societăţii decadente, cu moravuri îndoielnice, care se desfată în orgii de tot soiul o datorăm mai mult abordărilor hollywoodiene dect dovezilor istorice concrete. În imaginarul creat sărutul joacă doar rolul de preludiu şi de simbol al intimităţii sexuale, situaţie alimentată însă şi de numeroase lucrări de specialitate care s-au perpetuat în ultimul timp, dar care din păcate insistă mai mult pe problematica sexului ca simbol de putere şi nu numai.

Sărutul are şi el însă un statut complex. Este, dincolo de conotaţia erotică, şi o reflexie a unei afecţiuni familiale sau o expresie a unor standard sociale şi instituţionale. Dacă vom încerca să găsim termeni pentru “a săruta” în lumea Greco-romană, vom constata că sunt puţine cuvinte uzitate. Cele mai folosite verbe greceşti sunt philein şi kunein. Cum verbul philein înseamnă “a iubi”, sărutul este semnalat de întrebuintarea verbului la modul aorist, pentru a semnala acţiunea punctuală. Substantivul înrudit este philema, care nu desemnează neapărat un sărut erotic. Este folosit şi pentru săruturile câştigate ca premii în jocul de băut kottabos, deci doar între bărbaţi. Acelaşi cuvânt apare şi la Platon pentru a descrie săruturile oferite tot între bărbaţi ca recompensă pentru bravura militară. Kunein este un termen predominant poetic şi este cel preferat în eposul Homeric. Se referă mai ales la exprimarea unei afecţiuni non-erotice, a unui respect. Alt verb folosit uneori este aspazesthai, mai degrabă “a îmbrăţişa”, de unde şi numele iubitei lui Pericle, Aspasia.

În latină întâlnim trei termeni: osculum, sărutul ca semn de respect, basium, sărutul familial, şi savium, cel erotic. Savium pare că ar fi un cuvânt timpuriu şi este întrebuinţat mai ales în versuri şi în comediile lui Plaut. Basium are conotaţii poetice puternice, termenul preferat de Catullus şi Martial. Osculum apare mai ales ca salut sau ca rămas-bun.

Sărutul non-sexual apare mai ales în contextul familial, între părinţi şi copii. Mamele au apariţii mai dese în literatură ca furnizori de afecţiune, şi totuşi nu chiar atât de dese cum ne-am putea închipui. Dragostea filială este o temă extem de importantă în Iliada, unde de pildă tandreţea lui Thetis faţă de fiul său, Ahile, contrastează puternic cu ororile războiului. Dacă analizăm însă episoadele în care apar cei doi, vom constata că tandreţea se exprimă mai mult prin cuvinte şi lacrimi decât prin săruturi. O excepţie de la normă este sărutul pe care Hector i-l dă fiului său, Astyanax, întruchipare a profundelor sentimente paterne. Săruturile se folosesc mai mult în situaţiile care necesită rugăminţi, ca de exemplu când Priam îl imploră pe Ahile să-I dea cadavrul lui Hector şi îi sărută mâinile. Alegera unui astfel de gest amplifică mult patosul scenei. Oricum, sărutul apare şi ca element dramatic în multe bucăţi de literatură, pentru că transmite mesajul într-un mod mult mai emoţional decât ar putea s-o facă orice cuvânt.

Tragedia greacă insistă pe legătura dintre sărut şi patos. Când Euripide vrea să sublinieze conflictul emoţional al Medeei în momentul în care alege să-şi ucidă copiii, o pune sa-i sărute, într-o scenă marcata de ironie tragică. Phaedra lui Ovidiu speră ca privitorii să-I ierte sărutul furat lui Hippolytus datorită relaţiei lor familiale. O încercare similară de a oculta erotismul o face Petronius, când Trimalchio din Satyricon-ul său sărută un băiat frumos argumentând că o face doar pentru a-i răsplăti serviciile de calitate. Sărutul părintesc îl implică uneori şi pe tată. La Valerius Flaccus, în Călătoria Argonauţilor Peleus îl sărută pe Ahile înainte de a pleca în expediţie. Actul îi acordă lui Peleus o alură mitică, pentru că şi Iupiter îl sărută pe Cupidon înainte de a i-o oferi pe nimfa Psyche, în ambele cazuri sărutul fiind simbolul unei schimbări de stare. Săruturile oferite copiilor sunt un tip unic: chutra, atunci când părinţi le strâng urechile, ca pe toartele unei amfore. Obiceiul se păstrează până târziu, în secolul I p.Hr., menţionat de Plutarh de pildă. Deşi uneori copilul răspunde gestului, actul îl are în centru pe părintele care întrupează virtutea familială.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre adulţi, semnificaţiile sărutului se modifică odată cu timpul şi sunt în concordanţă cu aspecte legate de gen şi de statut. În cultura atheniană sărutul este mai mult un semn de afecţiune. Spre deosebire de actul sexual propriu-zis, suferă mai mult cenzura, mai ales în cadrul symposion-ului, manifestare exclusiv masculină. În această arenă erotică în care singurele femei prezente sunt curtezanele, a săruta înseamnă a ceda tentaţiei induse de un participant mai tânăr. Socrate avertizează filosofii să abă grijă căci pasiunile pot avea consecinte dezastruoase. Menţionând pasiunea lui Critobulus faţă de un alt tânăr, Socrate spune că a te îndrăgosti înseamnă a te arunca într-un foc. Săruturile dintre femei şi bărbaţi par a fi în literatură şi mai imorale şi grosolane. Femeia care sărută pătimaş este suspectă şi depravată. În comedia Norii a lui Aristofan soţia personajului principal, Strepsiades, este criticată tocmai pentru că are obiceiul de a săruta profund. Cuvântul grecesc folosit pentru a descrie actul este kataglottisma, care se deosebeşte de sărutul non-sexual. Verbul kataglottizein se foloseşte şi pentru a desemna felul strident de a vorbi al lui Cleon. La fel de imorală este atitudinea fetei lui Philocleon în comedia Viespile, care îşi sărută tatăl. Cei care iniţiază sărutul sunt de obicei consideraţi cei cu valori îndoielnice.

Astăzi în societatea occidentală gestul de a-ţi săruta partenerul în public este unul acceptat social, dar în lumea clasică găsim rareori referinţe de acest gen în literatură. Mariajul modern este pecetluit cu un sărut, dar o asemenea exprimare publică a afecţiunii la greci şi romani nu era parte a ceremoniei tradiţionale, unde accentul cădea pe procesiunea publică şi pe spectacol. Când sărutul este documentat, înseamnă că avem un caz excepţional, ca cel al lui Pericle şi al Aspasiei, fostă prostituată care prin relaţia cu marele om de stat athenian devine mai acceptabilă social.

În perioada elenistică are loc o erotizare a sărutului homosexual, aşa cum e precizează de exemplu Teocrit, care în ce-a de-a 12-a idilă ne vorbeşte despre un bărbat care îşi întâmpină iubitul după ceva timp, referindu-se şi la un festival din Megara, pe nume Diocleia, la care se organizau concursuri de sărutat. Tibullus, pe de altă parte, oferă sfaturi prin intermediul zeului Priapus despre cum se cuceresc băieţii care nu vor să cedeze pasiunii. Sărutul forţat este semnul victoriei şi al dominaţiei. Şi sărutul heterosexual creşte în importanţă, devenind pentru poeţi un simbol al tânjirii dupa obiectul feminin, care rămâne unul destul de pasiv. În imaginaţia masculină însă femeia apare şi ea ca un agent activ, deschiderea sa sentimentală fiind foaret vizibilă la primul mare ”fanatic” al săruturilor, Catullus.

Relaţiile de putere care se dezvoltă între cel care sărută şi cel care se lasă sărutat sunt explorate mai mereu în poeziile sale, iar femeia nu este întodeauna cea dominată. Poetul foloseşte numeroase acumulări retorice, exagerări pentru a accentua pasiunea dramatică fată de Lesbia, care la rândul ei joacă rolul de agent erotic. Sărutul este apogeul legăturii îndrăgostiţilor, dar şi un simbol al puterii, aşa cum apare şi în Metamorfozele lui Ovidius, în cazul lui Pygmalion, care îşi atinge scopul de a-şi însufleţi propria creaţie sculpturală. Un exemplu frumos de inversare de roluri este povestea cu Hermaphroditus şi nimfa Salmacis, cea care îi fură băiatului un sărut şi devine una cu el. Tema dominaţiei este prezentă şi la epigramistul Agathis, în secolul al VI-lea, cu un accent puternic pe rolurile clasice. Cucerirea femeii apare ca un adevărat asediu. O folosinţă şi mai agresivă a sărutului întâlnim la poetul Lucian, care în Dialogurile curtezanelor descrie legătura tumultoasă dintre Philinna şi poetul Diphilus. Dincolo de aceste extreme, majoritatea textelor de la cumpăna dintre elenism şi romanitate prezintă o variantă romantică a sărutului, ca expresie a iubirii pure si devotate, aşa cum se întâmplă în Daphnis şi Chloe, la Longus.

Cât despre sărutul social, cel mai adesea acesta lua forma salutului, de obicei în cadrul familiei extinse. Totuşi acest obicei era de obicei privit ca non-grecesc. Herodot menţionează că perşii se salută sărutându-se pe buze. Autorii greci şi romani pomenesc mai mult sărutul pe obraz în cazul propriilor civilizaţii. Mai mult romanii aveau acest obicei, Dio Chrysostomos menţionând că grecii râdeau de romanii din mediul urban când îi vedeau în această ipostază. De asemenea, se pare că practica avea conotaţii elitiste, pentru a marca anumite legături din cercurile de sus; practică satirizata de altfel de către Lucian în Alexandru, profet care nu săruta de bun-venit pe nimeni care depăşea vârsta de 18 ani, aluzie la pervertirea obiceiurilor sociale.

Grecitatea începe să pălească în momentul în care Alexandru adoptă unele obiceiuri persane, cum ar fi sărutarea mâinii ca act de supunere. Plutarh ne povesteşte despre fascinaţia lui Alexandru pentru ceremonialul de proskunesis. La unul dintre banchetele sale, Alexandru oferă pocalul din care băuse unui prieten, care a băut în cinstea lui, a îngenunchiat în faţa sa şi  l-a sărutat. Callisthenes nu a avut voie să-l sărute pentru că nu se închinase mai înainte în faţa lui. Sărutul, devenit parte important a protocolului de curte, marchează relaţii de putere destul de clare. Diocletian instituţionnalizează adoratio, care însemna sărutarea robei imperiale, act ce consfinteşte puterea politică. Probabil de aici a fost preluat mai târziu şi obiceiul de a şaruta inelului unui cleric, exrpimând aceaşi idee de obedienţă.

În concluzie, lumea greco-romană a cunoscut diverse semnificaţii ale sărutului, de la afecţiunea părintească la dominarea erotică şi socială. Este şi acest gest o fereastră către istoria mentalităţilor, ţinând de mai vasta problemă a identităţii şi încadrării sociale. Fie că este vorba despre latura non-sexuală, despre pasiuni extreme sau despre adorarea unor personaje importante, sărutul problematizează şi el relaţiile de putere, în condiţiile construirii unei identităţi publice şi private.

Referinţe:

A. Blue, ”On Kissing, from the Metaphysical to the Erotic”, Londra, 1996;

K.J. Dover, ”Greek Homosexuality”, Londra, 1978;

D.M. Halperin, J.J. Winkler, F.I. Zeitin (ed.), ”Before Sexuality: The Construction of rotic Experience in the Ancient Greek WorldȚ, Princeton;

D. Konstan, ”Love in the Greek Novel”, Differences 2.1., 1990;

S. Treggiari, ”Roman Marriage . Iusti Coniuges from the Time of Cicero to the Time of Ulpian”; oxford, 1991.

30
mai
14

10 lucruri de ştiut despre cea mai folosită armă din istorie, Kalaşnikov

Una dintre cele mai faimoase arme de luptă, prezentă în aproape toate războaiele modern, această armă a fost copiată şi perfecţionată în mod constant. Iată 10 lucruri de ştiut despre Kalashnikov:

  • Arma s-a “născut” în anul 1941 în timpul luptelor de la Brausk, unde un tânăr ofiţer rus, Kalashnikov, a fost rănit grav, părăsind unitatea de tancuri în care lucra. Nemaifiind apt de a continua luptă în acea unitate, a fost transferat la artilerie, orientându-se către proiectarea de arme.
  • Prima versiune a Kalashnikovului avea corpul din tablă de oţel, înlocuit ulterior  cu o piesă de oţel frezat.
  • Spre deosebire de principalul concurent pe piaţa internaţională de armament, puşca americană M16, automatul Kalashnikov este uşor de demontat şi rămâne funcţional chiar şi după ce e scufundat în apă ori îngropat în nisip
  • Seria AK a devenit  un proiect celebru, vânzându-se peste 50 de milioane de exemplare, numărul fiind într-o continuă creştere, fiind egalat numai de Mauser Mod.98  .
  • Ultima creaţie importantă din familia AK a apărut în 1974, având ca reprezentant modelul de cal.5,45×39. Puţin mai mic decât AKM, acesta folosea noile cartuşe de cal.5,6 de mare vitezã cu percuţie centrală, un cartuş militar derivat din mai vechiul 5,6×38 Bajkal.
  • În urma impunerii pe piaţa sovietică, această armă a fost exportată întâi în toate statele membre ale Pactului de la Varşovia. Modelul românesc aea patul şi ulucul fabricate din bloc lamelat din lemn şi crosa pistol din plastic.
  • AK-200, noul model de Kalashnikov, a intrat în dotarea forţelor armatei ruse începând cu anul 2011. Această armă este semnificativ mai grea, putând să fie ataşate încărcătoare cu 30, 50 sau 60 de cartuşe, faţă de tipul mai vechi, produs doar cu încărcătoare de 30 de cartuşe.
  • Mihail Kalashnikov, creatorul armei, a primit cea mai mare decoraţie a Rusiei, în luna noiembrie 2009, cu ocazia festivă a împlinirii respectabilei vârste de 90 ani.
  • Este singura armă care se află concomitent în dotarea a peste 50 de armate din lume, precum şi singura mitralieră portabilă care figurează pe steagul unui stat, şi anume al Mozambicului.
  • Muzeul Kalashnikov a fost deschis pe 4 noiembrie 2004 în Izhevsk, un oraş din Munţii Urali, conţinând numeroase informaţii atât despre AK-47, cât şi despre creatorul armei.
19
mai
14

De ce s-a semnat infamul Pact Ribbentrop – Molotov?

La 23 August 1939 s-a semnat un document important, dar şi controversat, respectiv Tratatul de Neagresiune Sovieto-German, cunoscut mai degrabă publicului larg sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov.

Acesta a redefinit relaţiile germano-ruse, care, în sine, reprezintă o reorganizare a diplomaţiei europene de până atunci, ce se baza pe excluderea mai mult sau mai puţin voită a URSS-ului din afacerile continentale. Mai mult, spaţiul care se afla între aceste două Mari Puteri, respectiv Europa Central-Estică, este izolat de legăturile sale cu Occidentul, în ciuda garanţiilor politice anglo-franceze, pe care le primiseră Polonia, România şi Grecia în primăvara lui 1939.

Problema Poloneză – Fabricarea Motivului de Război pentru Reich

În Noiembrie 1937, la Cancelaria Reich-ului, într-o întâlnire secretă cu cele mai importante personalităţi ale regimului, Hitler expune planurile de politică externă, care rămân consemnate în documentul denumit Memorandumul Hossbach. Deşi influenţa acestuia asupra evenimentelor ulterioare este încă dezbătută, acţiunile pe plan extern ale regimului naţional-socialist sunt similare cu cele înscrise în Memorandum, chiar dacă nu au fost neapărat obţinute prin metodele descrise acolo.

Astfel, după distrugerea Cehoslovaciei, urma atacul împotriva Poloniei, care avea să aducă Germaniei o poziţie strategică foarte bună, ce ar fi ajutat-o în atacarea URSS-ului şi, apoi, în cucerirea hegemoniei continentale. Hitler intenţiona să propună Poloniei transformarea sa în aliat, însă, în mod real un satelit, care să-i permită să atace Moscova, deoarece, după cum însuşi mărturiseşte mai târziu „tot ce fac este direcţionat împotriva URSS. Dacă Vestul este prea prost sau orb să vadă, atunci voi fi nevoit să fac o înţelegere cu Rusia să înving Vestul şi apoi, după înfrângerea lor, să îmi concentrez toate forţele asupra Rusiei. Am nevoie de Ucraina, ca să nu ne poată înfometa că în ultimul război. [1]

Declanşarea Crizei Danzig-ului este urmarea acestui plan al Berlinului, care, însă, eşuează lamentabil. Deşi Londra şi Parisul presează până la un punct Varşovia, decid să nu mai răspundă ameninţărilor germane, recurgând, mai ales Anglia, lao„tăcere ameninţătoare”. Prin urmare, imposibilitatea atragerii Poloniei într-o alianţă, îl face pe Hitler să îşi dea seama că, are, de fapt, o singură alternativă – o alianţa temporară cu Rusia, pentru a-şi atinge obiectivele din Vestul Europei, de a învinge Franţa şi Anglia. Dar, până în August 1939, încearcă să obţină supunerea Poloniei, care ar fi însemnat separarea acesteia de Occident şi renunţarea probabil la Pactul de Asistenţă Mutuală Anglo-Franco-Polonez. Însă, după cum se va dovedi, Varşovia nu vrea să renunţe la alianţa cu Vestul, care îi promitea suveranitatea post-război, pe când orice tratat cu Berlinul nu îi putea oferi acelaşi lucru. Ba mai mult, ar fi însemnat distrugerea totală a statului polonez.

Deşi până şi Mussolini intervine pentru a-i propune lui Hitler o conferinţă internaţională, care să rezolve problema Danzig-ului, la 11 August 1939, ministrul german de externe, Joachim von Ribbentrop, explică faptul că, „nu mai cerem nimic, vrem război”. Prin urmare, nimic nu mai putea modifica intenţia clară a regimului de a declanşa un conflict, însă, dorea unul limitat la Polonia, fără implicarea Vestului. De aceea şi, mai ales prin asigurările şi reasigurările lui Ribbentrop, Hitler era foarte sigur că Londra nu va mai interveni, ci îşi va menţine politica izolaţionistă.

Occidentul şi Reich-ul licitau pentru o Alianţă cu Moscova

În acelaşi timp, însă, Anglia făcea dovada unei atitudini contrare viziunii Reich-ului şi, împreună cu Franţa, ducea negocieri cu URSS pentru un Pact de Asistenţă Mutuală şi o Convenţie Militară, prin care să se opună pericolului iminent nazist. Aceste dicuţii de la Moscova trenau, nu doar din cauza sovieticilor, care manifestau o neîncredere endemică faţă de Marea Britanie şi Republica a Treia,ci şi a reprezentanţilor englezi, care erau convinşi că pot amâna războiul, dacă acţionează lent în negocierile cu URSS.

Aşadar, Vestul şi Germania licitau concomitent pentru favorurile Moscovei, din care, în opinia ambasadorului american la Kremlin post 1945, George Kennan, doar Reich-ul înţelesese această situaţie. Hitler era astfel avantajat faţă de Occident, care alege să temporizeze tratativele. Cu toate acestea, există şi un dezavantaj pentru Berlin – era presat de timp, deoarece şi-a stabilit data de 1 Septembrie pentru implementarea Fall Weiß (Cazul Alb), respectiv declanşarea conflictului cu Polonia. Aceasta fusese a doua amânare a planului, care ar fi trebuit iniţiat în August, deoarece, în toamnă, Polonia „va fi o mlaştină…complet nefavorabilă unor acţiuni militare.[2]

Berlinul se află în dezavantaj, deşi încheie un Pact de Neagresiune cu Moscova

Berlinul se află, aşadar, sub tensiune, situaţie care îl face să cedeze mai mult în negocierile cu Moscova, decât dacă ar fi fost într-o situaţie mai puţin stringentă. Astfel, înaintea semnării oricărui acord, sovieticii îşi doresc un Tratat Economic, la care Germania achiesează. La 14 August, Ribbentrop anunţă Kremlinul că statul său doreşte încheierea unui Pact de Neagresiune, ce determină un deadlock în negocierile anglo-franco-ruse la 17 August. Molotov, însă, plusează şi condiţionează semnarea unui eventual Pact cu Reich-ul de negocierea unui protocol special.

Prin urmare, dezavantajul Germaniei este faptul că, din cauza timpului, cedează şi acceptă viziunea sovietică asupra relaţiei cu sine, la fel cum făcuse Vestul prin politica de conciliere faţă de Berlin. De aceea, la 20 August 1939, Hitler scrie personal o telegramă adresată „Domnului Stalin, Moscova[3] pentru a-l convinge să îl primească pe von Ribbentrop mai devreme decât propusese dictatorul sovietic, respectiv pe 26 sau 27 August. După o aşteptare dramatică, pe 21 August, Hitler primeşte răspunsul afirmativ al lui Stalin şi, foarte entuziasmat de noul său triumf în politica externă, oferă şampanie consilierilor săi de la Berghof.[4]

Cu toată această demonstraţie de bucurie a Führer-ului, statul său este, de fapt, cel care pierde, pentru că a fost obligat să semneze un tratat cu valoare politică, pe lângă cel economic, şi un protocol secret, deşi nu avusese această iniţiativă. Astfel, la 23 August 1939 are loc semnarea unuia dintre cele mai importante documente din istoria Europei. Tratatul de Neagresiune conţinea prevederi realizate cu scop propagandistic, pentru a oferi ceva concret opiniei publice internaţionale, deoarece sensul real al înţelegerii germano – sovietice se regăsea Protocolul Adiţional Secret. Acesta împărţea Europa Centrală şi de Est în sfere de influenţă, astfel, Polonia avea să fie separată pe linia fluviilor Narev – Vistula – San.

Ce obţine Stalin din Pactul Ribbentrop-Molotov

Aşadar, înainte de a declanşa conflictul cu Varşovia, Hitler avea asigurată neutralitatea URSS, singurul stat care i s-ar fi putut opune efectiv în Estul Europei. De cealaltă parte, Stalin obţinuse, măcar temporar, neimplicarea statului său în cazul unui conflict european. Astfel, opreşte total negocierile cu Anglia şi Franţa, mai ales că acestea din urmă realizează faptul că,  doar Germania ar fi putut să îi ofere URSS-ului ce îşi dorea, respectiv teritoriile est-europene, astfel, alianţa cu Vestul devenea foarte puţin atrăgătoare pentru Moscova. Mai mult decât atât, disponibilitatea lui Stalin faţă de un acord cu Hitler se observă şi în schimbarea ministrului de externe Litvinov, asociat cu Occidentul şi politica de securitate colectivă, cu Molotov, un apropiat al dictatorului, care era foarte favorabil unei înţelegeri cu Berlinul. De asemenea, se poate crede că Stalin a încheiat acest Pact cu Hitler, din cauza faptului că dorea să îşi refacă armata, profund epurată în timpul Marii Terori din 1937.

Prin umare, dictatorul sovietic dorea să câştige timp pentru a-si reconstrui o armată puternică, ce avea, eventual, să se confrunte cu forţa Wehrmachtului. Ambii lideri erau conştienţi că, la un moment dat, aveau să ajungă faţă în faţă în război, deşi acum aveau un Tratat de Neagresiune[5]. De asemenea, Stalin considera că, într-un eventual război, Vestul nu va rezista în faţa Reich-ului, iar un acord cu Hitler pe baza Poloniei îi poate oferi nu doar timp de consolidare a armatei, ci şi teritorii, care sa îi „plătească” acordul de a nu se activa  militar[6], în timp ce Berlinul ataca Varşovia.Astfel, par să se confirme cuvintele lui Nikita Hruşciov din memoriile sale, conform cărora Stalin ştia exact strategia Cancelarului de a nu se angaja într-un război pe două fronturi şi dorinţa acestuia de a separa statele, ce puteau relua alianţa împotriva Kaiserreichului din timpul Primei Conflagraţii Mondiale[7].

Însă, un grup de istorici tineri ruşi resping aceste motive şi emit ipoteza că Stalin ar fi încheiat Pactul cu Hitler dintr-un motiv psihologic, respectiv, era singura persoană în care avea încredere. Deşi poate fi catalogată drept un motiv inedit, aceşti istorici se bazează pe sentimentele sau credinţele personale ale lui Stalin, care nu sunt atât de uşor de investigat. Având în vedere că acesta nu avea încredere nici în indivizii cei mai apropiaţi sieşi, pe care îi epura ori de câte ori avea cele mai mici suspiciuni, nu putea să îşi extindă încrederea asupra lui Hitler, pe care nu l-a întâlnit, de altfel, niciodată. Mai mult, exista un plan de război împotriva Germaniei realizat de către cercurile de putere sovietice, despre care Stalin era cu siguranţă informat[8].

Avantajele Reich-ului în urma semnării Pactului

Pentru Hitler, situaţia este mai complicată, având în vedere că fusese constant până la momentul respectiv în declaraţii anti-bolşevice. Însă, realismul politic a avut câştig de cauză pentru Cancelar, deoarece planurile sale grandioase de dominaţie europeană nu s-ar fi putut realiza fără acest Pact iniţial. Astfel, Tratatul de Neagresiune a amânat temporar războiul în Est cu URSS pentruLebensraum (spaţiu vital), iar Germania îşi putea concentra mare parte a forţelor armate la Vest, pentru a declanşa Blitzkrieg-ul asupra Franţei şi Angliei. Totuşi, se poate remarca faptul că, din punct de vedere strategic, Berlinul a comis o eroare fatală, care a permis Moscovei să se pregătească de război beneficiind de faţada neutralităţii. De asemenea, Hitler miza pe efectul psihologic al suprizei semnării acestui pact asupra Occidentului, care ar fi determinat Polonia să îi ceară pace, înţelegând că nu va fi ajutată de URSS să reziste Reich-ului.

Impactul Tratatului asupra liderilor politici occidentali este deosebit, aceştia fiind deopotrivă uimiţi şi deprimaţi de această modificare subită în sistemul de alianţe european. Sir Alexander Cadogan, sub-secretar permanent al Ministerului de Externe Britanic considera că, 23 August a fost „o zi neagră” pentru Europa, iar senatorul conservator Chips Cannon, foarte realist, crede că „o împărţire a Poloniei este inevitabilă” şi că „lumea noastră e aproape în ruină.[9]” Ambasadorul englez la Berlin remite un mesaj similar Cancelariei Reich-ului, observând cu tristeţe că un „război între popoarele noastre ar fi cea mai mare calamitate care s-a produs.[10]

Pactul Ribbentrop – Molotov este, aşadar, un tratat de distrugere, împărţire şi război, fără precedent în Istoria Europeană de secol XIX – XX[11]. Motivele semnării sale se regăsesc în planurile naziste de dominaţie europeană, care presupuneau înfrângerea tuturor Marilor Puteri, însă, Berlinul nu ar fi rezistat într-un război pe două fronturi. Deşi această situaţie s-a realizat, în final, Hitler a reuşit ca măcar iniţial să obţină neutralitatea Armatei Roşii. Din perspectiva lui Stalin, Pactul i-a oferit un timp de pregătire necesar refacerii forţelor sale, precum şi teritorii est-europene, care aveau să preia şocul iniţail al unui război cu Reich-ul.

Astfel, la momentul 1939, o înţelegere între Rusia Sovietică şi Germania Nazistă devine posibilă, deşi pe tot parcursul perioadei interbelice, părea o contradicţie în termeni. Realismul politic afişat de ambii liderii determină ignorarea quasi-totală a diferendele ideologice şi sistemice aproape ireductibile dintre propriile regimuri.

Bibliografie

1)      Bullock, Alan, Hitler: A Study in Tyranny, Penguin Books, Middlesex, England, Great Britain, 1962

2)      Kershaw, Ian, Hitler: 1936 – 1945 Nemesis, Published by the Penguin Group, Penguin Books, England, 2001

3)      Nolte, Ernst, Războiul Civil European 1917 – 1945: Naţional-Socialism şi Bolşevism, Cu prefaţa autorului la ediţia în limba română, Cuvânt-Înainte Florin Constantiniu, Traducerea Irina Cristea, Grupul Editorial Corint, Bucureşti: Runa, 2005

4)      Welch, David,  Hitler: Profile of a Dictator, Routledge, Londong, United Kingdom, 2001

5)      Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin 1917 – 1953, Traducere, Cuvânt-Înainte şi Note Florin Constantiniu, Editura Corint, Bucureşti, 2000

NOTE


[1]David Welch, Hitler: Profile of a Dictator, p. 72

[2]Ian Kershaw, Hitler: 1936 – 1945 Nemesis, p. 196

[3]Ernst Nolte, Războiul Civil European 1917 – 1945: Naţional-Socialism şi Bolşevism, p.  242

[4]Ian Kershaw, Hitler: 1936 – 1945 Nemesis, p. 206

[5]Ernst Nolte, op. cit, pagina 239

[6]Alan Bullock, Hitler: A Study in Tyranny., pagina 515

[7]David Welch, op. cit., p. 65

[8]Nicholas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la la Lenin la Stalin 1917 – 1953

[9]Ian Kershaw, op. cit., pagina 211

[10]Ibidem

[11]Ernst Nolte, op. cit., pagina 243

23
aug.
09

Să ne amintim de 23 august 1944 !

23 August 1944 este cel mai controversat moment din istoria recentă a României. Soţii Ceauşescu au transformat sărbătoarea naţională în spectacol omagial. Sărbătoarea şi-a schimbat semnificaţia şi denumirea pe parcursul celor 45 de ani de comunism, în funcţie de interesele regimului.

„România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de razboi cu Marea Britanie şi Statele Unite“, spunea Regele Mihai I, în Proclamaţia pentru ţară rostită la radio, în seara de 23 August 1944.

Anunţul privind ruperea relaţiilor cu Germania şi încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite era făcut la câteva ore după ce prim-ministrul, mareşalul Ion Antonescu, fusese arestat la ordinul regelui.

Zi naţională

„Actul de la 23 August” rămâne cel mai controversat moment istoric al României. A fost numit puci, lovitură de stat, resurecţie şi revoluţie. Cei din extrema dreaptă l-au considerat ca pe o trădare din partea regelui, iar comuniştii au pretins că ei au fost principalii actori ai despărţirii de Germania. Cert este că evenimentul a dus la scurtarea războiului cu aproximativ şase luni. Din 1948, 23 August a devenit ziua naţională a României şi aşa va rămâne până în 1990, când va fi înlocuită cu ziua de 1 decembrie.

23 August este singura sărbătoarea pe care comuniştii au păstrat-o de la un capăt la altul al dictaturii. Istoricul Lucian Boia precizează: „Iniţial au existat trei sărbători principale de ordin naţional: 23 August – care va rămâne până la sfârşit, 7 noiembrie – adică marea revoluţie sovietică din octombrie, şi 1 mai – ziua internaţională a oamenilor muncii”.

Şi dacă sărbătoarea a rămas, hainele pe care le-a îmbrăcat pe parcursul timpului s-au schimbat în mod considerabil. Până în anii ’60, evenimentul de la 23 August 1944 era numit „ziua eliberării poporului de sub jugul fascist de către glorioasa armată sovietică”. Istoricul Zoe Petre detaliază: „În anii ’50, factorul cel mai important era Armata Roşie eliberatoare. Aveam evocări şi poze cu soldaţii sovietici care mărşăluiau eroic şi binevoitor. Cei care fuseseră contemporani cu 23 August ştiau însă cât de «prietenoasă» era Armata Roşie”.

Ceauşescu s-a vrut revoluţionar

Potrivit istoricului Zoe Petre, modificarea radicală a sensului sărbătorii în anii ’60 s-a produs după alegerea lui Ceauşescu în fruntea PCR: „Două elemente au fost aici: dorinţa de a face din 23 August un eveniment românesc, cât mai puţin legat de Armata Roşie, şi dorinţa de a face verosimilă ideea de revoluţie”.

Nicolae Ceauşescu (stânga) întâmpină trupele sovietice la intrarea din Colentina, 30 august 1944 Fototeca online a comunismului

Şi aceasta pentru că „dacă era să credem că instaurarea comunismului şi evenimentele care au urmat erau procese interne, ele erau mai logic de explicat în termenii materialismului istoric”.

Şi cum „în capul stalinist al lui Ceauşescu, revoluţie fără insurecţie nu se putea”, iar în Bucureşti fuseseră „câteva focuri de armă, la 23 August”, aceasta a fost sărbătoarea aleasă de regim pentru a fi „travestită” într-un eveniment capital pentru legitimarea PCR.

Dar a fost mai mult de-atât, explică Zoe Petre: îmbrăcarea sărbătorii în costum naţional, revoluţionar, „avea avantajul de a-i permite lui Ceauşescu să joace un rol important. Putea şi el să intre în scenă”. În arhive s-au păstrat mai multe poze din acel august, în care Nicolae Ceauşescu întâmpină trupele sovietice.

Din anii ’70, sărbătorirea zilei naţionale devine din ce în ce mai „ceauşistă”, cum spune istoricul Zoe Petre, transformându-se în ample manifestări de omagiere a soţilor Ceauşescu. Înarmaţi cu steaguri, cartonaşe colorate şi pancarte cu lozinci, mii de oameni serbau ziua naţională în toate marile oraşe ale ţării.

Act eroic

Istoricul Zoe Petre spune că ziua de 23 August trebuie să rămână în istorie drept „un act de mare eroism”: „Regele se putea pomeni el închis în seiful în care a fost închis Antonescu. Dacă nu ne desprindeam de Germania, represaliile sovieticilor ar fi fost mult mai dure. Soarta de satelit al ruşilor am fi avut-o oricum”.



23aug1957

23-aug-1989-1-Sirg

23 august 1944 a reprezentat un punct de cotitură în istoria României, devenind astfel ziua naţională pentru mai bine de 40 de ani.

Blamată de unii, analizată de alţii şi uitată de generaţiile mai tinere, 23 august a fost ziua naţională a României timp de 40 de ani, marcată cu serbări de stradă în toate oraşele, pioneri şi muncitori scoşi la defilare în uniforme strălucitoare, mereu zâmbitori, eşarfe fluturate şi cântece „patriotice şi revoluţionare“.

O zi controversată

Pentru cei care-şi amintesc de orele de stat în soare în aşteptarea oficialilor, precum şi de înghesuiala de apoi în drum spre casă, 23 august a rămas în memoria multora doar o sărbătoare propagandistă care proslăvea domnia comunistă, una dintre puţinele zile libere când lumea putea consuma mici şi bere la iarbă verde.

Dincolo de aceste excese, 23 august 1944 a însemnat ieşirea României din războiul contra Naţiunilor Unite şi intrarea în sfera de influenţă a URSS. La putere era înscăunat un guvern format de noua coaliţie Blocul Naţional Democratic, din care făceau parte ţărăniştii, liberalii, social-democraţii şi comuniştii. După eliberarea Transilvaniei, moment important în istoria Armatei Române, ajutată de soldaţii ruşi, totul părea că va reveni la normal.

2009, anul fără sărbătoare

În 1945 comuniştii deţineau deja puterea, iar momentul 23 august a căpătat noi conotaţii. 23 august 1944 a fost un eveniment rescris şi reinterpretat de conducerea partidului unic, trecând de la „marea cotitură istorică“ la „Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“.

În plină democraţie şi criză economică, 23 august a venit şi ar putea trece neobservată de masa de oameni care au uitat semnificaţiile istorice, dar şi politice care au ridicat la rang suprem această zi. Dincolo de comemorările care vor avea loc, la 23 august 2009 nu vor sfârâi grătare, iar oamenii „muncii“ nu se vor grăbi spre defilările intrate în istorie. Indiferent de conotaţiile acestei zile, istoria nu trebuie uitată, fie ea bună ori rea.

21_1959

2_1944_1

55_1944

61_1944

184_1968

504_1967

untitled_82

22
iul.
09

Un pas mic pentru om, un salt gigant pentru omenire

thumb_283_x_298_5050-97251-afp_nasa__0171850102„Acestea sunt timpuri extraordinare. Iar noi avem în faţă o provocare extraordinară. Puterea noastră, la fel ca şi convingerea noastră au dat acestei naţiuni rolul de lider în cauza libertăţii. Nici un alt rol din istorie nu poate fi mai dificil sau mai important (…)”

„Cred că această naţiune ar trebui să se angajeze la atingerea scopului – până la finele acestui deceniu – ca un om să ajungă pe Lună şi să revină pe Pământ în siguranţă. Nici un alt proiect spaţial din această perioadă nu va impresiona omenirea sau nu va fi mai important pentru explorarea de lungă durată a spaţiului. Şi nici un proiect nu va fi atât de dificil sau de costisitor.”

thumb_352_x_298_5050-97249-afp_nasa_0171630104Declaraţia îi aparţine lui John F. Kennedy. La 25 mai 1961, preşedintele Statelor Unite a anunţat, în faţa Congresului american, că visul de a ajunge pe Lună va deveni realitate… „până la sfârşitul acestui deceniu”.

Contextul mondial arăta cât de necesară era o schimbare pentru administraţia de la Washington. Uniunea Sovietică ajunsese deja în spaţiu. În 1957 a lansat primul satelit artificial, având mărimea unei mingi de plajă. La patru ani după surpriza Sputnik I, din 1957, cosmonautul Iuri Gagarin a devenit primul om care a ajuns în spaţiu.

Era 12 aprilie 1961. În interiorul administraţiei SUA crescuseră presiunile din partea politicienilor – la 5 mai, ame­ricanii au lansat o navetă cu om la bord, care ar fi trebuit să ajungă pe orbita terestră. Dar astronautul Alan Shepard nu a trecut de orbita inferioară. Era stânjenitor după succesul răsunător înregistrat de ruşi.

thumb_372_x_298_5050-97250-afp_nasa_0172110102La fel de stânjenitor a fost şi momentul în care, în încercarea disperată a Washingtonului de „a-l detrona” pe Fidel Castro, la mijlocul lui aprilie 1961, circa 1.400 de exilaţi cubanezi antrenaţi şi finanţaţi de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) au dat rateu în tentativa lor de a invada Golful Porcilor. După 72 de ore de schimburi de focuri, anticastriştii au predat armele. A fost cel mai mare fiasco din istoria CIA. Era în plin război rece.

Kennedy avea nevoie de o salvare. Ruşinea Statelor Unite trebuia spălată. Şi asta urgent. Iar cursa spaţială a devenit primul „refugiu” – Kennedy şi oamenii lui, inclusiv directoul NASA de la acea vreme, James Webb, au ajuns la concluzia că trimiterea unui om pe Lună va poziţiona Statele Unite înaintea URSS. Deşi era greu de crezut că americanii anilor ’60 ar fi fost suficient de pregătiţi încât să aloce bani şi forţă de muncă pentru ceea ce avea să fie denumit programul spaţial Apollo, proiectul a fost pus în practică şi naveta s-a ridicat de la sol, cu direcţia Lună, la 16 iulie 1969.

Succesul lui Armstrong poate că nu ar fi fost posibil fără experienţele anterioare ale NASA: în 1967, trei astronauţi şi-au pierdut viaţa într-un accident la sol; în 1968, a avut loc prima misiune importantă, Apollo 8, primul zbor spaţial în jurul Lunii cu echipaj uman la bord. În iunie 1969, a urmat misiunea Apollo 10, al doilea zbor de recunoaştere având trei astronauţi la bord.

08
iul.
09

Incertitudini privind înmormântarea lui Michael Jackson

LOS ANGELES / 13:51, 8.07.2009

Trupul neînsufleţit al regretatului cântăreţ american Michael Jackson nu a fost transportat după ceremonia publică de omagiere a acestuia – care a avut loc la Staples Center din Los Angeles – nici la cimitirul Forest Lawn, nici la ferma Neverland, potrivit site-ului tmz.com.

Locul în care Michael Jackson a fost sau urmează să fie înmormântat nu a fost dezvăluit presei. Jurnaliştii site-ului tmz.com, de altfel printre primii care au transmis şi informaţia despre moartea starului american, au aflat de această dată că în certificatul de deces al lui Michael Jackson , cimitirul Forest Lawn apare la rubrica „antreprenor pompe funebre”, pentru că trupul a fost îmbălsămat în acel loc, însă restul informaţiilor sunt păstrate în mare secret de familia Jackson.

certificat-decesAcelaşi certificat de deces al starului indică faptul că cimitirul Forest Lawn a fost ales ca locaţie „temporară” pentru păstrarea trupului neînsufleţit. De asemenea, la rubrica „ocupaţia defunctului” apare scris „muzician”, la rubrica „profesie” a fost marcat „artist”, iar la rubrica „numărul anilor de activitate” se menţionează cifra 45. La rubrica „rasă” a fost completat cu „neagră”. Potrivit informaţiilor listate pe certificat, se pare că acesta a fost completat de La Toya Jackson , una dintre surorile lui Michael. La rubrica „reşedinţă” nu apare Holmby Hills, ci vila din Encino a părinţilor starului.
La puţin timp după încheierea ceremoniei publice organizată marţi, la Los Angeles, în onoarea lui Michael Jackson, ce a fost urmărită de sute de milioane de fani din lumea întreagă, misterul care l-a înconjurat toată viaţa a revenit şi a cuprins de această dată locul în care „Regele muzicii pop” îşi va dormi somnul de veci.
TOPSHOTS-US-ENTERTAINMENT-MUSIC-JACKSONCeremonia de omagiere a vieţii celebrului cântăreţ, organizată după o ceremonie privată în cimitirul Forest Lawn, a fost la înălţimea aşteptărilor fanilor, care au văzut urcând pe scena din Staples Center mulţi apropiaţi ai artistului, membrii ai familiei sale, precum şi o mulţime de celebrităţi venite pentru a aduce un omagiu muzical regretatului artist.

Trupul neînsufleţit al lui Michael Jackson, închis într-un sicriu placat cu aur şi acoperit cu flori roşii, a fost transportat la Staples Center, unde a fost depus într-un spaţiu special amenajat în faţa scenei, de către fraţii cântăreţului dispărut, în aplauzele publicului.

Cel mai emoţionant moment al ceremoniei a fost, fără îndoială, cel al discursului ţinut de Paris, fiica în vârstă de 11 ani a lui Michael Jackson.

Cu vocea tremurândă şi întreruptă de suspine, Paris, care a apărut cu această ocazie pentru prima oară în public, a bulversat spectatorii, declarând: „De când m-am născut, tati a fost cel mai bun părinte pe care vi l-aţi fi putut imagina. L-am iubit atât de mult”.

US-ENTERTAINMENT-MUSIC-JACKSON-MEMORIAL

La sfârşitul ceremoniei, elicopterele posturilor de televiziune, care urmăreau convoiul funerar după ieşirea familiei Jackson din Staples Center, au pierdut urma dricului în care se afla sicriul starului, deoarece limuzinele din convoi s-au despărţit rapid, pentru a-i duce pe membrii familiei Jackson la un hotel de lux din cartierul Beverly Hills.

Nimic nu putut să garanteze că ultima destinaţie a starului a fost Forest Lawn. Contactaţi de prezentanţii presei, responsabilii cimitirului, renumiţi pentru discreţia lor, au insistat asupra faptului că ei nu fac niciodată declaraţii despre serviciile funerare ale celebrităţilor care sunt înmormântate la Forest Lawn.

Şi poliţia din Los Angeles a refuzat să facă orice fel comentariu, iar pastorul Al Sharpton, un apropiat al familiei Jackson, a declarat pentru CNN că nu cunoaşte nici el alte amănunte despre funeraliile starului.

Speculaţiile despre locul de veci al lui Michael Jackson au explodat în ultimele ore. Site-ul TMZ.com susţine că sicriul nu a fost depus la Forest Lawn şi că dricul din convoiul de limuzine negre a fost doar o strategie pentru a păcăli fanii şi jurnaliştii.

US-ENTERTAINMENT-MUSIC-JACKSON-MEMORIAL
Alte surse presupună că trupul lui Michael Jackson ar fi fost deja incinerat, iar cenuşa sa a fost împrăştiată pe teritoriul fermei sale Neverland, în partea de nord-vest a oraşului Los Angeles


24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române(7)

adunare

În urmă cu 150 de ani, la 24 ianuarie, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei, din 5 ianuarie 1859, era ales şi domnitor al Munteniei, desăvârşindu-se astfel Unirea celor două Principate Române sub sceptrul unui singur domnitor. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a devenit primul şi singurul domnitor pământean al României.

„A sosit acum timpul pentru tot românul de a se apropia de altarul Patriei cu mintea liberă de orice gând îndoielnic şi cu inima curată de orice patimă dezbinătoare; căci neîncrederile, defăimările, urile şi împerecherile sunt unele fatale care aduc pieirea neamurilor. Destulă învrăjbire au produs până acum luptele politice între români! Cauza acelor lupte lipsind astăzi, lipsească totodată şi trista dezbinare dintre ei. Prezentul şi viitorul României o reclamă aceasta prin glasul nostru, care vă cheamă la înfrăţire, românilor! Căci, precum de la suirea noastră pe Tronurile Moldovei şi Munteniei noi nu am mai cunoscut în aceste ţări nici moldoveni, nici munteni, ci numai români, asemenea nu voim a vedea între români nici partide, nici clase înduşmănite, ci numai fii ai aceleeaşi mume şi fraţi de acelaşi sânge. În ochii noştri toţi românii sunt buni; în inima noastră sunt toţi iubiţi deopotrivă, deşi chiar unii din ei, rătăciţi de patimi violente, se expun a fi înfrânaţi şi a cădea sub asprimea legilor. Ne adresăm dar către toţi, ca adevărat Principe român, care liber de orice înrâuire voieşte prosperitatea ţării prin aplicarea înţeleaptă a Con­venţiei şi mărirea Naţiei prin sincera înfrăţire a celor ce au onorul de a face parte din ea”, afirma Cuza, în proclamaţia adresată ro­mânilor de dincolo şi dincoace de Milcov.


Astăzi se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional marchează aniversarea marelui act istoric de la 24 ianuarie 1859, de la Bucureşti, prin reproducerea celor mai importante documente de epocă privind Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia, extrase din lucrarea „Cuza Vodă România” editată de istoricul Stelian Neagoe.
Discursul rostit de deputatul Vasile Boerescu, în şedinţa secretăa Adunării Elective a Munteniei
Bucureşti, 24 ianuarie 1859

Domnilor deputaţi,

Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Ori nu suntem toţi români? Ori nu avem toţi aceeaşi patrie? Ori nu suntem toţi fiii aceleaşi mame? Pentru ce să zicem noi şi voi? De ce să nu zicem noi, românii? Nu avem toţi aceeaşi amoare comună? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul de discordie dintre noi?

Acest măr de discordie, să nu-l ascundem, el este Domnia. Cine va fi Domnitorul? Fiecare îşi are convicţiile sale, fiecare îşi are simpatiile sale personale; fiecare din noi crede că ţara va fi mai fericită având de Domnitor pe cutare şi pe cutare. Dar discordia există; căci nu toţi cugetăm asemenea. Din astă discordie rezultă discreditul Camerei, discreditul nostru. Nimeni nu mai are credinţă la noi; anarhia nu e departe şi inamicul e la porţile noastre. Cum să respingem anarhia? Cum să oprim pe străini? Făcând să piară discordia, făcând să piară punctul care ne desparte.

Noi (partida naţională) declarăm că nu avem nici un candidat; dumneavoastră (partida conservatoare) aveţi vreunul? Se poate. Însă nici unul din noi toţi nu cred că a venit aici cu hotărârea a face să fie candidatul lui cu orice preţ. Toţi suntem români şi nimeni nu voieşte răul ţării sale, nimeni nu ar voi ca candidatul său să ajungă la Tron pe urme de sânge sau sprijinit de străini. Ar fi o ofensă pentru ţară de a crede că ea a putut trimite la Cameră asemenea oameni.

Ca să ne unim toţi asupra aceluiaşi candidat, este posibil? Cred că nu; fiindcă am zis, fiecare îşi are credinţa sa. Dar a ne uni asupra unui principiu, ne putem uni; mai cu seamă când acest principiu este cel mai mare al naţionalităţii noastre. Acest principiu este al Unirii.

Mulţi din dumneavoastră, acum un an, au reprezentat ţara în această Cameră şi au susţinut cu căldură Unirea. Prinţul Bibescu, fostul Domnitor, a fost între alţii cel mai elocvent şi ardent apărător al Unirii. S-ar putea oare estimp ca aceste persoane să se contrazică? Aceasta nu se poate crede. Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire, acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră! Să ne dăm mâna ca fraţii, să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios, creat de noi! A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, Domnul Moldovei! Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa naţională va fi împăcată că ne-am îndeplinit cu religiozitate o datorie sfântă.


Mesajul adresat Adunării Elective a Ţării Româneşti
10 februarie 1859

Domnilor deputaţi ai Ţării Româneşti,

Actul de înalt patriotism care a întrunit în unanimitate asupra mea voturile dumneavoastră este demn de admirarea lumii. El este şi va fi în ochii istoriei mai mult decât înălţarea pe Tron a unui om devotat cauzei naţionale, el este triumful unui principiu mântuitor şi înălţarea unei naţii întregi. Onoare domniilor voastre domnilor reprezentanţi ai Ţării Româneşti, căci aţi ştiut a realiza dorinţa cea vie a naţiei române: Unirea Tronurilor Româneşti!

Aceste Tronuri glorioase ne sunt oferite nouă prin voinţa unanimă a românilor din Principatele Unite. Mândri de a ne sui pe ele, noi vom avea cea mai sacră datorie de a redobândi şi păstra vechea lor demnitate.

În împlinirea acestei frumoase chemări, vom fi fericiţi să ne putem răzima pe energicul, luminatul dumneavoastră patriotism.

Primiţi, domnilor deputaţi, mulţumirile sincere ale Domnului ales de domniile voastre şi a cărui deviză este şi va fi: binele Principatelor Unite în toate şi înainte de toate.

Alexandru Ioan I
Contrasemnaţi: Ioan Al. Filipescu, Barbu Catargiu, Nicolae Golescu,Ioan C. Cantacuzino, Barbu Vlădoianu, Grigore Filipescu, Dumitru C. Brătianu.
Anul 1859, februarie 10

Domnitorul Alexandru Ioan I CuzaDomnitorul Alexandru Ioan I Cuza

Noi Alexandru Ioan I. cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională domnitor al Principatelor Unite, Ţara Românească şi Moldova

La toţi de faţă şi viitori, sănătate!
Români din Ţara Românească,

Găsim de datorie a vă arăta a noastră vie mulţumire pentru patriotica voastră purtare înainte de actul Învestiturii, atunci pe când ambiţiile personale cutezau încă a hrăni oarecare sperări deşarte şi tot de odată pentru demnitatea şi liniştea ce aţi păstrat la 28 septembrie, în faţa unei încercări nesocotite a unor oameni rătăciţi, afară din drumul legalităţii.

Ne place a crede că şi în viitor veţi fi vrednici de admirarea ce aţi insuflat Europei prin actul glorios de la 24 Ianuarie şi că bunul-simţ românesc va lumina pe toţi a se pătrunde de adevărul că o naţie se măreşte şi se întăreşte atunci numai când ea are conştiinţa îndatoririlor sale către patrie, către Guvern şi către legi.

Puterile garante au înzestrat pe ambele ţări surori cu o Convenţie ce cuprinde în sine toate elementele de o fericită propăşire. De la noi atârnă acum ca să profităm de dânsele, dezvoltându-le cu un chip potrivit stării de faţă a societăţii române şi aducând cu toţii partea noastră de activitate, de lumini şi de devotament la măreaţa lucrare a renaşterii.

Spre acest sfârşit, arătând mai întâi a noastră deplină mulţumire Ministerului trecut pentru serviciile ce a desăvârşit în folosul binelui general, şi care acum s-a retras de buna sa voinţă pentru a face loc unei nouă combinări ministeriale, am format un Cabinet menit de a susţine cu energie principiile noastre constituţionale şi spre a da mai mare garanţie de menţinerea ordinului legal, de care sunt legate înflorirea comerţului şi întemeierea creditului public, am luat în persoană comanda superioară a oştirii din ambele Principate.

A sosit acum timpul pentru tot românul de a se apropia de altarul Patriei cu mintea liberă de orice gând îndoielnic şi cu inima curată de orice patimă dezbinătoare; căci neîncrederile, defăimările, urile şi împerecherile sunt unelte fatale care aduc pieirea neamurilor.

Destulă învrăjbire au produs până acum luptele politice între români! Cauza acelor lupte lipsind astăzi, lipsească totodată şi trista dezbinare dintre ei.

Prezentul şi viitorul României o reclamă aceasta prin glasul nostru, care vă cheamă la înfrăţire, românilor! Căci, precum de la suirea noastră pe Tronurile Moldovei şi Munteniei noi nu am mai cunoscut în aceste ţări nici moldoveni, nici munteni, ci numai români, asemenea nu voim a vedea între români nici partide, nici clase înduşmănite, ci numai fii ai aceleaşi mume şi fraţi de acelaşi sânge.

În ochii noştri toţi românii sunt buni; în inima noastră sunt toţi iubiţi deopotrivă, deşi chiar unii din ei, rătăciţi de patimi violente, se expun a fi înfrânaţi şi a cădea sub asprimea legilor. Ne adresăm dar către toţi, ca adevărat Principe român, care liber de orice înrâuire voieşte prosperitatea ţării prin aplicarea înţeleaptă a Convenţiei şi mărirea Naţiei prin sincera înfrăţire a celor ce au onorul de a face parte din ea.

Mărginească-se fiecare individ sau corp social în cercul drepturilor şi îndatoririlor sale bine înţelese; pătrundă-se cu toţii de respectul ce se cuvine legilor, şi fie ţara întreagă bine încredinţată că noi vom şti menţinea ordinul legal înăuntru şi demnitatea naţională în afară.

Alexandru Ioan I
Contrasemnat: Ministrul secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Străine, Vasile Alecsandri
Nr. 451, anul 1859, octombrie 12


Proclamaţie către Naţiunea Română
Români!

Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante, şi s-a înscris în datinile naţiilor.

Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu Ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus naţia către un falnic viitor.

În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domnitor. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.

Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări!

Să trăiască România!

Dat în Iaşi, la 11 decembrie 1861.

Alexandru Ioan I
Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri din Ţara Românească şi ministru Dinăuntru
Apostol Arsachi, ministrul Trebilor din Afară.
Alexandru Plagino, ministrul de Finanţe.
Ioan Gr. Ghica, ministrul de război.
Gheorghe Văleanu, ministrul Controlului.
Scarlat Fălcoianu, ministrul Justiţiei.
Alexandru C. Moruzi, preşedintele Consiliului de Miniştri din Moldova şi ministru al Finanţelor.
Ioan N. Cantacuzino, ministru de Interne şi ad-interim la Justiţie.
Alexandru A. Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice.
Leon Ghica, ministrul Trebilor din Afară.
Constantin N. Şuţu, ministrul Lucrărilor Publice.


Discursul deputatului Barbu Catargiu, rostit în Adunarea Electivă a Munteniei
Bucureşti, 11 decembrie 1861

Domnilor deputaţi,

Sunt în viaţa oamenilor evenimente de acelea în care limba omenească e în neputinţă de a exprima sentimentele ce mişcă inimile.

Evenimentul zilei de astăzi e din acelea ce nu se exprimă; toţi îl pricepem în acest minut în adâncul inimii noastre.

Unirea e săvârşită, ni s-a zis. Acest cuvânt e un cuvânt înalt; el cuprinde făgăduinţa mântuirii şi viitorul ţării. De aceea, el a circulat ca o scânteie electrică în inimile noastre ale tuturor, şi sunt încredinţat că, dacă există nemurirea sufletelor, după cum religia ne încredinţează, strămoşii noştri au simţit şi ei acea înfiorare şi cu lacrimi de bucurie ne binecuvântează din înălţimea cerurilor.

Unirea s-a făcut. Această Unire este simţită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem aduce noi aminte; dar, de au simţit-o, nu s-a făcut sau, de s-a făcut, n-a ţinut decât un moment. În adevăr, încă din veacurile trecute, fură bărbaţi, care încercară împreunarea naţiilor despărţite în două. Dar fu în zadar; şi de ce aceasta, e lesne de înţeles. Pricina neizbutirii lor fură mijloacele ce întrebuinţară. Aceste mijloce erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înţelepciunii, a cuvântului, a înfrăţirii, pentru unirea naţionalităţilor.

Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înţelepciunii şi înfrăţirii; şi înţelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrăţirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca biserica noastră: „ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a mai despărţi”; nu. Dar, ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul Unirea între ţările surori; ne trebuie şi unirea între fiii ei. Aşa numai, vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; aşa numai, vom păstra locul nostru între naţiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscrişi. Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noştri ce ne privesc din sânul veşniciei se va preface într-un blestem şi sunt în drept de a zice că acel ce

va îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru şi al urmaşilor noştri, el va avea hula şi blestemul chiar al naţiilor ce ne privesc.

24 Ianuarie fu o zi asemenea de înfrăţire între noi; dar din nenorocire nu eram încă pregătiţi: de aceea o şi văzurăm sfâşiată a doua zi.

Atunci ne lipsea încrederea. Mai multe împrejurări ce trebuie să le dăm uitării slujiseră încă a întemeia între noi acea neîncredere. De aceea, având aceeaşi dorinţă, aceeaşi ţintă, ne aflam cu toate acestea în neunire; temerea unora şi îndrăzneala prea mare a altora se pretălmăceau într-un fel nepăstuitor, şi de aci răul dezbinării mergea crescând.

Acum ne cunoaştem mai bine. Până aci voiam toţi acelaşi lucru, numai mijloacele de a ajunge ne despărţeau.

Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toţi îngenunchiaţi, să scriem astăzi; „Totul pentru ţară, nimic pentru noi!”

Să trăiască România!

Să trăiască Puterile ce priveghează fericirea ţării noastre!

Să trăiască Domnitorul nostru, care sigur prin a sa stăruinţă ne-a dat mijlocul de a striga iarăşi:

Să trăiască România!

Să trăiască Domnitorul veşnic şi nedespărţit de noi!

• (Reprodus din ziarul Independenţa, Bucureşti, 12 decembrie 1861)

Steaua României în timpul lui Cuza VodăSteaua României în timpul lui Cuza Vodă

Proclamaţie către sătenii clăcaşi
Sătenilor!

Îndelungata voastră aşteptare, marea făgăduinţă dată vouă de Înaltele Puteri ale Europei prin art. 46 al Convenţiei, interesul patriei, asigurarea proprietăţii funciare şi dorinţa mea cea mai vie s-au îndeplinit.

Claca (boierescul) este desfiinţată pentru de-a pururea, şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânii voastre, în întinderea hotărâtă prin legile în fiinţă.

Megeţi dar, mai înainte de toate, la poalele Altarului şi, cu genunchii plecaţi, mulţămiţi Atotputernicului Dumnezeu, pentru că prin ajutorul Său în sfârşit aţi ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimii mele şi mare pentru viitorul României.

De astăzi, voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietate şi moşie a voastră; de astăzi, voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat.

Şi, acum, după ce, cu braţul Celui de Sus, am putut săvârşi o asemenea mare faptă, Mă întorc către voi, spre a vă da un sfat de Domnitor şi de Părinte, spre a vă arăta calea pe care trebuie să o urmaţi, de voiţi să ajungeţi la adevărata îmbunătăţire a soartei voastre şi a copiilor voştri.

Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi stăpânii voştri de moşii sunt desfiinţate prin plata unei drepte despăgubiri.

De acum înainte, voi nu veţi mai fi cu dânşii în alte legături decât acelea ce vor izvorî din interesul şi buna primire a unora şi a altora. Aceste legături însă vor fi pururea neapărate pentru ambele părţi. Faceţi dar ca ele să fie întemeiate pe iubire şi încredere. Mulţi şi foarte mulţi din proprietari au dorit îmbunătăţirea soartei voastre.

Mulţi din ei au lucrat cu toată inima ca să ajungeţi la această frumoasă zi, pe care voi astăzi o serbaţi. Părinţii voştri şi voi aţi văzut de la mulţi stăpâni de moşii ajutor la nevoile şi trebuinţele voastre. Uitaţi, dar zilele grele prin care aţi trecut; uitaţi toată ura şi toată vrajba; fiţi surzi la glasul acelora care vă vor întărâta în contra stăpânilor de moşii, şi, în legăturile de bună voie ce veţi mai avea de aici încolo cu proprietarii, nu vedeţi în ei decât pe vechii voştri sprijinitori şi pe viitorii voştri amici şi buni vecini. Au nu sunteţi toţi fii ai aceleeaşi ţări? Au pământul României nu este muma care vă hrăneşte pe toţi?

Stăpâni liberi pe braţele şi pe ogoarele voastre, nu uitaţi mai înainte de toate că sunteţi plugari, că sunteţi muncitori de pământ. Nu părăsiţi această frumoasă meserie, care face bogăţia ţării, şi dovediţi şi în România, ca pretutindenea, că munca liberă produce îndoit decât munca silită. Departe de a vă deda trândăviei, sporiţi încă hărnicia voastră, şi ogoarele voastre îndoit să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştri.

Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre, care, de astăzi, devin comune neatârnate, şi lăcaşuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni.

Siliţi-vă dar a le îmbunătăţi şi a le înfrumuseţa; faceţi-vă case bune şi îndestulătoare; înconjuraţi-le cu grădini şi cu pomi roditori.

Înzestraţi-vă satele cu aşezăminte folositoare vouă şi urmaşilor voştri. Statorniciţi mai ales şi pretutindenea şcoli, unde copiii voştri să dobândească cunoştinţele trebuitoare pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni. Actul din 2 Mai v-a dat la toţi drepturi; învăţaţi dar pe copiii voştri de a le preţui şi a le bine întrebuinţa.

Şi, mai presus de toate, fiţi şi în viitor ceea ce aţi fost şi până acum, şi chiar în timpurile cele mai rele, fiţi bărbaţi de pace şi de bună rânduială; aveţi încredere în Domnitorul vostru, care vă doreşte tot binele; daţi, ca şi până acum, pilda supunerii către legile Ţării, la a cărora facere aveţi şi voi de acum a lua parte; şi, în toată întâmplarea, iubiţi România, care, de astăzi, este dreaptă pentru toţi fiii săi.

Şi, acum, iubiţilor mei săteni, bucuraţi-vă şi păşiţi la munca de bună voie, care înalţă şi îmbogăţeşte; şi Dumnezeul părinţilor noştri să binecuvânteze sămânţa ce veţi arunca pe prima brazdă liberă a ogoarelor voastre.

Alexandru Ioan I
M. Kogălniceanu, N. Creţulescu, N. Rosetti Bălănescu, generalul S. Manu
Nr. 1015, la 14 august 1864


*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române(6)

costache-negri1

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Astăzi, despre Costache Negri.

ispravnicului, devenit vel agă, Petrache Negri şi al Smarandei Donici – cu ascendenţă în vechea familie a logofătului N. Rosetti Roznovanu.

Învăţătura primară a primit-o în casa părintească. Din fragedă copilărie avea să rămână orfan de tată. După recăsătoria mamei sale cu poetul Costache Conanchi, acesta din urmă şi-a manifestat interesul generos şi sprijinul material constant faţă de adolescentul în formare. După moda vremii, tatăl adoptiv l-a dat în seama profesorilor francezi stabiliţi în Moldova. Trimis la Odessa, în 1828, elevul Costache Negri a frecventat pensionul institutorului L. Repey. La vârsta de 16 ani i-a murit prematur şi mama, de la această dată înainte rămânând în grija nemijlocită a remarcabilului om de cultură Costache Conachi, din a cărui căsătorie cu mama lui Negri rezultase o singură fiică, Caterina (Cocuţa), ce avea să se căsătorească peste ani cu vestitul Caimacam al Moldovei, Nicolae Vogoride.

Încă de la acea vârstă crudă s-a întrezărit în Costache Negri sentimentul demnităţii şi dezinteresului material funciar. Rămas fără moştenitori în linie bărbătească, C. Conachi i-a propus adopţiunea, cu tot ce decurgea din ea – un nume ilustru şi o avere, una dintre cele mai întinse.

Politicos dar ferm, tânărul Negri a refuzat tentanta propunere, hotărât să-şi păstreze numele străbun şi modesta avere rămasă de la bunii săi părinţi, între care moşioara de la Mânjina, ce va deveni locul ospitalier şi preferat pentru junimea paşoptistă.

Din toamna anului 1832, C. Conachi i-a asigurat toate cele pentru continuarea studiilor în Apusul luminat. Primul an l-a petrecut la Viena, mai mult nevoit să-şi îngrijească sănătatea ce da semne de boală, decât să se prepare metodic în vreo şcoală vieneză. Pornit spre Franţa, avea în gând să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină. A fost, însă, mai puternic imboldul de a se dedica pentru moment cunoaşterii lumii apusene reale, peregrinând prin oraşele mari ale statelor europene, cu precădere germane şi italiene. Aproape un an întreg s-a stabilit în Neapole, fascinat de acţiunile societăţilor revoluţionare ale carbonarilor, în vederea emancipării Italiei şi, implicit, a patriei sale de origine.

Revenit în ţară, în anul 1837,n-avea să rămână prea mult timp, paşii îndrumându-l din nou către Neapole, Florenţa, Veneţia şi Paris, unde tinerimea generoasă proiecta înnoirile revoluţionare pentru o Europă prea mult întârziată în imobilismele unei orânduiri social-politice ce-şi încheiase mesajul său istoric.

În Capitala Franţei fiind, cu ocazia Carnavalului începutului de an 1839, a făcut cunoştinţă cu Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Costache Rolla – din Moldova sa iubită, cu muntenii Nicolae Creţulescu şi Ioan Em. Florescu, alături de care se va regăsi în toate înfăptuirile “generaţiei de aur” paşoptiste şi apoi unioniste.

RECUNOSCUT CA “DECANUL TINERIMII”
A revenit în ţară, pentru mai multă vreme, în anul 1841. Avea treizeci de ani, cutreierase lumea cu bune rezultate întru instruirea şi formarea sa, se distingea prin nobleţea şi înţelepciunea caracterului său – şi repede a fost recunoscut “decanul tinerimii” idolul generaţiei ieşene ce avea să contribuie în mod determinant la renaşterea naţională a românilor.

După sărbătorirea onomasticii lui Negri la 21 mai 1845, moşioara sa Mânjina a devenit lăcaş pentru tinerii revoluţionari din cele două principate române.

Împrejurările au fost de aşa natură încât Costache Negri n-a luat parte directă la mişcarea paşoptistă ieşeană din martie 1848. Se afla într-o altă călătorie pe drumurile europene. Dar cunoscut fiind de stăpânire ca un lider al noilor idei reformatoare, a trebuit să apuce şi el, împreună cu ceilalţi tineri tribuni, calea exilului – la Braşov, la Cernăuţi şi, în fine, la Paris.

După ce regimul politic din Moldova a luat un curs ceva mai permisibil pentru iconoclaştii unei lumi noi Negri a revenit la Iaşi, debutând în viaţa politică în calitatea de membru al Divanului de Apel al Moldovei. A fost, mai apoi, numit pârcălab al ţinutului Covurlui, cu reşedinţa la Galaţi – precedându-l în funcţie pe intimul său prieten Alexandru Cuza.

Revenirea pe Tronul Moldovei a Domnitorului Grigore Ghica a dus la înteţirea luptei pentru unirea celor două principate, Moldova şi Muntenia – Domnitorul însuşi fiind un sincer partizan al făuririi Statului naţional unitar român.

Costache Negri a deţinut în acea perioadă funcţia de ministru al Departamentului Lucrărilor Publice, cu care prilej s-a evidenţiat prin inspirate măsuri de propăşire a ţării.

În acele timpuri, Domnitorul Ghica l-a folosit cu succes pe Negri în timpul unor complicate negocieri internaţionale atingătoare de interesele naţionale ale ţării.

Costache Negri a fost membru fondator al societăţii Unirea, creată la 25 mai 1856, cu ajutorul căreia se căuta centralizarea tuturor acţiunilor unioniste. Negri a fost ales între cei 11 membri ai Comitetului Central al Unirii, alături de Kogălniceanu, Epureanu, Panu ş.a. – organism de coordonare a anevoioasei lupte pentru Unirea Principatelor Române.

Evenimentele precipitându-se în sensul dorit de generaţia paşoptistă, Costache Negri a fost cooptat în februarie 1857, în Comitetul electoral al Unirii menit să asigure victoria unioniştilor în alegerile pentru Divanul ad-hoc, cerut de Cancelariile Europei la conferinţele de pace care au urmat războiului Crimeii, areopagul internaţional hotărând să se facă paşi pregătitori privind doleanţele românilor vizavi de o nouă organizare politică a Principatelor Moldova şi Muntenia.

Ales deputat de Galaţi – ca şi prietenul său Al. Cuza – lui Costache Negri i s-a încredinţat conducerea efectivă a Divanului ad-hoc în calitate de vicepreşedinte, preşedinte nominal fiind după datină mitropolitul ţării.

Modest şi clarvăzător în noianul evenimentelor ce se precipitau de la o zi la alta, Negri n-a dorit să fie înscris pe lista candidaţilor la Domnie, lăsând cale liberă colonelului Alexandru Cuza, urcat pe Tronul domnesc al lui Ştefan cel Mare, la 5 ianaurie 1859.

De aci înainte începe activitatea de iscusit diplomat pro-Unirea deplină a celor două Principate Române. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza – cunoscându-i calităţile de neîntrecut negociator şi însuşirile frumoase ale caracterului său – l-a numit agentul său diplomatic perpetuu la Constantinopol – centrul internaţional de pertractare a ideilor Împăratului Napoleon al III-lea cu privire la noul destin politic al românilor.

Lupta diplomatică a fost acerbă, trebuia să afişezi o răbdare ieşită din comun pentru ca să urneşti inerţiile unui sistem diplomatic devenit anacronic, spre a reuşi să convingi asupra cauzelor vitale şi nobile ale românilor.

S-A RETRAS DIN VIAŢA POLITICĂ DUPĂ AUTOEXILUL LUI CUZA
Între meritele incontestabile ale lui Costache Negri, se numără recunoaşterea dublei alegeri pe tronurile româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza; recunoaşterea Unirii definitive, la 11 Decembrie 1862, prin care s-a fondat România; rezolvarea cu bine a sinuoasei probleme internaţionale iscată prin secularizarea averilor mănăstireşti; admiterea de Puterile Garante şi Suzerană a preparativelor loviturii de stat de la 2 mai 1864, prin care Cuza Vodă a dat o Constituţie naţională României; iar prin reformele agrară şi electorală a pus adevărate şi solide baze tânărului Stat naţional modern român.

Obosit şi mâhnit de modul în care s-a produs abdicarea silită a Domnitorului pe care l-a iubit şi l-a servit cu credinţă ca pe un frate scump, Costache Negri s-a retras cu totul din viaţa politică după autoexilul lui Cuza Vodă. S-a retras în liniştea patriarhală a căsuţei din Târgu-Ocna, fără să poată fi capacitat revenirii în arena politică, nici de vizita proaspătului Domnitor Carol de Hohenzollern, nici de stăruinţele unor alţi prieteni dragi, Kogălniceanu şi Alecsandri care n-au rezistat tentaţiei de a-şi servi, în felul lor, în anii deplinei maturităţi creatoare, ţara şi interesele ei majore.

După ce a fost de faţă la înmormântarea regească de la Ruginoasa, a Prinţului Unirii, Costache Negri abia mai făcea rare vizite Doamnei Elena Cuza sau încercatului său amic Vasile Alecsandri.

S-a stins din viaţă pe când se afla în puterea vârstei, 64 de ani, la 28 septembrie 1876.

Cel care ar fi putut să fie Domnitor, prim-ministru sau Preşedinte al Parlamentului în ţara sa mult venerată – a preferat să fie doar marele consilier al întâiului Domnitor al României, încredinţat că aceasta era menirea lui, să facă ce ştie el mai bine pentru devenirea şi dăinuirea sacrei idei a Unirii românilor.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române(5)

ctitori5

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Constantin Bosianu şi Nicolae Creţulescu.

Constantin Bosianu s-a născut la 10 februarie 1815, în Bucureşti. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri (26 ianuarie-14 iunie 1865); preşedinte al Senatului României, în perioada 29 mai-15 noiembrie 1879, Guvernul Ion C. Brătianu. Ministru de Interne (26 ianuarie-14 iunie 1865), în propriul Guvern. Paharnicul Andrei Bosianu, tatăl, – urmaş al unor boieri de neam vechi – a ales pentru instrucţia fiului său Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. Absolvent al prestigioasei şcoli, o vreme a fost slujbaş în administraţia publică, ajungând ierarhic până la funcţia de şef al Serviciului Controlului Obştesc din Departamentul Finanţelor. Fusese, pe rând: contabil la Creditul Agricol din Caracal, contabil la Serviciul Statistic din Ministerul Domeniilor, şef de birou în Serviciul Contabilităţii din Ministerul Domeniilor, referendar la Înalta Curte de Conturi. Beneficiar al unei burse, şi-a continuat studiile la Anvers şi la Paris, cu licenţa în Litere la Sorbona (1874) şi doctoratul în Drept (1851). Conferenţiar de Contabilitate, la Şcoala Centrală de Agricultură. Profesor de Drept roman, la Şcoala Specială ce fiinţa sub auspiciile Colegiului „Sf. Sava” (1851). Director al Eforiei Şcoalelor (1852). Director al Departamentului Dreptăţii (Justiţiei de mai târziu), 1856-1857.

A VOTAT DUBLA ALEGERE A LUI CUZA
Unionist fervent, în anul 1857 a editat periodicul România şi a fost cooptat vicepreşedinte al Comitetului Central al Unirii, cu sediul în Bucureşti. La 24 ianuarie 1859, în calitatea sa de membru al Adunării Elective a votat pentru dubla alegere a lui Alexandru Cuza pe Tronurile reunite ale Moldovei şi Munteniei. Facultatea de Drept din Bucureşti l-a prenumărat printre profesorii săi de incontestabilă autoritate (începând cu anul 1859). Domnitorul Alexandru Ioan I. Cuza i-a apreciat cum se cuvenea însuşirile profesionale şi politice, numindu-l membru al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (1862), apoi vicepreşedinte al Consiliului de Stat (în anul 1864). Încă de pe vremea când partidele politice îşi proiectau programele şi formele organizatorice, a optat pentru partida liberală născând, ca senator (din 1867) şi ca deputat (din 1869). A deţinut o seamă de funcţii cu caracter obştesc sau profesional: decan al Baroului de Ilfov (1871-1873); două săptămâni primar al Capitalei (decembrie 1878); preşedinte al unor importante Societăţi – cea Juridică, cea pentru Învăţătura Poporului Român, cea a Corpului Didactic. Academia Română l-a ales membru de onoare la 30 iunie 1879. Prestigiul său ştiinţific de mare jurist l-a propulsat în înalte demnităţi politice şi de stat. Constantin Bosianu a fost un liberal moderat care n-a dorit cu tot dinadinsul să imite avânturile şi dezamăgirile liderilor politici, contemporani, înnăscuţi sau făcuţi. A murit la 21 martie 1882, în Bucureşti.

NICOLAE CREŢULESCU, AUTORUL MEMORIULUI PRO UNIRE
Nicolae Creţulescu (Kretzulescu) s-a născut la 1 martie 1812, în Bucureşti. Ministru de Interne: 27 martie-6 septembrie 1859, în Guvernul de la Bucureşti condus de fratele său, Constantin Al. Creţulescu; 6 septembrie- 11 octombrie 1859, 24 iunie 1862-11 octombrie 1863, 30 ianuarie-11 februarie 1866 – în guvernele conduse de el însuşi. Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, în intervalul 6 septembrie-11 octombrie 1859. Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, în două rânduri: 24 iunie 1862-11 octombrie 1863; 14 iunie 1865-11 februarie 1866. Preşedinte al Senatului României (13 decembrie 1889-9 iunie 1890), Guvernul George Manu. Al treilea copil al marelui logofăt Al. Creţulescu şi al Anicăi, născută Câmpineanu. Şi-a început învăţătura în casa părintească, îndrumat de dascăli greci; a luat, de asemenea, lecţii de franceză. Concomitent cu instrucţia, a ocupat diferite dregătorii (din anul 1832): registrator la secţia civilă a Curţii de Apel, comisar la Departamentul din Lăuntru (Năuntru) – Ministerul de Interne (1833). Din anul 1834 s-a aflat la Paris, unde şi-a trecut Bacalaureatul, a studiat apoi Medicina, obţinând doctoratul, în anul 1839, la Universitatea din Nantes. Reîntors la Bucureşti, a funcţionat ca medic pentru culoarea de Negru (Sectorul) din Capitală (din februarie 1840). În Spitalul bucureştean Colţea a deschis o modestă şcoală de chirurgie, la care a predat lecţii de Anatomie (1842). A trecut mai apoi medic la Spitalul Pantelimon (1847). Participant la evenimentele revoluţionare paşoptiste. Trimis în Ungaria pentru punerea bazei unei înţelegeri româno-ungare, îndreptată împotriva Rusiei ce sta să intre în Principate şi să înăbuşe revoluţia. Guvernul provizoriu l-a nominalizat în Comisia pentru pregătirea Constituţiei (domeniile şcoli şi lucrări publice); a îndeplinit şi însărcinarea de inspector administrativ „revoluţionar” peste şapte judeţe ale Munteniei. Pentru a scăpa de iminenta arestare, după înăbuşirea revoluţiei, s-a refugiat la Paris, iar de aici a trecut la Constantinopol şi a desfăşurat activitatea de medic la cazarma Kuleli. Socotit unul dintre participanţii mai puţin remarcaţi în Revoluţia de la 1848, Nicolae Creţulescu a fost lăsat liber să revină în ţară, în iulie 1849. Trei ani a funcţionat ca medic primar la Spitalul Colţea (1851-1854). În timpul Căimăcămiei lui Alexandru Dimitrie Ghica, a fost numit director la Departamentul din Lăuntru; curând după încetarea din viaţă a titularului, lui N. Creţulescu fiindu-i încredinţat interimatul acelui important departament. A avut funcţii de seamă în Justiţie: membru al Curţii de Apel (1855), al Înaltei Curţi de Justiţie (1856). În fine, a fost titular al Ministerului de Finanţe, în perioada 23 octombrie 1857-29 octombrie 1858. Din situaţia de
Înalt funcţionar al statului, n-a manifestat interes pentru amnistierea foştilor paşoptişti exilaţi. Slăbiciune atenuată, prin cunoscutul său Memoriu pro Unire, adresat marilor Puteri. După alegerea Domnitorului Moldovei şi pe Tronul Munteniei, Nicolae Creţulescu a deţinut – pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri şi portofoliul Ministerului de Interne – încă o serie de interimate: la Ministerul Afacerilor Străine: (1 septembrie-10 octombrie 1859); la Ministerul de Justiţie (5-27 septembrie 1862); la Ministerul Lucrărilor Publice (10-15 decembrie 1862); din nou la Justiţie (30 decembrie 1862-14 iunie 1863; 8-15 august 1863). În marele Guvern condus de Mihail Kogălniceanu a fost numit Ministru al contopitelor Ministere de Justiţie şi Culte (19 iulie 1864-21 ianuarie 1865). A deţinut interimatul la preşedinţia Consiliului de Miniştri, la ministerele Internelor, Agriculturii şi Lucrărilor Publice pe când titularul M. Kogălniceanu s-a aflat în „călătoria de lucru” din Oltenia (16-28 august 1864). În ultimul Guvern pe care l-a condus, premierul N. Creţulescu a ocupat şi portofoliul Ministerului de Finanţe (24 iunie 1865-30 ianuarie 1866).

DE LA CUZA VODĂ, LA CAROL I
După lovitura de stat de la 10/11 februarie 1866, Locotenenţa Domnească l-a ţinut sub atentă observaţie pe ultimul premier al lui Cuza Vodă; a fost trimis în judecata Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cele din urmă a fost scos de sub acuzaţie şi lăsat slobod să se reintegreze în viaţa politică. A devenit, rând pe rând, deputat, senator, demnitar guvernamental. Ministru de Justiţie (11 martie-8 iunie 1871), ministru al Lucrărilor Publice (11 martie 1871-15 decembrie 1872, cu un interimat între 11 martie-8 iunie 1871), în prima parte a guvernării conservatoare de patru ani, condusă de Lascăr Catargiu. Ulterior, a fost numit agent diplomatic al României la Berlin (15 decembrie 1873-1 mai 1876). În timpul războiului pentru neatârnare (1877-1878), a organizat un spital în incinta conacului său de la Leurdeni, pe care l-a pus la dispoziţia Armatei române. Ion C. Brătianu l-a inclus printre membrii Guvernului său de 12 ani, repartizându-i Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (11 iulie 1879-21 ianuarie 1880). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Roma (22 ianuarie 1880-25 iulie 1881), la Petersburg (25 iulie 1881-10 aprilie 1886), la Paris (15 noiembrie 1891-29 ianuarie 1893). Membru titular al Societăţii Academice Române (din 9 septembrie 1871); preşedinte al Societăţii Academice Române (18 august 1872-16 august 1873); preşedinte al Academiei Române (29 martie 1895-1 aprilie 1898). A mai fost şi preşedinte al Secţiunii Ştiinţifice a academicului for (1874-1882; 1889-1893). N. Creţulescu a fost un om politic care a pus mai presus de persoana sa interesele naţionale majore ale patriei sale. El poate fi considerat – la o repede evaluare – un oportunist şi un adaptabil, un deductibil pentru toate regimurile politice – de la moderaţia paşoptistă şi loialitatea faţă de Cuza Vodă la trecerea spre Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu şi Domnitorul Carol I. În fond, însă, neînregimentat politic, s-a dovedit a fi un bun organizator, care atât cât i-a stat în putinţă a gestionat onorabil administraţia ţării, cu deosebire în perioadele când a fost prim-ministru şi ministru de Interne. A murit la 26 iunie 1900, în Leurdeni, judeţul Muscel. Deşi fraţi, la Constantin se poate vorbi fără păcat de o adversitate acumulată faţă de Cuza Vodă, ce s-a transformat în „trădare”; pe când la Nicolae se observă strădania de a luneca printre oameni şi evenimente, cu riscul şifonării consecvenţei politice, însă mereu cu privirea ţintită către menţinerea ordinii, legalităţii şi spre propăşirea ţării.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române(4)

ion-c-bratianu

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Ion C. Brătianu.

Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, în Piteşti. A fost Ministru de Interne, în mai multe rânduri: 1 martie-4 august 1867, în Guvernul Constantin Al. Creţulescu; 13 noiembrie 1867-12 august 1868, în Guvernele conduse de Ştefan Golescu, respectiv, Nicolae Golescu; 27 ianuarie 1877-26 mai 1878; 25 noiembrie 1878 -5 iulie 1879; 25 ianuarie-1 august 1882; 23 iunie 1884-29 aprilie 1887, în Guverne conduse de el însuşi. Preşedinte al Adunării Deputaţilor, în sesiunea legislativă 18 noiembrie 1868-29 ianuarie 1869, Guvernul Dimitrie Ghica. Preşedinte al Partidului Naţional Liberal, din 24 mai 1875 şi până la 4 mai 1891. Preşedinte al Consiliului de Miniştri, vreme de 12 ani (24 iulie 1876 -20 martie 1888), cu un scurt interimat al fratelui său Dumitru (din 10 aprilie la 9 iunie 1881).

Tatăl – stolnicul Constantin (Dincă) Brătianu – şi mama sa – născută Tigveanu – au căutat să dea o instrucţie temeinică fiilor lor. După ce a absolvit cursurile şcolii lui D. Simonide din Piteşti, adolescentul Ion Brătianu a fost dat la învăţătură militară, ajungând în aprilie 1838 la gradul de praporcic. Trimis la Paris, în anul 1841, a urmat cursurile Şcolii Politehnice dar a audiat şi prelegerile marilor filoromâni Jules Michelet şi Edgar Quinet, la vestitul College de France. Aidoma fratelui său mai mare, precum şi a celorlalţi tineri studioşi din generaţia sa, s-a remarcat în acţiunile desfăşurate în cadrul Societăţii studenţilor români de la Paris (1845), „Însocierii Lazariene” (1847) pentru promovarea instrucţiunii publice în Principatele Române. Şi tot asemeni fratelui său s-a înscris în cele două loji masonice ale radicalilor francezi – „l’Athenee des Etranges” şi „La Rose du parfait silence” – ajungând şi el până la gradul de maestru.

După experienţa trăită pe viu în evenimentele paşoptiste de la Paris, a venit în ţară şi s-a angajat de la început în revoluţia din Muntenia: a figurat ca membru în Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, a fost secretar al Guvernului revoluţionar provizoriu, prefect al Poliţiei Capitalei.

Mişcarea revoluţionară paşoptistă fiind înfrântă prin pătrunderea în ţară a trupelor ruseşti, I.C. Brătianu şi ceilalţi tovarăşi de ideal au trebuit să traverseze o prelungită perioadă a exilului. Stabilit la Paris s-a încadrat în pleiada tinerilor apostoli români care au propovăduit cu ardoare şi eficienţă cauza naţională, unionistă a românilor, în faţa instanţelor oficiale şi opiniei publice europene.

În iulie 1857, în cea mai mare parte proscrişii paşoptişti au fost lăsaţi liberi să se întoarcă în ţară. În privinţa lui Ion C. Brătianu, nu înainte de a fi avut de-a face cu justiţia franceză (în anii 1853-1856), din cauza implicării sale într-un complot ce-l avea drept ţintă pe Împăratul Napoleon al III-lea.

MEMORIU PENTRU CUZA VODĂ
Revenit în ţară, Brătianu n-a întârziat să se angajeze în campania electorală desfăşurată în vederea constituirii Divanului ad-hoc, dătător de seamă pentru dorinţele românilor exprimate în faţa marilor Puteri ale Europei. A fost membru al acelui Parlament democrat sui generis şi a contribuit în mod determinant la punerea în acte oficiale a dreptelor doleanţe româneşti. I.C. Brătianu a făcut parte şi din Adunarea Electivă care a votat dubla alegere a lui Cuza Vodă ca Domnitor al Principatelor Unite.

La 1859, Ion C. Brătianu era stăpânit de ideile liberalismuui radical, pe care i le întreţinea cu fervoare prietenul său C.A. Rosetti. Aşa se explică reţinerile liberalului moderat Cuza Vodă faţă de prea repedea implicare a liberalilor radicali în afacerile Principatelor Române, intrate în febra Unirii definitive.

Când Cuza Vodă a poposit pentru prima oară la Bucureşti, Ion C. Brătianu l-a întâmpinat cu un elaborat memoriu ce cuprindea punctul său de vedere asupra dezvoltării imediate şi de perspectivă a României. Domnitorul n-a marşat. Mai mult, chiar. Cât timp a ocupat Tronul ţării, nu i-a încredinţat niciodată formarea Guvernului, deşi în cei şapte ani de Domnie a schimbat peste 15 Cabinete. Abia dacă a prins portofoliul Finanţelor în Guvernul de o lună şi jumătate, de la Bucureşti, condus de Nicolae Golescu.

Conştient de valoarea sa politică (încă nematurizată complet, totuşi), ofensatul Ion C. Brătianu s-a regăsit cap de listă în „monstruoasa coaliţie” din februarie 1866. Dacă nu l-au lăsat complotiştii pe Cuza Vodă să predea el însuşi Domnia în mâinile unui Principe străin Ion C. Brătianu s-a grăbit să ia el această iniţiativă, înrâurind în chip decisiv aducerea Principelui Carol Hohenzollern-Sigmaringen pe locul detronatului Prinţ al Unirii. Şi ca un făcut, când Brătianu şi Rosetti au avut surpriza să constate şi să se izbească de puternica personalitate a noului Domnitor, au încercat să repete „pozna” de la 10/11 februarie 1866, încurajând ridicola „revoluţie de la Ploieşti” (august 1870) şi alte manifestări anticarliste.

Numai că expresia „anii cuminţesc” nu este doar vorbă în vânt pentru caracterele puternice. Ion C. Brătianu a avut tăria să se desprindă de făcăturile conjuraţilor de tot soiul şi să devină un bărbat de Stat „curajos numai în cele bine chibzuite”. Aşa s-a putut forma şi a putut rezista, ani şi ani, tandemul Regele Carol – premierul I.C. Brătianu.

TRAIECTORIE MEREU ASCENDENTĂ
Reluând firul cronologic, să consemnăm că I.C. Brătianu a avut o traiectorie mereu ascendentă din 1866 înainte, atât ca om politic cât şi ca bărbat de Stat. Membru influent al Constituantei din 1866, care a dat românilor o Constituţie pentru 50 de ani. Apoi, deputat sau senator în toate legislaturile de până în anul 1888. Ministru al Diferitelor Departamente: de Finanţe (11 mai-13 iulie 1866), în Guvernul Lascăr Catargiu, (27 octombrie 1867-16 noiembrie 1868), în Guvernele conduse de Ştefan Golescu şi, respectiv Nicolae Golescu, (27 aprilie-23 iulie 1876), în Guvernul Manolache Costache Epureanu, (24 iulie 1876-27 ianuarire 1877, 15 iulie 1880-9 aprilie 1881), în Guverne conduse de el însuşi. Ad-interim la Ministerul de Război (12 august-16 noiembrie 1868; 20 august 1877-16 martie 1878; 25 noiembrie 1878 -7 ianuarie 1879; 9 iunie-30 noiembrie 1881; 13 ianuarie-20 februarie 1886 şi 5 noiembrie 1887-10 martie 1888) ş în Guvernul Nicolae Golescu şi în cele conduse de el însuşi. Titular la Ministerul de Război (1 decembrie 1881-24 ianuarie 1882); 1 august 1882-22 ianuarie 1884); la Ministerul Lucrărilor Publice (26 martie-24 noiembrie 1878; 11 iulie 1879-23 octombrie 1880; ad-interim la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (31 octombrie-24 noiembrie 1878); ad-interim la Ministerul de Interne (17 aprilie-14 mai 1880); ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (28 octombrie-15 decembrie 1885); ad-interim la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (17 octombrie-28 aprilie 1887) – toate în Guvernele conduse de el însuşi.

Este considerat, alături de C.A. Rosetti şi de Dumitru Brătianu, fondator (din anul 1875) al Partidului Naţional Liberal-PNL. Copreşedinte al PNL împreună cu C.A. Rosetti, de care s-a despărţit după anul 1883, pentru flagrantă nepotrivire de păreri în diriguirea treburilor Statului naţional modern român.

Însuşirile intelectuale alese şi substanţialele sale merite politice i-au adus recunoaşterea de către Academia Română, al cărui membru de onoare a fost ales la 19 martie 1885.

Într-un alt plan este de menţionat că a fost şi ţinta a două atentate, din fericire nereuşite.

Pagini dense şi măreţe a înscris Ion C. Brătianu în cartea de istorie a neamului. Nu i se poate tăgădui nicicum priceperea în administrarea ţării, în procesul de însănătoşire a finanţelor Statului şi în dezvoltarea social-economică a României. A fost primul şi cam singularul ministru de război, civil, din epocă şi de mai târziu chiar. A prezidat cu inspiraţie şi competenţă marile şi istoricele evenimente naţionale, culminate cu războiul pentru cucerirea independenţei de Stat absolute. A avut bucuria rotunjirii de pământ românesc în părţile dobrogene şi lichidarea oneroasei afaceri Strousberg – dar şi tristeţi legate de pierderea silnică a sudului Basarabiei, de imixtiunea mai marilor lumii în treburile interne ale României şi de ingratitudinea unor contemporani, care poate că nu-l urau, dar cu siguranţă se temeau de atotputernicia sa.

AMURGUL CTITORULUI DE VOCAŢIE
A existat o scurtă eclipsă în lunga-i guvernare. Reminiscenţe republicane nerisipite întrutotul l-au decis să se retragă de la Guvern tocmai în fastele momente ale proclamării Regatului Român şi încoronării Regelui Carol I. Nedumeriţilor le-a lăsat să înţeleagă cum că ar fi fost plictisit de iniţiativa Parlamentului pentru solemnităţile regale din 10 Mai 1881, lipsindu-l pe primul-ministru de rostuirea acelor acte de care doar o dată în viaţă poţi să ai parte.

Ion C. Brătianu a întârziat prea mult la postul de comandă a Statului, pentru ca să nu aibă un sfârşit trist. Anotimpuri treceau unele după altele, deceniile se întretăiau între ele, departe în lume şi primprejur se făceau şi se desfăceau atâtea, numai Ion C. Brătianu nu mai părăsea puterea. „Mamelucii” din preajmă-i, interesaţi, ajunseseră să creadă că Regele îl hărăzise să fie prim-ministru pe viaţă. În anii deplinei maturităţi, I.C. Brătianu s-a dovedit un mare bărbat de Stat. Bătrâneţele ce cochetau de-acum cu evoluţionismul prudent, par a ne înfăţişa un mare om înfrânt.

Chestiune de imagine, numai. Fiindcă la anul 1888 proiecţiile programatice ale autoritarului bărbat de stat erau deja puse în operă. Făcuse istorie. Teama de-a nu se strica nimic din splendidul edificiu statal, i-a impus grija pentru conservarea binelui, ştiut fiind că de cele mai multe ori mai binele este răul binelui. Pe termen scurt, bătrânul Brătianu a avut de înfruntat reflexele pizmaşe din cotidian. În eternitate, a dus cu el imaginea ctitorului de vocaţie.

Ion C Bratianu a murit la 4 mai 1891, în casa sa de la Florica – Argeş.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMÂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române(3)

ctitori3

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Anastasie Panu şi Christian Tell.Anastasie Panu s-a născut în anul 1810, în Iaşi. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi în perioada 17 ianuarie-23 octombrie 1861. Studiile şcolare primare şi cele superioare le-a urmat la Iaşi.
Mulţi ani a trăit în Huşi; membru (din anul 1845) al Tribunalului Huşi, mai apoi preşedinte al acestuia.
Susţinător al candidaturii la deputăţie a lui Lascăr Rosetti – împotriva voinţei domnitorului Mihail Sturdza –, Panu a fost destituit din magistratură şi închis pentru trei luni în cazarma de la Galaţi.
Amestecat în anemica mişcare paşoptistă de la laşi, Anstasie Panu a fost iarăşi arestat. După înlocuirea lui M. Sturdza pe tronul Moldovei, Panu şi-a stabilit domiciliul în Iaşi, iar noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, l-a numit director (din anul 1852), apoi ministru ad-interim al Ministerului Justiţiei. Vornicul A. Panu a fost un timp membru al Divanului Domnesc (1856). Unionist entuziast. Membru fondator al Comitetului Electoral Central – Iaşi, februarie 1857. Deputat activ în timpul dezbaterilor unioniste din cadrul Divanului ad-hoc al Moldovei (1857).UN IDEALIST PLIN DE ENERGIE
Membru al Căimăcămiei de Trei (octombrie 1858-5 ianuarie 1859), ca locţiitor al logofătului Dreptăţii, având posibilitatea să impulsioneze pregătirile pentru Unirea Principatelor Române. Deputat pro-colonelul Alexandru Cuza, în şedinţa istorică a Adunării Elective a Moldovei din 5 ianuarie 1859. Preşedinte al Adunării Elective de la Iaşi, în prima parte a domniei lui Cuza Vodă. Deputat în Parlamentul României (începând din anul 1862). Bolnav incurabil, Panu a încetat din viaţă în anul 1867, în drum spre un sanatoriu din Viena. Anastasie Panu s-a manifestat ca un idealist plin de energie pe tot parcursul complexului proces care a dus la Unirea Principatelor şi făurirea României. S-a implicat cu toată dăruirea în acţiunile politice şi activităţile publice consacrate făuririi statului naţional român modern, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan I.Cuza.

CHRISTIAN TELL, ADEPTUL TACTICII LEGALISTE
Christian Tell s-a născut la 12 ianuarie 1808, în Braşov. A fost locotenent domnesc, 28 iulie-13 septembrie 1848, în timpul Revoluţiei paşoptiste din Muntenia. A fost elev al lui Gheorghe Lazăr, la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. Înrolat în unităţile de panduri, în războiul ruso-otoman din anii 1828-1829. Apoi a intrat iuncăr în armata naţională din Muntenia din anul 1830. Dovedind reale aptitudini militare, a fost înaintat la gradul de căpitan (în anul 1836), polcovnic comandir (în anul 1837) şi maior (la anul 1841), comandant al Batalionului 1, cu garnizoana în oraşul Giurgiu.
Idealist şi patriot luminat, Tell a activat în Societatea Filarmonică (în anii 1837-1838), s-a aflat printre membrii societăţii secrete „Frăţia” (în anul 1843) – cu un rol important în pregătirea Revoluţiei de la 1848.

Christian Tell a fost unul dintre principalii organizatori şi conducători militari ai Revoluţiei paşoptiste în Muntenia. Semnatar al Proclamaţiei de la Islaz, judeţul Romanaţi, la 19 iunie 1848, ce da semnalul acţiunii revoluţionare şi în care se preconizau a fi înfăptuite: „independenţa administrativă şi legislativă, pe temeiul tratatelor lui Mircea şi Vlad V. şi neamestecul nici unei puteri din afară în cele într-ale sale”; „egaliatea drepturilor politice”, „emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor”; „desfiinţarea robiei”. Recunoscut ca un om de acţiune şi bun militar, în zilele Revoluţiei a fost înaintat la gradul de colonel şi, în mod excepţional, la cel de general, fiind desemnat ca un fel de şef militar, în cadrul noilor structuri instituţionale. Membru al Guvernului revoluţionar vremelnicesc (provizoriu), 13 iunie-28 iulie 1848, şi al Locotenenţei Domneşti, instituită în locul Guvernului provizoriu de trimisul sultanului, Suleyman Paşa.

În vederile lui Chr. Tell, armata şi nou-creata gardă naţională reprezentau un element de „statornicire”. De asemenea, luând în calcul covârşitoarele forţe imperiale intervenţioniste în ţară, el n-a îmbrăţişat ideea rezistenţei armate cu orice preţ. După cum nu consiliase nici pentru măsuri revoluţionare interne repezi; a fost, mai degrabă, adeptul tacticii legaliste într-un proces evoluţionist, fără seisme sociale destabilizatoare.

NEVOIT SĂ SE EXILEZE
O dată cu pătrunderea trupelor ţariste şi otomane în Muntenia, pentru a înăbuşi Revoluţia, generalul Tell a fost scos din serviciul militar şi nevoit să se exileze; a mers, prin Transilvania, la Paris, şi de acolo la Constantinopol; datorită atitudinii sale de moderator, manifestată în timpul evenimentelor paşoptiste, sultanul Abdul Medjid i-a acordat o pensie şi i-a îngăduit să rămână în Insula Chiros vreme de nouă ani.
Când a izbucnit războiul Crimeii (1853), Christian Tell a dorit să se înroleze într-o legiune română, cu care să ia parte efectiv la lupte de partea coaliţiei antiţariste, însă proiectata unitate militară nu s-a îngăduit să ia fiinţă.

Tell a revenit în ţară în iulie 1857 şi s-a angajat cu entuziasm în acţiunile unioniste, ajunse la ordinea zilei după războiul Crimeii şi Pacea de la Paris – evenimente epocale în urma cărora organizarea viitoare a Principatelor Române devenise o chestiune de însemnătate europeană. Participant activ la lucrările Divanului ad-hoc de la Bucureşti, în anul 1857. Deputat în Adunarea Electivă care a aclamat pe alesul Moldovei, colonel Alexandru Cuza, domnitor şi al Munteniei, la 24 ianuarie 1859. Membru în Comisia Centrală (Parlamentul) de la Focşani în anii 1859-1861.

În timpul domniei lui Cuza Vodă a fost titular la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, perioada 30 decembrie 1862-26 mai 1863, în Guvernul Nicolae Creţulescu. Uşor influenţabilul cuzist (de până atunci) şi-a dat adeziunea la lovitura de stat din 10/11 februarie 1866. Christian Tell a fost deputat în Constituanta din 1866, ministru – în primii ani ai domniei lui Carol I. Titular la Ministerul de Război, 11-14 martie 1871; din nou la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 14 martie 1871-7 aprilie 1874; ad-interim la Ministerul de Justiţie, 31 martie-15 octombrie 1873 – cu toate în Guvernul Lascăr Catargiu; titular la Ministerul de Finanţe, 4-16 aprilie 1876, în Guvernul condus de generalul Ioan Em. Florescu.

GENERAL REVOLUŢIONAR
Din activitatea sa de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice ne-a rămas îndeosebi legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor şi pentru constituirea Sfântului Sinod – elaborată după modelul rusesc. Christian Tell a fost încă un general făcut într-un timp revoluţionar şi rămas fără armată. De fapt, nici n-a mai perseverat în cariera militară. Trecând cu nonşalanţă de la liberalii moderaţi la conservatori, s-a mulţumit să poarte titlul onorific de general, aură care i-a hrănit orgoliul şi cu care a trecut fălos prin Guvernele României Mici. Christian Tell a murit la 12 februarie 1884, în Bucureşti. Moderaţia, dar şi oscilaţiile în acţiuni, pe de o parte, precum şi felul său franc de a fi în viaţa de toate zilele, pe de altă parte, i-au frânat o ascensiune politică rămasă, astfel, doar virtuală.
Se poate spune că bravul general Tell a fost un revoluţionar de factură ceva mai specioasă…
Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMÂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române(2)

ctitori1La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre C.A. Rosetti şi Nicolae Rosetti-Bălănescu.C A Rosetti s-a născut la 2 iunie 1816 în Bucureşti. A fost Preşedinte al Adunării Deputaţilor în mai multe legislaturi; 25 iunie 1876-28 marite 1877; 17 aprilie 1877-26 mai 1878 şi 15 noiembrie 1878-25 martie 1879; 30 mai 1879-9 iunie 1881; 16 mai-17 octombrie 1883 – toate în timpul guvernării naţional-liberale prezidate de I.C. Brătianu; ministru de Interne, 26 mai-17 noiembrie 1878 şi 9 iunie 1881-25 ianuarie 1882, în Guvernul I.C. Brătianu.

Descendent din două vechi familii româneşti– Rosetti, după tată, şi Obedeanu, după mamă. Primele învăţături le-a primit în casa părintească, sub îndrumarea unor preceptori particulari. Apoi, a frecventat cursul de limba franceză predat de J.A. Vaillant la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. La vârsta de 16 ani a intrat în armată, praporcicul Rosetti devenind adjutant al Domnitorului Alexandru Dumitrie Ghica, funcţie din care a demisionat după trei ani, în 1836.

Prezenţă activă în viaţa culturală a ţării. Membru fondator al Societăţii Filarmonice, al Teatrului Naţional din Bucureşti. Şi-a probat calităţile de actor, a scris versuri şi a făcut traduceri din autori francezi şi englezi. În asociere cu Eric Winterhalder, Rosetti a pus bazele unei tipografii şi a deschis o librărie.

S-a numărat printre întemeietorii societăţii secrete „Frăţia” (1843).

În anul 1842 era şef al Poliţiei oraşului Piteşti. De unde a trecut preşedinte al Tribunalului comercial din Bucureşti.

Au urmat câţiva ani de studiu în capitala Franţei. A frecventat cursurile lui Edgar Quinet, Jules Michelet şi Adam Mickiewicz, de la Colege de France. S-a iniţiat în practica masonică, activând în lojile „l’Athenee de Etrangers” şi „La Rose du parfait silence”. A participat la constituirea Societăţii studenţilor români de la Paris, în decembrie 1845.

Implicat direct în revoluţia paşoptistă din Muntenia. Membru al Comisiei executive din cadrul Comitetului revoluţionar, având răspunderea pentru acţiunile revoluţionare din Bucureşti. Prefect al Poliţiei Capitalei (de la 11 iunie 1848), secretar al guvernului provizoriu, director în Ministerul din Năuntru în timpul scurtului mandat al Locotenenţei Domneşti, gazetar-patron al ziarului revoluţionar Pruncul Român. După înăbuşirea revoluţiei, C.A. Rosetti a devenit unul dintre fruntaşii emigraţiei române din Occident. A editat două gazete: România Viitoare şi Republica Română. A dezvoltat legăturile politice şi culturale cu cercurile oficiale şi în opinia publică din Europa.

I s-a permis revenirea în ţară, în vara anului 1857, şi s-a încadrat de îndată în acţiunile unioniste declanşate deja în Principatele Române. Fondator al cotidianului Românul (la 9 august 1857) şi unul din gazetarii iluştrii ai ţării; deputat şi secretar al Divanului ad-hoc (1857) şi al Adunării Elective a Munteniei (ianuarie 1859), menită să aleagă Domnitorul românilor.

La început C.A. Rosetti şi-a manifestat aprobarea entuziastă pentru alegerea Domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi pe Tronul Munteniei. Sub Domnia lui Cuza Vodă, a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti (în anul 1859) şi a funcţionat, pentru puţin timp, ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (28 mai-5iulie 1860), în Guvernul de la Bucureşti, condus de Nicolae Golescu.

A FĂCUT CUNOŞTINŢĂ CU ARESTUL PREVENTIV
Era prea puţin pentru exponentul curentului liberalismului radical. Agitator al spiritelor şi pasionat de manoperele conspirative de tip mazzinist, C.A. Rosetti a făcut cunoştinţă cu arestul preventiv, i s-au suspendat publicaţiile. După lovitura de stat de la 2 mai 1864, Rosetti s-a declarat făţiş duşman al lui Cuza Vodă, devenind un fel de şef al „monstruoasei coaliţii”, destabilizatoare de ţară.

După ce „pozna” faţă de Domnitorul sublim din ianuarie 1859 a fost comisă la 10/11 februarie 1866, C.A. Rosetti s-a bucurat de oarece onoruri guvernamental-parlamentare, însă nici acestea pe măsura radicalismului său devastator, intrat în nepotrivire de păreri cu însuşi fratele de ideal juvenil – Ion C. Brătianu.

Imediat după detronarea lui Cuza Vodă, lui C.A. Rosetti i s-a repartizat portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (11 februarie-10 mai 1866), în Guvernul de tranziţie condus de Ion Ghica – un alt complotist de vază, stăpânit de o aroganţă fără de margini. Deputat în Constituanta din 1866 şi în continuare, vreme de decenii. În două rânduri, nesatisfăcut de modul prudent în care Domnitorul Carol I privea şi promova la guvernarea ţării pe liberalii radicali, C.A. Rosetti a gândit că ar fi fost bine să se repete „pozna” de la 10/11 februarie 1866, înrăurind împreună cu alţi vechi conspiratori acţiunile anticarliste din august 1870 şi martie 1871, menite să „bage frica în neamţ”, eventual până la a-l determina să renunţe la tron. S-a creat atunci o stare de criză constituţională gestionată duplicitar de premierul Ion Ghica, situaţie-limită pe care a dezaminat-o înţeleptul bărbat de stat Lascăr Catargiu.

Fondator şi lider (împreună cu Ion C. Brătianu) al Partidului Naţional Liberal (în anii 1875-1883).

Primar al Capitalei în lunile mai-august 1877. De asemenea, s-a aflat printre fondatorii Societăţii Literare Române (la 2 iunie 1867), Academia Română de mai târziu.

REVOLUŢIONARUL PERPETUU
Peste timp, pentru a nu fi incomodat de veşnic agitatul său amic politic, în anevoiosul proces de consolidare a Statului naţional român modern, Ion C. Brătianu a avut grijă să-l păstreze şi să-l menţină pe C.A. Rosetti într-o funcţie de maximă responsabilitate, însă fără putere de decizie. În guvernarea naţional-liberală de aproape 13 ani, C.A. Rosetti a fost continuu preşedinte al Adunării Deputaţilor; ca un rebel imprevizibil, ţărmurit de o majoritate parlamentară supusă numai voinţei „Vizirului”. Încremenit în invariabila postură de „revoluţionar de dragul revoluţiei”, C.A. Rosetti nu şi-a găsit astâmpărul sub Domnia liberalului moderat Alexandru Ioan I. Cuza, după cum nu şi-a aflat mulţumirea nici atunci când „cuminţitul” om politic Ion C. Brătianu se nevoia să rostuiască neatârnarea şi regatul. La bătrâneţe, „cei doi fraţi din tulpina renaşterii române” s-au înstrăinat iremediabil. C.A. Rosetti a murit la 8 aprilie 1885, în Bucureşti. A fost omul potrivit la locul potrivit în câteva momente esenţiale din istoria românilor. A fost o fericire că, în acele vremuri de grele încercări, a existat fermentul C.A. Rosetti care a animat viaţa politică şi publică. Numai că temperamentalul om al Cetăţii n-a putut, sau n-a dorit, să „sară din proiect”, complăcându-se în starea revoluţionarului perpetuu. Un formidabil răscolitor de conştiinţe, niciodată izbăvit. Toate bune, până la un punct şi cu o singură condiţie. Să nu te cramponezi de putere, pe când te simţi rob al unei idei fixe şi lipsit de chemare pentru a fi un bărbat de stat care ştie să clădească şi să conserve în istorie edificiul unei naţiuni.

NICOLAE ROSETTI-BĂLĂNESCU, UN DIPLOMAT DE LARGĂ DESCHIDERE
Nicolae Rosetti-Bălănescu s-a născut la 6 decembrie 1827 în Iaşi . A fost ministru al Afacerilor Străine, 11 octombrie 1863-2 octombrie 1865, în Guvernele României conduse de Mihail Kogălniceanu, Constantin Bosianu şi, respectiv, Nicolae Creţulescu. Studiile secundare şi superioare le-a urmat în Franţa. Absolvent al Liceului Henric al IV-lea şi licenţiat al Facultăţii de Drept din Paris.

În ţară a deţinut, la început, funcţii administrative, între care pe cea de ispravnic de Suceava, până la 18 august 1856, când a primit rangul de agă. Membru fondator al Comitetului central al Unirii – Iaşi. Deputat şi secretar al Divanului ad-hoc al Moldovei (1857). Deputat de Covurlui şi în anul următor, 1858. Pârcălab (prefect) al Galaţiului şi al judeţului Covurlui în perioada 27 august 1858-16 martie 1859.

Pe când a deţinut portofoliul Ministerului Afacerilor Străine, Rosetti-Bălănescu a mai asigurat, pe perioade de timp variabile, interimatele Ministerului Controlului, Ministerului de Finanţe.

N. Rosetti-Bălănescu s-a numărat printre iniţiatorii măsurilor legislative referitoare la secularizarea averilor mănăstireşti.

Fiind unul din miniştrii preferaţi ai lui Cuza Vodă, N. Rosetti-Bălănescu l-a însoţit, în calitate de şef al diplomaţiei, pe Domnitor în vizita istorică întreprinsă la Constantinopol (24 mai-5 iunie 1864).

Sub ministeriatul său la Afaceri Străine, au fost încheiate două importante convenţii româno-austriace – asupra extrădării şi privind reglementarea serviciului telegrafic.

Senator, ales la electoralele din anul 1865. După ce a demisionat din Guvernul N. Creţulescu, Rosetti-Bălănescu a fost numit de Domnitorul Alexandru Ioan I. Cuza membru în Consiliul de Stat.

După detronarea Domnitorului său admirat, Al. Rosetti-Bălănescu nu s-a mai regăsit în viaţa politică, rezumându-se la activitatea exclusiv parlamentară, ca deputat de Neamţ, ales în ani 1867-1870.

În lunile februarie-aprilie 1866, pe când era preşedine al Consiliului judeţean Neamţ, N. Rosetti-Bălănescu a ştiut cum să potolească răzleţele atitudini separatiste, generate de lovitura de stat din noaptea de 10/11 februarie 1866. A murit la 11mai 1884 în Paris (unde a şi fost înmormântat). Nicolae-Rosetti Bălănescu face parte din lunga serie a înfăptuitorilor unirii românilor. Diplomat de largă deschidere, el a fost cel mai longeviv ministru în funcţie neîntreruptă al lui Cuza Vodă. Într-o ţară aflată în tranziţia de după „chinurile facerii”, N. Rosetti-Bălănescu s-a reliefat ca un om de onoare şi un factor de stabilitate pentru tânărul stat naţional modern român.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române

ctitoriLa 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Costache Manolache Epureanu şi Ion Gr. Ghica.

Costache Manolache Epureanu s-a născut la 22 august 1820, în Iaşi. A fost: Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi, în perioada 27 aprilie 1859-30 aprilie 1860; Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, în perioada 13 iulie 1860-14 aprilie 1861; Preşedinte al Adunării Elective (17 decembrie 1865-3 ianuarie 1866), Guvernul Nicolae Creţulescu; Preşedinte al Constituantei din 9 mai-6 iulie 1866, Guvernul Lascăr Catargiu; Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, în două rânduri: 20 aprilie-14 decembrie 1870;

27 aprilie-23 iulie 1876; Ministru de Interne, 20 aprilie – 14 decembrie 1870, în Guvernul condus de el însuşi. Preşedinte al Partidului Conservator, 3 februarie-7 septembrie 1880.

Familia boierească Epureanu este menţionată în hrisoave încă din vremea lui Ştefan cel Mare.

Manoil (Manolache) era fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincăi, născută Negel; neamuri de boieri cu întinse proprietăţi în ţinutul Tutova. Trimis de mic în străinătate, M.C. Epureanu a absolvit şcolile primară şi secundară la Heidelberg, în Germania. Studii universitare la Berlin, Gotingen, Jena – unde şi-a trecut doctoratul în Drept (1803) – şi la Paris.

Revenit de la studii, a intrat în magistratură, preşedinte al Tribunalului Tutova (1844-1846).

Implicat în mişcarea paşoptistă de la Iaşi, a trebuit să se refugieze din ţară. A pribegit prin Transilvania, prilej cu care a asistat la Adunarea Naţională de la Blaj din 3-5 mai 1848. A trecut de aici la Braşov, apoi la Cernăuţi, participând la o seamă de acţiuni revoluţionare.

După retragerea trupelor ruseşti de ocupaţie s-a întors în Moldova, unde Domnitorul Grigore Alexandru Ghica l-a numit preşedinte al Divanului de Întărituri (1854-1856).

Adept al ideilor unioniste, a desfăşurat o susţinută activitate în Comitetul central al Unirii (Iaşi), ca deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Moldovei (din decembrie 1859). Deşi se afla el însuşi pe lista candidaţilor la Tronul Moldovei, Manolache Costache Epureanu a renunţat în favoarea colonelului Alexandru Cuza.

APRECIAT DE CUZA VODĂ
Cuza Vodă i-a cotat la justa lor valoare calităţile de om politic priceput în gestionarea administraţiei. După ce, scurt timp (27 aprilie-1mai 1859), s-a numărat printre membrii Comisiei Centrale de la Focşani, a fost desemnat în funcţii guvernamentale. Pe lângă cele trei preşedinţii la Consiliul de Miniştri din Iaşi şi, respectiv, din Bucureşti, a mai fost titular sau interimar la unele Departamente: ministru de Justiţie (17 ianuarie-6martie 1859) în Guvernul de la Iaşi condus de Vasile Sturdza; ministru de Justiţie (27 aprilie-10 noiembrie 1859), la Ministerul de Finanţe (27 aprilie-4 mai 1859), la Ministerul de Interne (14 martie-3 aprilie 1860) – în Guvernele din Iaşi, conduse de el însuşi. În Guvernul de la Bucureşti, pe care l-a condus, a fost şi titular la Ministerul de Finanţe (13 iulie 1860-14 aprilie 1861), ad-interim la Ministerul Controlului (23 noiembrie-31 decembrie 1860).

A intrat în Guvernul Lascăr Catargiu titular la Justiţie (la 28 octombrie 1872), dar a demisionat (la 31 martie 1873), nefiind de acord cu înfiinţarea Creditului Funciar fără participarea capitalului străin.

În acelaşi timp, şi din aceleaşi motive, s-a declarat disident din Partida Conservatore. S-a alăturat opoziţiei coalizate ce a dus la căderea Guvernului Lascăr Catargiu. Trecut la liberali, a făcut parte din Comitetul executiv (fondator) al Partidului Naţional Liberal (1875).

A prezidat ultimul său Guvern (fiind şi titular la Lucările Publice), din care făceau parte Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Vernescu. După trei luni (la 23 iulie 1876), Epureanu a demisionat şi din Guvern, şi din PNL şi a revenit în tabăra conservatore, devenind întâiul preşedinte al Partidului Conservator (la 3 februarie 1880).

Deputat, senator în toate legislaturile anilor 1859-1880.

Orator distins, de o pregnantă vioiciune a spiritului.

ZIGZAGURI POLITICE ÎN CARIERĂ
Observând traiectoria politică a lui Manolache Costache Epureanu, am fi tentaţi repede la o evaluare, să-l considerăm un oportunist şi un inconsecvent. Liberal moderat filocuzist, conservator ezitant şi disident în primii ani ai domniei lui Carol I, opozant de marcă în cadrul coaliţiei de la Mazar Paşa şi membru fondator al Partidului Naţional Liberal, în cele din urmă, autotransferat preşedinte-fondator al Partidului Conservator.

Aceste zigzaguri politice ale lui Epureanu urmeză, de fapt, crezul bărbatului de Stat care, indiferent de „disciplina” de partid, a pus totdeauna mai presus interesele naţionale majore ale ţării. A slujit politica lui Cuza Vodă corect şi dezinteresat, şi-a dat adeziune pentru noua Domnie şi a ajutat la consolidarea Statului naţional modern – ca premier, ca ministru, ca deputat, senator –, chiar dacă pentru aceasta, ca om politic, s-a servit de contextele politice date.

Când a simţit că „monstruoasa coaliţie” era pe cale să dea lovitura de Stat, M.C. Epureanu a demisionat din funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor. Acel gest i-a adus preşedinţia Constituantei, care l-a proclamat domnitor al românilor pe Principele Carol Hohenzollern de Sigmaringen.

N-a intrat, de la constituirea sa, în Guvernul Lascăr Catargiu; a făcut-o după un an şi jumătate, însă n-a întârziat să demisioneze atunci când unele măsuri guvernamentale nu se potriveau cu concepţia sa economico-financiar-bancară. N-a avut scrupule să se alăture, ca disident conservator (pretextul: semnarea controversatei Convenţii comerciale cu Austro-Ungaria), coaliţiei liberale de la Mazar Paşa, care a trântit de la putere Guvernul L. Catargiu. Manolache Costache Epureanu nu şi-a făcut vreun proces de conştiinţă nici atunci când a dezertat cu totul de la conservatori pentru a deveni membru fondator al Partidului Naţional Liberal. Nemulţumit de plasarea în plan secund, în conducerea PNL, Epureanu a părăsit şi această formaţiune, pentru a reveni la conservatori – mai aproape de vederile sale politice decât liberalii prea radicali ai lui Brătianu-Rosetti.

Pentru experienţa omului politic în vârstă de 60 de ani, partida conservatorilor era mai potrivită. Epureanu a murit la 7 septembrie 1880, în Wiesbaden (Germania). Surpinzătorea încetare din viaţă a preşedintelui proaspăt-înfiinţatului Partid Conservator a scutit istoria politică de o nouă „schimbare la faţă” a imprevizibilului, spiritualului (până la sarcasm) Manolache Costache Epureanu.

Ion Gr. Ghica, un unionist convins Ghica Ion Gr. s-a născut la 10 decembrie 1830, în Iaşi. A fost ministru al Afacerilor Străine, perioada 30 septembrie 1862-17 august 1863, în Guvernul României condus de Nicolae Creţulescu. Principe, fiu al ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, şi al Elenei, fiica fostului domnitor Ioniţă Sandu Sturdza.

Studiile elementare la Colegiul des „Jesuites” din Fribourg (Elveţia), literare şi militare cu profesori renumiţi, tot la Fribourg şi la Paris.

După cinci ani (1843-1848) a revenit în ţară, unde a avut reuşite încercări literare, s-a înrolat în armată.

Pentru a-şi desăvârşi învăţătura, a plecat din nou la Geneva, spre a studia Filosofia, Dreptul, Arta militară (din anul 1849 şi până în anul 1851).

Dregător al judeţului Iaşi. Membru al Divanului Domnesc şi de două ori senator de Stat (1853, 1856), în timpul Domniei tatălui său. Înaintat la gradul de colonel în anul 1853.

Unionist, membru al Adunării Elective care a desemnat pe colonelul Alexandru Cuza domnitor al Moldovei. A făcut parte din Guvernul de la Iaşi condus de Mihail Kogălniceanu, fiind titularul Ministerului Lucrărilor Publice (29 septembrie 1860 – 16 ianuarie 1861).

Comandant al Garnizoanei militare Iaşi (de la 1 februarie 1861), adjutant personal al lui Cuza Vodă. Ministru de Război (22 iulie 1861-22 ianuarie 1862) în Guvernele de la Iaşi, conduse de Anastasie Panu şi, respectiv, Alexandru C. Moruzi.

S-a mutat cu domiciliul de la Iaşi în Bucureşti şi în primul Guvern al României, condus de Barbu Catargiu, a deţinut portofoliul Ministerului de Război (22 ianuarie-30 septembrie 1862).

Deşi în anul 1864 a fost numit de către domnitorul Cuza membru al Consiliului de Stat, generalul Ion Gr. Ghica s-a depărtat de Cuza Vodă, nemulţumit de lovitura de Stat de la 2 mai 1864, intrând chiar în rândurile „monstruoasei coaliţii”. Ales membru al Constituantei din anul 1866.

La începutul Domniei lui Carol I a mai fost titular al Ministerului de Război (11 mai-6 augusut 1866), în Guvernele conduse de Lascăr Catargiu şi, respectiv, Ion Ghica.

Ultima parte a vieţii a petrecut-o în diplomaţie. Agent diplomatic la Constantinopol (16 mai 1872-4 aprilie 1877). General de divizie, ataşat al Guvernului român pe lângă Ţarul Alexandru I (din aprilie 1877 şi până în anul 1878). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Petersburg (10 octombrie 1878-21 martie 1881).

Fiu de domnitor unionist, el însuşi un unionist convins, generalul Ion Gr. Ghica l-a slujit pe Cuza Vodă cu credinţă, până în momentul în care a fost capacitat de ideea „Domnitorului străin”. Politic, militar – ingratitudinea faţă de Alexandru Ioan I nu i-a adus, în schimb, recunoştinţa aşteptată din partea noului regim politic. Motiv pentru care a decis să treacă în diplomaţie, unde a adus servicii notabile în momentele critice pentru soarta ţării sale – cu referire expresă la atitudinea manifestată ca agent diplomatic la Constantinopol, până în preajma Declaraţiei de Independenţă a României; chiar şi în misiunea diplomatică de la Petersburg s-a dovedit un negociator redutabil întru apărarea intereselor majore ale ţării sale. A murit la 21 martie 1891, în Petersburg.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

*jurnalul

18
ian.
09

Poetul Grigore Vieru a murit în această noapte

grigore-vieruPoetul a murit în această noapte la Spitalul Municipal de Urgenţă din Chişinău unde era internat. Potrivit medicilor de la Chişinău decesul a survenit la ora 01:30. Poetul a fost implicat într-un grav accident rutier în urmă cu două zile. Astăzi, la Chişinău urma să plece o echipă de medici români printre care şi profesorul Dan Tulbure de la Institutul clinic Fundeni.


Decesul poetului basarabean intervine în condiţiile în care sâmbătă seara starea lui Grigore Vieru se stabilizase, chiar dacă acesta era în continuare în comă. El urma să fie supus examen tomografic, iar un specialist din Germania era aşeptat duminică la Chişinău pentru a-l consulta.

Un avion militar cu un echipaj SMURD plecase vineri la Chişinău, pentru a-l transporta pe Grigore Vieru la Spitalul de Urgenţă Floreasca, dar medicii au decis că transportarea poetului este prea riscantă.

Grigore Vieru a fost internat în noaptea de joi spre vineri în urma unui grav accident rutier, produs în condiţii de ceaţă pe un segment avariat de şosea. Automobilul în care se afla s-a izbit violent de suportul unui panou de publicitate plasat în mijlocul şoselei, în regiunea comunei Dănceni, raionul Ialoveni. Vieru se întorcea din sudul Republicii Moldova, unde participase, la Cahul, la un concert omagial consacrat lui Mihai Eminescu. La volanul automobilului se afla directorul-adjunct al ansamblului „Joc”, Gheorghe Munteanu, în vârstă de 47 de ani, care de asemenea este internat în secţia de reanimare, dar nu este în stare critică.
Considerat cel mai mare poet contemporan din Republica Moldova, Grigore Vieru ar fi împlinit 74 de ani la 14 februarie. Poetul s-a născut în anul 1935, în localitatea Pererâta, aflată acum pe teritoriul Republicii Moldova. A debutat în anul 1957, pe vremea când era student la Chişinău, cu o plachetă de versuri pentru copii. Ulterior, în 1968, se remarcă cu volumul de versuri lirice „Numele tău”, cartea devenind obiect de studiu în universităţi în chiar anul apariţiei. În urmă cu 19 ani, Grigore Vieru a devenit membru de onoare al Academiei Române. De altfel, tot Academia Română la propus pe Grigore Vieru la premiul Nobel pentru pace, în 1992.


Vestea morţii lui Grigore Vieru s-a răspândit rapid şi i-a îndurerat pe cei care l-au cunoscut şi apreciat

Grigore Vieru a fost un simbol al lumii moldoveneşti, omul care în tinereţe a rostit: Dacă unii au vrut să ajungă în Cosmos, eu o viaţă întreagă am visat să trec Prutul.

Grigore Vieru a fost un simbol al românismului, un om care a trăit cu toată fiinţa sa pentru limba română. Pentru poporul român pentru unitatea noastră. Aşa cum îşi iubeşte un copil mama, aşa iubea el România. Avea ceva candid în sensul cel mai înalt al cuvântului într-o lume mizeră şi murdară. Academia Română l-a onorat şi este o cinste pentru Academie„, a declarat Răzvan Theodorescu.

Am plâns în hohote când am aflat că românii din toată Basarabia s-au adunat în faţa spitalului cu lumânări în mâini. Colegii noştri scriitori parcă se reabsorb într-o stampă din alte timpuri. Erau cutremuraţi”, a spus scriitorul Adrian Păunescu.

Este una dintre figurile luminoase ale poeziei româneşti. Este o conştiinţă trează care animă, care chiar atunci când exprimă durere de fapt insufleţeşte oamenii. Este un simbol pe care trebuie să-l preţuim”, a spus Ion Iliescu.

Avea o energie extraordinară şi sărea în sprijinul tuturor. Rămâne o conştiinţă a locului şi un împătimit al românismului. Vestea dispariţiei este atât de îngrozitoare încât e ca piciorul unui pod care s-a prăbuşit şi nu mai poate fi folosit”, a spus actorul Ion Caramitru.



Sursa: NewsIn

26
dec.
08

Un revoluţionar povesteşte reacţiile soţilor Ceauşescu în faţa Revoluţiei şi a morţii

Pentru români 25 decembrie nu înseamnă doar sărbătoarea de Crăciun. 25 decembrie este ziua în care Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost împuşcaţi la Târgovişte.

iliesÎn urmă cu 19 ani, cei doi şi-au petrecut ultimele trei zile din viaţă în arest, la Târgovişte. În acest oraş, cuplul Ceauşescu a fost dus mai întâi la sediul miliţiei judeţene, după care a ajuns cu un tab rămas celebru în memoria românilor, la unitatea militară de lângă gară. Două dintre persoanele implicate în acele evenimente povestesc cum au reacţionat soţii Ceauşescu în faţa Revoluţiei şi a morţii.

M-am trezit cu ei venind pe poarta din spate a inspectoratului. Soldatul mă anunţă: domnu’, domnu’ veniţi că în camera de alături au intrat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi doi domni pe care nu-i cunosc. La început nu erau speriaţi şi pe urmă sigur s-au speriat de ceea ce le făceam noi. (…) Ceauşescu ne observă şi ni se cupluladresează: cine sunteţi voi mă să mă arestaţi voi pe mine. Sunt preşedintele vostru mă, sunt secretarul vostru general, sunt comandantul vostru suprem, cine mă sunteţi voi? La un moment dat ni se adresează cu cuvintele: de ce m-aţi adus aici copii? Răspund eu că eram mai în vârstă. Pentru cele bune şi cele rele făcute, tovarăşe preşedinte. Da’ eu nu am făcut nimic pentru ţara asta, pentru Târgoviştea asta a voastră? V-am făcut combinatul siderurgic, v-am făcut platforma asta industrială, aici am fost arestat în ilegalitate şi asta e răsplata mă care mi-o acordaţi voi mie?,” povesteşte Ilies Ştirbescu, revoluţionar.

Sursa: Realitatea TV

25
dec.
08

25 decembrie 1989 – Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte şi executaţi.

ceausescuÎn urmă cu 19 ani, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi, după câteva zile de arest. Se încheia astfel o parte lungă şi întunecată din istoria României.

În decembrie 1989 existau deja semne că românii nu mai suportau lipsa alimentelor, a medicamentelor, îndobitocirea lor prin programele tv, radioului şi a ziarelor, faptul că iarna nu aveau căldură şi apă caldă, impunerea unui anumit mod de viaţă, în condiţiile în care apropiaţii lui Ceauşescu se lăfăiau în belşug. Revolta a început la Timişoara şi s-a extins apoi în toată ţara. În acele zile, s-a scris o pagină importantă din istoria României.

16 decembrie – Se scandează pentru prima dată ”Jos Ceauşescu!”

revolutieTotul a început în decembrie 1989 printr-un protest la Timişoara. În jur de 400 de enoriaşi şi trecători s-au strâns în jurul casei pastorului reformat Laszlo Tokes pentru a protesta faţă de decizia Guvernului de atunci de a-l revoca din funcţie pe preotul maghiar.

Mulţimea a început să strige sloganuri anticomuniste. Se scandează pentru prima dată ”Jos Ceauşescu!”.

Două ore mai târziu intră în joc Miliţia şi Securitatea. Manifestanţii au fost împrejmuiţi de camioane cu militari, iar ieşirile din oraş au fost blocate. Sute de protestanţi au fost bătuţi şi unii arestaţi.

17 decembire 1989 – Ziua de foc a Revoluţiei

revolutie2A fost ziua în care au căzut seceraţi de gloanţele regimului comunist primii martiri ai Revoluţiei Române. Până la sfârşitul zilei, 59 de morţi şi sute de răniţi deveniseră tributul plătit de Timişoara pentru libertate.

revolutie3După o discuţie avută cu Nicolae Ceauşescu, generalul Milea a anunţat că judetul Timiş este în stare de necesitate şi a solicitat intervenţia armatei.

Demonstranţii forţează intrarea în Comitetul Judeţean PCR şi aruncă pe geam documentele partidului, broşurile de propagandă şi simbolurile comunismului.

revolutie4În jurul orei 16, s-a tras primul foc de armă asupra manifestanţilor, din clădirea armatei, în Piaţa Libertăţii.

La Bucureşti, dictatorul Ceauşescu convoacă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv în care ordonă să se tragă în mulţime pentru a stopa revolta populară.

18 decembrie 1989 – Autorităţile interzic populaţiei să circule în revolutie5grupuri mai mari de două persoane

Muncitorii timişoreni sunt convocaţi la lungi şedinţe, peste tot se fac prezenţe pentru a se depista absenţii nemotivat. Clădirile importante, întreprinderile sunt păzite de armată. Persoanele arestate, precum şi cele rănite în urma conflictelor sociale sunt interogate de poliţie.

Primarul Timişoarei merge la Universitate unde condamnă vandalismul din ultimele zile, iar autorităţile interzic populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane.

revolutie7Un grup de 30 de tineri se adună în faţa Catedralei unde flutură un steag din care fusese decupată stema comunistă şi cântă ”Deşteaptă-te române!”. Scandează ”Jos Ceauşescu” şi ”Armata e cu noi!”.

Nicolae Ceauşescu pleacă într-o vizită în Iran, lăsând situaţia pe mâinile Elenei Ceauşescu, lui Emil Bobu şi Manea Mănescu.

19 decembrie 1989 – „Unde ne sunt morţii?”

revolutie6Prima fabrică ai cărei muncitori se ridică împotriva sistemului este Electrobanat. Angajaţii, în principal femei, ies în curtea uzinei şi încep să protesteze.

Se aud şi scandări anticomuniste precum revolutie8şi întrebarea ”Unde ne sunt morţii?”. Aceasta din urmă venită din partea famililor care se prezentaseră la morga Spitalului Judeţean din Timişoara pentru a ridica trupurile celor răpuşi de gloanţe cu două zile în urmă, dar nu obţinuseră decât revolutie9tăcere din partea autorităţilor. Trebuie menţionat că 40 de cadavre fuseseră transportate cu o noapte în urmă la Crematoriul Cenuşa din Bucureşti, la ordinul Elenei Ceauşescu. Intenţia era să se şteargă urma celor morţi, pentru a putea declara, ulterior, că dispăruţii au trecut fraudulos graniţa.

20 decembrie, 1989 – Timişoara devine oraş liber

Angajaţii nu mai pot fi stăpâniţi şi pleacă din fabrici pe străzi. Primii sunt cei de la Întreprinderea Optică Timişoara. Lor li se alătură mii de colegii.

Oamenii scandează pe străzi ”Fără violenţă!” şi ”Armata e cu noi!” şi se îndreptă spre Piaţa Operei şi sediul Comitetului Jedeţean de Partid.

La ora 19.00, Nicolae Ceauşescu ţine o cuvântare la televiziune în care înfierează elementele huliganice şi cercurile reacţionare şi declară că Armata şi-a făcut datoria.

Revoluţia se extinde şi în alte localităţi din judeţ: Lugoj, Jimoblia, Sânnicolau Mare şi Deta, iar Ceauşescu emite, târziu în noapte, decretul pentru instituirea stării de necesitate pe tot teritoriul judeţului Timiş.

21 decembrie 1989 – „Suntem gata să murim!”

La Timişoara, muncitorii din toate întreprinderile intră în grevă generală şi se alătură demonstranţilor. În Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Suntem gata să murim!” şi ”Vrem alegeri libere!”

Prin marea adunare populară programată în aceeaşi zi, Ceauşescu spera ca Bucureştiul să condamne revolta de la Timişoara.

revolutie10În faţa sediului C.C. al P.C.R. s-a adunat mulţimea, ca de obicei perfect ordonată, purtând tablouri ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale Elenei Ceauşescu şi pancarte care exprimau solidaritatea cu conducerea P.C.R. şi dezacordul faţă de acţiunile bandelor teroriste din Timişoara şi faţă de complotiştii străini aliaţi cu trădătorii autohtoni.

Pe la 12,30 ia cuvântul Nicolae Ceauşescu. Vorbeşte, bineînţeles, despre necesitatea de a apăra ţara de „agenturile” străine care atentează la integritatea ţării.

Printre urale şi scandări s-au auzit însă, tot mai puternic, huiduieli şi fluierături.

În scurt timp, centrul Capitalei, de la Piaţa Romană până la Piaţa Unirii şi de la Piaţa Kogălniceanu până la Piaţa Rosetti, s-a umplut de demonstranţi. La Arhitectură apar primele lozinci scrise cu tempera pe carton : „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!”, „Timişoara!”.

Seara, manifestanţii din Piaţa Universităţii sunt împrăştiaţi cu ajutorul maşinilor de pompieri. Sute de oameni de la Piaţa Romană până la Piaţa Unirii sunt arestaţi, duşi la Jilava sau la secţiile de miliţie şi torturaţi. Alţii sunt răniţi şi lăsaţi pe caldarâm.

Până după ora 3.00 dimineaţa, s-a tras intens, s-au auzit împuşcături. Apoi s-a făcut linişte.

22 decembrie 1989 – Soţii Ceauşescu sunt arestaţi

La 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul C.C. al P.C.R., a prezidat ultima şedinţa a C.P.Ex, în care a anunţat că a preluat conducerea armatei şi s-a hotărât să instituie starea de necesitate în întreaga ţară.

Ceauşescu mai încearcă o dată din sediul C.C. să se adreseze populaţiei. La primul semn că vrea să-şi înceapă încă una din cuvântările sale, un val uriaş de dezaprobare şi mânie îl loveşte din plin.

Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au urcat în liftul de serviciu pentru a ajunge pe acoperişul clădirii unde, în partea dreaptă, pe terasa corpului C, aterizase un elicopter alb. Cei doi se urcă în elicopter în compania lui Emil Bobu şi Manea Mănescu.

Primul popas al fugarilor a fost Snagovul, unde Ceauşescu spera să stabilească nişte legături salvatoare. După ce i-a abandonat pe Bobu şi Mănescu, soţii Ceauşescu s-au urcat din nou în elicopter şi i-au ordonat pilotului să-i ducă spre Târgovişte. Soţii Ceauşescu sunt duşi la Protecţia Plantelor din Târgovişte, unde după nicio oră au sosit două maşini ale miliţiei care i-au preluat pe cei doi şi i-au dus, sub stare de arest, la o unitate militară din oraş.

După decolarea elicopterului de pe acoperişul sediului C.C. al P.C.R. mulţimea din Piaţa Palatului a simţit că acela este momentul eliberării ţării la care nu îndrăzniseră niciodată să spere.

Între timp, încep discuţiile despre constituirea unor noi structuri de putere.

23 decembrie 1989 – Masacrul de la Otopeni

Zeci de militari în termen, chemaţi pentru a apăra aeroportul Otopeni, au fost împuşcaţi din cauza unor ordine contradictorii venite din partea superiorilor. Bilanţul Masacrului de la Otopeni a fost tragic: 50 de morţi şi 13 răniţi.

24 decembrie 1989 – Înfiinţarea Tribunalului Militar Excepţional

O zi marcată de decretul semnat de Ion Iliescu pentru înfiinţarea Tribunalului Militar Excepţional, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Prin aceasta se recunoştea practic faptul că cei doi fuseseră prinşi şi se aflau la dispoziţia noilor autorităţi. Deocamdată, nimeni nu ştia unde erau deţinuţii.

24 decembrie este şi ziua când opinia publică a văzut primii terorişti. Fuseseră lichidaţi în noaptea de 22 spre 23 decembrie, în faţa Ministerului Apărării Naţionale.

25 decembrie 1989 – Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte

Prima oară când la televiziune se rosteşte cuvântul Crăciun. Crăciun însângerat. Încă se mai moare pe străzi, deşi se anunţase oficial că Nicolae şi Elena Ceauşescu fuseseră arestaţi şi urmau să fie judecaţi de un tribunal militar extraordinar.

Se aflase chiar şi unde erau deţinuţi cei doi dictatori. La Târgovişte, acolo unde Ceauşescu încercase să fugă şi să mobilizeze muncitorii de la combinatul siderurgic, în fruntea cărora voia să se întoarcă la Bucureşti.

Principalul moment al zilei de 25 decembrie rămâne, fără îndoială, judecarea sumară şi execuţia celor doi. Procesul a avut loc într-o unitate militară aflată în oraş, lângă sediul Miliţiei şi al Securităţii. În timpul dezbaterilor, Nicolae Ceauşescu, care părea că nu înţelege prea bine ce se întâmplă cu el, nu a reuşit să răspundă coerent la nicio întrebare adresată de instanţa improvizată.

Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare. Sentinţa este executată în aceeaşi zi în jurul orei 15:00.

A fost ultima zi în care au mai murit oameni pe străzi.

26 Decembrie 1989 – Se cere anularea constituţiei comuniste

Are loc o primă manifestare populară în Piaţa Palatului, cu o puternică participare studenţească. Se cere recunoaşterea Constituţiei din 1923 şi anularea constituţiilor comuniste.

Prin intermediul TVR, conducerea FSN cheamă populaţia Capitalei să riposteze împotriva demonstranţilor, acuzaţi că ar fi terorişti.




Blog Stats

  • 312.230 hits
iulie 2020
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Ajunul Bobotezei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria darul lui Dumnezeu De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Familia Familia creştină Focsani fraților! Hristoase Hristos Icoana Icoanele in cultul ortodox Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi Nu te atinge de Mine omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Purtarea crucii Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Epitaf Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Omul „Părinte