Archive for the 'Suflet' Category

16
ian.
20

De unde începe vindecarea emoțională

Atunci când nevoile urgente și imediate, precum găsirea hranei, conservarea vieții și un acoperiș deasupra capului, sunt asigurate, energia și atenția noastră se concentrează pe nevoile de autoactualizare. Promotorul acestui concept este psihologul american Abraham Maslow, care explică, astfel, dorința de autoactualizare: „Ceea ce un om poate fi, el trebuie să fie”, adică preocuparea pentru dezvoltarea autonomiei, existența valorilor, bucuria care derivă din trăirea vieții și contribuția în lume. 

Citește în continuare ‘De unde începe vindecarea emoțională’

19
iul.
14

Rugaciunea celui cazut in pacat

Doamne, Dumnezeul meu, nu stiu sa ma rog Tie, nu stiu sa cer ajutorul Tau, dar ma rog indura-Te de mine si vezi caderea mea. Si precum parintii inteleg cererile pruncilor lor, chiar de acestia nu stiu sa le aseze in cuvinte, tot asa Te rog si pe Tine asculta nu cuvintele buzelor, ci pe ale inimii mele. Ridica-ma degraba, Dumnezeule, ca sa nu fiu inghitit de pacat. Ridica-ma degraba, Dumnezeule, Cel ce esti Izvorul a tot binele si a toata virtutea. Vino in intampinarea mea, Dumnezeule, precum tatal in intampinarea fiului risipitor. Eu sunt fiul cel risipitor, Doamne, si vreau sa pun inceput bun mantuirii. Ajuta-ma Tu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale ingerului meu pazitor si ale tuturor sfintilor.

Amin.

Parintele Arsenie Boca

15
iul.
14

Împărtăşania rară produce mare vătămare, Sfântul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

 (…) Împărtășania rară produce însă creștinilor toate cele contrare; căci cine întărzie să se împărtășească, acela nu face nicio pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferența în viață lui, să nu aibă teama în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frâu alunecă în prăpastia păcatului. Că toate acestea urmează celor zăbavnici la împărtașire e un lucru adevărat, precum le pățim noi înșine cu fapta și în experiența de zi cu zi.

Câți, deși vrednici pe cât e cu putință sunt zăbavnici la împărtășire, mă mir cum ar mai putea să se bucure de sfințirea și harul pe care le-am menționat mai sus și care vin de la dumnezeieștile Taine, precum spunea Cabasila. Cum pot să veștejească flacăra patimilor când nu se cuminecă cu Preacuratele Taine care, după sfântul Chiril, alungă orice neputința, adorm războiul sălbatic al trupului și omoară patimile? Cum pot să-și curețe mintea? Să-și facă gândirea strălucitoare? Să-și înfrumusețeze toate puterile sufletului neîmpărtășindu-se cu Trupul și sângele Domnului nostru, care e adevărata curățire, adevărata frumusețe, adevărata luminare și noblețe a sufletului, cum spunea mai înainte dumnezeiescul Hrisostom? Sau cum vor putea fugi de faraonul cel gândit cu mintea [diavol] și din Egipt, care e pacatul amar si prigonitor, cand nu sunt pecetluiți si însemnați cu cinstitul sânge al lui Hristos, precum spunea mai înainte Grigorie Teologul? Sau cum iși vor înalța inima spre iubirea dumnezeiască, spre bucuria duhovnicească, spre pacea dumnezeiască și celelalte roade și daruri ale Duhului sfânt, fără să se împărtașească cu Trupul și sângele iubitului Fiu al Tatălui Cel de o ființa cu Duhul, Fiu Care, potrivit Apostolului, e adevarata bucurie și pace a noastră, și izvorul tuturor celor bune?

Imi ies din mine însumi [de uimire] și sunt nedumerit cum ar putea creștinii acum să prăznuiască fie duminicile, fie celelalte sărbători ale anului și să se bucure duhovnicește cu adevărata bucurie, daca nu se împărtășesc încontinuu din dumnezeiasca Cuminecatură, care e cauza și prilejul oricărei sărbători și prăznuiri?

Prin urmare, cu cea mai mare siguranță cei ce nu se impărtășesc încontinuu se lipsesc de toate aceste bunuri cerești si dumnezeiești; si, pe lângă aceasta, sunt, cum spuneam mai sus, si călcători ai poruncilor și hotărârilor stăpânești ale Domnului și ai canoanelor apostolice și sinodale și ale tuturor sfinților Părinții in parte, la care ne-am referit; și sunt supuși îndepărtării/afuriseniei pe care o hotărăsc dumnezeieștii Apostoli și sinodul de la Antiohia, precum am arătat pe larg mai înainte.

l9-76chalice3Pe langă aceasta, prin zăbava lor la Cuminecare unii ca aceștia dau permisiune și loc diavolului să-i tragă în felurite păcate și în multe alte ispite, cum spune dumnezeiescul Chiril al Alexandriei: “Cei ce se depărtează de Biserică și de Cuminecare se fac vrăjmasi ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”. Iar dumnezeiescul Hristos zice: “Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine sa ajung prada vînării lupului gândit cu mintea” (în rugaciunea de la împărtășire). Cu alte cuvinte: de aceea mă apropii în continuare de sfintele Taine și mă împărtașesc din ele, pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de sfânta Cuminecare cu El, să nu ma găsească lupul gândit cu mintea diavol dezbrăcat de harul ei și să mă omoare. Iar Cuviosul Paladie povestește despre avva Macarie Egipteanul [+ 390] ca, după ce a vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului apărea oamenilor ca un cal, i-a dat următorul sfat și i-a spus: “Niciodată sa nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă această lucrare diavolească i-a venit fiindcă nu te-ai impărtașit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”. La fel și dumnezeiescul Hrisostom, vindecând un demonizat în ziua în care a fost hirotonit, l-a povățuit să vină necontenit la biserica și la dumnezeieștile Taine cu post și rugăciune, ca să nu-l mai ispitească demonul său, așa cum scrie simeon Metafrastul în Viața lui: “Un bărbat posedat de un demon necurat a intrat pe neașteptate în mijlocul bisericii și, scoțând limba din gură, se vedea șezând fără rânduială. Deci toți cei din biserică l-au rugat pe acel suflet sfânt să se roage pentru vindecarea celui ce pătimea. Iar el spunându-i să se apropie, privind la el cu iubire de oameni, pecetluindu-l [făcând asupra lui semnul crucii] cu mâna și chemând sfânta Treime, a poruncit demonului să iasă. Și îndată s-a văzut urmând acestui cuvânt fapta, iar omul a fost de îndată slobozit de acel chin insuportabil. După care, sculându-se marele Ioari, i-a îndemnat să-și petreacă timpul în biserică și dumnezeiască cuminecare a sfintelor Taine și să fie cu luare-aminte la posturi și rugăciuni; și făcând așa, zicea, nu va mai fi prins de vrăjmasul, nici nu va mai cădea în cursele lui”.

Auziți, frații mei, ce rele pătimesc câți nu se împărtașesc încontinuu, ci se țin departe de Taine? Auziți că ajung demonizați și se prefac în animale necuvântătoare, cum s-a prefăcut în vechime în bou Nabucodonosor împăratul (Dan 4, 33)? Și pe drept cuvânt pătimesc aceasta: fiindcă prin împărtășirea continuă cu Cuminecătura dumnezeiască pot să devină din oameni dumnezei prin har, dar nu vor, ci, stând departe de dumnezeiasca Cuminecătura, isi pierd si chipul omenesc pe care-l au si se preschimba in animale necuvantatoare, si se predau puterii satanei, cum spune Psalmistul: “Cei ce se depărteaza de Tine vor pieri” (Ps 72, 26). Iar dacă acelora care zăbovesc de la împărtășanie le va urma o moarte neașteptată, ce soartă vor avea nenorociții? Cum vor putea trece în libertate de vameșii demoni ai văzduhului? Ce frică și cutremur va încerca sufletul lor, în vreme ce prin Cuminecarea frecventă ar fi putut să se elibereze de toate acestea, cum spunea mai inainte dumnezeiescul Hrisostom? Mila lui Dumnezeu.

Așadar, frații mei, dacă împărtășania rară ne produce atâtea rele mari și de nepovestit, iar Cuminecarea frecventă ne dăruie atâtea bunuri mari, cerești și suprafirești, atât în viața de fată, cât și in cea viitoare, de ce să fim atât de zăbavnici să ne împărtășim, fraților? De ce să nu ne pregătim cu cuvenita pregătire ca să ne cuminecăm cu dumnezeieștile Taine, daca nu în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă si duminică și în fiecare sărbătoare? s-ar cădea să alergăm frecvent cu mare bucurie la sfînta Masă să ne cuminecăm cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, care e toată viața noastră, suflarea și existența noastră și toată nădejdea și mântuirea noastră, ca să fim pururea uniți și nedespărțiți de El. Dar noi atât în această viață, cât și în cealaltă, preferăm și avem mare bucurie să zăbovim și să stăm departe de El.

Dacă ne-ar lipsi cineva o singură zi de masa mâncărurilor trupești, ne mâhnim, ne neliniștim și ni se pare un mare rău; dar daca suntem lipsiți de masa duhovnicească și cerească a dumnezeieștilor Taine chiar și una sau două luni intregi, nu socotim ca e un lucru rău. O, ce mare lipsă de discernământ, între cele trupești și duhovnicești pe care-l au creștinii de acum; fiindca pe cele dintâi le îmbrățisăm cu toată iubirea, dar pe acestea din urmă nu le dorim defel.

Mulți creștini iubitori de Dumnezeu cheltuie mulți bani, suferă multe osteneli, rabdă multe primejdii și pe mare și pe uscat, ca să meargă să se închine la Ierusalim la Mormăntul de viața făcător al Domnului și la celelalte Locuri sfinte; și e o laudă pentru ei să se numească închinători ai unor asemenea Locuri sfinte. Mulți, auzind că se găsesc într-un loc îndepărtat moaștele unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să meargă să li se închine, ca sâ primească har și sfințire. Dar să se împărtășeascăc cu Preacuratele Taine și să se învrednicească să se desfăteze nu de Mormântul de viață făcător, nici de Locurile sfinte, nici de moaștele unor sfinți, ci de împăratul a toate și de sfântul sfinților fie au puțină dorință, fie nu le pasă. Ca să meargă la Locurile sfinte cheltuie bani, umblă drumuri lungi și suferă multe primejdii, dar ca să se cuminece n-au nevoie nici să cheltuiască bani, nici să umble departe, nici să sufere primejdii; ajunge numai să facă o mărturisire zdrobită, o satisfacere , și o pregătire adevărată, și îndată ar putea să se bucure și , să devină concorporali și consangvini cu Hristos. Și cu toate că e un lucru ușor, toți sunt nepăsători, toți refuză.

Ah!, frații mei, de-am vedea o dată cu ochii minții sufletului nostru de ce bunuri înalte și mari ne lipsim neîmpărtășindu-ne încontinuu, atunci am face tot ce ne stă în putință să ne pregătim și să ne împărtășim, dacă s-ar putea în fiecare zi!

Prin urmare, dacă pînă acum am arătat o nepăsare atât  de mare față de sfânta Cuminecare, de acum mai departe însă, rogu-va în suspine pornite din măruntaiele unei iubiri frățești, să ne trezim din somnul cel greu al indolenței, să arătăm înflăcărare și purtare de grijă. Și dacă cineva din cei ce au puterea duhovnicească [clerici] ar voi să ne împiedice de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, să nu ne răcim de îndată căldura înflăcărării noastre și să ne neliniștim; nu, ci căzând la picioarele lui, să-l chemăm cu căldura ca și cananeanca, să-i sărutăm picioarele ca și desfrânata și să stăruim bătând la ușa și cerând permisiune. Și cu siguranță nu cred că se va găsi vreodată cineva atât de învârtoșat la, inimă care, văzând inflăcărarea pe care o avem față de sfânta Cuminecătură, să ne împiedice, ci am certitudinea că, oricât de aspru ar fi, oricât s-ar teme de răul obicei care stăpânea acest lucru, inima i se va înmuia să ne dea permisiunea să săvârșim lucrul dorit.

Sfântul Nicodim Aghioritul
Blogul Sfântul Munte Athos

15
iul.
14

Cum să ne împotrivim ispitelor de la diavoli?

Arsenie Papacioc

Cum să ne împotrivim ispitelor de la diavoli?

Diavolul atacă permanent. Cum zice Mântuitorul: Stă ca un leu, căutând pe cine să înghită. Atacă permanent. Diavolul nu este o putere. Diavolul este un tolerat. Omul are mult mai multă putere decât el, pentru că e botezat și are harul și puterea lui Dumnezeu asupra lui. În plus, față de multe alte lucruri, omul are înger păzitor, care știe și cunoaște toată lucrarea diavolului asupra omului. Dar nu poate determina îngerul păzitor mântuirea omului fără om.

Ca să vorbim militărește, ei sunt în ceartă permanentă. Căci, dacă e duhul răului și duhul binelui, e întotdeauna o contradicție între extreme. E o ceartă permanentă, dar biruie acela de partea căruia este omul. Adică tu, dacă ești de partea diavolului cu faptele tale, el îl biruie pe îngerul păzitor și îți dai seama în ce umilință îl pui sau cât este de mare căderea ta, fie ea chiar mică. Diavolul se mulțumește chiar cu un vârf de deget, chiar cu un fir de păr, dacă-i dai. Mântuitorul, însă, zice: „Nu, mie să-Mi dai tot. Întreg să fii”.

Diavolul se mulțumește chiar și numai cu un fir de păr, dacă-i dai din tine, că prin asta stăpânește tot. Adică răul nu are nici un fel de relație cu binele, cu nici un chip. Dar el a fost distrus de moartea și învierea Mântuitorului și i-a mai rămas, cum zic Sfinții Părinți, numai vârful cozii, adică o putere foarte neînsemnată, dar activă, pentru a-l ispiti pe om, ca să-l încununeze.

Binele și răul sunt mereu prezente în om, datorită ispitirii. Nu totdeauna ne ispitește vrăjmașul, căci ispitește și neputința omenească. Diavolul este un tolerat, nu este o putere. Atacă permanent, dar dacă te rogi cu insistență, nu are nici un fel de putere. Dacă te închini, închinarea și crucea au o foarte mare putere asupra lui, pentru că zicem: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh!” Adică toată înălțimea, toată adâncimea și toată lățimea sunt pline de Sfânta Cruce.

Așa că avem la îndemână foarte multe arme împotriva diavolului. Avem Sfânta Cruce la îndemână, avem credința, avem harul lui Dumnezeu, mai ales, care ni s-a dat la Botez, ca noi să biruim. Dar ne-a mai lăsat și un adversar, ca să ne putem încununa, ca să luptăm cu cineva, să luptăm cu el, adică pe îngerul rău. Și frumoasă e perioada asta de luptă! Deci să fim treji și să cerem harul Duhului Sfânt ca să putem birui.

Extras din Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 129-131

14
iul.
14

Cum putem ispăşi păcatul avortului

avort

În primul rând dacă persoana care a săvârşit acest grav păcat se simte vinovată,  este deja un prim pas. Iar pentru pocăinţă există în Biserica una din cele şapte Taine – spovedania.

Deci un început necesar este mărturisirea și împlinirea canonul primit de la duhovnic. Canonul este ales de preot în dependenţă de persoana în cauză, dar este util să cunoaştem că conform canoanelor  Bisericii, persoanele care au săvârşit păcatul avortului pot să fie excluse de la Împărtășanie pentru 10 ani, alărturi de cei care au săvârşit omoruri. Desigur astăzi această regulă nu se aplică în toată strictețea ei, dar e necesar să înțelegem că avortul este un păcat strigător la cer. Epitimia sau canonul nu are un caracter de răscumpărare, ci mai degrabă unul de natură disciplinară, și este în concordanță cu starea celui ce se căieşte şi este strict individual. Epitimia dată unei persoane nu poate fi în mod automat aplicată şi altora. Conteaza şi vârsta, şi starea de sănătate, pe cât este de îmbisericită persoana în cauză, inclusiv şi circumstanțele externe.

Întreruperea lanţului avorturilor

Dar ce s-ar putea face totuşi în afară de aducerea unei sincere pocăinţe şi îndeplinirea canonului dat de duhovnic? Pentru iertare una din condiţii ar fi să nu se repete acest păcat şi cele care au îndrăznit să scape de copii, aducând pocăință, să dea naştere altora “femeia … se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (1 Tim 2, 14. – 15). Din păcate această cea mai sigură cale pentru majoritatea nu mai este posibilă din cauza vârstei. Dar cei care se pocăiesc de păcatul pruncuciderii, uneori au copii adulți care trebuie sa nu mai facă avorturi. Deși mai târziu, fie și în a doua generație, dar lanțul uciderii de prunci trebuie oprit. Mamele mai în vârstă trebuie să facă tot posibilul ca copii lor să nu ucidă, ci să aleagă viaţa.

De obicei, viața oamenilor, care şi-au ucis propii copii apoi este marcată de diverse afecţiuni – singurătate, imposibilitatea de a naşte alţi copii, probleme în familie, dificultăți în creșterea copiilor, iar  uneori şi pierderea lor, pierderea sănătăţii fizice și mentale, sărăcia. Mulți oameni nu pot scăpa de sentimentul apăsător de trăire a unei vieţe fără sens. Toate aceste necazuri pot fi considerate ca o epitimie, pentru ispăşirea pedeapsei păcatului, iar răbdarea în aceste probleme şi necazuri, alături de pocăinţa adusă din inimă va aduce şi iertarea.

Cât de puțin este nevoie pentru a salva o viaţă!

Dar există şi un alt mod de a ne ușura conștiința şi a elimina macar puţin durerea sufletească.  În fiecare zi se săvârşesc mii de avorturi şi nu undeva într-un loc îndepărtat, ci alături de noi: în strada de alături, în casa de alături. Mulți dintre cei care merg la clinica de avorturi, o fac inconștient. Cine din motivul tinereții, cine din prostie, ignoranță. Cineva fiind impus de circumstanțe, presiuni externe sau chiar doar pentru că aşa i-a recomandat o rudă sau o prietenă.

De multe ori într-o situație dificilă nu este alături un om care ne-ar spune adevărul, ar explica situaţia aşa cum este, ar oferi un sprijin moral și poate chiar unul financiar.

O astfel de persoană poate fi fiecare dintre noi. Nu ar trebui să credem că este necesar atât de mult. Adesea este suficient şi de a ne arăta lipsa indeferenţei, dragostea, de a explica și vorbi despre posibilele consecințe ireversibile ale avortului, care este un păcat de moarte. Uneori este suficient de a cadona un pachet de scutece pentru a opri uciderea unui copil. Și nu este vorba doar despre costul scutecelor, ci în implicarea noastră în soarta cuiva.

Imaginați-vă cât de puțin este nevoie pentru a salva o viaţă umană, şi nu doar viața acestui copilaş, dar şi a tuturor copiilor săi şi viitorilor nepoți.  În epistola Sfântului Apostolul Iacov se spune: “cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 20). Și un alt verset “Izbăveşte pe cei ce sunt târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere scapă-i!” (Pilde 24: 11).

Evident cel care salvează un copil de la avort, salvează o viațiă și prin urmare îşi spală şi propriile păcate. Cei care au comis avorturi în trecut, ar putea oferi sprijin moral şi financiar celor care vor să facă un avort pentru a-i opri. Și nu doar formal ,dar implicându-se cu adevărat în durerea şi problemele celui pe care vor să-l ajute.

Şi Dumnezeu văzând roadele pocăinţei…

 Traducere şi adaptare

sursă http://www.azbyka.ru

14
iul.
14

Osandirea aproapelui

Osandirea aproapelui Nebunia

Osandirea este o adevarata nebunie. Osandesti pe aproapele tau, frate, tu care singur vei fi acuzat si ai sa raspunzi inaintea Judecatorului lumii pentru multimea pacatelor tale?

Noi toti ne-am inecat intr-o obsteasca vina – pacatul. Caci toti ne vom infatisa inaintea judecatii lui Dumnezeu (Romani 14,10). Dumnezeu este Judecatorul nostru, al tuturor. Si mortii, si viin noi toti suntem randuiti sa stam pe banca acuzarii si sa ne asteptam randul, ca sa fim judecati dupa faptele savarsite.

Nebun este acela care, in loc sa se straduiasca sa repare vreo greseala de-a sa, chiar sub ochii judecatorului pacatuieste si in acest fel isi ingreuiaza starea. Nebun e, de pilda, cel ce e acuzat de insulta daca continua sa se manie in fata instantei, daca aduce in fata tuturor cele mai urate jigniri petitionarului si, prin aceasta, isi dovedeste clar vina. Astfel, isi semneaza singur sentinta.

Tot astfel, nebun este fiecare om care, singur fiind pacatos si acuzat, in loc ca prin mila catre aproapele sau sa ceara mila de la Dumnezeu pentru sine, osandeste in fata ochiului Atotvazator al Dreptului Judecator – Dumnezeu -, pe aproapele sau si incalca in modul cel mai brutal dumnezeiasca porunca: Nu osanditi, ca sa nu fiti osanditi! Cine cunoaste aceasta porunca a lui Hristos si o incalca, singur isi scrie sentinta si intru totul singur, de buna voie, se leapada de orice ingaduinta. Caci judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii (Iacov 2,13).

„Toti suntem pacatosi inaintea lui Dumnezeu, spune Sfantul Tihon de Zadonsk. Daca acum nu te afli in vre-un pacat, poate ca ai fost deja in el, iar daca nu l-ai savarsit, poate ca o vei face; poti si mai greu sa pacatuiesti decat aproapele tau pe care-l osandesti pentru pacat. Pentru ca pocainta e comuna pentru noi toti; raul se ascunde inlauntrul nostru; patimile noastre sunt dusmanii nostri in propriile noastre case. Toti suntem expusi unor ispite. Aproapele tau astazi, iar tu maine vei savarsi acelasi pacat, daca nu cu fapta, atunci poate cu cuvantul ori cu gandul. Pentru ca, fara harul lui Dumnezeu, nu putem sa savarsim nimic in afara de rautate.” Daca este asa, atunci de ce osandim?

Nebunia osandirii se arata din orice latura duhovniceasca ar privi-o omul. Osandirea vestejeste pe neobservate, ca si bruma , toamna , toate calitatile suflerului celui ce barfeste. Sfantul Ioan Scararul a caracterizat minunat osan-direa: „Aceasta este, spune el, o boala subtire, dar o lipitoare grasa, ascunsa si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii. .. Ea este fatarnicia iubirii, pricinuitoarea intinaciunii si a poverii inimii.”

Dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu, osandirea poarta povara pacatelor straine pe socoteala celui ce osandeste. Ceea ce, se intelege, nu inseamna ca oricine este ponegrit se curata numai asa de nelegiuirea sa. Acest lucru inseamna ca, numai in anumite conditii, osandirea poate sa imbunatateasca starea celui osandit. El poate sa traga folos din osandire daca se smereste si se rusineaza indata ce aude cum este osandit, daca se impaca cu vrajmasii sai care il asupresc si nu se inraieste impotriva lor, daca, asemenea vamesului care a fost osandit de catre fariseu, cu lacrimi in ochi se ruga: „Doamne, milostiv fii mie pacatosului!” intr-un cuvant, daca el se caieste sincer si adanc, fara sa se manie pe cei ce l-au osandit, aceasta osandire din partea oamenilor impreuna cu osandirea de sine il vor izbavi de dumnezeiasca judecata.

Dar vai si amar de cel ce osandeste! El merge, din pricina neinteleptiei sale, in mare napasta. La toate pacatele lui de demult, adauga unul nou – osandirea. Si, dorind sa arunce mustrare asupra altuia, isi innegreste propriul sau suflet. Vrand sa impovareze spatele altuia cu acuzatia barfirii, ajuta sa si-l incarce pe al lui cu osandirea si isi impovareaza propria constiinta cu un nou pacat.

Daca el continua astfel, sa osandeasca cu nerusinare, cu puterea dreptei judecati a lui Dumnezeu, mai de-vreme sau mai tarziu, singur va cadea in pacatele pentru care ii batjocoreste acum pe altii. Sfantul Ioan Scararul nu de la sine graieste cand vorbeste despre aceasta: „Ascultati-ma voi, toti controlorii cei rai ai altora. Daca este adevarat, precum si este, ca: Cu ce judecata veti judeca, cu aceea veti fi judecati (Mt. 7, 2), negresit, in cele ce vom cleveti pe aproapele, in acelea vom cadea”. Iar Avva Dorortei, lamurind aceste lucruri, spune: „Noi osandim, vorbim de rau, clevetim pe aproapele, iar pana la urma cadem in acelasi lucruri pe care le osandim, pentru ca omul nu se ingrijeste de pacatele sale si nu-si plange, dupa cum ne spun parintii, pe mortul lui. El nu poate sa reuseasca in ceva bun.” Si pentru ca omul nu sta intr-un singur loc, daca nu reuseste in bine, el inainteaza in rau.

Si astfel, pe nesimtite, el singur se afunda in aceea pentru care a osandit pe altii.

Fara alte pacate din partea noastra, osandirea este suficienta ca sa ne piarda vesnic. Sfantul Ioan Scararul spune raspicat despre aceasta: „Precum din increderea de sine, fara alta patima, poata sa piara omul, tot astfel, daca avem obisnuinta de a osandi, singura aceasta obisnuinta este indeajuns ca sa ne piarda definitiv”.

Nu e atunci o mare nebunie sa osandim pe altii pentru pacatele lor, pentru care nu noi, ci ei vor raspunde inaintea lui Dumnezeu? Pentru ce sa ne ocupam cu lucruri care nu ne privesc? Si pentru ce dorim neaparat ca ele sa inceapa sa ne priveasca? Unii oameni, sa spunem, savarsesc pacate grele. Cand noi ii osandim pentru aceste pacate, chiar ne grabim sa luam parte la vina si la raspunsurile ce le apartin. Nu ne ajunge ca acele pacate au reusit deja sa-i impinga spre pieire pe unii oameni, ci dorim negresit sa ne folosim si noi de ele, pentru pierzarea noastra!

De aici am putea sa intelegem ca osandirea este, intr-adevar, una dintre cele mai fine viclenii ale celui rau. El ne indeamna la osandire, ca sa poata cu aceleasi pacate sa impinga cat mai multe suflete in iad. Atunci nu este mare nebunie ca sa osandesti pe aproapele tau?!…

Arhimandrit Serafim Alexiev

Articol preluat din volumul „Cea mai scurta cale catre rai. Nu judeca si nu vei fi judecat”, Ed. Sophia

13
iul.
14

Vindecarea celor doi demonizati din Gadara

Vindecarea celor doi demonizati din Gadara PANA UNDE MERGE PUTEREA DIAVOLULUI?

Asaltat de gloate la Capernaum (Matei 8, 5-18), ca sa scape, Iisus a poruncit ucenicilor sa se urce in corabie si sa treaca de partea cealalta a Marii Galileii. Ucenicii erau pescari de prin partea locului si vor fi avut corabia lor pescareasca. Dar si asa, multi din cei care-L ascultasera, care fusesera prezenti la vindecarea sluji­torului sutasului, a soacrei lui Petru si a multor altor bolnavi, nu voiau sa ramana de convoi, ci voiau sa-L urmeze si in corabie. Un carturar, deci un teolog cunoscut, nu un oarecine, i-a declarat de-a dreptul: „Invatatorule, eu te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8, 19-22).

Cu acest prilej aflam ca la vremea aceea Mantuitorul nu mai avea un domiciliu stabil. Era predicator itinerant, caci i-a raspuns cu oarecare tristete: „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde sa-si plece capul”. Dar nu l-a refuzat. Il va fi luat in corabie. Unul din ucenici, probabil nu din cei doisprezece, si-a cerul insa voie sa mearga sa-si ingroape tatal, inca un prilej pentru Iisus de a rosti una din sentintele Sale celebre, chiar daca nu indeajuns de intelese: „Vino dupa Mine si lasa mortii sa-si ingroape mortii lor”. Avea nevoie de martori pentru ceea ce urma sa faca: potolirea furtunii din drumul spre tara Gherghescnilor sau Gadarenilor si vindecarea acolo a celor doi indraciti. Marcu si Luca spun ca era numai unul. Matei a vazut doi. Vom urma de data aceasta textul dupa Matei.

Un lucru e foarte curios. Erau atat de multi indraciti pe vremea aceea in Israel si umblau liberi sau, ca si leprosii, se aciuiau prin locuri izolate si prin morminte! Chiar inainte de a se urca in cora­bie, Evanghelistul Matei ne spune ca Iisus, prin alte vindecari ce facuse in Capernaum, vindecase „si o multime de indraciti” (Matei 8, 16). Vor fi fost si in tara Gadarenilor doi!

In scurt, sa ne aducem aminte ca intentia celui rau e sa ne faca intotdeauna sa credem ca ceea ce ne invata este bine. El ne zice: Nu vezi ca ai dreptate? Vine in numele dreptatii. Alteori ne spune: Nu-i asa ca cutare te-a jignit? – Sigur, spui tu in constiinta ta. – Nu e drept atunci sa-l jignesti si tu? E drept, spui tu din nou, in constiinta ta. -Atunci fa dreptate si jigneste-l, te indeamna el.

Textul care ne relateaza toate aceste evenimente e mai degraba incomod pentru predicator. Am cautat, meditandu-l, sa vad cum l-au tratat alti predicatori mai recenti si, va spun drept, nu l-am prea gasit tratat. Predicatorii se feresc de obicei sa intre in detaliile intamplarii. Fac amintire de ea si pe urma vorbesc despre speranta, altii despre mantuire, altii gasesc o tema pe care o leaga usurel de tema centrala, si deviaza cu buna stiinta de la tema propriu-zisa.

Cu toata dificultatea si cu toata incomoditatea unui asemenea text, si va veti convinge de indata ca e asa, eu mi-am zis ca, totusi, trebuie sa va spun ceva despre el, pentru ca e foarte necesar sa stim cum sa ne clarificam cateva lucruri in legatura cu cele petrecute.

Sa ne amintim textul Evangheliei in intregime:

„Si trecand pe acolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intam­pinat doi demonizati, care ieseau din mormant, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata au inceput sa strige si sa zica: Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chimuesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii il rugau zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a tre­cut si a venit in cetatea Sa” (Matei 8, 28; 9, 1).

Asadar, pe malul celalalt, care nu mai era in Israel, L-au intampinat doi barbati indraciti care traiau prin morminte si care spaimantau pur si simplu populatia. Va intrebati: cum adica traiau in morminte? Trebuie sa stiti ca mormintele pe vremea aceea, si acum in unele parti din Orient, nu erau si nu sunt sapate in adancime, ci in dealuri sau in stanci, cum ai sapa o pestera, asa incat se intra in ele asa cum ai intra intr-o camera, la nivelul pamantului.

Aceasta este toata intamplarea. Nu e vorba de o parabola. E o minune. Spuneam ca tema e incomoda pentru predicator. De ce? Pentru ca trebuie sa vorbeasca despre diavol. Stiti ca in Vechiul Testament evreii nu pronuntau numele lui Dumnezeu, din respect si din teama. Nu-i spuneau pe numele adevarat, Iahve, ci I-l schim­bau, zicandu-I Adonai sau in multe alte feluri, numai sa nu I-l pro­nunte pe cel adevarat. Noi, crestinii, printr-o traditie orala, prin obi­cei, ne ferim sa pronuntam numele diavolului. Ii schimbam acestu­ia numele. Ni se pare ca numai pronuntandu-i numele il invocam, si e in stare ca numai auzindu-si-l pronuntat sa ne faca rau, sa se considere chemat!

Noi vom trece peste aceasta traditie care e foarte aproape de a deveni superstitie, desi nu e chiar o superstitie. Poporul ii zice: „Cel rau”, „Duca-se pe pustii”, „incornoratul”, „Intunecatul”,si chiar Mantuitorul in rugaciunea „Tatal nostru” i-a zis „Cel rau” sau „Cel viclean”. Si Sfanta Scriptura il numeste „stapanitorul mortii” (Evrei 2. 14), „potrivnicul” (Matei 13, 19), „dusmanul” (Viatei 13, 19), „mincinos si tatal miciunii” (loan 8, 44).

Intorcandu-ne la minunea savarsita cu indracitii, sa ne punem mai inainte cateva intrebari. Vorbind in termeni moderni, care este diagnosticul pe care l-a pus Mantuitorul acestor doi bolnavi, daca erau doi? Caci in limbajul modern erau desigur doi bolnavi mintal. Le-a pus un diagnostic spriritual. A socotit ca a intrat diavolul in ei. Poate ca Evanghelistul Matei n-a fost de fata la intamplare si povestindu-i-sc vorbirea la plural a demonizatului, si-a imaginat ca au fost doi. E o simpla ipoteza, dar c sprijinita si pe faptul ca la Matei lipseste episodul cu „Legheonul”. Tot timpul par a vorbi cei doi indraciti, de aceea pluralul. Si mai este ceva: La Marcu si Luca, demonizatul vorbeste la inceput la singular: „Ce este intre mine si Tine, Iisuse”, si numai dupa ce demonii s-au identificat ca Legheon au inceput a vorbi la plural. Aceasta din urma vorbire, auzind relatarea prescurtata, l-a putut induce in eroare pe Matei si a simplificat totul imaginand doi demonizati. In felul acesta, lipsindu-i episodul cu Legheonul, cu doi demonizati vorbirea la plural devenea plauzibila. Altfel, numai daca ar fi retinut si obiectul cu Legheonul, vorbirea la plural ar fi fost plauzibila. Asadar, diagnosticul Mantuitorului a fost un diagnostic spiritu­al, nu unul medical. Nu i-a considerat nici epileptici, nici nebuni, alienati mintal, ci indraciti.

A doua intrebare care ni se impune cu privire la textul acesta, este urmatoarea: de ce a acceptat Mantuitorul cererea diavolilor ca sa intre in porci si sa-i arunce pe acestia in mare? Unii dintre inter­preti spun ca Mantuitorul le-a acceptat cererea pentru ca propri­etarii tineau porcii numai pentru comert, nu pentru nevoile lor. Nu poate fi asa. Comertul, cand e cinstit, e si el permis de Dumnezeu, fiind printre ocupatiile ingaduite si necesare. Mantuitorul le-a inga­duit cererea facandu-le o favoare in schimbul iesirii din oameni, din alte ratiuni, si anume pentru ceea ce voia sa invete prin aceasta. El stia ca vor veni cei din cetate. Stia ca cei din cetate vor fi nemultu­miti. Si cei din cetate au venit.

Sa ne punem acum in legatura cu aceasta si cea de-a treia intrebare: de ce au venit cei din cetate si L-au rugat sa plece din hotarele lor? Intelegem din textul Scripturii ca L-au rugat frumos, n-au tipat la El. Nu l-au dat un ultimatum violent. L-au rugat fru­mos, pentru ca deja se temeau de El. Vazusera ce putere are si se temeau sa nu faca si cu ei ceva. Dar daca au vazut ce putere are, si daca au vazut ca era de la Dumnezeu, atunci de ce totusi L-au rugat sa plece din hotarele lor?

Cred ca, de fapt, aceasta este intrebarea cea mai importanta, pe care trebuie sa ne-o punem. Una din ipoteze – caci ne aflam pe terenul ipotezelor – ar fi si aceea ca L-au rugat sa plece din hotarele lor, pentru ca nu puteau suporta nefirescul. Nu puteau suporta supranaturalul. Nu puteau suporta ceva care iesea din obi­ceiurile, din viata lor de toate zilele. Daca astfel de lucururi supranaturale s-ar fi petrecut cu ei in fiecare zi, aceasta le-ar fi dat toata existenta peste cap. Ei nu stiau sa traiasca decat in limitele firescului cu care erau obisnuiti. De aceea L-au rugat sa plece din hotarele lor. Ii incomoda. Cu unul ca El toate surprizele erau posi­bile. Acum isi pierdusera doar porcii, dar cine stie ce li se mai putea intampla!

Oare noi ce-am fi facut in locul lor? Cred ca si noi am fi facut tot asa. Si noi suntem obisnuiti sa traim in viata fireasca, asa cum este ea, viata noastra de toate zilele. Sa ne imaginam ca ar trebui sa traim intr-o atmosfera de supranatural in fiecare zi, cu niste eveni­mente ce ar fi permanent de dincolo de natura. De pilda, sa ne imaginam ca permanent cineva, sau unul altuia, ne-am citi in suflet. Ar fi comod? Ar fi de suportat? Sa ne imaginam ca ar fi cineva intre noi care ar putea rasturna tot ce afirmam noi, sau ce planuim cu ganduri egoiste, sau care ne-ar spune pe fata pacatele, sau care ar putea sa ne pedepseasca imediat pentru pacatele pe care le facem! Tot asa si ei: n-au putut suporta nefirescul.

Asa e lasat de la Dumnezeu, ca noi sa ne traim viata cu vointa noastra, sa ne construim liberi destinul nostru. Suntem aici intr-un proces in care dispuneam de vointa libera si de toate mijloacele ca sa ne pregatim noi insine viitorul, si mantuirea, sub ochiul nevazut al lui Dumnezeu, dar sub ochiul care nu intervine direct. Daca ar interveni direct, asa cum a intervenit acolo, ne-ar deranja. E asa lasat sa fie de la Dumnezeu. Ne obtinem mantuirea printr-un proces lent si firesc, actionand cu vointa noastra, facand virtutea, lasandu-ne prinsi uneori de pacat, indreptandu-ne, dar intr-un anumit firesc al lucrurilor. Asa ne mantuim. Nu suntem mantuiti obligato­riu, nici siliti, nici constransi.

Mi-as ingadui aici o mica digresiune. Unii dintre falsii profeti de azi atrag credinciosi de-ai nostri, dandu-le asigurarea: „Veniti la noi, ca la noi sunteti mantuiti acum”. Cand ii intrebi: „De ce te-ai dus acolo?”, asa raspund: – „Pentru ca sunt mantuit”. O mai mare inselaciune decat aceasta nici ca se poate. Pentru ca nimeni nu e mantuit aici si acum, o data pentru totdeauna. Asta ar insemna ca unul ca acesta nu mai are nimic de facut pentru mantuirea lui. Cel care ii da aceasta asigurare nu are de la nimeni un asemenea mandat, ci promite numai pentni a atrage adepti.

Se rastalmaceste jertfa izbavitoare pentru toti, a lui Iisus Hristos, netinandu-se seama de faptul ca ea trebuie insusita de fiecare prin credinta si fapte bune, pe tot parcursul vietii pamantesti.

Mantuirea se castiga. Mantuirea se dobandeste cu vointa, cu fapte bune si cu ajutorul harului lui Dumnezeu, in Biserica, prin tainele Bisericii, nu in afara Bisericii. Sf. Ciprian a spus o data pen­tru totdeauna cuvantul care a ramas valabil de-a lungul istoriei: Extra Ecclesiam nulla salus. – In afara de Biserica nu este man­tuire.

Ca vom fi mantuiti, numai Dumnezeu ne-o va spune, atunci cand vom da socoteala, atunci cand ne vom intalni cu El. Noi putem spune in virtutea darului care ni s-a dat ca episcopi si preoti, doar: „esti iertat”, dupa spovedanie, dar nu si pentru pacatele viitoare, cum fac ispititorii moderni. Ei ofera o mantuire usoara si asa ii insala pe multi carora le convine o mantuire usoara. Ei desfi­inteaza de fapt pacatul, caci il socotesc iertat chiar inainte de a fi savarsit!

Dar sa ne intoarcem la ceea ce ne-am propus de la inceput. Multi crestini nu numai in vechime, dar si astazi, isi pun intrebarea: Exista diavol? Daca exista Dumnezeu, de ce exista si diavol? Acelora care isi pun aceasta intrebare, raspunsul le este absolut necesar.

Si Vechiul Testament, si Noul Testament, si Mantuitorul insusi, si toti Apostolii care au auzit invatatura Lui, atesta existenta diavolului. Mantuitorul il scotea din atatia indraciti. In Cartea Iov, insusi Dumnezeu se angajeaza intr-un adevarat dialog cu diavolul (Iov I, 6-12; 2, 1-7). Dupa cum afirma teologia crestina, exista o lume materiala, dar exista si o lume spirituala. In afara de ingerii buni, mai exista unul cu ceata lui, care la inceput era si el inger luminat. Se numea chiar luceafar. Era unul care stralucea, dar care a vrut sa fie, cum ne spune Scriptura – „ca Dumnezeu” – a vrut sa fie egal cu Dumnezeu, si atunci a cazut (Luca 10, 18). Acesta este cuvantul pe care il intrebuinteaza Scriptura: a cazut din demni­tatea de inger luminat. Si a ramas numele lui, Lucifer, ca nume peiorativ, de intuneric, nu de lumina. Lucifer inseamna diavolesc, satanic. Toata lupta Bisericii, toata lupta crestinismului nu este altceva decat apararea si eliberarea de acest rau, fiindca el este izvorul raului, el este cel cate face raul, si mai ales cel care indeam­na la rau. Dar arc el cu adevarat vreo putere? Ce face, care este menirea lui?

Diavolul este cel care imparte, Cel care dezbina, cel care pune lucrurile sa se ciocneasca intre ele, cap in cap, cel care organizeaza impotrivirile, partile una impotriva celeilalte. Acesta este rolul lui. Inger cazut, asa, ca dintr-o razbunare impotriva lui Dumnezeu, cauta sa-i faca pe toti sa cada! Multi pacatosi se bucura cand isi asociaza pe altii la pacatul lor. Parca li-l justifica. Parca li-l micsoreaza. Isi aranjeaza o tovarasie in executarea pedepsei! Toate cuvintele din limba noastra precum: ispita, pacat, rau, cadere, inselaciune, toate sunt legate de existenta diavolului. Iata de ce noi crestinii nici nu prea indraznim sa-i pomenim numele cel adevarat.

Are el o putere reala? Nu are putere reala. Si aici este de fapt taina pe care trebuie s-o stie toti crestinii. Unii tind sa creada ca are o putere egala cu a lui Dumnezeu, si ca dispune de destinele noas­tre. Ei bine, nu este adevarat. El are numai atata putere cata ii dam noi. Aceasta trebuie s-o stim toti. Dumnezeu ii ingaduie existenta pentru a ne pune la incer­care libertatea. Diavolul ne indeamna, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decat de a insela, de a induce in eroare, de a-i pacali pe cei slabi. El mai pare a avea putere impotriva noastra uneori, dar atunci inseamna ca Dumnezeu i-a dat slobozenie, ca in cazul lui Iov. Dar el n-a putut face mai mult decat i-a fost ingaduit. Nici impotriva lui Iov n-a putut face nimic, atata vreme cat Iov nu i-a acceptat propunerile. Dar din aceea ca Dumnezeu ii ingaduie exis­tenta, trebuie sa intelegem ca el are un rost in iconomia mantuirii noastre. E un termen necesar in educatia existentei noastre. Chiar daca nu-i intelegem in intregime rostul.

Poate ca are rostul de a ne incerca credinta. Poate ca arc rostul de a ne pune vointa la incercare. Poate ca are rostul de a face din noi oameni responsabili, stapani pe vointa noastra, pe puterea noas­tra. Nu suntem niste roboti, conditionati de un duh rau, tot asa cum nu suntem conditionati nici de duhurile bune, care ne indeamna la bine. Suntem fiinte vii, cu vointa si cu simtire. Dumnezeu a lasat sa existe acest control al vointei noastre, prin care ne verificam, asa cum aurul se verifica prin diferiti acizi. Acizii sunt rai, dar ei veri­fica aurul. Acizii in ei insisi nu au nici o valoare, dar de vrei sa afli daca un obiect e de aur adevarat, te duci la un atelier si rogi sa ti-l controleze. Il controleaza cu niste acizi. Daca aurul e curat, acizii nu-l ating; daca nu e aur, acizii il oxideaza si se vede de indata ca nu e aur curat. Cam asa e si aici. Daca sufletul e de aur curat, diavolul nu-l atinge. Repet: el are atata putere, cat ii dam noi.

Ca trebuie sa ne fie teama de el, trebuie sa ne fie teama, ca sa nu ne insele, dar nu trebuie sa ne fie teama pana la masura in care sa credem ca el dispune de viata noastra.

Cum e diavolul? Invatatura crestina ne spune ca e o fiinta spiri­tuala, deci nu e fiinta corporala. Poate insa, asa cum ingerii pot aparea uneori in chip trupesc, sa apara si el in chip trupesc.

Traditia noastra crestina ne spune ca dispune de multe posibili­tati de inselare. Cu cel destept e destept, cu cel prost e prost. Poate aparea sub chip frumos si fascinant, ne poate capta din literele unei carti, scrise sub influenta lui, dar indeosebi, fiind fiinta spirituala, lucreaza impotriva noastra prin spirit. Adica sopteste spiritului nos­tru, sopteste gandului nostru, sopteste inimii noastre: ia-o pe aici, nu pe acolo. E un sfatuitor care se imbie singur si care ne asigura intotdeauna ca ne vrea binele. Ne favorizeaza placerile, bucuriile, dar intotdeauna pe cele care nu se pot capata in chip firesc, deschis si cinstit.

Are el intr-adevar atata putere, incat sa poata fi mai tare decat Dumnezeu, cand ne ispiteste cu sfatul lui? In nici un caz, nu. Acest lucru trebuie sa fie clar pentru absolut toti crestinii. Diavolul nu este mai tare decat Dumnezeu. E mai tare numai atunci cand il acceptam noi, cand il ajutam noi. Desi noi avem tendinta inversa, de foarte multe ori, aceea de a da vina pe el! Vrand sa ne disculpam de greselile noastre, spunem – si cati dintre noi n-o facem – „M-a ispitit diavolul”, ca si cum el ar fi responsabilul universal. In legatura cu aceasta circula nu chiar o apoftegma, nu chiar o zicala a Sf. Parinti, dar un fel de gluma monahala daca vreti, care mi se pare foarte potrivita cu cele despre care vorbim.

Se stie ca in postul mare, peste tot, dar mai ales in manastiri, nu se mananca nici carne, nici oua, si nu e voie in anumite zile, in unele manastiri, sa se faca mancare gatita la foc. La o manastire insa, intr-o chilie, staretul a descoperit pe un frate cocand un ou la lumanare. Gasindu-l, calugarul a zis cu smerenie si cainta: „Iarta-ma, Parinte Staret, diavolul m-a dus in pacat”. Si atunci se spune ca de dupa cuptor s-a auzit o voce: „Nu, nu, nu! Asta nici eu n-am stiut-o! Am invatat-o acum de la fratele!”

Nu e cu dreptate, asadar, sa dam vina pe el intotdeauna! Dar cum lucreaza el totusi? Printre altele, ne prezinta raul sub chipul binelui. Dar chiar atunci cand ne indeamna la bine, o face cu scop rau. Si mai e ceva. Un mare scriitor elvetian, Denis de Rougemont, spunea ca cea mai mare viclenie a diavolului – sa fim foarte atenti, pentru ca mie mi se pare ca e o definitie extraordinara – „Cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol„. Si nu zic oare multi adesea: Vedeti-va de treaba, nu exista diavol/” El ii indeamna la asa ceva. Merge pana la a se nega pe el insusi. Numai sa castige. Dar ce interes are el sa se nege? Ce interes are el sa ne faca sa credem ca nu exista? Are mare interes. Daca nu crezi ca exista diavol, e foarte usor sa crezi ca nu exista nici Dumnezeu. Si desigur diavolul stie ce a zis Dostoievski, marele scriitor rus din secolul al XlX-lea: Data nu exista Dumnezeu, atunci totul e permis. Si daca nu exista diavol, tot asa, totul e permis! Si daca totul e permis, inseamna ca putem face din alb negru, inseamna ca putem da raului nume de bine, inseamna ca nu mai exista nici un criteriu moral si nici o responsabilitate. De aceea se neaga diavolul pe el insusi!

Oricat nu ne-ar conveni existenta diavolului, are si el un rost. El inspira teama de destinul nostru vesnic, ne tine in garda. Aprobandu-ne pornirile rele, aflam ca ceea ce aproba el e ceea ce nu trebuie sa facem. El se simte rau si descoperit cand e cunoscut ca exista. Daca nu e cunoscut si recunoscut, se simte bine. Atunci el e cel tare. E tare cand e negat. Atunci ataca din umbra. Deci tineti minte: „Cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol”.

O alta insusire si preocupare a lui este sa se ocupe cu predilectie de cei cu o viata spirituala inaintata. De aceea se spune ca diavolul e mai periculos pentru credinciosii virtuosi, decat pen­tru cei pacatosi. Si daca stam si ne gandim bine, e chiar asa. Cel pacatos stie ca e pacatos, si se va pocai. Va face totul ca sa scape de pacatele lui, pentru ca le recunoaste. Dar cel care se pretinde virtu­os, acela nu-si mai recunoaste pacatele. Pe acela diavolul pune mana mai repede. De aceea Sfintii Parinti vorbesc de o „cadere in sus” oricat de paradoxala ar fi expresia, sau de o „cadere de-a dreapta” sau de o „cadere prin sfintenie”. De ce? Fiindca aceasta, virtutea, daca nu e bine tinuta in frau, duce la mandrie. Omul cade din starea de smerenie. Si in clipa cand a cazut din smerenie, e gata. A intrat in bratele celui rau!

Sunt din aceia care cred ca daca s-au abtinut de la pacate o vreme, gata, au si devenit sfinti. Sunt din aceia care-si iau in serios unele visuri, unele vedenii, nestiind sa deosebeasca duhurile, si nestiind ca Lucifer se poate preface si in inger al luminii (Iisus Cor. 11, 14). Si cred ca vedeniile si visurile lor sunt de la Dumnezeu si se pretind sfinti, pentru ca le-a aratat Dumnezeu asemnea semne. Or, Sfintii Parinti, experimentati in lupta duhovniceasca, spun: refuza orice vedenie. Refuza orice vis care ti s-ar parea de la Dumnezeu. Nu se va supara Dumnezeu ca L-ai refuzat. Pentru ca in felul acesta te aperi de „celalalt”.

Se cunoaste din istoria vietii duhovnicesti ca s-a aratat diavolul unui calugar tanar dar foarte imbunatatii, povatuindu-l mereu la bine, pana cand acesta s-a incredintat ca duhul care-i vorbeste si care i se arata este un duh bun, trimis de Dumnezeu. Dupa ce s-a incredintat de aceasta, duhul care acum se materializa, i-a soptit intr-o zi: Iata, tu esti drept si esti bun, iar duhovnicul tau te persecuta, intr-adevar, duhovnicul il punea la anumite probe spirituale ca pentru incepatori. Ceea ce s-a dovedit a fi fost tocmai ceea ce ii trebuia lui, pentru ca incepuse sa carteasca. Duhul ii tot spunea: esti virtuos, esti sfant. Duhovnicul greseste. Din ura si gelozie se poarta asa cu tine. Mergi la el si, daca si de data aceasta te va ocara, sa stii ca e diavolul intrupat. Omoara-l! Si asa a facut, nedandu-si seama ca asculta tocmai de diavol.

Iata cum diavolul a obtinut pana la urma ceea ce a dorit. Si-a condus planul cu rabdare si inteligenta incat, prin cultivarea virtutii dar si prin cresterea mandriei, a inaltei pareri de sine, l-a dus pe monah la caderea cea din urma. Rezultatul l-a interesat, si l-a obtinut. De aceea Sfintii Parinti indeamna: „Refuza orice vedenie”. Sau, cand ai asa ceva, du-te si te marturiseste si sfatuieste-te cu un duhovnic bun, incercat. Caderea prin inalta parere de sine e una din ispitele si vicleniile diavolului.

Sa ne observam o clipa pe noi insine, fara sa mai luam aminte in dreapta sau in stanga. Indata ce incepem sa ne aparam de pacate, sa nu le mai facem, indata ce suntem cat de cat mai activi in cre­dinta noastra, indata ce ne facem datoriile catre aproapele, tot atunci incepe, la etajul de sus, in mintea noastra, parerea de sine ca am si ajuns drepti. In loc insa sa ramanem smeriti si cu grija sporita de a ne vedea de noi insine, incepem sa ne comparam. Zicem: Nu sunt ca celalalt! Incepem sa-i judecam pe ceilalti, sa fim aspri cu ei, sa le dam lectii, cu acum prefacuta smerenie. Aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa-i indemnam pe altii la bine, dar sa n-o facem comparandu-i cu noi si acordandu-ne noua un drept de jude­cata asupra lor. Cand incepem sa ne comparam, trebuie sa stim ca am inceput nu sa urcam, ci sa cadem.

Pacatul mandriei e un pacat subtil, fiindca ataca sufletul, constiinta. Mandria – spune cineva – incepe in momentul in care cineva isi atribuie meritele pe care intr-adevar le are, in loc sa le atribuie lui Dumnezeu, datatorul tuturor darurilor. Mandria e paca­tul virtuosilor, tot asa precum smerenia poate fi virtutea pacatosilor. La radacina mandriei exista intotdeauna o maretie reala. A face istoria orgoliului omenesc, s-ar reduce la a enumera diversele feluri in care omul a incercat sa se aseze in locul lui Dumnezeu. Exista orgolii personale, orgolii de grup, tot felul de orgolii. Exista si un orgoliu al libertatii absolute, menit sa ne faca egali lui Dumnezeu. Kirilov din Posedatii lui Dostoicvski credea ca singurul mijloc de a-si afirma libertatea absoluta era sa se sinucida, ca sa arate ca poate s-o faca, deci ca se poate ridica chiar impotriva vietii, deci ca nu Dumnezeu era cel mai puternic! Numai ca Kirilov uita ca nu putea omora sufletul! (vezi despre acestea Nolre peche d’orgueil, de Jacques Madaule, in L’homme et le peche, Paris, 1938).

Dar cum ne verificam in asemenea situatii in care, crezand ca urcam, de fapt cadem? Ne verificam printr-un duhovnic bun. Lupta spirituala este de mare finete. Exista si o cadere prin smerenie. E greu s-o depistezi. Ea se intampla acelora care sunt gata sa se smereasca din toate punctele de vedere, dar care incet, incet, incep sa se laude cu smerenia. In clipa in care ai inceput sa te lauzi cu smerenia, din clipa aceea ai incetat de a mai fi smerit.

Casian Romanul, sfantul nostru din Dobrogea, credea ca sin­gurul mijloc de a se verifica cel banuit de asemenea ganduri, e sa se sfatuiasca degrab cu un duhovnic. Altul vede mai lipdede in noi, decat noi insine, in asemenea cazuri. Dar urmand un sfat al lui Avva Moise, Sfantul Casian atrage atentia sa-l alegi bine pe cel cu care te sfatuiesti. „Sa nu-ti destainui gandurile oricui ti-ar iesi in cale, ci sa te vestesti batranilor duhovnicesti, care au darul deose­birii si nu celor ce nu-s decat albiti de vreme” (Filoc, ed. rom. I, p. 138). Deci nu oricarui cap alb! Ci unui cap duhovnicesc, bine experimentat in cele sufletesti.

Diavolul lucreaza cu viclenie si in chip nevazut. Asupra mintii, asupra inteligentei noastre. Fiindca are cunostinte. E un bun filosof. E bun logician. Se vrea si bun teolog, si astfel ajunge sa-i invete pe atatia sa interpreteze sucit Scriptura, si sa-i rupa de la Biserica lui Hristos. Am aratat ca uneori se arata si in chip vazut. Am citit undeva o istorioara care poate sa fie adevarata. O istorioara cumplita:

Un adolescent mai ciudat si mai curios decat altii a auzit ca cineva s-a spanzurat. Si ce si-a propus el, ramanand singur in casa? A legat o franghie de geam, deci nu de ceva de sus, ci la nivelul capului lui, si-a pus-o de gat si a inceput sa traga, ca sa vada cum e cand te spanzuri, urmand bineinteles sa mearga cu experienta pana in momentul cand ar fi socotit ca devine periculoasa. A inceput sa traga incet, incet, apoi mai tare, apoi tot mai tare si la un moment dat, a inceput sa tipe, infricosat de moarte. Mama care era in bucatarie a intrat in camera lui si l-a vazul tragand, tragand cu disperare ca sa-si sugrume gatul prin stransoarea funiei.

A luat repede un cutit, a taiat legatura si eliberandu-l l-a intrebat. Ce e cu tine? Ce faci? Ce s-a intamplat?

El i-a povestit: din curiozitate am vrut sa vad cum e cand te spanzuri, cum a facut cutare, dar n-am vrut sa merg pana la capat. La un momenl dai insa, a aparut in fata mea cineva cu o furca de fier, pe care o indrepta catre mine in asa fel, incat sa ma strapunga si eu eram nevoit sa ma retrag din ce in ce mai mult ca sa ma apar, si am tipat pentru ca am vazut ca, pe masura ce ma feream de furca lui, se strangea latul in jurul galului si nu mai aveam nici o scapare. Cand ai intrai tu, a disparut.

Dar sa revenim o clipa la ceea ce spuneam la inceput, anume ca cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol. Bunii crestini nu se lasa inselati de aceasta viclenie. Ei bine, in cazul acesta diavolul isi schimba tactica. Atunci il invata pe crestinul respectiv ca intr-adevar exista. Dar ii strecoara o alta viclenie. Ii spune: eu sunt vinovat de toate. Eu indemn la rau. Eu port toata raspunderea. Voi sunteti victime, nu sunteti vinovati. Asadar te disculpa. Zice mereu: Da vina pe mine. Tu n-ai nici o vina!

Am mai vorbit despre aceasta, la inceput, cand aratam ca unii tind sa arunce toata vina pe diavol. Ceea ce vreau sa precizez acum, e ca diavolul insusi te disculpa.

Disculpandu-te, se inculpa el. O face insa din viclenie si inselatorie, fiindca stie ca oricat s-ar incul­pa pe el, n-are nici o importanta, dar disculpandu-te pe tine, te lasa in pacat. Nu te mai pocaiesti, caci zici: unde nu exista libertate, nu exista responsabilitate! Daca diavolul e vinovat, atunci eu nu mai sunt vinovat. El m-a silit. Eu n-am nici o raspundere!

Si la aceasta, asadar, se cere atentie, mai ales din partea celor care il stiu ca exista, dar ii exagereaza puterea.

A crede ca putem depista toate manevrele celui rau in cateva cuvinte, ar fi a ne insela pe noi insine. Toate cartile de spiritualitate sunt carti de demascare a metodelor lui. Sunt cunoscute, dar sunt multe. Nu trebuie insa sa ne lasam doborati de multimea lor si de neputinta noastra. Pentru cei intelepti sunt de-ajuns cateva principii si criterii generale, printre care rugaciunea si sfatuirea cu duhovnicul raman esentiale.

In afara de cele amintite mai inainte, imi aduc aminte ca C.S. Lewis povesteste ca un diavol era foarte ingrijorat ca un om pe care avea sarcina sa-1 pregateasca pentru iad, incepuse sa mearga la biserica. Atunci diavolul i-a scris o scrisoare lui Satan, intrebandu-l ce sa faca. Acesta i-a raspuns sa nu se nelinisteasca, dar sa se tina mereu de omul lui. Chiar si in biserica.

„Fa-l sa se preocupe de lucruri marunte”, l-a sfatuit Satan cel Mare. „Fa-l sa gandeasca, de pilda, ca paraclisierul e un ipocrit, ca cutare are pantofii scalci­ati, ca cutare doamna e imbracata excentric, ca preotul n-are voce frumoasa, si asa mai departe. In felul acesta nu se va mai concentra in rugaciune”. Iata-l, asadar, si in biserica, si cu ce nimicuri! Dar cu nimicuri care risipesc atentia credinciosului de la slujba.

Iata, am analizat cateva din tacticile duhului celui rau. Dar tineti minte: el nu poate impotriva noastra nimic, decat in masura in care ne invoim cu propunerile lui. E mai mare Dumnezeu.

Cum ne aparam de el? Ne aparam crezand in Dumnezeu, crezand in ajutorul lui Dumnezeu. Ne aparam prin semnul crucii. De altfel si in viata noastra crestina si de toate zilele, ori de cate ori suntem confruntati cu un rau, cu o nenorocire, ori de cate ori simtim ca un duh rau vrea sa ne duca in ispita, facem semnul crucii si ne eliberam. Toti am incercat acest lucru si ii stim darul si pu­terea.

De ce crucea? Pentru ca pe cruce s-a jertfit Mantuitorul pentru noi, si a facut din cruce mijlocul ispasirii noastre, si ajutorul nostru permanent, in toata viata noastra, prin Iisus Hristos. Ori de cate ori, deci, vom fi in astfel de primejdii, asaltati de ganduri rele, sa stim ca un duh rau ne da ocol. Si sa stim ca daca facem apel la Crucea lui Hristos, la jertfa lui Hristos, vom fi eliberati. Sa zicem asadar, intotdeauna: „Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat noua, ca se intuneca si se ingrozeste, nesuferind a cauta spre pu­terea ei”.

IPS Antonie Plamadeala

10
iul.
14

De ce dureaza sarcina 9 luni

Te-ai intrebat vreodata de ce dureaza sarcina 9 luni si care este cauza pentru ca care puiul de om vine pe lume dupa 9 luni de viata intrauterina? La nastere copilul este complet neajutorat si nu poate supravietuii fara ajutor. Mai mult, in momentul in care copilul vine pe lume este insuficient dezvoltat, iar o parte din procesul evolutiv continuand in afara uterului in primul an de viata.

Cert este ca sarcina nu poate sa depaseasca momentul celor 9 luni pentru ca dimensiunea bazinului feminin nu poate permite evolutia sarcinii, peste acest moment. In plus, exista si o capacitate maxima pe care metabolismul matern nu o poate depasi, stiut fiind ca in cursul sarcinii rata metabolismului creste cu peste 50%. Cand acest nivel maxim este atins, mecanismele fine care regleaza si controleaza sarcina, declanseaza nasterea.

Prin comparatie cu alte primate puiul omului vine pe lume nedezvoltat. Spre exemplu creierul omului, la nastere, reprezinta doar 30 la suta din dimensiunea pe care o va avea la varsta adulta. La cimpanzei, la nastere creierul reprezinta 50 la suta din dimensiunea creierului de la varsta adulta. Pentru a atinge acest grad de dezvoltare si in cazul omului sarcina ar trebui sa dureze 16 luni, in loc de noua luni, se arata intr-un studiu realizat la Columbia University. Dar intr-o astfel de situatie apare asa numita „dilema obstetricala”, adica o circumferinta a craniului copilului mai mare decat capacitatea anatomica a pelvisului feminin de a se dilata.

Antropologii mai spun ca in cursul evolutiei omului s-a realizat un compromis intre perioada de dezvoltare a creierului, pentru un maximum de sanse de supravietuire la nastere si pelvisul ingust al femeii, si omului, in general, ca efect al mersului biped, astfel ca puii omului s-au nascut mai devreme decat ar fi fost ideal.

Interesant este ca daca perioada de gestatie a femeilor ar fi cu doar doua luni mai lunga, diferenta pentru corectarea „dilemei obstreticale” ar fi de doar trei centimetri, chestiunea care ar fi putut fi rezolvata in cursul evolutiei speciei umane. Cu toate acestea durata sarcinii a ramas de 9 luni.

O explicatie posibila se regaseste in rata metabolismului uman si in temperatura maxima normala a omului. Astfel incepand din a sasea luna de sarcina, femeile consuma permanent de doua ori mai multa energie pentru procesele metabolice de baza, adica corpul femeii se comporta vreme de trei luni de sarcina ca si cum al alerga pe bicicleta cu o viteza constanta de 20 de kilometri pe ora. Biologic organismul nu poate rezista la un astfel de efort daca sarcinii ar depasi cele 9 luni.

O ultima explicatie pentru care mama natura a oprit la 9 luni durata de sarcina a femeii este faptul ca, in cursul evolutiei, uriase ca timp fata de perioada moderna, femeia insarcinata trebuia sa se descurce singura si sa se achite de obligatiile pe care le aveau in comunitatea din care faceau parte. In concluzie, o sarcina care ar fi durat mai mult de 9 luni de zile punea in pericol si fatul, dar si pe mama si, in final, specia.

Una peste alta este remarcabil cum durata sarcinii a fost setata astfel incat sa ofere tuturor cele mai mari sanse de supravietuire.

06
iul.
14

Hrana pentru suflet insetat: In tara Hategului, la Prislop, pe urmele minunilor parintelui Arsenie Boca

Probabil ca nu intelegem ce inseamna sa simti credinta cu adevarat pana nu avem anumite experiente ale contactului cu lumea divina care ne reseteaza complet tot ce credem ca am sti despre ce inseamna scopurile vietii.

Multa lume se duce la Prislop, la parintele Arsenie Boca, mai exact la mormantul sau, pentru a gasi alinare, pace, vindecare, intelegere sau pur si simplu pentru a se regasi. Un drum la Parintele iti poate schimba total viata. Aparent nu se intampla nimic iesit din comun insa totul se modifica la nivelul lui “a fi”. Cand te duci esti cineva, cand pleci esti altcineva. Ca stare, ca suflet, ca intelegere a ce conteaza cu adevarat in viata. Iar acest lucru se poate intampla in doar jumatate de ora de contact cu miracolul numit Prislop.

 

Drumul din Bucuresti dureaza in jur de 6 ore si trece prin Pitesti, Valea Oltului, Sibiu, iar destinatia finala este Hateg (sau Hunedoara). O data ajuns acolo, descoperi o zona incredibil de frumoasa si de pura, cu oameni blajini, dealuri verzi si munti falnici, mancare traditionala excelenta si mai ales o stare de pace si liniste pe care agitata noastra capitala nu o mai ofera demult.

Din Hateg pana la Prislop sunt 15 kilometri strabatuti printre casute si pensiuni, dealuri si drumuri serpuitoare prin paduri.

Pe masura ce ne apropiam de intrarea la manastire, soarele finalului de zi parea ca ne saluta intr-un mod ghidus si jucaus, proiectand pe cer jocuri de lumini si culori incredibile.

Intrarea la manastirea maicutelor se face cu reguli stricte: telefoanele mobile trebuie sa fie inchise, fotografiatul si pozatul la mormantul sfant sunt interzise iar tinuta vestimentara trebuie sa fie decenta, respectiv femeile nu au voie in pantaloni si cu capul descoperit iar barbati nu au voie decat cu pantaloni lungi.

Intreaga zona este ca un parc impecabil, mai exact este desprinsa din Rai. Curatenia intretinuta de maicute este desavarsita; mirosul dealurilor si a fanului proaspat cosit iti readuc dorul copilariei iar linistea pioasa pe care musafirii o traiesc te face sa simti inca de la intrare prezenta a Ceva sau Cineva cu mult mai mare ca tine in fata caruia nu poti decat sa te inclini.

In bisericuta mica de la Prislop se primesc acatiste care sunt citite de parintele Nifon, un mare spirit vazator de duh sfant, ce stie ce gandesti, ce simti si de ce ai venit acolo.

In partea dreapta a bisericii este un izvor cu o apa incredibil de dulce dar si apa sfintita, agheasma mica, pe care credinciosii o iau ca sa o bea dimineata pe stomacul gol. Maicutele spun ca aceasta apa sfintita are puteri foarte mari de protectie de cel rau, in special daca crezi in ea.

Stand de vorba cu una din maicutele locului, ii spuneam: Maicuta, parca imi e si rusine sa tot cer, desi lista de dorinte este lunga, ca la fiecare. Simt nevoia doar sa multumesc pentru tot ce sunt si am, pentru copil, pentru familie, pentru viata.

Iar maicuta imi raspunde: stiti care este una din cele mai bune rugaciuni, spunea Parintele?

Intai de toate, sa incepeti rugaciunea spre Dumnezeu Tatal ceresc si Maica Domnului, apoi o adresati Parintelui Arsenie. Iar in rugaciune sa cereti aceste 4 lucruri trebuincioase unui suflet sanatos: sa vi se ierte pacatele facute cu voie sau fara de voie si sa vi se dezlege orice facatura a celor rai, apoi sa primiti acoperire de tot raul, apoi sa vi se mijloceasca obtinerea de pace sufleteasca si har, apoi sa vi se pastreze loc de mantuire si lumina in imparatia cerurilor. Harul este cel mai important dar pe care cineva il poate primi. Harul este cel care te face sa traiesti fiecare zi ca pe o sarbatoare si bucurie chiar daca unele zile sunt mai grele ca altele. Harul te face sa te simti conectat permanent si sa simti ca nu esti singur.

Cu aceste ganduri si cuvinte in minte si suflet, ne indreptam spre zona de deal din spatele bisericii unde se afla mormantul parintelui Arsenie Boca si a maicutelor de la Prislop trecute la Domnul. Acolo, totul e diferit. Brazii sunt de un albastru incredibil, florile sunt la ele acasa iar mirosul este desprins din Rai, amestec de brad, foioase si flori de tot chipul.

IMG_6499 (2)

Reusesc sa fac cateva fotografii mai departe de mormantul sfant, intrucat acolo nu este permis. Intr-una din fotografii imi apare o lumina alba coborata din cer. Sa fie raza de soare sau semn de la parinte ca este cu noi? Alte fotografii nu au avut parte de aparitia luminii albe, asa incat aleg sa cred ca este un semn de sus. Iar cu credinta fiecaruia nu te pui: In ceea ce crezi, creezi si traiesti.IMG_6507 (2)

 

Intr-o liniste desavarsita, oamenii stau la rand. Cei ce coboara, povestesc din experientele lor de la mormant sau din cele traite alaturi de parintele Arsenie pe care l-au cunoscut din timpul vietii sale. Sunt multi oameni veniti sa aduca multumire parintelui pentru felul in care li s-a schimbat si linistit viata dupa intalnirea cu el, chiar si de dincolo.

Deja e de notorietate sa intalnesti oameni care povestesc lucruri incredibile, miracole considerate de lumea noastra, de la rezolvari de situatii disperate la vindecari spectaculoase. Acolo e tara minunilor cu adevarat.

Apropiindu-ma de sfantul mormant, am trait sentimentul clar ca acolo nu e doar un mormant ci ca ma intalnesc cu parintele Arsenie care e prezent printre noi si ne vede si aude pe fiecare, asa cum facea si in timpul vietii sale.

Mormantul este imprejmuit de crini albi si in jur e plin de ghivece de flori pe care credinciosii le aduc ca semn de iubire pentru parinte.

Pe masura ce asteptam la rand, m-a cuprins o emotie foarte mare si am inceput sa plang puternic datorita unei stari pe care pana atunci nu am mai simtit-o in viata mea. Era starea de credinta si iubire total neconditionata, starea in care nu vrei nimic ci doar esti si ai privilegiul sa traiesti cateva clipe in prezenta unui spirit de lumina de o maretie si bunatate incredibila. Nici nu stiu cand am si ajuns in dreptul sfantului mormant si am atins crucea sfanta si pamantul in care florile plantate nu se ofilesc niciodata. Ma uitam la acel pamant din care stiam – conform relatarii unei carti recent editate si scrise de un parinte apropiat de Arsenie Boca – ca la 6 ani dupa moartea sa a tasnit apa valuri valuri din pamant, de a fost nevoie sa fie dezgropat parintele iar osemintele sa fie mutate in alt sicriu. Iar acea apa a fost tamaduitoare pentru toti ce au avut privilegiul de a o atinge. Acum, eram si eu in fata locului minune.

Dupa momentul meu de reculegere care nu a durat foarte mult, intrucat era multa lume la coada, m-am retras intr-un loc ferit sprijindu-ma de tulpina unui brad. Acolo stateam si priveam mormantul, vorbind cu parintele. I-am spus: “te rog frumos, parinte, nu am reusit sa te cunosc in timpul vietii tale dar simt ca esti ca si viu acum. Te rog, da-mi un semn, vorbeste si cu mine, te rog.”.

La nici 5 minute dupa acest gand – la care, sincer, nu asteptam sa primesc vreun raspuns desi ma consider o persoana credincioasa – iese din zona de brazi din fata mormantului maica sefa responsabila cu florile si cu buna organizare a mormantului parintelui, ia un ghiveci de crizanteme albe de la mormant, se indreapta spre mine direct, imi ofera floarea si imi spune: “primiti o floricica alba, cadou de la parinte, mi-a spus sa v-o ofer”.

Este greu de pus in cuvinte ce am simtit. Am ramas inmarmurita cu floarea in mana, uitandu-ma cat de multa lume era in jurul meu si in acea clipa eu fusesem cea care a primit acest semn miraculos sub acea forma. Cu siguranta ca parintele a raspuns fiecaruia in parte conform cu cererea sau credinta sa. Insa floarea pe care o imbratisam cu putere la piept era dovada clara ca parintele nu doar m-a auzit dar a dorit sa imi arate acest lucru prin ceva palpabil.  Ce mai poate fi spus? Acolo cel mai bine este sa simtim fiecare ceea ce Dumnezeu ne trimite sa simtim.

Intr-o stare de parca as fi plutit, in care cu greu mai recunosteam ceva in jur, de parca se scursesera ani si nu minute fata de cand urcasem dealul, am plecat in mirosul imbatator al fanului cosit si trifoiului inflorit, nu inainte de a lua apa sfintita pentru lungile zile ce vor urma pana cand vom reveni la Prislop spre a simti din nou starea unica de iubire unica pentru Dumnezeu si pentru parintele Arsenie.

Daca nu ati fost inca la Prislop, dedicati-va cateva zile si mergeti in Tara Hategului. In afara de frumusetea dumnezeiasca a locului, familia va avea de o experienta incredibila ce va va uni si mai mult. Copiii nostri merita tot ce e mai bun iar o calatorie in acea zona si o hrana pentru sufletul lor este unul din darurile cele mai de pret pe care noi ca parinti le putem oferi.

Daca va cazati in zona Hategului, iata propuneri de a va petrece zilele libere iar dupa-amiaza spre seara sa mergeti la Prislop la sfantul mormant, fiind mai liber la acea ora :

In zona Sarmizegetusa puteti vizita: Muzeul arheologic, Amfiteatrul roman, Cetatea Ulpia Traiana, Biserica Densus.

In zona Hateg puteti vizita: Rezervatia de zimbri, manastirea Prislop, Cetatea Regia Sarmizegetusa.

In zona Hunedoara: Castelul Corvinilor, Cetatea Devei, Parcul dendrologic Simeria.

In zona Retezat: Valea Raului Mare, Barajul Raul Mare Retezat, Parcul National Retezat, Rotunda, Lacul Bucura.

Maicutele de la Prislop au o vorba: La Parintele Arsenie nu ajungi decat atunci cand esti pregatit.

Dati-va voie sa fiti pregatiti si mergeti sa duceti Parintelui o floare in ghiveci, in dar, macar si pentru a-i multumi pentru cate a facut si face pentru oameni.

El va asteapta daruindu-va o stare de iubire si de credinta autentica cum, poate, nu ati mai trait vreodata in viata si care va va hrani si uda sufletele cu tot ce aveti nevoie pentru a vedea viata exact asa cum este: o sursa de bucurie pentru care sa multumim Cerului permanent, asa cum facea Parintele mereu.

Iata un film documentar minunat despre viata si minunile parintelui Arsenie Boca, ce va va introduce mai bine in starea si emotia specifica intalnirii cu el.

 

 

Sa va fie de folos.

Cu dragoste,

* sfatulparintilor.ro

03
iul.
14

Paradoxurile concubinajului

„Trăim împreună fără să fim căsătoriţi civil. Astfel, ne cercetăm relaţia, înainte de a o înregistra la Stat. Ce este rău în acest lucru?” (Marina B.)

– Este foarte bine că vă cercetaţi sentimentele. Dar ce legătură are căsătoria cu aceasta? Dacă nu sunteţi siguri că vă veţi căsători, atunci e mai bine să trăiţi separat, fiindcă încercarea sentimentelor nu presupune neapărat şi convieţuirea. Atunci când Domnul l-a creat pe Adam, El nu a creat mai multe Eve şi nu a spus: „încearcă, Adam, şi vezi care ţi se potriveşte.” Domnul a creat o singură femeie şi i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva la convieţuire. Dacă acest principiu se încalcă, atunci oamenii pierd binecuvântarea lui Dumnezeu. Pe deasupra, pentru femeie rolul de concubină, spre deosebire de cel de soţie, este înjositor.

Dacă un tânăr nu este convins că o iubeşte pe fata cu care se întâlneşte, nu are dreptul să se folosească de tinereţea, nurii şi frumuseţea ei. Domnul i-a creat pe oameni, bărbaţi şi femei, nu pentru că ei să se „distreze”, fără nici o obligaţie unul faţă de celălalt.

Este important să înţelegem că relaţia de concubinaj este păgubitoare atât pentru sufletul bărbatului, cât şi pentru cel al femeii. Rolul de concubina aşază femeia într-o situaţie nefirească. În primul rând, ea nu este sigură de viitor. Şi nu se ştie care va fi rezultatul acestui „test”: va deveni ea oare soţie sau va rămâne singură, cu sufletul rănit şi cu o experienţă amară a unei false casnicii? Dacă experimentul nu va reuşi, nu putem decât să ne închipuim câtă suferinţa, înjosire şi nedreptate va îndura această femeie. Şi aceste lucruri nu sunt fără repercusiuni pentru suflet. Astfel, femeile îşi distrug în mod conştient personalitatea. Drept rezultat, avem de-a face cu bărbaţi iresponsabili, infantili, răutăcioşi, dar şi cu femei agresive, puse pe scandal şi înrăite.

Verificaţi stabilitatea relaţiei dumneavoastră, dar nu treceţi peste linia trasată de Dumnezeu, fiindcă aceasta este distructiv pentru personalitate. Pe o astfel de bază nu poate fi construită o familie.

„De ce trebuie să îşi înregistreze relaţia la Stat doi tineri care se iubesc? Oare poate influenţa sentimentele o ştampilă?” (Tatiana D.)

– Sigur că influenţează, şi aceasta s-a verificat prin experienţa multor generaţii. Atâta timp cât nu există acea ştampilă, voi nu sunteţi soţ şi soţie; nu aveţi obligaţii şi nici o responsabilitate unul faţă de celălalt. Relaţia pluteşte în aer şi nu vreau să amintesc aici despre responsabilitatea faţă de Dumnezeu, ci doar de responsabilitatea faţă de societate. Astăzi vă iubiţi, iar mâine nu, şi atunci vă veţi despărţi. Avem o mulţime de exemple în acest sens, în societate. Trăind astfel, vă furaţi singuri fericirea, fiindcă aceasta nu poate fi completă în afara familiei. Relaţiile extraconjugale sunt păcătoase. Aceasta necurăţie se răspândeşte apoi asupra întregii vieţi, sub toate aspectele ei.

Şi da, unul din felurile în care îţi poţi arăta dragostea este acela de a înregistra relaţia la Stat. A lua asupra ta responsabilitatea pentru cel de aproape al tău şi a declara acest lucru în faţa tuturor este privit astăzi, din păcate, ca un act de eroism. Dar dacă iubiţi cu adevărat, atunci nici nu vă veţi gândi prea mult la ştampila. Aşa că este bine să vă cununaţi şi să trăiţi împreună în veselie.

„Astăzi nu este la modă şi nici în conformitate cu contemporaneitatea să-ţi păstrezi curăţia. Multe fete sunt convinse că au doar două căi: fie să trăiască fără acte, fie să rămână fete bătrâne.” (Natalia P.)

– Acest punct de vedere este fals. În primul rând, neprihănirea este un dar deosebit al lui Dumnezeu. Fata, prin natura sa, este creată pentru a fi păzitoare a neprihănirii. Şi această calitate extraordinară trebuie păstrată că ochii din cap, fără a te deda minciunilor neruşinate.

Într-adevăr, astăzi să păstrezi curăţia este greu. Mult mai uşor este să te dedai ispitei şi să faci „experimente” care distrug personalitatea. Cuvântul „desfrânare” provine de la „frână”, „înfrânare”. Uitaţi-vă numai la cei care s-au hotărât să trăiască fără acte. Sunt ei oare fericiţi? După câteva astfel de „experimente” fetele îşi pierd atitudinea sănătoasă faţă de sine. Apare atunci complexul de om de calitate inferioară. În urma unor astfel de insuccese mai poţi oare încerca să-i demonstrezi unei feţe că există posibilitatea întemeierii unei familii solide? Într-adevăr, puţine fete îşi mai păstrează astăzi curăţia până la căsătorie. Tocmai de aceea multe căsătorii se şi destramă. Omul contemporan aleargă după plăceri, fără să se gândească la faptul că familia înseamnă responsabilităţi, creşterea de copii şi întreţinerea familiei.

Ceea ce se întâmplă astăzi mărturiseşte doar despre degradarea societăţii. Bărbaţii au o atitudine de consumism faţă de femei. Vinovate de aceasta sunteţi chiar dumneavoastră, domnişoarelor, fiindcă aţi alintat prea mult bărbaţii. O fată trebuie să fie inaccesibilă şi atunci bărbatul va da dovadă de calităţi morale: bărbăţie, tărie de caracter, asiduitate, bunătate şi tandreţe. El va deveni cavaler, apărător al curăţiei şi neprihănirii feminine. Astfel, bărbatul va fi nevoit să vă cucerească încrederea şi dragostea, manifestând calităţi de bărbat adevărat, nu de afemeiat.

„Prietena mea a fost de acord cu concubinajul, numai că alesul ei nu-i propune să se căsătorească. Ce sfat i se poate da în acest caz?” (Margareta N.)

– Dacă tânărul nu cere în căsătorie o fată, atunci ea va trebui să aducă vorba despre aceasta. Sfatul meu este următorul: să prindă curaj şi să-i spună calm că îl iubeşte şi că vrea să întemeieze o familie cu el. Trebuie să-i spună că ea a făcut deja alegerea şi că aşteaptă ca el să ia atitudine. Iar dacă bărbatul nu este gata să facă pasul spre căsătorie, atunci să trăiască separaţi.

Dacă prietena dumneavoastră îi este, într-adevăr, dragă şi el o vede că pe jumătatea lui, soţia, prietenă, mama copiilor, atunci va spune că este de acord să meargă cât mai curând la starea civilă. Nu are nici un rost să asculte argumentele acestuia împotriva căsătoriei fiindcă orice negare a să nu are cum să fie consistentă. Capacitatea feminină de a compătimi poate să joace o festă într-un astfel de caz. Fetele răbda şi trec cu vederea inactivitatea bărbaţilor, neputinţa sau lipsa lor de dorinţa în înfruntarea greutăţilor.

Dacă însă ea este pentru el doar o joacă, atunci pasul acesta serios nu va fi realizat şi el va pleca şi, cu cât mai devreme se va întâmpla aceasta, cu atât va fi mai bine.

„Sunt complexată. Am 21 de ani şi multe dintre prietenele mele sunt deja căsătorite, unele au şi copii. Eu sunt virgină şi mi se spune că această noţiune este una învechită, iar dacă mă voi păstra aşa, nu mă voi mărita. Îmi dau seama că desfrânarea este un păcat, dar ce-i de făcut?” (Veronica)

– Nu vă lăsaţi manipulată. Aţi spus foarte bine că desfrânarea este un păcat. Vom puncta şi că acesta este un păcat de moarte, care duce sufletul în întunericul iadului. Doar pocăinţă adâncă şi îndreptarea vieţii reunesc un astfel de suflet cu Dumnezeu şi cu Sfânta Sa Biserică. Desfrânarea îl lipseşte pe om de harul lui Dumnezeu. Fiind lipsit de har, desfrânatul se lipseşte şi de pacea sufletească. Astfel de oameni sunt nevrotici şi adesea neliniştiţi. De aceea ei se şi află tot timpul în căutare de noi aventuri şi plăceri.

Desfrânarea îl lipseşte pe om de posibilitatea de a iubi cu adevărat. De obicei, cei vinovaţi de acest păcat nu pot să întemeieze o familie stabilă şi nici să educe copii sănătoşi din punct de vedere moral. Cât despre SIDA, bolile venerice, avorturi şi infertilitate în cazul patimii amintite cred că este de prisos să mai vorbim.

Acum, să ne întoarcem la prietenele dumneavoastră mai „avansate” în acest domeniu. Aşa cum întunericul nu se înţelege cu lumina, la fel şi fecioria pentru un desfrânat este ca o admonestare, tulburându-i conştiinţa. De aceea, ele ar dori să nu audă niciodată despre aceasta şi măsoare totul cu măsura lor.

Căsătoria a fost creată de Dumnezeu, iar familia, gândită de El ca o mică Biserica. Fetele creştine cuviincioase se rugau Domnului şi Maicii Domnului pentru a li se dărui un soţ, se păstrau pentru acesta şi se înfrumuseţau prin modestie, neprihănire şi smerenie, acestea fiind zestrea lor. În vechime se spunea: „Modestia este podoaba fetei” şi de aceea familiile erau trainice.

„Unele femei explica infertilitatea lor prin concubinajele pe care le-au avut înainte de căsătorie. Se poate face o astfel de conexiune?” (Inesa C.)

– Este greu să dai un răspuns foarte sigur. Un cunoscut ginecolog ortodox din Moscova susţine că schimbul partenerilor nu rămâne fără urmări pentru femeie. Cauzele infertilităţii sunt multe şi putem vorbi atât de un diagnostic medical, cât şi de unul spiritual. Primul trebuie stabilit, în mod obligatoriu, de medici.

Din punct de vedere spiritual însă, convieţuirea în afara căsătoriei este un păcat, şi încă un păcat de moarte. Aceasta este interzisă de Domnul. Dar Dumnezeu este milostiv şi îl iartă pe omul care cere iertare, se pocăieşte cu adevărat şi îşi schimbă viaţa ulterioară, fără să mai încalce legile morale.

Dmitri Avdeev

Articol preluat din volumul „Femeia şi problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox”, Ed. Sophia

26
iun.
14

In ceasul necazului, liman este Dumnezeu

In ceasul necazului, liman este DumnezeuOmul nu este pe pamant ca sa se joace cu lucruri de nimic, nu! Nu este de mica insemnatate faptul ca Dumnezeu l-a zidit pe om dupa chipul si asemanarea Sa! Nu este de mica insemnatate faptul ca Fiul lui Dumnezeu l-a rascumparat pe omul cazut cu sangele Sau! Trebuie sa pretuim aceste indurari ale lui Dumnezeu! Trebuie sa pretuim atotsfantul Sange al Dumnezeu-Omului!.. Nu! Nu le pretuiesc dupa cuviinta cei care dau credintei o atentie superficiala si trecatoare, irosindu-si toata atentia sufletului pe jucarii desarte, vremelnice, stricacioase. Nici cei care si-au inchinat toata viata lui Dumnezeu n-au facut nimic, n-au adus nici un prinos vrednic de binefacerile dumnezeiesti!

Vrednic este sa stea inaintea lui Dumnezeu numai duhul plin de umilinta si de smerenie. Numai aceasta vrednicie omeneasca a fost recunoscuta ca atare de Dumnezeu – si duhul nostru poate intra in starea aceasta doar cand va renunta la toate indeletnicirile desarte.

Pustnicie sa va fie sufletul dumneavoastra mort fata de lume; sfant locas sa va fie sufletul dumneavoastra – sa fie locas al tuturor virtutilor evanghelice. Desertaciunile sa fie inlocuite de lucrurile esentiale si umbra – de adevar. De Dumnezeu nu ne putem apropia altfel decat prin spinii necazurilor. Cel ingaduit la Dumnezeu a intrat in vistieria tuturor bunatatilor, atat vremelnice, cat si vesnice. Cand Dumnezeu vrea sa apropie pe cineva de Sine, ingaduie sa vina asupra lui necaz.

Valul care v-a aruncat pe taramul crucii a fost trimis asupra dumneavoastra de Dumnezeu, Care va iubeste si va alege – a fost trimis cum i-au fost trimise furtuna si chitul Prorocului Iona.

Sfantul Ignatie Briancianinov

Articol preluat din volumul „De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu„, Ed. Sophia

18
iun.
14

Bioluminiscenta, lumina trupului nostru

Bioluminiscenta, lumina trupului nostruDumnezeu este Lumina. Toate organismele vii sunt dependente de lumina, chiar si cele nocturne si cele din adancul marilor si oceanelor. Intr-o anumita masura, toate organismele vii au in ele lumina. Unele dintre ele pot chiar sa produca lumina. Capacitatea organismelor vii de a produce lumina, printr-o serie de reactii chimice, se numeste „bioluminiscenta„. Exista mai multe specii de animale marine, insecte si plante care produc in mod vizibil o lumina vie.

Lumina din organismele vii

Bioluminiscenta (biofotogeneza) este procesul biologic de producere a luminii de catre organismele vii. In unele organisme, precum licuricii si unele specii de pesti, insecte, moluste, meduze si ciuperci, bioluminescenta se manifesta in mod vizibil. In acestea se sintetizeaza o substanta fotogena numita „luciferina” care, sub actiunea oxigenului si a unor enzimele catalizatoare, numite „luciferaze”, oxideaza si produce o anumita cantitate de lumina.

O prima analiza a acestei reactii chimice a fost facuta de fizicianul Robert Boyle (1627-1691). El a observat ca bioluminiscenta se afla in stransa legatura cu reactiile chimice care inceteaza in absenta oxigenului.

Bioluminiscenta - Lumina trupului nostru

In anul 1885, zoologul francez Raphael Dubois a descoperit cele doua substante din corpul plantelor si animalelor care produc lumina printr-o reactie chimica, anume „luciferina” si „oxiluciferina”. Acestea doua difera de la o specie la alta. Componența chimica a luciferazei nu este inca suficient studiata, pentru ca cele peste o mie de unitați ale aminoacizilor care o formeaza sunt foarte greu de indentificat.

In mediul terestru exista putine specii bioluminiscente care pot fi observate si studiate (insecte si ciuperci). In schimb, mediul marin este plin de organisme bioluminiscente. Se estimeaza ca 90% dintre formele de viata care traiesc in zonele abisale ale oceanului emit o forma sau alta de radiatie luminoasa, care le ajuta sa se orienteze si sa comunice.

Bioluminiscenta - Lumina trupului nostru

In toamna anului 1492, marinarii lui Cristofor Columb au observat „un foc” tremurand pe fata apei. In antichitate, Plinius cel Batran explica fenomenul pe seama ciocnirii dintre valuri si corpul unor vietuitoare. In timpurile noastre s-a descoperit cum unele vietuitoare unicelulare bioluminiscente (ex: Noctiluca scintillans), cand se aduna in concentratii deosebite, pot crea un adevarat spectacol de lumina. Asa se explica acele plaje cu ape albastrui.

Pornind de la studierea acestor organisme speciale, prin inginerie genetica, oamenii de stiinta au reusit deja sa obtina o serie de plante transgenice care sa produca lumina cu ajutorul sistemului luciferina-luciferaza. Spre exemplu, in plantele de tutun au fost transferate gene care codifica sinteza luciferazei. Genele au fost extrase de la o specie de licurici. Cand plantele erau udate cu o substanta ce continea luciferina, acestea produceau lumina.

Bioluminiscenta - Lumina trupului nostru

Se urmareste producerea unor brazi (pentru Craciun) care sa lumineze singuri. Se vorbeste, totodata, de plante care sa lumineze strazile pe timpul noptii. Momentan, lumina vie data de plantele manipulate genetic este prea slaba pentru a putea fi utilizata cu succes pentru iluminatul stradal. Insa, ea poate deveni o pretioasa sursa de inspiratie pentru ingineria viitorului.

Bioluminiscenta melcului „Hinea brasiliana” este deosebita. Melcul lumineaza intens cu tot corpul sau. Desi organismul sau contine doar un mic numar de celule luminiscente, lumina produsa este impresionanta. Taina acestui melc sta in structura cochiliei, care are capacitatea de a difuza lumina. Putina lumina reala este creata de celulele luminiscente ale melcului. Apoi, pornind de la o mica zona luminoasa din corpul melcului, intreaga lui cochilie pare ca emite lumina.

Bioluminiscenta - Lumina trupului nostru

Ciupercile „Mycena Chlorophos”, care se dezvolta in zone salbatice, au fost descoperite pe insula Mesameyama (Japonia) si in Parcul National Ribeira (Brazilia). Acestea au capacitatea de a emite o lumina verde pe timpul noptii. Lumina devine si mai puternica atunci cand ciupercile sunt expuse unei surse de lumina.

Dumnezeu este lumina !

„La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan (Botezatorul). Acesta a venit spre marturie, ca sa marturiseasca despre Lumina, ca toti sa creada prin el. Nu era el Lumina ci ca sa marturiseasca despre Lumina. Cuvantul era Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul, care vine in lume. In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit. Si celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 1-12).

Bioluminiscenta - Lumina trupului nostru

Schimbarea la Fata

„Si dupa sase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru si pe Iacov si pe Ioan, fratele lui, si i-a dus intr-un munte inalt, de o parte. Si S-a schimbat la fata, inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina. Si iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El.

Si, raspunzand, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una. Vorbind el inca, iata un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicand: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L”. Si, auzind, ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte.

Si Iisus S-a apropiat de ei, si, atingandu-i, le-a zis: Sculati-va si nu va temeti. Si, ridicandu-si ochii, nu au vazut pe nimeni, decat numai pe Iisus singur” (Matei 17, 1-8).

Bioluminiscenta - Lumina trupului nostru

Ca lumina, Iisus i se arata si lui Saul

Apostolul Pavel, despre convertirea lui, spune: „Pe cand mergeam eu si ma apropiam de Damasc, pe la amiaza, deodata o lumina puternica din cer m-a invaluit ca un fulger. Si am cazut la pamant si am auzit un glas, zicandu-mi: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?” Iar eu am raspuns: „Cine esti, Doamne?” Zis-a catre mine: „Eu sunt Iisus Nazarineanul, pe Care tu Il prigonesti.” Iar cei ce erau cu mine au vazut lumina si s-au infricosat, dar glasul Celui care imi vorbea ei nu l-au auzit. Si am zis: „Ce sa fac, Doamne?” Iar Domnul a zis catre mine: „Ridica-te si mergi in Damasc si acolo ti se va spune despre toate cele ce ti s-au randuit sa faci.”

Si pentru ca nu mai vedeam, din cauza stralucirii acelei lumini, am venit in Damasc, fiind dus de mana de catre cei ce erau impreuna cu mine. Iar un oarecare Anania, barbat evlavios, dupa Lege, marturisit de toti iudeii care locuiau in Damasc, venind la mine si stand alaturi, mi-a zis: „Frate Saule, vezi iarasi!” Si eu in ceasul acela l-am vazut” (Fapte 22, 6-13).

Satana se arata ca „inger de lumina”

Diavolul, desi este tatal intunericului, se poate arata si el in lumina, iar aceasta o face numai ca sa-i insele pe cei mandri. Referindu-se la predicatorii mincinosi care inseala poporul credincios, Sfantul Apostol Pavel spune: „Unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor” (II Corinteni 11, 13-15).

*

Un frate din obste dorea sa se nevoiasca intr-o pestera izolata, dar staretul nu-i dadea voie, zicandu-i: „Fiul meu, cum vrei tu sa vietuiesti singur in pestera, de vreme ce n-ai biruit catusi de putin cugetele patimase trupesti si sufletesti? Cel ce voieste sa se linisteasca trebuie sa fie sub calauzirea unui povatuitor, nu sa se carmuiasca singur pe sine.” Iar acest lucru este intarit de Sfantul Ioan Scararul, care zice: „Vai celui ce vietuieste de unul singur; daca va cadea in deznadejde sau lenevie nu va fi cineva sa-lridice!”

Insa, vazand nebiruita dorinta a fratelui si cererile sale staruitoare, egumenul i-a ingaduit, in cele din urma, sa locuiasca in pestera. La ceasurile randuite pentru hrana, aceasta ii era adusa la pestera de catre cineva din obste, iar zavoratul avea un cos atarnat de o franghie, pe care il lasa in jos ca sa primeasca mancarea.

Bioluminiscenta - Lumina trupului nostru

Dupa ce a petrecut el in pestera oarecare vreme, diavolul, care se lupta pururea cu cei ce voiesc a trai in chip placut lui Dumnezeu, a inceput sa-l tulbure ziua si noaptea, prin cugete viclene; iar dupa cateva zile, luand chip de inger de lumina, i s-a aratat si i-a spus: „Sa-ti fie spre stiinta, ca pentru curatia si pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis sa slujesc tie.” Iar monahul a raspuns: „Ce lucru bun am facut eu, ca sa-mi slujeasca mie ingerii?” Diavolul i-a intors cuvant: „Toate faptele pe care le-ai facut sunt mari si inalte. Ai parasit frumusetile lumii si te-ai facut monah, te ostenesti in posturi, rugaciuni si privegheri; apoi, parasind manastirea, te-ai salasuit aici: cum, oare, sa nu slujeasca ingerii sfintiei tale?” Prin aceste vorbe, sarpele pierzator de suflete l-a adus in ingamfare, in trufie si a inceput sa i se arate mereu.

*

In jurul anului 1824, in Lavra Sfantul Alexandru Nevski, la Cuviosul Ioanichie a venit un soldat din regimentul Pavlovski, anume Pavel. Din pricina ravnei foarte puternice care se aprinsese in el, Pavel s-a aruncat la o nevointa trupeasca lipsita de masura si nepotrivita cu firea lui, avand multe lipsuri in vederile sale despre nevointa sufleteasca. Intr-o noapte, pe cand Pavel statea la rugaciune, in jurul icoanelor s-a ivit o lumina cu stralucire de soare si, in mijlocul acelei lumini, un porumbel alb, stralucitor. Din porumbel s-a facut auzit un glas: „Primeste-ma! Eu sunt Sfantul Duh. Am venit sa te fac locas al meu.” Pavel a incuviintat cu bucurie, iar porumbelul a intrat in el, prin gura. Deodata, desi istovit de post si priveghere, Pavel a simtit lucrand cu putere in sine patima desfranarii. Pe loc, a parasit rugaciunea si a fugit la bordel. Patima lui nu cunostea masura. Toate bordelurile si toate prostituatele nu l-au putut satura de pofta necurata. In cele din urma, si-a venit in fire. Amagirea sa de catre aratarea draceasca si intinarea sa datorata urmarilor inselarii le-a descris intr-o scrisoare catre ieroschimonahul Leonid, care traia pe atunci in Manastirea Alexsandru Svirsk.

*

Odata, pe cand Cuviosul Pahomie cel Mare (15 mai) petrecea in insingurare, in afara manastirii, i s-a infatisat diavolul in lumina mare, zicand: „Bucura-te, Pahomie! Eu sunt Hristos, si am venit la tine ca la un prieten al meu.” Chibzuind in sine, sfantul si-a spus: „Venirea lui Hristos la om este unita cu bucuria, in chip strain de frica. In acel ceas pier toate cugetarile omenesti; atunci, mintea toata, atinteste cu privirea pe Cel vazut. Ci eu, vazandu-l pe acesta care mi se infatiseaza, ma umplu de tulburare si de teama. Acesta nu este Hristos, ci satana.” Apoi, i-a spus cu indraznire celui din vedenie: „Diavole! Pleaca de la mine: blestemat sa fii tu, si vedenia ta si rautatea viclenelor tale ganduri.” Iar diavolul a pierit fara intarziere, umpland chilia de miros urat.

Lumina lui Dumnezeu odihneste intr-un mod tainic

Cuviosul Maxim Capsocalivitul, intr-un cuvant catre Sfantul Grigorie Sinaitul, spune: „Sfantul Duh lucreaza cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu; vine atunci cand omul care s-a smerit si s-a micsorat pe sine nu-i asteapta nicicum venirea. Deodata schimba mintea, schimba si inima. Prin lucrarea sa cuprinde intreaga vointa si toate puterile omului, care nu are putinta de a chibzui asupra lucrarii care se savarseste cu el.

Harul, atunci cand este in cineva, nu-i arata nimic din cele obisnuite sau dintr-ale Scripturii, ci il invata in chip tainic cele pe care nu le-a vazut si nu si le-a inchipuit niciodata. Atunci, mintea deprinde in chip ascuns tainele inalte si ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu poate, de la sine, sa le atinga.

Mintea omeneasca, prin sine insasi, fara a fi unita cu Domnul, chibzuieste dupa puterea ei. Iar atunci cand se uneste cu focul Dumnezeirii si cu Sfantul Duh, atunci este cu totul stapanit de Dumnezeiasca Lumina, se face cu totul lumina, se aprinde in flacara Atotsfantului Duh, se umple de intelegere Dumnezeiasca, si ii este cu neputinta, in flacara Dumnezeirii, sa cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi” (Filocalia VII).

Raportarea duhovniceasca la vedenii

Cuviosul Serafim Rose spune: „Daca cineva iti apare ca inger de lumina, sa nu te increzi in el. Dumnezeu nu te va osandi daca El vrea de fapt sa apara dinaintea ta, iar tu Il respingi, fiindca daca El vrea cu adevarat sa-ti lase un mesaj, El va veni din nou si va afla o cale de a ajunge la tine. De fapt, El te lauda fiindca esti neincrezator, caci tu nu vrei sa cazi in inselare.

Cei ce se afla pe o treapta duhovniceasca mai inalta, avand mai multa experienta in aceste lucruri au actionat in alte feluri. Avem un exemplu din viata Sfantului Antonie cel Mare, care vedea tot timpul diavoli. Atunci cand a fost intrebat cum poate el deosebi duhurile, a spus: „Cand apare un inger, ma simt foarte calm, iar cand apare un diavol, chiar daca acesta are infatisare de inger simt tulburare.” Acest lucru, insa, este foarte periculos pentru incepatori, fiindca te poti simti si foarte calm in prezenta diavolilor, daca nu ai experienta.”

Bioluminiscenta, lumina trupului nostru

In afara sfintilor, care devin locasuri ale Duhului Sfant, exista si alte cazuri de oameni capabili sa emita lumina, intr-un mod neobisnuit. Un exemplu in acest sens este Ana Monaro (localitatea Pirano, Italia, 8 martie 1934), diagnosticata cu astm, care emitea o lumina albastra in dreptul pieptului pe durata spitalizarii si doar cand dormea. Cazul acesteia s-a raspandit in intreaga lume si a ramas fara raspuns.

Cu ajutorul camerelor ultra-sensibile s-a demonstrat ca oamenii emit particule mici de lumina, dar care sunt insa foarte slabe pentru a fi detectate de ochiul uman. Oamenii de stiinta japonezi au publicat cateva imagini cu parti ale corpului uman care straluceau in intuneric, acestea fiind primele imagini captate vreodata care sa ateste „bioluminiscenta umana”.

In anul 2009, insa, un grup de cercetatori japonezi a construit o camera foto de o mie de ori mai sensibila decat ochiul uman. Cu aceasta camera foto, bioluminiscenta umana a reusit sa fie surprinsa in fotografii. Conform studiilor facute de acestia, lumina caracteristica oamenilor este mai puternica in a doua parte a zilei, fiind cel mai prezenta pe obraji, frunte si gat.

Se cunostea de foarte multi ani ca toate fapturile vii pot lumina in intuneric, deoarece produc cantitati infime de lumina, ca rezultat al reactiilor chimice dintre celulele lor, insa este pentru prima oara in istorie cand o asemenea imagine a fost captata cu o camera. In mod ciudat, zonele care au produs cea mai mare cantitate de lumina nu sunt cele mai luminoase zone de pe imaginile termale captate pe corpurile voluntarilor.

Lumina necreata a lui Dumnezeu

In momentul Schimbarii la Fata, inaintea ucenicilor Sai, Iisus Hristos s-a aratat imbracat in lumina dumnezeiasca, precum citim in Evanghelie: „A stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Urmand credintei Apostolilor, sfintii au vazut si ei lumina necreata a lui Dumnezeu. Iisus a zis: „Cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5, 8). Sfintii insisi au devenit lumina, precum au dat marturie unii dintre cei care au trait langa ei. Multi i-au vazut pe duhovnicii lor imbracati in lumina.

*

Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8, 12). „Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina. Caci faptele lor erau rele. Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca” (Ioan 3, 19-20). „Inca putina vreme Lumina este cu voi. Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus si, plecand, S-a ascuns de ei” (Ioan 12, 35-36).

Iar la sfarsit, cand „noapte nu va mai fi”, oamenii cei mantuiti nu vor mai avea „trebuinta de lumina lampii sau de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu le va fi lor lumina si vor imparati in vecii vecilor” (Apocalipsa 22, 5).

11
iun.
14

A fi sau a avea?

A fi sau a avea? Referitor la aceste doua verbe fiecare raspunde la intrebare potrivit cu idealul pe care si l-a impropriat. Unii spun: Vreau sa fiu…, altii raspund: vreau sa am…

Deci, unii devin Cineva, iar altii obtin ceva de la viata, aceste afinitati elective cu unul sau altul dintre cele doua deziderate ii departajeaza pe oameni conform modului cum aleg sa-si traiasca viata in derularea ei spre tintele alese dinainte.

Mai mult decat dorinta de a ajunge personalitati intr-un domeniu, oamenii in mare lor majoritate doresc sa aiba bunuri materiale, iar prin ceea ce au, sa dobandeasca recunoastere publica. Dorintele de avere, de placere si de putere subordoneaza categoric dorinta de a deveni un Nume, o competenta in profesiile noastre sau macar Oameni cu O mare si in fata lui Dumnezeu, nu numai in fata semenilor.

Desi multi fac eforturi de a avea o profesie, o meserie care sa le asigure traiul, de departe dorinta care strabate detasat acest demers este aceea de a avea o meserie bine platita.

Chiar si atunci cand o persoana doreste sa ajunga un Nume in breasla este manat, adesea, spre ravne profesionale si studii, de un duh al slavei desarte, intrucat aceasta devenire nu este privita ca o sansa de a-i ajuta pe ceilalti, pe semenii care ar avea nevoie de ajutorul competent al unuia mai bine pregatit, ci este doar o sansa a afirmarii de sine, constienti fiind ca o diploma, un atestat, un doctorat, etc. poate sa aduca o recunoastere mai mare, o apreciere mai larga si o cota mai ridicata la bursa „VIP-urilor”.

Acest ” a fi Cineva” distorsionat de mandrie a diplomofililor este cu totul diferit de acel „fie mie dupa cuvantul Tau” rostit de Sfanta Fecioara Maria cu cea mai desavarsita smerenie si discretie, fara a avea licente obtinute pe la Academii si Universitati, desi cunostea in Duhul Sfant, dinainte si i se prorocise, ca „va fi binecuvantata intre femei” si ca „o vor ferici toate neamurile”.

Recunoasterea valorii Maicii Domnului din partea lui Dumnezeu era o confirmare a virtutilor ei, a sufletului sau nobil, a ceea ce era, nu a ceea ce avea, ca nu avea nimic altceva cu care sa se legitimeze in fata lumii: bogatie, rude, functii sau cunostinte, valori dupa care se legitimeaza oamenii in aceasta lume. Recunoasterea i-a venit mai intai de Sus datorita calitatilor ei morale, apoi a fost confirmata si de oameni.

Aceasta situatie este specifica sfintilor, intrucat valoarea unui om trebuie consacrata mai intai de Bunul Dumnezeu si confirmata de Sus, apoi valoarea poate fi validata si de oameni in vreun fel sau altul. Deci, mai intai e moralitatea, apoi competenta si eficienta.

Pana la urma, oricat de bine pregatit este un om, oricat de cult ar fi, oricate studii ar avea, daca nu are caracter, moralitate si omenie probata cu fapte, nu cu vorbe, celelalte competente profesionale pot sa fie umbrite de aceste lipsuri care tin de fondul unei personalitati si nu doar de conturul sau vadit public. Altminteri, ele devin doar niste calitati circumstantiale ce ofera avantaje o vreme si doar in ochii oamenilor superficiali care judeca la suprafata si nu in adancimea fiintei si a lucrurilor.

Lucrul omenesc savarsit pentru semeni, dar fara dragoste fata de semeni nu are valoare vesnica, ci doar aici pe pamant si doar o vreme, adica este vremelnic. Faptele sfintilor sunt savarsite in Dumnezeu si cu Dumnezeu si de aceea vietile si faptele lor sunt dumnezeiesti si au un ecou in vesnicie.

La Judecata de Apoi, toate faptele oamenilor vor fi trecute prin foc pentru a se vedea daca au fost facute cu dragoste sau fara dragoste, cu Dumnezeu sau fara Dumnezeu, adica daca au fost „de paie” sau „de aur lamurit in foc”, daca au o valoare perena sau au trainicia paielor.

De ce prin foc? Pentru ca focul acela reprezentat in iconografia ortodoxa ca izvorand din Dumnezeu-Cuvantul este iubirea refuzata a lui Dumnezeu.

Domnul Hristos va cerceta cu dreptate dumnezeiasca faptele dreptatii omenesti si va decide daca acestea au fost facute cu dragoste fata de El si fata de oameni. Dumnezeu se va recunoaste sau nu in acestea si in chipul lor ori ba. El va vedea daca faptele fiecaruia au marca eternitatii sau a efemeritatii. Stim ca in urma focului ceea ce ramane este aur sau cenusa…Ce este de paie va arde ca paiele, ce este valoros va ramane in vecii vecilor…

Celor care nu au lucrat in viata pamanteasca impreuna cu dragostea Lui, ca si fecioarele nebune care nu au lucrat cu dragoste virtutile, ci au savarsit faptele lor cu egoism, vor auzi aceleasi cuvinte: „Nu va cunosc pe voi” sau nu Ma recunosc in voi…

Expresiile cotidiene ale acestui omniprezent verb „a avea” se reflecta si in preocuparile si cerintele credinciosilor din plan spiritual. Cei mai multi cand se roaga aseaza relatia lor cu Dumnezeu pe acest „Da-ne, Doamne”… sau da-mi, Doamne, da-mi asta si aia si cealalta…

Chiar daca cerem virtuti si daruri spirituale le cerem si asteptam sa le primim tot ca pe niste bunuri, din pacate. Este altceva sa ceri lui Dumnezeu sa te ajute sa devii iubitor, intelept, puternic si altceva este sa zici: Doamne, da-mi sa am iubire, sa am intelepciune si putere.

Poti sa te rogi asa: Doamne, invata-ma sa fiu bun, iubitor si intelept ca si Tine si fiind asa sa pot sa-i ajut pe oamenii asa cum ii ajuti si ii iubesti Tu, Doamne.

Intr-o societate in care valorile materiale, pragmatismul si individualismul sunt la mare cinste, principiul cantitatii detroneaza principiul calitatii, valoarea unui suflet este surclasata de elemente de suprafata ce sunt la vedere si care dau credibilitate posesorului.

De exemplu, o persoana cu un aspect exterior placut, cu un look sau cu un fizic agreabil ori care manifesta un fel de indrazneala semeata si o incredere solida in sine, supraestimandu-se, va avea castig de cauza fata de cei care se manifesta cu modestie, cu delicatete si cu bun simt.

In limbaj popular, „obraznicul mananca praznicul”. Cel cuminte asteapta cu smerenie sa-i faca dreptate Dumnezeu, care ridica pe cei smeriti si le da har.

Obraznic devine, in general si parvenitul. Ca specie, un astfel de om se manifesta cu indolenta, cu aroganta si cu o incapacitate penibila de a aprecia pe altii si de a se aprecia in raport cu altii.

Aceasta atitudine stimulata si de o prostie fudula specifica parvenitului il face pe acesta sa devina usor un personaj ridicol in situatiile care reclama tocmai aceasta justa si echilibrata apreciere a sa in raport cu altii.

Repeziciunea prin care, intr-un timp foarte scurt, aceste persoane au urcat pe „scara valorilor” si in societate, de la coada candva, mult mai in fata astazi, ii face pe unii sa-ti piarda bunul simt in autoevaluarile pe care si le fac si sa se comporte si sa judece arbitrar pe ceilalti si sinele propriu, supralicitand anumite calitati dobandite ulterior.

Daca s-au mai cizelat intre timp nu mai savarsesc pacatul prin cuvant si fapta, ci prin atitudine.

Exista o categorie de oameni si i-am vazut cu totii, anume: „sfinti si drepti in viata”, care te „””””spurca” cu judecatile lor ori „stele” ale neamului romanesc, care sunt mai mult comete decat luceferi sau „personalitati marcante” ale culturii si intelectualitatii romanesti, care sunt in inchipuirile si in ochii lor- personalitati, fara a avea vreunul dintre ei validare si confirmare din partea lui Dumnezeu, valoarea lor nepurtand pecetea darului Duhului Sfant, ci pecetea orgoliului omenesc care le-a „acreditat contributia” dovedita mai mult stricacioasa, decat nestricacioasa, faptele lor fiind savarsite nu la „lumina” cu Dumnezeu, ci la „intuneric” cu Sinele lor semet, „operele” lor fiind impregnate de o mare cantitate de mandrie si de o foarte putina smerenie de calitate… avand si nefiind…

Sfintii lui Dumnezeu au fost placutii lui Dumnezeu prin felul lor de a A FI si nu prin ceea ce Aveau auxiliar in portofoliu, nu prin merite prisositoare sau tezaure cu fapte supraadaugate, ci prin felul lor categoric si iubitor de a fi de partea lui Dumnezeu, nu cantitativ, ci calitativ.

Au fost sfinti mucenici care au obtinut mantuirea doar printr-o simpla marturisire de credinta facuta inainte de a fi decapitati cu total devotament si cu o infinita dragoste fata de Dumnezeu, care nu au convertit popoare, nu au zidit biserici, nu au inconjurat pamantul cu faima si fapte marete, insa Dumnezeu a primit sufletele lor de aur in Imparatia Cerurilor alaturi de sfinti care au luminat neamuri multe si popoare.

Acesti sfinti L-au „impresionat” pe Dumnezeu nu cu titlurile lor academice, nu cu functiile dobandite, nu cu popularitatea, nici cu diplomele lor, nici cu bogatia, nici cu puterea sau slava lumeasca si cu nimic altceva din lumea aceasta, ci au dobandit „cu saracia cele bogate, cu smerenia cele inalte” si cu faptele lor cele bune au castigat comori in cer si Nume scrise in Cartea Vietii … fiind si neavand…

Pr. Alin-Cristian Preotu

09
iun.
14

Rugaciunea Imparate ceresc

Rugaciunea Imparate cerescImparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Cel ce pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea, si mantuieste, Bunule, sufletele noastre. Amin

Iata rugaciunea catre Sfantul Duh cea mai raspandita in Biserica Ortodoxa. Nu se incepe nici o lucrare importanta, nici in biserica, nici in lume, inainte de a o spune.

In Biserica, ea este rugaciunea care introduce orice alta rugaciune, pentru ca orice rugaciune adevarata se face in suflarea Duhului. „Insusi Duhul vine in ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugaciunea noastra intr-o lume in care numai Duhul poate sa uneasca vazutul cu nevazutul care, spune Maxim Marturisitorul, trebuie sa se simbolizeze reciproc – imagine hristica [Mistagogia 2].

Hristos exista cu adevarat in Duhul Sfant, pe care ni-L impartaseste. Trupul sau eclezial este locul de unde izbucneste sau dimpotriva se prelinge in taina, picatura cu picatura, aceasta impartasire. Daca Hristos este uns prin Duhul, va fi si trupul sau, adica Biserica, ale carei madulare, „hristificate” vor deveni, in Hristos, un neam de profeti. Daca Cincizecimea incepe in ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se si sfarseste atunci, ci continua, se desfasoara sau se ascunde, intr-un elan de nestapanit catre ultim, uneori tainica, alteori vizibila, pregatind si anticipand in euharistie si in oamenii euharistici, intoarcerea tuturor la Hristos.

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului

Cuvantul „imparat” afirma dumnezeirea Duhului, asa cum a facut-o in anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonima, creata sau necreata, El este Dumnezeu, un „mod” unic de „subzistenta” a dumnezeirii, un tainic „ipostas” divin.

„Imparate ceresc”: acest ultim cuvant desemneaza aici „Marea Dumnezeirii” din traditia siriaca. Imparatul este Cel care domneste. Duhul Tatalui, care se odihneste in Fiul, „Imparatie a Tatalui si Ungere a Fiului” spune, alaturi de multi altii, sfantul Grigorie de Nyssa [Despre rugaciunea duminicala, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s ] – domneste adica slujeste comuniunea ipostasurilor divine din care, dupa traditie si in conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Exista Tatal, Unul, Fiul este Celalalt si depasirea oricarei opozitii se face in al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt intr-Unul, cum se pare ca este cazul cel mai adesea in spiritualitatile asiatice si in gnoze, ci printr-o diferenta intreit sfanta, fara cea mai mica exterioritate.

In acelasi timp, acest Imparat vine la noi ca sa ne impartaseasca de ceresc, sa ne mangaie, sa ne daruiasca viata ca rezultat al Invierii. De aceea Hristos il numeste in Evanghelia lui Ioan, in cuvantarea de despartire, Paraclet, care se traduce „Mangaietorul”, „Mijlocitorul”, sau si mai bine comforter, din engleza, cel care intareste si da adevarata putere. „Celalalt Mangaietor”, spune Iisus, pentru ca sunt nedespartiti: imensa mangaiere, schimbarea vietii, forta interioara si tot ceea ce tine de Hristos, se descopera si se manifesta de-a lungul istoriei, in Duhul, in functie de cautarile, nelinistile, intentiile care o sfasie sau o inflacareaza.

Imparate ceresc, Mangaietorule: in Duhul, Dumnezeu isi transcede propria transcedenta, intr-o trans-descendenta iubitoare, daca acceptam acest termen, adica Dumnezeu se daruieste pe Sine Insusi, caci fiind cu totul inaccesibil prin natura, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky „Dumnezeu trece de zidul transcendentei Sale” in Duhul Sfant, prin care si in care Logosul, Cuvantul nu inceteaza sa se manifeste in diferitele formulari ale inteleptilor si profetilor, „lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume” [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfantului Ioan], prin care si in care Cuvantul nu inceteaza sa se faca trup: intruparea Cuvantului se desavarseste in Duhul – si prin libertatea constienta si puternica a Fecioarei, caci Duhul si libertatea nu pot fi despartite.

De aceea, cand spunem „Duhul Adevarului”, nu denumim o notiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare – sunt atatea! – ci pe Cineva, care ne-a spus ca El este „Calea, Adevarul si Viata”, cuvintele „cale” si „viata”, cuprinse in cel Adevarat, Credincios, Nemincinos, desemnand, se pare, indeosebi pe Sfantul Duh. Adevarul, revelatia, care uneste adevarul lui Dumnezeu si pe cel al omului, este Cuvantul intrupat, Dumnezeu facut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfant in sfintele taine ale Bisericii, in Biserica, taina a celui Inviat si a invierii, datorita si prin harul Duhului Sfant.

Hristos calatoreste cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totusi cuvantul Lui, care-i poarta Duhul, le inflacareaza inimile. Si cand frange painea deja euharistica, El se descopera si imediat se face nevazut caci nu mai poate fi prezent decat in Duhul Sfant.

Iata de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este si templu al Duhului Sfant. In Hristos, Biserica este Biserica a Sfantului Duh.

Care pretutindenea esti si pe toate le implinesti

Totul este patruns de har, totul freamata, vibreaza, se trezeste in aceasta uriasa Suflare de viata, ca si copacul in vantul invizibil, dar miscator, ca si marea „cu mii de surasuri”, ca si elanul care impinge, unul catre celalalt, pe barbat si pe femeie. Limba franceza moderna e tentata sa opuna spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfant, Roua’h, este in limbile semitice, cand masculin cand feminin.

Nu pentru a saraci, a „naturaliza” Treimea intr-un fel de schema familiala: Tata, Mama, Fiu, ci pentru ca in termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul sau „la hotarul tacerii” [Romani 19, 12], ca o mama care-si leagana copilul, cantandu-i cu gura aproape inchisa. Aici presimtim poate acea tainica intelepciune care strabate ultimele carti ale Vechiului Testament si care ne aminteste ca Dumnezeu este „matriciant” (care da viata) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care inseamna matrice.

Sfantul Maxim Marturisitorul evoca prezenta Sfantului Duh in existenta insasi a lumii, in fiintele si lucrurile care sunt tot atatea logoi-ratiuni ai Logosului, tot atatea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adreseaza. Apostolul Pavel, in Epistola catre Efeseni (4, 6), Il evoca pe Dumnezeu, care este „peste toate si prin toate si intru toti”. Tatal ramane cu adevarat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce exista. Cuvantul este Logosul care organizeaza lumea prin asa-numitele idei-vointe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu in toate, care da viata si duce toate la desavarsire, intru frumusete, Dumnezeu cel inaripat, reprezentat simbolic prin miscare, zbor, vant, pasare, foc, apa vie, nu pamantul, ci Cel care transforma pamantul intr-o taina.

Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata

Cuvantul „bine” ca si „bun”, de la sfarsitul acestei rugaciuni, are un sens ontologic, care se refera la fiinta, adica la iubire, caci „Dumnezeu este iubire”, repeta Sfantul Ioan, deci fiinta nu e altceva decat profunzimea, densitatea inepuizabila a acestei iubiri. S-ar putea spune ca fiinta e relationala, ceva ca un fel de inauntru (iradiere) al comuniunii. Astfel „bunatatile” Duhului, al caror „vistier” este, adica locul daruirii si al raspandirii, inseamna harul, viata de dupa inviere, „lumina vietii”, spune tot sfantul Ioan. Sfantul Duh se face in noi ceea ce Scripturile spun despre Imparatia lui Dumnezeu – piatra pretioasa, graunte de mustar, dospitura, apa, foc, painea si bautura vietii, camara de nunta … [Sfantul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a ]

De aceea textul rugaciunii completeaza cuvantul „bunatate”, care ar putea avea o conotatie de static, cu „viata”. Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este „datator de viata”. Se pare ca „viata” este cuvantul cheie atunci cand se vorbeste de Duhul. Sigur, in greceste, exista doi termeni distincti: bios, pentru viata biologica si zoi pentru viata spirituala, sau mai degraba viata ca temelie si desavarsire, rezultat al Invierii lui Hristos. Sigur ca aici nu e de facut nici o distinctie, decat poate intre diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este insufletit de Suflarea divina.

Asa se intampla cu aceste structuri invizibile, aflate in miscare, care fac ca tendinta generala spre dezagregare, spre haos, spre entropie sa se schimbe in reintegrare, in complexitate din ce in ce mai subtila, asa incat mereu viata sa nasca din moarte, reprezentare clasica a Crucii, a mortii ca premisa a invierii. Un mare fizician a putut sa afirme ca lumea musteste de inteligenta! Duhul este prezent si activ in tot ce este viu, de la celula la unirea mistica, trecand prin acea mare miscare a eros-ului care marcheaza, intensifica orice existenta si prin om, o duce spre har, spre agapi.

Totusi, daca se poate spune ca tot ce e viata, in lume, este in Duhul, in energia Sa, mult timp si de multe ori inca anonima – ceea ce sfantul Irineu de Lyon, in secolul al II-lea, numea Afflatus [Impotriva ereziilor IV, 2,1] – aceasta viata este intotdeauna legata de moarte. Insa de la Invierea lui Hristos incoace, sursa personala a lui Afflatus, sau Spiritus (ca sa reluam vocabularul sfantului Irineu) este descoperita. Sau mai degraba descoperita-ascunsa, sintagma care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie.

Ori Spiritus comunica, incepand din potirul euharistic, o viata curata, o viata care asuma si care deturneaza moartea: astfel incat atatea morti partiale, stigmate de neevitat ale existentei noastre, si in final chiar moartea noastra biologica, sunt de acum incolo pasti, adica treceri initiatice. Moartea, in sens global, fizica si spirituala, in acelasi timp, este oarecum in spatele nostru, ingropata in apele botezului (al vointei, al lacrimilor sau al sangelui – ce stim noi?). Fundamentul existentei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Si daca acordam atentie acestei prezente, daca scormonim pana la ea, pana la intinsele ei panze de tacere, de pace si lumina, teama din noi se schimba in incredere, lacrimile, in haina de nunta, haina sarmanului, – buna, proasta, nu conteaza, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospat numai si numai prin har.

Duhul este si Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, aceasta depasire pe care o identificam cu radacinile fiintei noastre, intr-un preaplin al inimii care se transforma in marturisire si care ne invata sa vedem in Hristos pe Domnul si sa murmuram intru El, cu El, Avva Tata, un cuvant de tandrete, de incredere si respect. Duhul aprinde inima si deschide in noi „ochiul inimii”, „ochiul de foc”, care descopera in tot omul chipul lui Dumnezeu, iar in lucruri, „rugul aprins” al lui Hristos care vine. „Ochiul prin care Il vad pe Dumnezeu si cel prin care El ma vede pe mine este unul singur, acelasi”, spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], si acest ochi unic este Duhul cel in Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat.

Nu mai suntem prizonieri in timp si spatiu, ci se deschide in noi o respiratie mai profunda, aducand cu sine o bucurie sfasietoare, caci „respiram Duhul”, dupa admirabila formula a Sfantului Grigorie Sinaitul [Mica filocalie a rugaciunii inimii, prima editie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind incetul cu incetul „despartiti de toti si uniti cu toti” [Evagrie Ponticul, in I. Hausherr, Lectiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], incepem sa iubim cu adevarat, cu o dragoste care nu mai tine nici de infrangere, nici de biruinta.

Ochiul inimii, ochiul deschis de catre Duhul, Il ghiceste, ca sa vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde in misterul religiilor si as adauga eu, in misterul umanismelor si ateismelor providential revoltate de atatea caricaturizari ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica in lume, forma sociologica si adesea derizorie, ci lumea in Biserica, o Biserica fara granite, in care comuniunea sfintilor s-ar largi intr-o comuniune a tuturor marilor traitori, creatori de viata, de dreptate si frumusete si chiar a tuturor marilor nefericiti, care au vrut „sa sfarseasca odata cu judecata lui Dumnezeu”, cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, si ne-a facut sa intuim si noi “crucea ca pe o judecata a judecatii” [Sf. Maxim Marturisitorul, Intrebari catre Thalassius, 43].

In inima acestei Biserici fara hotar, a acestei „iubiri nesfarsite”, cum isi intitula cea mai frumoasa carte “un calugar al Bisericii din Orient”, o presimtim, o marim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da nastere Cuvantului, a dezlegat tragedia libertatii umane. Caci Duhul, daca este primit de libertatea noastra, o elibereaza si o face sa rodeasca, ii ofera un spatiu infinit de creatie, o impregneaza cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxa foloseste aceeasi expresie pentru a caracteriza si Duhul si pe Fecioara: Duhul panaghion, preasfant si Fecioara panaghia…

Vino si Te salasluieste intru noi

Vino, mai spune rugaciunea noastra. Dupa ce ne-a asigurat ca Duhul este pretutindeni si le implineste pe toate, ea ne face totusi sa imploram: vino. Daca trebuie sa-L chemam astfel pe Cel care ne cheama, este pentru ca, in mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple si pe noi.

Dupa ce creeaza lumea, Dumnezeu se da oarecum la o parte, pentru a le da consistenta proprie creaturilor Sale. Si acest spatiu, loc liber, spun Parintii, se inscrie in libertatea omului – si a ingerului: el confera refuzului omului, exilului voluntar al „fiului risipitor”, o dimensiune cosmica, astfel incat frumusetea lumii, care vine la inceput din marirea lui Dumnezeu, devine magica, nostalgica, grea de tristete, lunecand spre o impietrire disperata. Astfel incat pana si splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care actioneaza ignorandu-l si distrugandu-l pe celalalt. Duhul care ne poarta in El, Care ne da viata si ne inconjoara ca o atmosfera gata sa ne patrunda sufletul pana in cel mai mic cotlon, nu poate face asta fara incuviintarea noastra, fara chemarea noastra. Trebuie sa ne rugam: “Vino”.

„Vino, Persoana, ce nu poate fi cunoscuta. Vino, bucurie nesfarsita, vino lumina care nu apune… Vino, inviere a mortilor… Vino, Tu Cel care esti de-a pururi si Care, in orice moment, Te indrepti spre noi, cei tavaliti in poftele iadului… Vino, suflarea si viata mea” [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefata la Imnele iubirii dumnezeiesti ]. Aceasta este partea omului si cererea devine foarte precisa.

Lumea locuieste in Duhul. Pe acest univers, pe care astazi il putem cerceta pana la miliarde de ani-lumina, sfantul Benoit de Nursie l-a vazut intr-o clipa ca pe un fir de praf intr-o raza din lumina dumnezeiasca. Sfantul papa Grigorie cel Mare amintea aceasta viziune in Dialoguri-le sale, iar sfantul Grigorie Palama intelegea raza ca pe energiile divine care se revarsa prin Duhul Sfant. Creatia nu exista decat pentru ca Dumnezeu o vrea, o iubeste, o apara, dar in acelasi timp El este alungat de om din inima acestei creatii, caci inima ei este omul insusi. Se poate deci merge pana la a se afirma ca, daca lumea locuieste in Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui in ea, caci omul detine, ca pe o putere, un fel de cheie inversa, luciferica si cu ea Ii poate inchide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifesta fortele neantului, concretizat in mod paradoxal.

Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fara de tara [Sf. Nicolae Cabasila, in Omilii mariologice, p. 52], o casa. Ea a consimtit ca El sa se intrupeze in chiar sanul creatiei Sale, ca pentru a o recrea. „Dumnezeu a creat lumea Sa sa-si gaseasca o mama”, spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Il primeste pe Dumnezeu in mod liber in pantecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde sa-si plece capul, in afara iubirii „mariale” a celor care il primesc. Duhul, care este din veac locasul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinta Fiului intrupat. Cu o conditie fundamentala, aceea ca omul sa se roage: “vino si te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea”.

Si ne curateste de toata intinaciunea

O, fara indoiala ca e de ajuns o scanteie de bucurie amestecata cu recunostinta, e de ajuns, in fata zidului lui Hippolite [In Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de neliniste in care sa se topeasca autosuficienta, un pas inapoi in fata ororii – nu, nu vreau sa fiu complice –, o privire de copil a carei inocenta uimita ma da pe fata, un moment de pace interioara, in care inima se trezeste: numai chipuri, si fata ascunsa a pamantului, pamantul-inger [Cf. Henry Corbin, “Pamantul este un inger”, in Pamant ceresc si trup de inviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pamantul ceresc, pamantul-taina pe care il evocam mai sus in legatura cu extazul, in acelasi timp ceresc si pamantesc, al unui Aliosa Karamazov.

Daca exista o fericire indeosebi iubita de oamenii induhovniciti ai Orientului crestin, aceasta este: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Aceasta fericire nu este una de ordin moral, asa cum este prea des interpretata. Este vorba mai ales de deschiderea si de limpezimea „ochiului inimii”: oglinda acoperita de necuratie, care trebuie curatata si lustruita, izvor ingropat intr-o viata decazuta, care trebuie scos la lumina pentru ca sa se transforme in apa vie.

Inima, centrul centrului, unde omul intreg, cu tot ce are el – inteligenta, ardoare, dorinta – este chemat sa se adune pentru a se depasi pe sine in Dumnezeu; inima trebuie curatita nu numai de „gandurile spurcate”, obsesie culpabilizanta, ci de orice gand. Numai atunci, cufundata in propria lumina, care nu poate fi decat o transparenta, constiinta constiintei devine „punct zero”, simplu loc de primire, cupa oferita, potirul smerit unde poate cobori, pentru a ne renaste, Cincizecime interiorizata, focul Duhului.

Aceasta tema a intinaciunii – a degradarii, spun ascetii – ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revolutia evanghelica, aceea care elibereaza omul de dualismul infinit de complex si de codificat al sacrului si al profanului, al purului si al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea ca uita de spalatul ritual al mainilor, nu este ceea ce-i intra in gura, conform unei dietetici a permisului si a interzisului: Sfantul Augustin, maniheu, vreme de mai multi ani, a luat cunostinta de o intreaga gnoza, menita sa faca distinctie intre luminos si tenebros – tenebre ale jambonului, de exemplu si lumina a melonului (pepenele galben). Si in zilele noastre, cu cat suntem mai ghiftuiti, cu atat mai mult cautam distinctii analoage, sacrul constand in zveltetea corpului, pe care ni l-am dori vesnic tanar.

Dar, spune Iisus, ceea ce murdareste este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: asa-numitele dialogis-moď, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava desarta, dorinta, nebunia. Aceste ispite ajung in inima, venind din adancimile inconstientului – personal, dar si colectiv, prin hipnozele politicii -, si trebuie sa stim a le arunca in focul Duhului, pentru ca acolo sa arda sau sa se transfigureze … In felul acesta necuratia si pervertirea pot fi smulse cu tot cu radacina, care nu este alta decat moartea si nenumaratele masti care o disimuleaza.

Intinaciunea apare atunci ca tot ceea ce izoleaza sau tulbura, blocheaza si deviaza fortele vietii, il impiedica pe om sa inteleaga ca are nevoie sa fie mantuit, pentru ca altfel va muri si nu va avea parte decat de neant si de cosmarurile neantului. Este tot ceea ce-i impiedica pe oameni sa inteleaga ca formeaza cu totii un singur Adam, madulare ale aceluiasi trup, madulare unii altora. Si cum noi nu ne putem curati singuri de toata aceasta murdarie, atunci nu avem decat sa imploram Duhul: Vino si ne curateste pe noi de toata intinaciunea.

Cea mai buna psihanaliza nu poate – si e deja mult – decat sa ne deschida ochii asupra jocurilor si mizelor dorintei si mortii din noi, ea permite posibile deplasari care ne usureaza, asa cum se intampla cand mutam o greutate de pe un umar pe celalalt, dar fara o adevarata eliberare. Freud il considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul sau, pentru ca descoperise legea conservarii energiei. Pe aceasta energie – aici vitala, psihica – mutata de colo-colo, mereu conservata, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica si transfigura in bucurie pascala. Puterea mortii e zdrobita. Sau: de data aceasta nu ne mai multumim sa schimbam locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vantul de aiurea sa intre si sa purifice atmosfera.

Da, sa-L imploram pe Duhul, de profondis, din maruntaiele pamantului, printr-o asceza a renuntarii, o asceza de incredere si smerenie.

… si mantuieste sufletele noastre

A mantui, a salva – adica a face pe cineva teafar, a-l face sanatos (sfant) -, inseamna a-l elibera de sub jugul mortii si al iadului, de aceasta „viata moarta” pe care o confundam atat de adesea cu viata, de uciderea celuilalt si de sinucidere si fara indoiala, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic si daca se lasa stapanit de teama si de fuga de ea, disperata sau paroxistica, el se refugiaza in iluzie, in vise, sau intr-o luciditate fara iesire, care da la iveala iubirea ranita.

Hristos „coboara” in iad si in moarte, in vagaunile intunecate unde se chinuieste omenirea, pentru a-l smulge intunericului pe fiecare in parte si omenirea intreaga. Hristos face din toate ranile noastre sufletesti, pe care le identifica propriilor Sale rani, tot atatea izvoare de lumina –”lumina vietii”, lumina Sfantului Duh. La Cana, Hristos transforma in vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El daruieste pamantul celor vii, acelora care nu isi ingroapa „talantii”, ci ii inmultesc. Mantuirea nu este numai salvatoare, ci si insufletitoare, datatoare de viata.

De aceea, atunci cand rugaciunea zice: Mantuieste sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mantuire care ar consta in eliberarea sufletelor de temnita trupului. Sufletul, aici, desemneaza persoana care transcede si care face posibila existenta intregii noastre fiinte, pe care o face opaca sau luminoasa; chiar sclavia ororii se poate transforma in blasfemie sau in strigat de credinta, asa cum arata exemplul contrastant al talharilor rastigniti de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos. S-ar mai putea spune si ca sufletul este viata in unitatea ei, in care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observa bine in anumite texte evanghelice, unde nu se stie exact daca trebuie tradus prin „suflet” sau „viata”.

Sufletul mantuit, impregnat de suflarea Duhului, invadeaza incepand cu inima – acest „trup din cele mai adanci profunzimi ale trupului”, spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere in studiul Sfantului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultatile noastre, toate simturile, mergand pana la universul care ne inconjoara, cel omenesc si cel cosmic. Astfel se pregateste, se anticipeaza printr-o saturare de viata – „trupul meu moare, dar eu nu m-am simtit niciodata atat de viu” – invierea mortilor in unitatea unui Adam total si transfigurarea Cosmosului, cand Duhul Sfant, Duh de inviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pamantului, „chip al chipului” din care sufletele isi vor lua trupurile, in acelasi timp credincioase tainei originare si innoite la Parusie.

Reluarea adresarii directe: „vino”, „Te salasluieste”, „mantuieste”, aminteste ca Duhul este o „persoana, ascunsa, dar absolut reala, pe care o auzim graind si pe care o vedem lucrand in Faptele Apostolilor. O persoana, trebuie specificat, nu in sensul psihologic si social pe care l-a capatat acest cuvant, ci un „ipostas”, adica Dumnezeu insusi facandu-se suflarea noastra, adancimea noastra de taina, viata noastra. Intre apartenenta noastra strivitoare la lucruri, la materie si certitudinea de neinlaturat ca suntem altceva, exista aceasta panza de foc, indestructibila, Duhul.

Si, in fine:

Bunule

Trebuie sa ne intoarcem la conotatia ontologica si din ebraica si din greaca a cuvantului „bun”. In cartea facerii, la sfarsitul fiecarei zile simbolice a creatiei, citim: „Si a vazut Dumnezeu ca este tob”, termen care se traduce si prin frumos si prin bun.

Iata de ce in versiunea greaca a Septuagintei realizata la Alexandria intre secolele al V-lea si al II-lea i.Hr., tob este tradus prin kalon, care inseamna frumos, si nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiintei care, creata si recreata prin Cuvantul, insufletita si desavarsita prin Duhul, reflecta viata divina si, prin om, redevenit in Hristos creator creat, este chemata sa se uneasca cu ea. Vocabular de artizan, sau de taran, pentru care bunul, daca este cu adevarat bun, nu poate fi decat frumos. Lasand la o parte distinctiile noastre care tin de estetica: vechile unelte erau frumoase pentru ca erau de folos.

Bunatatea – frumusete a Duhului, desemneaza acest extaz al lui Dumnezeu in creatia Sa, extaz care face in acelasi timp unitatea si diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, consta tocmai in aceasta expansiune a Uni-Diversitatii trinitare, intr-o lume in care diferenta poate fi sursa de razboaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare in nediferentiat, ci la o armonie cu atat mai vibranta cu cat se naste din extrema tensiune a contrariilor. In Duhul, cu adevarat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezulta cea mai frumoasa armonie… [Fragment 8] Caci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism imbacsit, ci si diferenta vine de la Dumnezeu si Il defineste. Duhul de bunatate si frumusete fixeaza pe veci, in unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecarei creaturi. “Intreaga lor fiinta va fi salvata si va trai din plin si de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeiesti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumusetii, o frumusete care radiaza de forta bunatatii.

Aici trebuie discutata tema indumnezeirii: „Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se poata indumnezei”, spun Parintii, nu lepadandu-se de umanitatea Sa, ci desavarsind-o in Hristos, sub flacarile Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: „Dumnezeu s-a facut sarcofor (purtator de trup), pentru ca omul sa poata deveni pnevmatofor (purtator de Duhul) [Despre intrupare si impotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Intr-adevar, la omul induhovnicit, sufletul patruns de Duhul nu mai este in trup, ci trupul este in suflet si prin el, in Duhul. Lutul originar s-a transformat in trup duhovnicesc, vas al suflarii Duhului.

Bunatatea Duhului nu se manifesta numai in transfigurarea uneori evidenta a sfintilor, ci in atatea gesturi umile care refac neobosit tesatura fiintei, pe care o sfasie ura si cruzimea. Duhul este Cel prin care se implineste zilnic aceasta tesatura: ca si acele batrane cu fata ca un lut crapat, crisalida ce se deschide incetul cu incetul, pentru a elibera, in momentul mortii, trupul cel din Duh.

Frumusetea Duhului se exprima in calitatea unei priviri care nu judeca, ci primeste si face posibila existenta celuilalt. In expresia gurii, leagan al surasului.

Tu, care esti bunatate, Tu, frumusete, Tu, implinire in taina unei clipe, vino! Tu, care esti suflarea suflarii mele si „viata vietii mele”, cum spunea Sfantul Augustin.

In centrul oricarei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se afla fara doar si poate Epicleza, aceasta rugaciune catre Tatal, sursa a dumnezeirii, pentru ca sa trimita Duhul sau cel Sfant „peste noi si peste darurile ce s-au pus inainte”, painea si vinul, cand e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenti ca jertfa si jertfa acestora.

Rugaciunea pe care tocmai am comentat-o cu stangacie este o imensa epicleza, o epicleza a omenirii si a universului, pentru venirea Imparatiei, despre care o varianta foarte veche a rugaciunii Tatal nostru ne spune ca nu este altceva decat Duhul Sfant.

09
iun.
14

Sfantul Duh in Revelatie

Sfantul Duh in Revelatie Introducand energia divina in profunzimea creatiei, Sfantul Duh suscita, in acelasi timp si in masura in care aceasta energie vine in intregime de la Hristos, o sensibilitate pentru Dumnezeu, pentru prezenta si actiunea divina in viata umana si in lume. „Fara Duhul, scrie Sfantul Atanasie, suntem straini de Dumnezeu si departe de El, iar prin impartasirea de Duhul suntem legati de Dumnezeire. Deci a fi noi in Tatal nu e al nostru, ci al Duhului Care este in noi si ramane in noi, cat il pastram in noi prin marturisirea [credintei]”. In Sfantul Duh, si prin acesta in Hristos, Dumnezeu indumnezeieste creatura, pentru ca Duhul o face transparenta lui Dumnezeu. „in El [Duhul] – noteaza mai departe Sfantul Atanasie – Cuvantul slaveste creatura si, indumnezeind-o, o infatiseaza Tatalui. De aceea, Cel care uneste creatura cu Cuvantul, nu poate fi El insusi o creatura”?.

Aceasta sensibilitate este mai intai capacitatea pe care o primeste sufletul de a-L percepe pe Dumnezeu dincolo de toate. Dar cel care devine sensibil fata de Dumnezeu devine astfel si fata de semenii sai: el il vede in acestia pe Dumnezeu si ii vede pe ei in Dumnezeu. Aceasta sensibilitate fata de Dumnezeu il face deci pe om in intregime omenesc.

Prima treapta a acestei sensibilitati e credinta. Pe masura ce aceasta se dezvolta, intuitia realitatii transcendente si totodata atotprezente a lui Dumnezeu nu inceteaza sa sporeasca in om. Cel care are aceasta sensibilitate il vede pe Dumnezeu pretutindeni, in toate lucrurile. Sadita in suflet de catre Duhul, aceasta sensibilitate este deo-potriva a Duhului Sfant si a omului. Acest sentiment de a fi totdeauna si pretutindeni in prezenta lui Dumnezeu indeamna la o rugaciune neincetata.

Aceasta sensibilitate este in acelasi timp o afectiune profunda si un sentiment acut de responsabilitate fata de Dumnezeu. Parintii greci au numit-o aisthesis tou noos sau „simtirea mintii”.Responsabilitatea poate sa ia forma fricii, a ascultarii fata de o misiune, a obligatiei de a evita pacatul, de a duce o viata curata. Toata aceasta gama de sentimente este produsa de Duhul Sfant. In fiinta umana, faptura neinsemnata, responsabilitatea fata de Dumnezeu pe care o suscita Duhul ia forma adoratiei, daca este iubire curata, ori pe cea a fricii si cutremurului, daca se asociaza constiintei pacatului, ori pe cea a unei misiuni interioare daca descopere obligatia absoluta de a implini vointa lui Dumnezeu. Numai Duhul poate sa trezeasca in noi raspunsul la iubirea si chemarea Tatalui, pe care Duhul insusi ni-l aduce. Numai Duhul poate da acestui raspuns incandescenta si bucurie. Numai Duhul ne poate face sa participam la sensibilitatea si la responsabilitatea Fiului fata de Tatal.

Toate aceste atitudini apar la cei care primesc Revelatia. Daca, in primele etape ale Revelatiei, Duhul lui Dumnezeu i-a uimit pe oameni prin manifestari de putere, prin mijlocirea unor acte exterioare extraordinare, o data cu profetii actiunea Sa se exprima mai degraba prin forta spirituala si morala data lor ca si celorlalti oameni de catre Dumne-zeu. Iar acest dar implica colaborarea omului, efortul sau de a aprofunda relatia cu Dumnezeu, pentru a indeplini misiunea care i-a fost incredintata, pentru a duce o viata conforma cu vointa divina.

Salasluirea si lucrarea in sufletul omenesc caracterizeaza pe Duhul Sfant fiindca, prin natura sa, sufletul este pregatit pentru aceasta lucrare a Duhului. Ca expresie a ipostasei umane, sufletul este o imagine a Logosului divin iar prin atractia pe care el o simte in mod natural spre Dumnezeul personal si spre persoanele umane, el are in sine inca de la inceput pe Duhul lui Dumnezeu. Slabind aceasta tendinta spre relatia cu Persoana suprema si cu celelalte persoane umane, pacatul a pus sufletul intr-o stare contrara naturii sale. Salasluirea Duhului restabileste si intareste sufletul in capacitatea sa de relatie cu Dumnezeu si cu aproapele; prin aceasta el il restaureaza in starea conforma naturii sale – pros to ek physeos kallos – cum spune Sfantul Vasile cel Mare.

Tocmai pentru ca reprezinta desavarsirea relatiei dintre persoana Fiului si cea a Tatalui, Sfantul Duh are capacitatea de a intari relatia subiectului uman, drept chip al Fiu-lui dumnezeiesc, cu Dumnezeu si cu fiecare subiect personal in parte. Astfel, sufletul devine transparent lui Dumnezeu si Dumnezeu devine transparent pentru suflet. Sfintenia este starea de transparenta a Duhului devenita interioritate a sufletului, in timp ce transparenta sufletului devine interioritate a lui Dumnezeu. Numai unind subiectivitatea sa cu subiectivitatea Duhului, Sfant prin fiinta Sa, se poate omul sfinti pe sine. Unit cu Duhul, sufletul devine transparent, ii vede pe Fiul si pe Tatal, face ca Dumnezeu sa straluceasca prin el. Ca al Treilea, Duhul il deschide pe om lui Dumnezeu si pe om omului, pentru ca El insusi este capacitatea suprema a deschiderii, pentru ca El este legatura de iubire dintre Tatal si Fiul. Chiar inaintea intruparii, Sfantul Duh stralucea in Cuvantul. Totusi, abia in Hristos se realizeaza deplina intoarcere a Duhului Sfant in fiinta umana. Fiind ipostasa care si-a insusit natura umana, Hristos poarta in insasi umanitatea Sa pe Duhul Sfant in toata plenitudinea Sa. In intruparea Fiului, Duhul se afla unit in mod ipostatic cu Acesta asa cum este din vesnicie. Ca om, Hristos L-a primit astfel pe Duhul pentru totdeauna, asa cum L-au primit patriarhii, regii si profetii lui Israel. Dar El L-a primit pe Duhul in intregime asa cum nu L-au primit acestia. Duhul ca ipostasa Se odihneste in permanenta asupra Fiului inca de la intruparea Acestuia. Ceea ce se descopera la Botez, cand Duhul apare intre Tatal si Fiul intrupat, unindu-I intr-un anume fel si miscandu-se de la Unul la Celalalt. Tatal le arata tuturor pe Fiul intrupat asupra Caruia coboara Duhul sub chipul unui porumbel: ,Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit”, intruparea Fiului permite aceasta manifestare. Ca om, Fiul raspunde in numele nostru iubirii Tatalui printr-o iubire ascultatoare pana la jertfa Crucii; acest raspuns permanent El l-a dat in Duhul Care ramane intre El si Tatal. Ca om, Hristos a ridicat la treapta cea mai inalta sensibilitatea umana fata de Tatal si responsabilitatea fata de toti oamenii. De aceea, El ridica la cea mai inalta treapta si rugaciunea pe care o adreseaza Tatalui pentru toti fratii Sai intru umanitate si pentru intreaga creatie. De aici vine si faptul ca El primeste ca om cea mai inalta putere din partea Tatalui: puterea supranaturala a iubirii, putere capabila sa transforme sufletele si sa depaseasca limitele naturii.

Totusi, aceasta putere deplina asupra sufletelor prin care El le face sensibile fata de Dumnezeu si provoaca, fara a distruge legile naturii, efecte care nu provin din aceasta, Hristos o arata numai in momentul invierii Sale si mai ales al inaltarii Sale, cand natura Sa umana, in intregime indumnezeita, devine pe deplin transparenta pentru Tatal si pentru oameni, atunci cand El realizeaza si ca om, in mod integral, capacitatea Sa de comuniune cu Tatal si cu oamenii.

Domnul fagaduieste Apostolilor ca Duhul Sfant ii va umple si pe ei cu puterea Sa: „Cand Duhul Sfant va veni peste voi veti primi putere” {FA 1, 8). Fara puterea Duhului, adica fara Cincizecime, Biserica nu ar fi ajuns la existenta concreta si nu ar fi durat. Revelatia nu s-ar fi impus ca o evidenta. „Cuvantul si predica mea – scrie Pavel corintenilor – nu au stat in cuvintele convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii, pentru ca credinta voastra sa fie intemeiata nu pe inte-lepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Co 2, 4-5; cf. 1 Tes 1, 5).

Se poate deci considera ca Duhul este implicat pretutindeni unde Scriptura evoca puterea cu care s-a raspandit Evanghelia. Caci Vestea cea Buna „este pentru cel ce crede in puterea lui Dumnezeu” (j Co 1,16). Ca imparatie a lui Dumnezeu in mers, Biserica incepe cu patrunderea in suflete a acestei Evanghelii a puterii, apoi dureaza si se dezvolta prin ea: „Caci imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvant ci in putere” (1 Co 4, 20). Sfantul Duh coborat la Rusalii nu intemeiaza numai Biserica, dar ramane in ea cu un-dele energiilor Sale necreate, nevazute dar lucratoare.

Subliniind faptul ca imparatia lui Dumnezeu consta din putere, Scriptura a indicat prin aceasta ca Duhul si puterea Lui se manifesta in Biserica. Biserica este revelatia lui Dumnezeu in Hristos, a carei eficacitate se prelungeste prin Duhul si puterea Lui. Ea continua Revelatia in Hristos, nu ca o sporire a continutului sau, ci ca o actualizare in Duhul a prezentei lucratoare a lui Hristos care S-a revelat deplin prin faptele si cuvintele Sale si prin cele ale Apostolilor.

Prin Duhul luam cunostinta de unitatea noastra cu Hristos si dintre noi ca Trup al lui Hristos. Prin experienta si puterea Duhului, Hristos ne devine transparent. Tot prin Duhul Sfant Dumnezeu mentine lumea, actioneaza in ea si, prin tainele Bisericii, o conduce spre telos-ul sau, spre desavarsirea ei. Prin Duhul Sfant El isi infaptuieste planul de mantuire si de indumnezeire a lumii. Prin Duhul Sfant oamenii primesc Revelatia lui Dumnezeu si Dumnezeu poate lucra prin ei. in apele vii care izvorasc din Duhul Sfant Biserica isi adapa radacinile si membrii sai primesc putere, credinta, sporire in sfintenie. Prin Duhul Sfant se actualizeaza si se dezvolta comuniunea celor care isi pun in Hristos toata credinta lor.

Astfel, asa cum in Sfanta Treime Duhul Sfant arata ca Tatal si Fiul sunt Persoane distincte dar de o singura fiinta, unite prin iubire, tot astfel Duhul Sfant ne consacra pe noi ca persoane distincte zidindu-ne ca Biserica, unindu-ne prin bucuria unei comuniuni depline. Prin Duhul Sfant intram in iubirea Tatalui si a Fiului, simtim, chiar in distinctie, intreg focul iubirii Tatalui fata de Fiul Sau si fata de noi in masura in care suntem uniti cu Fiul. Duhul Sfant este focul – foc distinct, ipostatic – care iradiaza din Fiul devenit Fratele nostru, foc care arde in noi devenind propria noastra iubire filiala fata de Tatal. Prin Sfantul Duh ne simtim uniti in Hristos si orientati catre Tatal, si astfel alcatuim Biserica: Ubi Spiritus Sanctus,ibi Ecclesia („Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica”), spunea Sfantul Irineu, si acest adagiu, continua acelasi Sfant Parin-te, poate fi rasturnat: Ubi Ecclesia, ibi Spiritus Sanctus („Acolo unde este Biserica, aco-lo este Duhul Sfant”). Dar Sfantul Irineu precizeaza: „Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica si acolo unde este Biserica, acolo este Adevarul”. As spune ca adevarul este plenitudinea realitatii. Si plenitudinea realitatii este Dumnezeu facut
om, este comuniunea cu El.

Astfel este Biserica. Experienta deplinei comuniuni personale ne-a devenit posibila prin intrupare. Nu exista comuniune decat cu o persoana, iar Persoana desavarsita Care se face pe deplin accesibila in misterul ei infinit – pastrandu-si totodata aceasta taina – este Dumnezeu intrupat, Hristos. Nu exista viata adevarata, bucurie adevarata decat in comuniunea noastra cu Hristos si in El, adica in Biserica.

Dar Hristos nu poate face sa iradieze in noi aceasta comuniune decat pentru ca traieste El insusi in comuniunea infinita, desavarsita a Persoanelor Treimii. Dandu-ne Duhul Sfant, Hristos ne da Duhul acestei desavarsite comuniuni trinitare.

Omul agonizeaza cand este lipsit de orice comuniune cu un alt om. Dar comuniunea dintre persoanele umane agonizeaza atunci cand ea nu-si gaseste izvorul si fundamentul in Dumnezeu, Persoana infinita sau mai degraba Unitate infinita de Persoane divine. Relatia dintre persoana si persoana este singura cale a realitatii si tainei. Numai aceasta adancire plina de iubire a unei persoane in alta ofera viata si bucuria. Dar nu putem avea revelatia celuilalt ca profunzime izvoratoare, ca sursa a unei vieti nesfarsite, decat daca Duhul Sfant ni-l arata pe celalalt in Dumnezeu, in taina Dumnezeului personal care se reveleaza. Singura Persoana din care tasneste inepuizabil viata si lumina este cea a lui Hristos. Experientele mistice pe care le cauta astazi multi tineri in yoga sau in metafizica hindusa sunt destinate esecului daca nu ajung la comuniunea personala cu Hristos, la inepuizabila profunzime si caldura a Persoanei Sale divino-umane. Doar in Persoana divino-umana a lui Hristos, cunoscuta datorita focului Duhului, persoana umana se salveaza de iadul singuratatii. Pentru ca nu poate fi vorba de comuniune plenara si inepuizabila decat impreuna cu Persoana lui Hristos si numai in Iisus Hristos gasim Duhul unei comuniuni neincetate dintre oameni, gasim Biserica.

Pentru toate aceste motive, Duhul Sfant este Persoana care face din om un rug aprins. Care ne umple de lumina lui Hristos daca incercam fara incetare sa traim in Hristos avand mereu in gandul nostru pe Iisus. Asa cum spune Olivier Clement, Biserica este in lume marele rug aprins al carui foc nesfarsit nu este altcineva decat Duhul Sfant.

Parintele Dumitru Staniloae

07
iun.
14

Mosii de vara, pomenirea generala a mortilor

Sambata, 7 iunie, inainte de Duminica Rusaliilor sunt „Mosii de vara”, sarbatoare dedicata pomenirii mortilor. Cu aceasta ocazie, in toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuti la cele vesnice.
Biserica Ortodoxa a consacrat sambata, ca zi de pomenire a mortilor. Doua dintre sambetele din cursul anului bisericesc sunt dedicate in chip special pomenirii generale a mortilor: Sambata dinaintea Duminicii lasatului  sec de  carne (a  Infricosatei Judecati) si Sambata  dinaintea  Duminicii  Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor).

Ambele zile poarta in popor si denumirea de „Mosi” (cea dintai: „Mosii de iarna”, cealalta „Mosii de vara”), pentru ca in ele facem pomenirea parintilor, mosilor si stramosilor nostri cei adormiti.

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne se face pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se sarbatoreasca Infricosatoarea Judecata, la care ne vom infatisa cu totii in lumea de apoi. De aceea, intrucat multi dintre dreptii Vechiului Testament au adormit fara sa vada pe Mantuitorul fagaduit si asteptat si multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru ei.

In Sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor sau „Mosii de vara”), Biserica face din nou pomenirea generala a mortilor, rugandu-se pentru ei, prin rugaciunile si cantarile  inscrise in slujba zilei din Penticostar, pentru ca si ei sa se bucure de darurile Sfantului Duh, a Carui pogorare este praznuita in duminica urmatoare.

De ce facem pomenire mortilor?

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo „adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Hristos ii va darui cuvantului „adormit”, intelesul care il asociaza cu invierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta. Noi ortodocsii ne rugam pentru cei morti, pentru ca avem credinta ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugam va ajunge la Judecata universala, intr-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despartit de trup.

Parintele profesor Ene Braniste sustine ca Biserica Ortodoxa, consacrand aceasta sambata pomenirii generale a mortilor, n-a facut altceva decat sa crestineze stravechea sarbatoare pagana de vara, numita Parentalia, prin care romanii isi pomeneau si cinsteau pe mortii (parintii) lor (parentes, de unde Parentalia).
Alte zile de pomenire a mortilor

In credinta populara s-au statornicit in timpul mai nou – indeosebi in Biserica romaneasca si in cea ruseasca – si alte zile decat sambata, din care unele cu data fixa, altele cu data variabilapentru pomeniriale mortilor.

Astfel, in Biserica rusa se indatineaza o astfel de pomenire in ziua de 6 august, cand, fiind sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, Biserica se roaga ca si cei morti sa se impartaseasca de lumina dumnezeiasca a Taborului.

In Biserica ruseasca se practica, din timpuri mai vechi, o pomenire generala a mortilor, cunoscuta sub denumirea populara de „Pastile Blajinilor”, care are loc dupa Duminica Tomii. Practica aceasta, care pare de origine foarte veche, a ajuns si in partea de rasarit a tarii noastre (Moldova), ba chiar si in unele regiuni din Ardeal si Banat, unde „Pastile Blajinilor” se mai numesc si „Mosii de Pasti”, si se serbeaza fie luni dupa Duminica Tomii, fie in Duminica Tomii (in Banat) sau chiar in lunea din Saptamana Luminata.

In Biserica romaneasca se face pomenirea generala a eroilor, adica a tuturor celor morti pe campurile de lupta, in Joia Inaltarii Domnului, pentru ca si sufletele  celor care s-au jertfit sa se inalte, cu Domnul, in slava cereasca.

Mosii de vara – Datini si credinte

„Mosii de vara”, tinuti in sambata Rusaliilor, este unul dintre cele mai importante momente ale cultului mortilor. Inainte se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor. Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase, practici ce s-au pastrat pana astazi.

De Rusalii se dau de pomana vase de lut, cani, strachini si vase de lemn (cofe), impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa. In unele sate bucovinene „Mosii de vara” incep inca in dimineata sambetei de Rusalii, cand pomenile amintite mai sus se trimit pe la casele vecinilor. Dar ritualul de pomenire are loc mai ales in cimitire, unde mormintele sunt curatate si impodobite din timp iar lumanarile ard intreaga perioada in care se desfasoara ceremonialului de pomenire. Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depind de bogatia ofrandelor (pomenilor) si de respectarea ritualului.

05
iun.
14

Noaptea nuntii

Noaptea nuntii Anormalitatea incearca sa puna stapanire pe oameni; de aceea oamenii normali sunt din ce in ce mai rari. Ce inseamna „om normal”? Putem da definitii sau alte lucruri asemenea. Putem spune multe despre normalitate, dar pentru noi crestinii, pentru noi crestinii ortodocsi in special, normal inseamna a avea o viata omeneasca simultan cu o viata dumnezeiasca (in sensul de vietuire concreta). Adica sa vietuim si dumnezeieste si omeneste. Omeneste, adica mancand si band si facand cele ale corpului, iar dumnezeieste lucrand la mantuirea noastra. Exista o tendinta continua ca vietuirea si conceptul de vietuire dumnezeiasca sa fie si sa acopere viata obisnuita (viata noastra biologica), iar lucrul acesta creeaza o discordie intre cele doua gandiri si atunci nu este bine deloc.

De aceea, tema pe care ati ales-o spre discutie nu vrea altceva decat sa ne determine a intelege ca Dumnezeu este prezent in toata «viata noastra, inclusiv in intimitatea noastra. Daca prin parc te intalnesti cu doi tineri care se tin de mana si ii intrebi „este Hristos intre voi?” atunci ei imediat isi dau drumul de mana, imediat nu se mai tin de mana. De ce? Pentru ca li se pare ca intrebarea se refera numai la pozitia lor la plimbare. Asta inseamna ca ei nu sunt constienti de prezenta lui Hristos in prietenia lor. Relatiile dintr-o familie preced intemeierea unei noi familii si e bine sa reamintim ca o fata se pregateste pentru maritat de cand se naste si chiar mai inainte de a se naste. De ce? Pentru ca ea, ca orice om, este produsul a doi parinti a patru bunici, a opt strabunici, a sasesprezece strabunici si asa mai departe. Astfel, nu ne este indiferent cum traim si ce facem, pentru ca toate au repercusiuni asupra copiilor nostri si a urmasilor lor datorita vietii in sistemul acesta de vietuire in care din pacate am patruns; si suntem siliti sa facem fata acestei nebunii, cand Liturghia nu mai este centrul vietii noastre. Preocuparile de zi cu zi ne vor sustrage de la participarea la Sf. Liturghie daca nu suntem consecventi si seriosi. Rugaciunea personala nu mai este o obisnuinta, iar lucrarea de binefacere catre aproapele nostru este asa de sporadica!…

Avem foarte multe lucruri pierdute din aceasta pricina. Este foarte dur faptul ca parintii nu mai au timp sa stea cu copilul in brate. Aspecte de igiena si protectie sanitara si celelalte din spital influenteaza foarte mult viata noului nascut. Pentru ca mama naste si imediat i se ia copilul. Nu i se da nu stiu cat timp copilul, apoi i se da doar din cand in cand copilul (pentru a-l alapta), iar daca nu il alapteaza il vede numai la anumite ore. Despartirea copilului de mama este un aspect demn de luat in seama, demn de studiat. Copilul devine cam incruntat, este speriat, el se linisteste greu. Vine dintr-un mediu in alt mediu. Si Sfintii parinti fac comparatia asta cu momentul cand trecem din viata pamanteasca in viata de dincolo (prin moarte), asa cum copilul din pantecele mamei vine la viata aceasta prin nastere. Si el plange pentru ca nu stie ce il asteapta. Sunt multe aspecte de studiat, dar toate se pot discuta in masura in care vrem sa intelegem felul in care Dumnezeu ne-a creat.

Mai multe puncte de sudura fac o casnicie fericita, pe care toata lumea si-o doreste, iar urarile sunt asa: „iti doresc casnicie, fericita”. Alta data le spunem „casa de piatra”, adica solida, rezistenta, considerand casnicia ca pe o casa. Prietenia dintre un baiat si o fata este un punct al sudurii, iar intelegerea care urmeaza acestei prietenii, hotararea lor de a trai impreuna este alt punct de sudura. Mergerea la parinti, prezentarea la parinti a baiatului, respectiv a fetei, vizitele parintilor, cuscrilor, sunt alte puncte de sudura. Dupa aceea nunta in sine este, prin taina Sfintei Cununii, cel mai puternic punct de sudura. Urmeaza un alt punct, noaptea nuntii, de care foarte putini vorbesc. Nici oamenii de stiinta, nici Biserica nu trateaza des lucrurile acestea.

Mai urmeaza, apoi, luna de miere care, azi, nu mai e luna, e saptamana si nici atat macar. Dupa aceea urmeaza anul, sau primii ani de casnicie, care inseamna iarsi o sudura puternica. Pentru ca oamenii se indragostesc, iubesc si iar se indragostesc, si iar iubesc, periodic. Stiti teoria asta. Fara aceste suduri cu atentie urmarite, casnicia nu poate sa fie fericita desi ne dorim asa de mult o casnicie fericita. Uneori fetele intarzie sa se marite pentru ca tot gandesc cum sa fie casnicia fericita. De aceea unele fete si unii baieti intarzie. Pentru ca tot isi fac planuri, tot gandesc: „Cum sa fac sa fie casnicia mea fericita”. Deci vom spune ca prin Taina Cununiei se impartaseste puterea lui Dumnezeu, harul Duhului Sfant celor doi pentru a putea vietui impreuna. Acolo ne rugam: „Da Doamne ca robul tau acesta sa-i fie cap sotiei sale, precum si roaba aceasta sa fie supusa barbatului sau” lucru adesea neinteles nici de mire, nici de mireasa, pentru ca a fi „cap” este un dar. Nu poti sa fii cap oricum; este un dar de la Dumnezeu, iar a fi supusa (nu in sensul robiei, bineinteles) este tot un dar si este diplomatia cu care de fapt femeia conduce casa, conduce familia.

Implinirea prin iubire este scopul principal al casatoriei si dupa aceea nasterea de fii, iar dupa aceea intr-ajutorarea. Este important daca aveti o imagine clara despre ce va sa fie, atat cei necasatoriti, cat si cei casatoriti sa priviti si sa analizati: in toate aceste puncte de sudura – unde sudura n-a fost bine facuta – ce nu am facut, ce nu am cunoscut indeajuns, poate prietenia a durat prea putin? Nu am fost atenti la cununie, la slujba care s-a facut chiar pentru noi? Am fost prea bucurosi si n-am trait momentul? Preotul s-a rugat pentru noi, ne-a cununat si noi n-am simtit asta. Ne-a unit si n-am simtit fiorul unirii!… Ce s-a intamplat? E ceva care n-a mers? Trebuie reparat. In masura in care mai poate fi reparat. De aici casniciile nefericite, de aici idei aiurite preluate din Occident (si destul de mult inghitite si de noi romanii): casatoriile de proba, etc, tot de aici discutiile despre sex (pe toate drumurile), de aici expresii nepotrivite: a face sex, a [ face dragoste. Ele n-au nimic comun cu viata conjugala. A face sex nu inseamna ca esti un om echilibrat, iar a face dragoste de asemenea,, expresia nu ne conduce la o idee sanatoasa.

Viata noastra este frumoasa pentru ca noi insine cunoastem calea, dar in aceasta nebunie a societatii, oare cat vom mai rezista? Si atunci este cazul sa ne ferim ochii, sa ne ferim auzul, sa ne ferim simturile de tot ce este rau, de tot ce este murdar, de tot ceea ce nu ne face cinste noua. Caci afecteaza demnitatea si ne conduce apoi in casnicie la diverse aspecte bolnavicioase, chiar putem sa ne imbolnavim in timpul casniciei de diverse boli: boli ale sufletului, boli ale psihicului; dupa aceea sunt alte aspecte fiziologice si celelalte. Gandirea noastra despre nasterea de copii este deformata privind momentul cand putem sa primim un copil. Auzi adesea lucrul acesta: „Nu suntem pregatiti sa avem acum un copil” – auziti cat si-a stors vreunul mintea pana a inventat lucrul asta: „Nu suntem pregatiti!…” Adica, cum nu suntem pregatiti? „N-avem apartament, n-avem casa, n-avem masa, n-avem serviciu”, n-are nicio legatura asta cu hotararea lui Dumnezeu de a crea un suflet pentru corpul zamislit instantaneu – prin Taina Duhului Sfant.

Noaptea nuntii este, asadar, una din sudurile care trebuie neaparat luate in seama. Nunta se face astazi destul de cum nu trebuie, se face cu mult scandal, cu muzica zgomotoasa, nu creeaza o ambianta duhovniceasca, din pacate. Foarte multa oboseala, mirii dupa nunta sunt antrenati in lichidarea a ceea ce s-a intamplat, cara mese, duc scaune, impart sarmale, etc, in special mirele nu mai are timp sa gandeasca la mireasa, noi, preotii, suntem asa de ocupati si nu ne ocupam nici noi de ei (nu vreau sa laud pe catolici, dar preotul catolic impune trei saptamani de discutie cu viitori miri, trei saptamani, cand dimineata, cand seara, cand la ora 12, dupa cum au serviciu sau ocupatie, de obicei seara, ii invita la el si preotul catolic sta de vorba mult cu mirii).

Noi facem asta la Spovedanie, ii indemnam la cele bune. Este bine asta, dar nu facem indeajuns, caci sunt foarte multe lucruri de discutat cu tinerii. Mirele, de acum barbatul casei, trebuie sa aiba timp sa gandeasca si sa se pregateasca, caci el trebuie sa produca sotiei sale o bucurie inlocuitoare a ceea ce se pierde. Fata se desparte de mama ei, de familia ei, de casa ei, pierde fecioria, urmeaza sa nasca copii, are diverse stari. Mirele trebuie neaparat sa gandeasca sa inlocuiasca toate acestea. De aceea Biserica nu spune ca trebuie ca dupa nunta sa stam neaparat acasa si sa facem rugaciuni si atat, desi o zi de pauza e binevenita, Biserica ne da voie sa producem familiei noastre nou intemeiate o anumita bucurie, de aceea plecam la plimbare, in voiaj de nunta. Ei, bine, pe mire se poate ca atunci sa il apuce alta grija: o masina la care s-au orientat s-o cumpere, un autoturism are un pret si el n-a castigat atat la nunta si acum se preocupa sa faca rost de restul; calculele acestea fac in cele din urma sa nu se intample nimic frumos in intimitate.

Lucrurile acestea trebuie luate in seama si facute cum trebuie pentru ca, de fapt, este un moment si atat. Pentru ca urmeaza o viata intreaga, cu ajutorul lui Dumnezeu, in care noi trebuie sa producem un echilibru. Omul, daca ar sti ce il asteapta, s-ar sinucide, poate. Daca ar sti un om ce greutati il asteapta, poate si-ar lua viata, de aceea nu s-a lasat cunoasterea viitorului. Si a mai lasat Dumnezeu si uitarea care ajuta omul sa nu explodeze din cauza multei informatii.

Decat sa ajungem Ia lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu, mai bine ne casatorim de tineri. Stim ca se face facultatea greu, foarte greu cand esti si casatorit dar, decat sa pui o temelie proasta, mai bine ne casatorim din timp. Iar parintii au datoria sa avertizeze copiii asupra a ceea ce urmeaza sa fie casnicia si doar dupa aceea au datoria sa zica „da”. Iar daca nu zic „da” atunci copiii au permisiunea, au latitudinea sa se duca la preot sa spuna: „Nu vrea mama sa ma lase sa ma marit”. Iar atunci preotul o cheama si ii spune: „De ce nu lasi fata sa se marite?” „Pentru ca n-a terminat facultatea,…” si atunci spune preotul: „daca vrea sa se marite, las-o sa se marite” ea stie ce vrea, semn ca are constiinta a ceea ce urmeaza si atunci este bine. Daca putem insa sa terminam facultatea, este bine; totusi, daca nu putem, atunci o terminam ceva mai greu casatorita, dar fara pacate, fara trecere de timp…

Parintele Nicolae Tanase

Extras din volumul „Sotul ideal, sotia ideala”, Ed. Anastasis

27
mai
14

Orbul din nastere – parintele Arsenie Boca

Orbul din nastere - parintele Arsenie Boca

Multa vreme nu am inteles talcul orbului din nastere. Nu intelegeam explicatia lui Iisus.

Nu-i de mirare, caci ce deosebire mare este intre noi si Iisus! Noi dam sa trecem cat mai repede pe langa „lazarii” lumii acesteia, neputand rabda suferinta lor, pentru ca suntem incapabili in fata ei. Bani n-avem, putere n-avem, inima n-avem – n-avem nimic in fata suferintei. Deci fugind de „lazari”, fugim de propria noastra nimicnicie.

Asa si ucenicii, delegatii nostri de langa Dumnezeu, il intrebau pe Iisus: „Invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?”

Cand nu poti nimic, faci „stiinta”, intrebi de cauza, iar cand cauza e un pacat, faci morala. Oricum, chiar incercuiti in neputinta, incercam o masura preventiva. Ceea ce au patit altii, tu poti sa nu patesti daca ocolesti greselile lor.

Se vede ca Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasa pe care o au pacatele, greselile impotriva vietii, tendinta de a schimonosi viata omului si a o chinui in intunericul orbirii si a altor suferinte.

Acum sa vedeti deosebirea dintre noi si Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era si este Dumnezeu. Multi n-au stiut; si multi nu vor sti pana la sfarsitul lumii ca Iisus este Dumnezeu (pentru ca nu vor sa stie).

Vindecarea aceasta minunata a orbului din nastereface dovada Dumnezeirii Lui si-i arata omului marginile puterii si stiintei sale.

Noi ocolim „lazarii”, dar Iisus ii cunostea si ii chema la Sine. Il cunostea pe Natanael pe cand era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaste acum pe orbul acesta mai inainte de a se naste, dezvaluindu-ne cu el o taina a lui Dumnezeu: ca nu s-a nascut orb nici pentru pacatele lui, nici pentru pacatele parintilor sai, ci ca sa se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.

Intr-o alta imprejurare, Iisus Se marturiseste a fi mai inainte de Avraam; iar in alta, mai inainte de a fi lumea. O icoana il arata pe Iisus zidindu-l pe Adam. Si asa este: „Toate printr-insul s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 3).

A face ochi vii din pamant si scuipat, nu mai e treaba de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege niste ochi, a taia albeata de pe ei o mai fac si doctorii, dar a face ochi noi si inca din asa material si pe care ii mai si trimiti la spalat in apa Siloamului, iar asta la un orb din nastere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mana Sa din tarana.

Acesta este talcul tamaduirii orbului din nastere: Dumnezeu Tatal a vrut sa descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii si ca autor al vietii. La aceasta vointa a Tatalui s-a aprins Duhul lui Iisus, Si-a insusit aceasta vointa ca o misiune a Sa in lume, asa cum e intr-o lumina aprinsa insusirea de a lumina! Aceasta vointa a Tatalui s-a aprins in Duhul lui Iisus, prin El luminand lumii adevarul.

Cunoscand Iisus pe orb ca-i omul prin care Tatal are sa faca lumii o revelatie – descoperire – a Fiului ca autor al vietii, cunoscand voia Tatalui pe care Si-a insusit-o drept misiunea vietii Sale pamantesti – model pentru noi pamantenii – cu aceasta siguranta dumnezeiasca a scuipat pe pamant si a facut tina si a uns ochii orbului, adica gaurile ochilor, si a zis: „Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazand.

Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termina cu niste ochi de reparat. Desi pentru noi oamenii ar fi totusi un lucru convingator pentru simplul motiv ca, pana azi, stiinta a facut aparate ca ochiul – aparatul de fotografiat si altele – dar stiinta omeneasca n-a putut face cu viata nici macar un bob de grau sau un ou de musca.

Imparatia vietii este Imparatia lui Dumnezeu. Natura vietii, nasterea si sustinerea ei atarna de Dumnezeu, de la creatia ei, pana la sfarsitul lumii: „Deschizand Tu mana Ta, toate se vor umplea de bunatati. Dar intorcandu-Ti Tu fata Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, si se vor sfarsi si in tarana se vor intoarce” (Psalmul 103, 29-30).

Deci sa ne cunoastem marginile si il vom cunoaste pe Dumnezeu.

Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vietii, ii pun pe oameni in multe nedumeriri. Asa s-a intamplat si cu orbul din nastere, care a capatat vederea prin minune.

Vecinii si cei care il cunosteau si-l vazusera orb, s-au minunat si incepura a se nedumeri intrebandu-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamana cu el? Iar el zicea: „Eu sunt!” Dar oamenii nu ies asa usor din nedumerire. Marturisirea orbului despre Omul care se cheama Iisus si care i-a facut ochii din pamant, nu i-a lamurit deloc. Drept aceea il duc la interogatoriul fariseilor din Templu.

Si era sambata, zi sensibila pentru farisei. Deci, de la inceput ancheta era sortita sa iasa rau. Iata-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptandu-se cu Dumnezeu. Dar iata-l si pe orbul din nastere transformat in misionar. Urmeaza un schimb de intrebari si raspunsuri, despre cum a decurs capatarea vederii, precum si despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul il apara pe Datatorul ochilor sai. Fariseii il huleau zicand ca-i un pacatos, desi unii recunosteau ca un om pacatos nu poate da vedere orbilor. Neispravind nimic, au chemat pe parintii orbului. Acestia, infricosati de farisei, dau doar marturia ca acesta care a fost orb din nastere, e fiul lor. Dar cum vede acum si cine i-a dat vederea, ei nu stiu. Se lepadau de a marturisi pe Dumnezeu, lasand darul marturisirii fiului lor, ca-i in varsta. Deci insusi el sa graiasca despre sine!

Jidovii se sfatuisera intre ei sa dea afara din sinagoga pe oricine va marturisi pe Iisus ca este Mesia, adica Fiul lui Dumnezeu, asteptatul neamurilor. Aceasta o stiau toti, deci si parintii orbului, de aceea au si fugit de un raspuns raspicat, precum ca unde nu erau ochii din nastere, numai Dumnezeu putea sa-i puna.

Deci au chemat a doua oara pe omul care fusese orb si-l sileau, in numele lui Dumnezeu,sa zica vorbe rele de Iisus, cum ca e pacatos. Dar el n-a zis. Si din nou l-au pus sa povesteasca vindecarea sa. Omul si-a permis atunci o intrebare care i-a infuriat: „Acum v-am zis si n-ati auzit? Ce, iarasi voiti sa auziti? Au doara, vreti sa va faceti si voi ucenici ai Lui?” Au sarit deci iudeii cu ocara pe el, graind totusi adevarul: „Tu esti ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi stim ca Dumnezeu cu Moise a grait; iar pe Acesta nu-L stim de unde este!” (Ioan 9,1-29).

In alta imprejurare au fost si mai nestapaniti la manie, zicand despre Iisus ca-i de la diavolul (Matei 12, 24).

Asa-i firea omului pacatos; cand ii lovesti dracii, iti zice ca tu ai drac. Ajunge la aceasta sucita intorsatura de minte pe care o fac prejudecatile in capul fariseilor, si care ii opreste de a sti de unde este Iisus.

Omul care a capatat vederea trupeasca, prin marturisire capata si vederea sufleteasca, si auzim una dintre cele mai frumoase marturisiri: „Intru aceasta este minunea ca voi nu stiti de unde este, iar El a deschis ochii mei. Si stim ca pe pacatosi Dumnezeu nu-i asculta; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, si face voia Lui, pe acesta il asculta. Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).

Aceasta era credinta tare ca muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.

Deci fariseii, vazand ca nu pot ispravi nimic cu el, l-au ocarat: „In pacate tu te-ai nascut tot, si tu ne inveti pe noi”, pe cei drepti, tainele lui Dumnezeu? Si l-au dat afara.
Iata tragismul situatiei. Orbul capata vederea, iar fariseilor li se intuneca mintea, ochii, de manie asupra lui si asupra lui Iisus. Un duh rau ii tine de inima ca sa nu recunoasca pe Iisus si sa le lumineze si ochii sufletelor lor.

Iisus a tamaduit orbirea ochilor, dar n-a putut tamadui orbirea rautatii, care nu are leac, dar are pedeapsa.

Deci sa urmarim desavarsirea vederii orbului din nastere si desavarsirea orbirii sufletesti a fariseilor.

Cand a auzit Iisus ca l-au gonit afara din sinagoga, aflandu-l, i-a zis:”Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: „Cine este Acela, Doamne, ca sa cred Intr-insul?” Si i-a zis Iisus: „L-ai vazut pe El. Cel ce graieste cu tine, Acela este”. Iar el a zis: „Cred, Doamne!” si I s-a inchinat Lui.

Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul sa descopere lumii pe Fiul Sau, Creator al vietii, dandu-i din tina o pereche de ochi, s-a invrednicit de la Dumnezeu, la randu-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin insasi dumnezeiasca marturisire.

De putine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O data samarinencii, a doua oara acestui orb din nastere si a treia oara ucenicilor, inainte de slavitele Sale Patimi.

Poate ca aceasta a fost in lumea aceasta recunoasterea lui Dumnezeu catre el, pentru ca a purtat cu rabdare orbia fara vina si pentru ca L-a marturisit pe Iisus ca este de la Dumnezeu inaintea tagaduitorilor Sai, ca l-a invrednicit de o descoperire dumnezeiasca.

Orb fiind si a capata prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vietii, o iesire fericita din intuneric, iesirea la lumina veacului acestuia. Pamantean fiind si a te hotari sa marturisesti pe Dumnezeu cu orice pret si cu orice luare in deradere, e o si mai mare bucurie, care te poate duce pana la deschiderea ochilor duhovnicesti, ai credintei, si sa-L vezi pe Iisus, sa ti Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi in toate zilele pana la sfarsitul veacului.

A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamana cu nici o bucurie pamanteasca; iar aceasta se intampla din cand in cand si din neam in neam, ca sa nu se stinga dintre oameni siguranta existentei lui Dumnezeu.

Credinta in Dumnezeu si marturisirea Lui este acelasi lucru cu iesirea sufletului din intuneric in lumina dumnezeiasca, iesirea in lumina veacului viitor.

Iata o tamaduire deplina. Iata un misionar neinfricat al lui Iisus.

Parintele Arsenie Boca

Articol preluat din volumul „Cuvinte vii”, Deva 2006

26
mai
14

Starea credintei noastre

Starea credintei noastre Meritam ortodoxia?

Suntem ortodocsi de doua mii de ani si ne mandrim ca ne aflam in posesia credintei celei adevarate. Se pare ca nimic nu ne lipseste ca sa inaintam, fara griji si fara indoieli, pe calea catre mantuire. Suntem multumiti cu ceea ce suntem, astfel ca nimic nu ne poate deranja. Nu avem chef de o chestionare in amanuntime asupra a ceea ce mai inseamna credinta fiecaruia in parte, si a noastra laolalta. Ar putea dezvalui o fizionomie a credintei pe care nu vrem sa o aratam lumii.

Cu toate ca Parintii ne vorbesc adesea de pericolul multumirii de sine, care se uneste atat de lesne cu slava desarta, cu vanitatea, cu orgoliul, nu prea ne pasa de asemenea avertismente. Nu ne face placere sau nu vrem sa facem conexiunile necesare. Adica fiecare in parte stie ca exista slava desarta, sa zicem, dar se grabeste sa o atribuie altcuiva, nu lui, altora, nu grupului din care face el parte. Pacatele nu ne privesc pe noi ci pe altii. Ne atribuim, cu larghete de inima, insusirile bune ce decurg din aderarea la ortodoxie, dar ne pricepem sa fentam cand e vorba sa ne devoalam scaderile ce rezulta din starea noastra de pacatosi. Suntem mari maestri in punerea la adapost de orice ar putea sa ne perturbe linistea calduta in care ne-am instalat cu arme si bagaje.

Ne falim cu invatatura ortodoxa, ca e singura adevarata, singura care ne poate pune in legatura cu Dumnezeu. Ca noi suntem singurii care pastram Traditia nealterata de la mosii si stramosii nostri, ca respectam intocmai cele sapte Sinoade Ecumenice, ca n-am adus modificari crezului si dogmelor. Ceilalti, catolicii si protestantii, sunt schismatici, eretici sau niste pagani rataciti de la calea cea dreapta de care nu prea ne pasa. E treaba lor cum se vor descurca. Ii tratam cu trufie, cu dispret si cu o totala lipsa a compasiunii. E ca si cum adevarul credintei pe care o profesam ne-ar asigura automat o superioritate asupra tuturor celorlalti oameni, indiferent de calitatile lor personale. Milostivirea lui Dumnezeu care a facut sa ne nastem intr-o tara preponderent ortodoxa o transformam in merit personal cu care ne falim, probabil din lipsa de altceva mai bun.

Dar oare ce mai inseamna invatatura de credinta in afara de cuvintele in care se cuprinde? Mai exista ceva „dincolo de cuvinte”? Pastram invatatura cea buna, dar am impresia ca am sfaramat-o in mii de cuvinte, ca sa nu mai duca inspre Cuvantul vietii, o pastram cu darzenie ca sa o facem inutila. Avem terminologia teologica adecvata, dar o folosim numai pentru predici si lucrari bine ticluite, care sa ne multumeasca amorul propriu dar sa nu se atinga de invartosarea inimii noastre.

Noi, noii farisei

Suntem asemeni fariseilor din timpul Mantuitorului. Sa ne intelegem bine in privinta lor: nu aveau o religie gresita, nu erau asemeni paganilor, nu erau in ignoranta, nu se deparatasera de la traditie si de la crezul initial. Asta insa nu spune totul despre ei. Munca lor a fost sa faca astfel incat credinta lor dreapta sa fie corecta, din punct de vedere doctrinar, dar nelucratoare asupra sufletului. Au despicat viata, separand-o de intelesul ei, au fragmentat-o in felurite prescriptii ritualizate care au luat locul invataturii. „Şi L-au intrebat pe El fariseii şi carturarii: Pentru ce nu umbla ucenicii Tai dupa datina batranilor, ci mananca cu mainile nespalate?” (Marcu 7, 5)

Iar ca nu erau in eroare, ca nu erau rupti adevar ne-o dovedeste faptul ca dintre ei se aleg si cativa convertiti, cum este Nicodim si, ceva mai tarziu, Pavel. Chiar daca par ca ii parasesc pe ai lor ca sa se alature crestinilor, de-abia ei, acesti cativa farisei convertiti, inteleg invatatura, o fac lucratoare si o aplica corect in viata lor.
Fariseii erau reprezentantii religiei oficiale, se revendicau de la Avraam si aveau toata invatatura cea buna, pe care Hristos a venit nu ca sa o strice, ci ca sa o implineasca.

„Ei insa I-au raspuns: Noi suntem samanţa lui Avraam şi nimanui niciodata n-am fost robi. Cum zici Tu ca: Veti fi liberi?” Dar, in acelasi timp, ei erau exponentii puterii in planul religios, iar poporul ii asculta, ca dovada faptul ca au reusit sa-i determine pe oameni sa-l condamne pe Iisus si sa-l scape pe Barabas. Erau colaboratori ai puterii, atat ai celei iudee, cat si ai celei de ocupatie, romane.

Se revendicau de la traditie, detineau monopolul adevarului, pe care il aparau atat cu stiinta lor, cat si cu forta armelor. In toate acestea seamana mult cu situatia Bisericii Ortodoxe: reprezentanti ai religiei oficiale, in colaborare cu statul, atat cat s-a putut si peste tot pe unde s-a putut, revendicandu-se de la un trecut istoric glorios. Asemanarile insa se opresc aici sau merg mai departe?

Marea problema a fariseilor a fost ca, revendicandu-se de la adevarul cel viu, au ajuns sa-l puna in formule moarte. Au stabilit o serie de reguli, adevarate si corecte, dar care eludau fondul. De aceea, atunci cand a venit Hristosul promis, cand fagaduintele facute lui Avraam si urmasilor lui se implineau, ei n-au inteles nimic. Nu l-au acceptat si nu au vrut sa-L accepte. Corectitudinea cu care tineau traditia scapase din vedere adevarul acesteia.

Il asteptau pe Hristos dar cand, in fine, a venit, in loc sa-L primeasca cu bucuria cuvenita, s-au grabit sa-l omoare cu cea mai rusionasa si nedemna moarte care se practica in acele timpuri: rastignirea. Am fost oripilati si vom fi mereu de cea mai cumplita crima din istorie: uciderea celui fara de vina. Dar oare noi nu suntem partasi la ea? Stiu, n-am fost acolo fizic, ii condamnam pe cei care au facut-o, cantam cu insufletire Prohodul in fiecare vinere din Saptamana Patimilor. Ne delimitam, dar concomitent, daca ne-am analiza, am vedea ca avem aceleasi apucaturi ca fariseii de atunci. Ii osandim cu o sfanta indignare, ne separam de ei cu convingere darza, le cerem socoteala, peste veacuri, de sangele nevinovat ce s-a varsat atunci pe dealul Capatanii.

Pana si aici semanam cu fariseii: si ei isi condamnau inaintasii care omorasera pe prooroci, nevazand ca, in acelasi timp si fara sa-si dea seama, le repetau gestul intr-o forma agravanta. Caci cei din vechime omorasera niste oameni insuflati de Dumnezeu, ei insa l-au omorat pe Dumnezeu Insusi.

Pana la urma, cu ochii tinta la credinta, elaborand reguli complicate care trebuie urmate, ajungem sa nu mai vedem nimic, sa nu mai intelegem nimic. Ne scapa rosturile lumii, asa cum si fariseilor le scapau. Religia iudee avea ca scop, ca incununare, venirea lui Mesia, care sa scoata din robie poporul ales. Dar tocmai prezenta Lui, mult asteptata si invocata, o pierd atunci cand El apare in lume.

Cand Hristos vine, ei il condamna ca pe un talhar, sub vina cea mai teribila a vremii, aceea ce blasfemie, si il rastignesc pe cruce, ucigandu-l cu moartea cea mai rusinoasa cu care se putea ucide in Imperiul Roman. Apoi au rasuflat usurati, cu sentimentul de eliberare ca au scapat de o mare pacoste care se abatuse asupra lor. De altfel, pentru un evreu credincios de azi, Hristos a fost un impostor, iar crestimismul o secta pornita de la iudei dar care a prins la pagani. Ei inca il asteapta pe Mesia cel promis de Scripturi.

Daca sensul religiei lor, implinirea ei, era in venirea lui Mesia de ce tocmai aceasta implinire o rateaza? Ar fi trebuit ca ei, fariseii si carturarii, sa fie primii care il intampina, pentru ca stiau bine pe Moise si pe prooroci, vedeau semnele, precum si implinirea lor. Stiinta pe care o aveau se arata confirmata de semnele vremurilor. Putini dintre ei insa fac pasul si devin adepti ai Nazarineanului. Au fost putini din randul iudeilor, suficienti insa ca sa transmita noua credinta unei mari parti din Imperiul Roman, adica lumii cunoscute de atunci.

Daca fariseii au preferat asteptarea in locul implinirii ei, a fost pentru ca asteptarea lor se implinise deja, intr-un fel, punandu-se pe ei insisi in locul Dumnezeului Celui Viu. Singurul lucru pe care au putut sa-l faca a fost sa-L expulzeze din viata lor. Nu incapea acolo. Le-a parut bine cand au putut s-o faca, nu stim insa ce le-o fi spus constiinta dupa ani si ani, cand au vazut ca Rastignitul nu fusese uitat si ignorat de popor. Pana la urma, in neacceptarea lui Dumnezeu, oricat de bine ti-ai chivernisi viata in lipsa Lui, tocmai pentru ca L-ai alungat si poti face ce vrei, sta o neintelegere a rosturilor lumii.

La fel facem si noi acum. Parem ca slujim lui Dumnezeu, ca il binevestim pe El, ca vorbim in numele Lui cand, de fapt, ne cautam numai indreptatirea. Credinta in Dumnezeu este doar o ideologie prin intermediul careia sa gasim propasirea propriului sine. Suntem, fiecare in parte, prea plini de noi insine, ca sa mai dam si lui Dumnezue sansa sa insemne ceva in vietile noastre. Capacitatea noastra de deschidere, de receptivitate pare cu atat mai mica cu cat parem sau chiar suntem mai convinsi de adevarurile credintei noastre. Preocupati sa le tot repetam nu ne mai gandim la ele, nu le mai intelegem rosturile. Se pare ca, intr-un mod tragic si jalnic, ceea
ce spunem despre credinta estompeaza ceea ce am putea trai despre ea.

Decrestinarea crestinismului

Suntem destul de conformisti ca sa mergem mai departe fara sa ne punem prea multe probleme. Ne recunoastem scaderile – doar „tot omul este pacatos”- cam in felul in care comunistii isi faceau autocritica prin sedinte de partid, in vremuri nu demult apuse: ca sa bifeze un punct de pe ordinea de zi si sa poata sa mearga mai departe in acelasi fel.

Chiar daca nu avem chef sau nu suntem in stare de o chestionare reala a starii credintei, sunt totusi o serie de fapte care nu pot fi negate. Ar fi bine sa le bagam in seama ca sa vedem cam cum stam. Mai intai de toate se vede ca, in conditii de libertate, nu asistam la o crestinare a lumii, ci la o secularizare implantata pana in inima credintei.
Traim un crestinism decrestinat, si a ajuns sa fie atat de firesc incat nici nu ne mai pasa de asta. Luam lucrurile ca atare, ca si cum nici nu ar mai fi posibil sa fie si in alt fel.

Iubirea, cea dintai si cea mai de seama porunca- „Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul.” (Ioan 13, 34)- se revarsa intr-o nepasare fata de aproapele cu atat mai scandaloasa cu cat e mai poleita cu vorbe frumoase. Aceste vorbe frumoase ne zapacesc pentru ca, la inceput, le luam de bune, pana intelegem care e situatia: sunt doar vorbe. Eliberati de iluzii, devenim la fel ca ceilalti, goi pe dinauntru, „arama sunatoare”, multumiti ca nu trebuie sa facem fata „pe bune” exigentelor imense pe care asumarea iubirii le-ar presupune.

Sustinem ca suntem natiunea cea mai credincioasa din Europa, ne laudam cu bisericile noastre pline de credinciosi, dar in acelasi timp ne situam pe unul din primele locuri la coruptie din lume. Cum se pot impaca cele doua aspecte intr-o minte ce se vrea sanatoasa si ar vrea sa ne cunoasca pe noi, romanii? Suntem dincolo de morala, ramanem credinciosi mai degraba ca sa ne punem bine cu Cel de Sus- transformat intr-un deus otiosus, privitor neutru la treburile umane- ca nu se stie cand ai nevoie totusi… Veseli sau incruntati (mai des incruntati decat veseli, oricat ar vrea sa ne distreze televiziunile cu entertainment-ul lor), ramanem mereu superficiali, agatati de aspectele marunte ale vietii, pe care le traim pana la paroxism. Tragedia lumii de azi e caderea ei in derizoriu, din care pare ca nimic nu o va mai putea scoate.

Din perspectiva ortodoxa morala e un aspect de depasit. A fi moral nu e un scop in sine, Dumnezeu nu se coboara la noi doar pentru un sistem de norme pe care sa-l respectam. Lasam pe seama altora, de pilda protestantii, grija de a fi morali, ca tot nu pot depasi acest stadiu- zicem noi, ca cei mai „smeriti” dintre crestini. Noi ne vom indumnezei, cum ne spune intreaga teologie patristica. Atunci morala devine facultativa, o chestie superflua, de care ne putem dispensa, o lasam pe seama altora aflati la un nivel ontologic inferior? Putem fi, fara grija, imorali, corupti, sa dam spaga, sa facem diverse mici aranjamente, fara sa ne pese de ceva, ca oricum morala e secundara? Cam asa par sa gandeasca majoritatea conationalilor nostri, buni crestini, gata insa sa rezolve cu o „atentie” aspectele mai delicate ale convietuirii sociale.

Corupti si imorali, pe deasupra plini de trufie si de dispret pentru ceilalti oameni, ne credem buricul pamantului, iar daca nu suntem pe primul loc in lume, se intampla pentru ca suntem victima masinatiilor strainilor. De aceea deseori combinam credinta in Dumnezeul de dincolo de ceruri cu nationalismul cel mai feroce, care ne tine legati de tot ce e pamantesc.

Ne lansam in lectii de viata, dar suntem primii la avorturi, iarasi o durere imensa si un lucru greu de inteles.

O oroare: exista atei buni !

In viata mea, de persoana care merge la Biserica dar traieste intr-un mediu laic, am constatat un lucru : exista in mediile necredincioase, dezinteresate de ortodoxie sau atee de-a dreptul, mai multa generozitate, compasiune, spirit de intrajutorare – elemente care s-ar subsuma notiunii generale de iubire a aproapelui si care fac interactiunile umane mai suportabile- decat in mediile numite credincioase. Oamenii sunt mai firesti in manifestari, mai spontani, mai lipsiti de morga. Fac binele fara sa il ambaleze la fel de somptuos in hainele credintei, asa cum fac,mai mereu, credinciosii. Se inteleg unii cu altii fara sa se revendice de la marile concepte de adevar, bine si frumos. Viata e mai fireasca, iar fara mari asteptari atmosfera creata e, cel putin, respirabila.

Poate in mediile de credinciosi pacatele nu sunt la fel de mari ca in primele, oamenii se straduiesc sa duca o viata de credinta, tin posturile,merg la biserica, se roaga, se infraneaza de la pacate care, in mediile indiferente, sunt firesti. Dar, impreuna cu toate acestea, exista o intreaga vorbarie legata de credinta, care n-ar fi rea in sine, daca n-ar crea atatea asteptari mereu inselate. La fiecare pas auzi cate un „Doamne ajuta” sau „Doamne miluieste” cand, de fapt, dorinta de intrajutorare, de jertfire pentru aproapele nu difera prea mult de a celor ce nu calca pe la biserica.

Diferenta intre un credincios si un necredincios nu e atat de mare pe cat ar putea fi. Credinta ar trebui sa se traduca intr-un plus de cunoastere, transformat in plus de bunatate. Lucrurile insa nu se intampla astfel. Am vazut oameni credinciosi care nu iau in consideratie binele facut de atei pentru ca, zic ei, „nu-L au pe Hristos”. Asa o fi, ma intreb insa, noi, cei ce ne consideram credinciosi, il avem?

De aceea pesemne sunt atat de putine convertiri in randul oamenilor maturi. Alegerea intre credinta sau necredinbta odata facuta, putini sunt cei ce isi schimba tabara. De ce-ar face-o? La ce bun sa te pocaiesti, la ce sa renunti la o viata in care iti cauti placerile fara retineri, daca, odata convertit si devenit un frecventator asiduu al localului bisericii in locul cafenelei, sa zicem, ramai cu aceleasi metehne, doar imbracate mai pompos si mai ascunse? Ca sa inlocuiesti o viata sincera cu ipocrizia? Daca ar fi vreo adire a Duhului care sa se simta cumva, pe undeva, care sa atraga pe neofiti, atunci am putea discuta altfel. Pana atunci insa, fiecare ramane cu ale lui.

 

25
mai
14

Nasterea duhovniceasca

Nasterea duhovniceasca Sunt duhovnici care nu mai intreaba pe Domnul cum trebuie sa lucreze omul si povatuiesc dupa a lor parere. Se pierde din vedere ca nu poti fi calauzitor in izbavirea de patimi, atat timp cat esti rob lor.

Sfantul Ioan Scararul
, vorbind despre necesitatea competentei in slujirea duhovniciei, spune: „E primejdios sa purceada cineva sa invete daca nu s-a silit pe sine mai intai sa ajunga la ceea ce invata, prin faptuire. Caci, precum avand cineva o casa putreda ii vatama pe strainii primiti prin caderea ei, tot asa si acestia, daca nu s-au zidit mai inainte pe ei insisi in chip sigur, ii vor pierde impreuna cu ei si pe cei ce vin la ei. Caci prin cuvinte ii cheama la mantuire, iar prin felul lor de viata mai degraba pagubesc pe nevoitori”.

Sfantul Simeon Noul Teolog invalideaza chiar lucrarea duhovnicului care nu a cunoscut ucenicia, marturisind ca „Cei care n-au avut parinte in nici un caz nu au devenit fiii cuiva. Si cei care nu au devenit fii este vadit ca nu sunt nascuti, nu au venit la existenta. Si cei care n-au venit la existenta nu au intrat in lumea duhovniceasca, ci, dupa cum cei care nu sunt nascuti trupeste nu sunt in aceasta viata, tot astfel cei care nu sunt nascuti duhovniceste nu sunt sau nu intra in lumea duhovniceasca”.

Parintele Rafail Noica spune ca prin rugaciunile noastre, noi il putem naste pe parintele duhovnicesc. Rugandu-ne Domnului „Doamne, Tu auzi rugaciunea mea, dar eu nu aud cuvantul Tau. Nu stiu pe ce cale sa o iau in viata: sa fac lucrul acesta sau sa fac lucrul celalalt. Doamne, miluieste-ma si deschide-mi ochii. Ma duc la slujitorul Tau, Doamne, si prin el sa-mi dai cuvant”, parintele gaseste cuvant ziditor pentru noi, un cuvant pe care chiar daca nu-l intelege, stie ca este drept, pentru ca este de la Dumnezeu.

Sfantul Serafim de Sarov cand a fost intrebat de un om „Parinte, cum vezi asa de limpede toata inima mea si viata mea?”, sfantul i-a raspuns: „Eu nu stiu nimic; eu doar ma rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care stie, iar eu, rugandu-ma, iti spun primul gand, primul cuvant care vine in inima mea si care stiu ca este de la Dumnezeu”.

Pentru nasterea duhovniceasca este necesar ca duhovnicul sa se stearga pe sine din fata credinciosului, iar credinciosul sa primeasca cuvantul de la el ca si cand l-a primit de la Dumnezeu.

25
mai
14

Pacatul lui Adam si Vina noastra

Pacatul lui Adam si Vina noastra

Vina este un sentiment al omului cazut in pacat. Ea se manifesta ca o durere a sufletului. Vina se resimte intotdeauna atunci cand ne dam seama ca am facut rau unei persoane dragi. Cand dam intristare celui care ne da iubire, sufletul nostru sufera si constiinta ne mustra. Aceasta mustrare a constiintei este un semnal care ne arata ca suntem vinovati fata de cineva anume.

Vina s-a manifestat intaia oara in rai, cand Adam i-a dat lui Dumnezeu, in locul iubirii Sale, primul pacat, adica fapta neascultarii. De atunci si pana astazi, constiinta si-a luat in serios sarcina de acuzator al omului care greseste fata de iubirea lui Dumnezeu sau a semenilor sai.

Pentru insistenta cu care ii arata omului greselile, cei necredinciosi au vazut in constiinta o adevarata boala, iar nu un ajutor. Spre exemplu, pentru Friedrich Nietzsche, vinovatia este „cea mai ingrozitoare boala care s-a abatut asupra omului.” In schimb, pentru cei care i-au inteles meritele, ea este o calitate a omului, fiind „proprie oricarei persoane sensibile si responsabile”, dupa cum zice doctorul psiholog Susan Forward.

Constiinta este vitala pentru traiul in societate. Durerea sufleteasca, cauzata de sentimentul de vinovatie, este o cauza determinanta in nerepetarea faptelor care au provocat-o. Astfel, dupa cum fiecare greseala este urmata de mustrarea constiintei si de sentimentul de vinovatie aferent, tot asa, fiecare vina este urmata de o determinare a omului de a nu mai repeta faptele care i-au dat nastere. Deci, absenta constiintei si a sentimentelor de vinovatie poate da nastere unui comportament periculos pentru societate.

De ce suntem de vina pentru pacatul lui Adam ?

„Oamenii au, cel mai adesea, o intelegere juridica asupra dreptatii. A impovara pe cineva cu raspunderea pentru vina altcuiva ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu isi are locul in constiinta lor juridica. Dar alta graieste duhul iubirii lui Hristos. In duhul acestei iubiri, a impartasi raspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai ca nu este strain, ci intru totul firesc.”

„Prin faptul de a purta vina straina se vadeste adevarul iubirii si se ajunge la constientizarea ei. Daca este a ne folosi numai de latura indulcirii iubirii, atunci unde mai este latura noimei (sensului) sale? Dar cand se adauga libera luare asupra-si a vinei si a suferintelor celui iubit, atunci dragostea isi atinge desavarsirea atotcuprinzatoare.”

Multi nu pot sau nu voiesc sa ia asupra lor si sa poarte de buna voie urmarile pacatului stramosului Adam. Ei spun: „Adam si Eva au mancat din rodul oprit, dar ce ma priveste pe mine? Sunt gata sa raspund pentru pacatele mele, dar numai pentru ale mele personale, si nicicum pentru cele straine.” Si nu intelege omul ca, printr-o astfel de miscare a inimii, repeta in sine pacatul Stramosului, care devine propriul sau pacat si propria cadere.”

„Adam s-a lepadat de raspundere, punand vina asupra Evei si a lui Dumnezeu, Care ii daduse acea femeie, rupand astfel unimea Omului si unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare data cand ne impotrivim a purta vina pentru raul obstesc, pentru faptele celor apropiati, noi repetam acelasi pacat si rupem, la randul nostru, unimea Omului.”

„Domnul a intrebat pe Adam mai inainte de Eva. Si trebuie inteles ca, daca el nu s-ar fi indreptatit, ci ar fi luat asupra-si raspunderea pentru pacatul lor obstesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot asa cum ea se schimba atunci cand luam asupra-ne povara vinei celor apropiati.”

„Se indreptateste omul mai intai fiindca nu voieste sa se recunoasca, fie si in parte, vinovat pentru raul din lume; se indreptateste fiindca nu intelege ca este inzestrat cu o libertate asemanatoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede pe sine doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, si deci ca atarnand de ea. Intr-o astfel de constiinta iese la iveala mult din constiinta robului: drept aceea, indreptatirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.”

„Dar, in chip ciudat, tocmai acest fel de a face, adica a lua asupra-si vina si a cere iertare, li se pare multora a fi o atitudine de rob. Iata cat de deosebita este intelegerea fiilor Duhului lui Hristos si a celor neduhovnicesti.”

Lupta cu raul, cu raul cosmic, fiecare o va incepe incepand cu sine insusi” (Cuviosul Sofronie Saharov).

Iisus Hristos a luat asupra Sa vina lui Adam !

Vina este o urmare a greselii, a pacatului. Orice greseala trebuie, cumva, reparata. Cand cel vinovat nu mai poate repara ce a stricat, ce e de facut ? Un singur lucru se mai poate face. Sa se gaseasca un altul care, din iubire, sa ia asupra lui vina aceluia si sa o repare.

Spre exemplu, un copil strica ceasul unui om, iar acela ii spune copilului ca, daca nu-l va repara, il va pedepsi foarte aspru. Din iubire, tatal copilului isi asuma vina acestuia, ii cere iertare omului si-i fagaduieste ca va repara el ceasul, in locul copilului sau.

Iubirea este cea care ii da putere omului sa-si asume si vina altuia.

Tot asa a facut Dumnezeu cu noi. Omul nu mai putea de unul singur sa repare ceea ce a stricat. Raul il slabanogise si il lipise de pamant. A fost nevoie ca un Altul sa vina si sa repare ceea ce a stricat omul. Era nevoie de un alt Om, fara vina, adica fara nici un pacat, care sa poarte asupra Lui vina lui Adam si a intregului neam omenesc. A fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu sa se Intrupeze si sa repare pacatul neascultarii omului, facandu-se „ascultator pana la moarte”.

„Precum printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el. (…) Daca prin greseala unuia (Adam) cei multi (tot neamul omenesc) au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu si darul Lui au prisosit asupra celor multi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos. (…) Asadar, precum prin greseala unuia (Adam) a venit osanda pentru toti oamenii, asa si prin indreptarea adusa de Unul (Iisus Hristos) a venit, pentru toti oamenii, indreptarea care da viata; (…) Caci, precum prin neascultarea unui om (Adam) s-au facut pacatosi cei multi (toti cei care s-au nascut din el), tot asa, prin ascultarea Unuia (Iisus Hristos) se vor face drepti cei multi” (Romani 5).

*

Da, omule, esti vinovat pentru pacatele tale, dar cauta sa te privesti pe tine prin ochii lui Dumnezeu, care a binevoit sa-L dea spre Jertfa, pentru tine, pe Unul-nascut Fiul Sau. El a luat asupra Lui vina ta si a reparat greseala ta. Deci, daca atat de mult te pretuieste Dumnezeu, se cuvine ca si tu sa te daruiesti Lui, Celui care S-a daruit pe Sine pentru tine, ca tu sa ai Viata… si inca viata vesnica.

18
mai
14

Bărbații sunt puternic ispitiți de femeile cu pantaloni mulați

Un articol dedicat fetelor și femeilor.

Hristos a înviat!

De când a venit căldura am văzut pe stradă foarte multe fete îmbrăcate în pantoloni mulați. Nu blugi sau pantaloni din stofă, in sau mătase, ci egări, pantolani perfect mulați pe forma piciorului.

Cred că anul acesta este la modă să te îmbraci așa. Din 10 femei până în 30 de ani, sigur văd cel puțin 2-3 îmbrăcate așa. Dacă scădem vârsta, din 10 fete până în 20 de ani, cred că mai mult de jumătate se îmbracă cu egări/colanți.

Până nu de mult femeile se îmbrăcau în rochii și fuste vaporoase, și pantalonul era purtat doar de băieți. Motivul este simplu: rochia sau fusta largă acoperă formele femeii și în felul acesta nu atrage atenția bărbaților, mai poftitori din fire, decât femeile. Femeile purtau părul prins și acoperit în biserică și în viața de zi cu zi, pentru că și părul despletit și așezat într-un anume fel poate ispiti mult gândurile bărbaților. Machiajul potențează anumite trăsături ale femeii, tot pentru a fi mai excitante. Parfumul este un mod de a stârni pofta în celălalt, fără a fi nevoie de atingeri, este o un mod de a gusta din celălalt de la distanță.

De câțiva zeci de ani femeia a început să poarte pantaloni și a ispitit mult bărbatul în felul acesta de a se afișa. Pantalonul îți poate arăta ceea ce fusta ascunde. Dar totuși, pornografia, în toate formele ei, prezentă constant în viețile noastre, a „rafinat” dorințele sexuale ale oamenilor. Se văd formele unei femei prin blugi, dar totuși blugii sunt groși și estompează contururile. Dorința cât mai avidă de sex, născută din vizionarea imaginilor cu caracter pornografic, ne-a dus situația în care oamenii vor să simtă plăcerea sexuală și în spațiile publice, unde până acum ceva ani acest lucru nu era posibil.

Pantalonul este o dezgolire. Pantalonii mulați, egării, sunt o altă treaptă a dezgolirii căci oferă forme intime și mai detaliate în spațiul public. O femeie îmbrăcată în egări/colanți este foarte aproape la nivel vizual de o femeie goală, sau aproape goală.

Prezentarea unei fete/femei în acest fel, în public, este o invitație sexuală către toți bărbații care o întâlnesc. De ce?

Pentru că la nivel vizual bărbatul este de așa natură creat încât se simte atras și excitat de formele rotunde. Așa este construcția lui, indiferent de cât de duhovnicesc sau neduhovnicesc este. De aceea noi ca bărbați suntem puternic, subliniez PUTERNIC ispitiți de femeile care se îmbracă cu pantaloni mulați. Așa de puternic încât eu resimt pofta în interiorul meu, aproape instantaneu, și abia pot raționa ceea ce mi se întâmplă. Partea creierului meu care simte plăcerea sexuală acționează mult mai rapid decât partea rațională. Până să conștientizez că nu e bine ceea ce văd și să-mi arunc ochii în altă parte, deja simt în mine o schimbare hormonală, adică mă simt ispitit, și se naște în mine o oarecare dorință sexuală.

Este același sentiment pe care-l are un om când privește primele 2-3 secunde dintr-un film pornografic. Se naște pofta așa de repede încât putem spune cu siguranță că este aproape incontrolabilă.

Fetelor, puteți să vă convingeți întrebând orice băiat sau bărbat din viața voastră despre ce simte cănd vede o femeie îmbrăcată în egări/colanți.

Am întâlnit un bărbat cu multă smerenie, cu suflet curat, un om al Biserici, un misionar, o persoană cum rar întâlnești în lume, care mi-a mărturisit că este ispitit chiar și de vocea unei femei, chiar dacă n-o vede față-n față (voce la telefon, voce la radio, voce într-o melodie, etc.). V-am spus acest lucru ca să înțelegeți că bărbatul e foarte ușor de ispitit trupește, inclusiv cei apropiați de Dumnezeu.

Ce vede un bărbat când vede o fată îmbracătă în colanți pe stradă? În niciun caz chipul cel frumos al femeii, ci o invitație la contemplare sexuală.

Fetelor dacă vă îmbrăcați ca să stârniți pofta sexuală în om, așa veți fi tratate: ca un obiect sexual, ca o bucată de carne bună de frământat și de pus pe grătarul încins al poftelor bărbătești.

Poate multe dintre fete se îmbrăcă astfel pentru că așa este la modă, pentru a atrage atenția spre persoana lor, dar vă spunem noi băieții, că în felul acesta atrageți atenția asupra trupului vostru nu asupra persoanei voastre, nu asupra sentimentelor și frumuseții sufletești.

Știți cum e percepută o astfel de fată / femeie printre bărbați? Nu vă voi spune. Avem noi o categorie aparate în care le încadrăm pe aceste fete.

Îmbrăcămintea indecentă a femeii deteriorează din start relația dintre ea și un bărbat! De ce? Pentru că de la început se întemeiază pe o temelie mișcătoare: pofta trupească. Relațile bazate pe poftă se aprind spectaculos, ca focul de paie… dar tot ca focul de paie se termină brusc, repede, pentru că nu au tărie. În acest fel, femeia indecentă atrage atenția doar temporal asupra ei iar bărbatul nu caută în femeie persoana, ci plăcerea lui egoistă, la care dealtfel a și fost invitat.

Un bărbat care vede pe stradă o astfel de femeie, cu forme intime puternic conturate, va acumula în el tensiune sexuală, pe care o va purta în el până când va refula, iar refularea poate avea de multe ori loc în forme ale păcatului: masturbare, relații sexuale înainte de căsătorie, adulter, perversiuni sexuale, etc. Tensiunea sexuală acumulată zilnic de bărbați îi face mai dornici față de plăcere și mai puțin grabnici față de jertfă.

Un bărbat doritor permanent de plăcere, este un bărbat egoist, care se va jerfi mai puțin pentru celălalt, deci la fel și pentru femeia care-i stârnește pofta. Căsătoria fiind prin sine jerfă pentru celălalt și pentru copii, vă imaginați ce relație va ieși între cei doi.

Paradoxal, deși femeile se îmbracă provocator pentru a fi mai atrăgătoare și pentru a lega mai ușor relații cu bărbații, defapt se întâmplă exact opusul: relațiile sunt mult mai slabe, durează mai puțin și sunt din ce în ce mai multe.

Prin urmare, sfatul lui Dumnezeu dat prin Biserică de a ne îmbrăca decent, vine în ajutor mai ales pentru protejarea noastră, și nicidecum ca un impediment spre fericire. Îmbrăcăminea decentă este unul din aspectele care protejează familia și membrii ei.

Fetelor nu vă înșelați crezând că vă vom iubi mai mult dacă ne ispitiți mai puternic prin trupul vostru! Să nu credeți vă vom aprecia mai mult dacă vă îmbrăcați astfel.

Fiecare bărbat este atras de femeie, dar în momentul în care devine al lui, în momentul în care se căsătorește cu ea, niciunul nu-și mai dorește ca ea să-și expună public formele trupului.

Soțiilor, deși poate aparent acceptăm felul în care vă îmbăcați, ca să nu vă creem supărare, totuși să știți că resimțim aceasta ca pe o înșelare, ca pe un mod de a deveni atrăgătoare și pentru alți bărbați.

Concluzia mea este simplă: pornografia a fost inventată de bărbați iar femeile au căzut în această plasă a poftelor nebunești masculine. Femeile au fost dezgolite public în diferite feluri (fotografii, reclame video, filme, bannere, emisiuni TV, etc.) chiar de către bărbații doritori permanent de a gusta din plăcerea sexuală. Din acest motiv femeia a început să se prezinte așa cum îi place bărbatului: îmbrăcat cât mai provocator, adică cât mai aproape de goliciune.

Egării/colanții și îmbrăcămintea idecentă sunt o consecință a industriei pornografice, care a reeducat mințile tinerilor. Dar industria pornografică are ca final o demonizare treptată a sufletelor oamenilor, la propriu, nu la figurat. Toate marile păcatele ale omenirii se cuprind, se recapitulează și în diferite forme în pornografie. Finalul pornografiei, este un lung șir al decăderii umane, din perversiune în perversiune, până când ajungem la esență: întâlnirea cu cel rău. Aici suntem deja în iad, și numai Dumnezeu ne mai poate scoate.

Dumnezeu să ne ocrotească și să ne păzească de aceste ispite și să ne ajută să trăim curat și normal.

16
mai
14

Cununia si sora ei, Calugaria

Cununia si sora ei, Calugaria

Viata in familie (Cununia) si viata in manastire (Calugaria) sunt doua moduri de vietuire foarte asemanatoare. Cele doua slujbe, a Cununiei si a Tunderii in monahism, au multe elemente in comun. Mai mult, ele se regasesc una in cealalta, precum spune Anca Manolache: „In randuiala Tainei Nuntii are loc simbolul muceniciei, iar in ritualul tunderii in monahism sunt randuite imagini ale Nuntii.” In slujba Cununie, cei doi miri se nasc intr-o noua viata, intr-un trup, murind cumva fata de vechile lor familie, iar in Tunderea in calugarie se moare lumii, prin logodirea cu Mirele Hristos.

Vietuirea crestina, in orice lor, trece prin perioade de incercare, prin moarte, spre inviere, prin parasiri ale harului, prin mari bucurii si prin munca in comun, iar pericolele sunt peste tot aceleasi. Oriunde si oricum s-ar trai, omul se afla pe sine incadrat intr-o obste: obstea monahala sau obstea familiei. In ambele se traieste in comun, se munceste in comun, se impart toate, se bucura si se sufera impreuna.

Tunderea in numele Sfintei Treimi se face in ambele slujbe. Paul Evdochimov spune ca „ritualul intrarii in monahism se serveste de simbolismul conjugal, iar ritul vechi al casatoriei continea tunderea monahala, cu semnificatia daruirii celor doi Domnului„. Deci, initial, cei doi miri erau tunsi Domnului, ca si calugarii.

Perioada de incercare si pregatire nu lipseste in nici o parte. Este foarte cunoscuta perioada de incercare a fratelui, la intrarea in manastire. Tot asa, in casatorie, perioada de incercare a sotului/sotiei, nu lipseste. E de mare trebuinta sa stim pe cine luam, sa stim daca acela isi doreste sa traiasca viata intru Hristos. Indrumarea celor doi miri se face si dupa casatorie, de catre duhovnic, de catre nasi, de catre parinti etc. Paul Evdochimov spune: „Traditia veche concepea perioada Logodnei ca pe un noviciat monastic si prescria noilor casatoriti ca, dupa slujba Cununiei, sa se retraga o perioada la o manastire, pentru a se initia in sacerdotiul conjugal.

Casatoria si Calugaria ne pun inainte o moarte si o inviere. Paul Evdochimov spune: „Fagaduintele schimbate de catre logodnici ii introduc intr-un fel de stare monahala particulara, caci este si aici o moarte a trecutului in noi si nasterea la o viata noua.” Cel ce intra in manastire moare cumva vechii sale lumi, oamenilor si tuturor celor ce l-au insotit pana atunci. Tot asa, in Casatorie, se moare fata de vechea lume, se moare intr-o mare masura parintilor si randuielilor de pana atunci; cei doi miri intra intr-o noua randuiala, intr-o noua viata, viata in doi, spre zidirea comuna si spre mantuire, fiecare cautand sa indrepte ceea ce nu i-a placut in vechea sa familie si in mediul in care a trait.

Cel calugarit poarta cu sine tot timpul o lumanare aprinsa, vreme de o saptamana, spre adancirea in intelegerea sensurilor monahismului, ca lumina a lumii. De demult, cei ce se cununau purtau cununia, acea coroana impletita cu flori folosita in cadrul Sfintei Taine, timp de mai multe zile, spre indeplinirea aceluiasi scop: intelegerea mai buna a ceea ce inseamna slujirea de sot/sotie si parinte. Cununiile se purtau sapte zile, iar Paul Evdochimov spune ca „aceste sapte zile erau o initiere in asceza barbatului si un noviciat monahal„.

Experienta parasirii harului are loc in viata omului, oriunde ar vietui el si orice mod de vietuire ar duce. Sunt multi care considera ca doar calugarii simt parasirea harului si se apropie de deznadejde. Perioadele in care sufletul se afla la limita sunt necesare sufletului. Calugarul si mireanul se mantuiesc prin rabdarea neputintelor si a caderilor proprii. Olivier Clement spune: „Un cuplu este ceva ce se zideste prin multe indepartari si intoarceri, prin pustiuri in care mai ramane doar „credinta” promisa, prin tandrete brusc reinnoita, prin iubire plina de umor, mereu mai statornica, mai plina de lepadare de sine.

Cele doua moduri de vietuire se implinesc reciproc, in ambele fiind sadite aceleasi randuieli: curatia, castitatea si nasterea. Nasterea si fecioria (intreaga-intelepciune) isi fac simtita prezenta in ambele obsti (obstea monahala si obstea casnica).

Iesirea din manastire este totuna cu divortul. Mintea intunecata de pacat vede un adevarat iad deschizandu-se cand aude de iesirea unui calugar din manastire, insa i se pare atat de firesc divortul sau, al rudelor sau al vecinilor. Ambele schimbari de directie constituie aceeasi cadere, ambele necesita aceeasi pocainta.

In ambele se intra cu juramant. In ambele se sta pe Cruce. Ambele mantuiesc !

15
mai
14

Calugari vs. Mireni

Calugari vs. MireniExista crestini si chiar preoti care isi manifesta o atitudine cel putin rezervata fata de calugari. Sunt crestini care ii vad pe calugari ca pe niste oameni care au fugit de griji, care nu au mai putut suporta rautatile lumii si s-au retras in locuri izolate. La randul lor, unii calugari isi manifesta o atitudine rezervata fata de crestinii casatoriti, fie din pricina desfranarii care domneste astazi in lume, fie din pricina caderii lor din intelegerea tainei propriei calugarii. Este dureroasa aceasta lipsa de unitate intre unii calugari si unii mireni.

Intelegerea gresita a lucrurilor a dus uneori la tensiune daunatoare mantuirii, intre casatorie si celibat, intre familie si monahism. Tensiunea a fost uneori atat de intensa incat s-a transformat, regretabil, in dispret. Starea monahala a ajuns uneori sa dispretuiasca, sau cel putin sa suspecteze, starea sfanta a casatoriei„, zice un profesor de teologie.

Acest lucru se intemeiaza, in parte, pe impartirea Sfintei Evanghelii in „porunci” (adresate tuturor) si „sfaturi evanghelice” (adresate doar calugarilor), pe gresita raportare a unora fata de trup, pe unele schimbari care au intervenit in viata calugareasca (randuiala de sine, inmultirea muncilor, tehnologia) si pe necunoastere.

Viata monahala este un mod de vietuire pe care, macar intr-un tarziu, fiecare crestin in parte ar trebui sa si-l doreasca. Sfantul Ioan Scararul spune: „Precum ingerii sunt lumina pentru monahi, tot astfel si monahii, prin trairea lor, trebuie sa fie lumina si pilde vii pentru toti crestinii mireni.” La randul sau, Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Ar trebui ca mirenii sa fie influentati de monahism si sa traiasca si ei, pe cat pot, duhovniceste.”

In viata monahala de obste, trairea lui Dumnezeu atinge „un impresionant nivel de desavarsire si devine oglinda a constiintei, in care lumea vine sa se priveasca si sa se judece”, precum spune Paul Evdochimov. Calugarii trebuie sa-i iubeasca pe cei din lume, ca pe fratii lor, iar crestinii din lume trebuie sa ia aminte la vietuirea celor din manastire.

Unii calugari pierd din vedere ceata sfintilor care, toata viata, au fost casatoriti. Referindu-se la acei calugari care, din pacate, vad in viata de familie doar partea trupeasca a acesteia, acelasi teolog rus spune: „Ascetul de mijloc, ars de o surda si neincetata ispitire, nu poate privi niciodata cu ochi buni libertatea si bucuria de a face ceea ce lui i se pare a fi singura atractie a vietii conjugale.”

Cei casatoriti, care duc viata bineplacuta lui Dumnezeu, nu sunt usor de observat, caci viata lor conjugala este caracterizata de o chenoza „al carei eroism este ascuns sub mantia cotidianului”.

Sfantul Ioan Gura de Aur observa aceasta rea privire asupra casatoriei, cand zice: „Acest dar al lui Dumnezeu (Nunta) a fost acoperit de oprobiu pana la radacina. Sa-l curatim deci; vreau sa purific casatoria si sa o aduc la nobletea care-i este proprie.” Si, tot el, spune: „Nu in unirea trupurilor sta necuratia, ci in cugete si in intentia omului.” Asa cum necuratia vine din reaua vointa a sotilor, tot asa si la calugari, ea vine din reaua lupta cu propriile lor patimi. Sotiile crestine sunt sfinte mucenite, de ele minunandu-se si cei ce nu sunt crestini. Retorul pagan Libanius a spus: „Cat de minunate sunt sotiile crestine.”

Sfintii Apostoli, in Canonul 10, indeamna astfel: „Daca cineva din cei ce traiesc in feciorie pentru Domnul (calugari) si-ar bate joc de cei casatoriti, sa fie anatema.” Apoi, parintii de la Sinodul din Gangra, in Canonul 1, intaresc lucrul, zicand: „Daca cineva ar defaima Nunta, iar pe ceea ce traieste cu barbatul sau, credincioasa fiind si evlavioasa, ar urgisi-o sau ar defaima-o, ca si cum n-ar putea intra in Imparatie, sa fie anatema.”

Sfantul Nicolae Velimirovici spune: „Cel ce defaima casatoria dispretuieste Duhul lui Dumnezeu. Cel ce prihaneste casatoria cu necuratia huleste impotriva Duhului lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre cei ce renunta la casatorie ca fiind ceva necurat, spune ca ei se lipsesc si de bucurile vietii duse in feciorie. „Odata ce au legiuit ca este rea casatoria, s-au lipsit prin insasi aceasta legiuire de cununile fecioriei. Cei ce se abtin de la rau nu au dreptul la cununi. Legea spune: Ucigasul sa fie omorat, dar nu adauga: Sa fie cinstit cel ce nu omoara.

Sfantul Ignatie al Antiohiei spune ca fecioria trebuie sa fie insotita de umilinta si multumire lui Dumnezeu pentru ea: „Daca cineva poate sa ramana in curatie, in cinstea trupului Domnului, sa ramana fara a se lauda.” Deci, sa ia aminte cel necasatorit la cuvintele Sfantului Ioan, care zice: „Cel care huleste casatoria rapeste si slava fecioriei.

Pentru pacatele mirenilor, calugarii trebuie sa se pocaiasca, caci natura lor este una si aceeasi. Sfantul Apostol Pavel spune: „Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?” (II Corinteni 11, 29). Tot asa, calugarul sa-si spune zilnic intru sine: „Care mirean, pacatuind, nu ma trage in jos? Care casatorit, cazand, nu ma face sa cad impreuna cu el?” In acelasi sens, Olivier Clement spune ca „adevaratul monah este acela care stie ca toti suntem vinovati pentru tot si fata de toti”.

Cel ce-si traieste in modul cel mai autentic calugaria ii va iubi pe cei casatoriti, indiferent de starea lor, si il va durea neincetat sufletul pentru caderile lor. Iar cel ce-si traieste casatoria in sfintenie si cunostinta dreapta, ii va iubi mult pe calugari si va invata neincetat din luptele si izbanzile lor.

Numai fecioria adevarata este capabila sa inteleaga intreaga insemnatate a nuntii. Numai de la inaltime se poate aprecia inaltimea. Numai de la inaltimea starii feciorelnice a constiintei pot fi intelese sfintenia casatoriei si numai constiinta despre casatorie in har, permite sa intelegi insemnatatea fecioriei„, zice parintele Constantin Galeriu.

Acest lucru este usor de inteles. Daca ne uitam in natura, vedem ca „o inaltime nu se vede cu adevarat decat de pe o alta inaltime si varful devine tot mai inalt pe masura ce te urci pe un varf invecinat”, precum zice Paul Evdochimov. Cele doua cai spre Imparatie (Casatoria si Calugaria) sunt doua pante ale aceluiasi munte. Prin urmare, „cel care lauda casatoria pune in lumina si mai mult minunatia fecioriei si o face mai stralucita”, zice Sfantul Ioan Gura de Aur.

Daca monahul ar vedea casatoria drept un lucru inferior, ce valoare ar mai avea calea sa, cu care se vede pe sine superior lumii ?! Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca exista unele lucruri nici rele, nici bune, in ele insele, ele devenind rele sau bune in functie de intentia cu care sunt puse in aplicatie. „Postul si fecioria, in ele insele, nu sunt nici bune, nici rele; ajung bune sau rele prin vointa celor care le practica, prin gandul pus la temelia postului sau a fecioriei.

Dupa cum spuneam si mai sus, calugarul care-L traieste pe Dumnezeu va simti binele din Casatorie, adica acel bine pe care L-a simtit si Mantuitorul Iisus Hristos, in Cana Galileii. Calugarul care a dobandit deplinatatea fecioriei, „intelege diferenta calitativa dintre casatorie si neinfranare”. Si aceasta deoarece „adevaratul calugar, mai mult ca oricine altcineva, este capabil sa intrevada adevarata valoare a casatoriei„, cum zice Paul Evdochimov.

15
mai
14

Cand este o casnicie reusita?

Cand este o casnicie reusita?Este posibil ca esecul in casnicie sa fie dat de Dumnezeu ca incercare?

Trebuie precizat ca, desi Sfantul Apostol Pavel, in primul capitol al Epistolei catre Romani, foloseste de trei ori verbul „a dat”, Dumnezeu nu da nimic rau, in mod special. El ingaduie sa se intample un lucru sau altul, din pricina greselilor noastre, pentru ca indreptam carma vietii noastre intr-o directie gresita. Este sigur ca un lucru rau se intampla fie din greseala sau rautatea altcuiva, fie din greseala sau rautatea noastra.

Oricat de grav ar fi acest lucru, in cadrul Proniei lui Dumnezeu isi are locul si importanta lui. Adica, poate fi valorificat inauntrul Proniei divine.

De pilda, daca cineva s-a casatorit si a nimerit o sotie, despre care nici nu si-a imaginat sa fie asa, este un lucru dat, casatoria s-a incheiat si aceea este crucea lui. De ce se poarta asa sotia lui, cat greseste el insusi si cat greseste ea, este o alta problema. Eu cred, cu tarie, ca acelui om ii trebuia o asemenea femeie. Nu pentru ca el greseste, iar ea este nevinovata, ci pentru ca aceea ii trebuia. Dumnezeu nu i-a trimis, in mod special, acea femeie spre incercare, ci el singur creeaza acest sentiment. Dumnezeu le face foarte bune  pe toate si nu vrea sa chinuiasca sau sa pedepseasca pe nimeni. „Dumnezeu pe cel pe care-l iubeste, il cearta”, ne spune Apostolul Pavel, dar acestea sa stiti ca sunt relative.

In planul lui Dumnezeu ele primesc semnificatii diferite. Dumnezeu ne iubeste si vrea intotdeauna binele nostru, Lui nu-I place sa ne chinuiasca. Dar uneori, o sotie care nu este buna – si de ce nu, un sot care nu este bun – de pe acesta pozitie negativa, poate fi cea sau cel care joaca pentru sotul sau rolul mantuitor.

Prin urmare, putem afirma ca o casnicie reusita, in ultima instanta, nu inseamna doar ca cei doi soti sa se inteleaga, sa traiasca in armonie, sa comunice – este probabil sa nu reuseasca la modul absolut -, ci sa poata, unul sau amandoi, sa se supuna si sa-si poarte crucea lor.

Abia atunci o casnicie este reusita.

14
mai
14

Femeia cu barba, votat de Romania

Femeia cu barba, votat de RomaniaIn vremurile din urma, calugarii vor fi ca mirenii, iar mirenii ca dracii„, zic Sfintii Parinti, iar Sfantul Varlaam, mitropolitul Moldovei (1632-1653), cunoscand acest lucru, zice: „In vremurile din urma barbatii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnitatii lor si se vor acoperi cu straie femeiesti, iar femeile vor umbla precum barbatii.

Persoana, nu melodia

Conchita Wurst, dupa numele de scena, Tom Neuwirth, dupa numele sau real, este un tanar travestit in varsta de numai 26 de ani. Numit de presa „femeia cu barba„, acesta a reprezentat Austria, la concursul EuroVision, editia din anul 2014, pe care l-a si castigat. Este al doilea transsexual care a castigat trofeul EuroVision.

Eurovision este o competitie cu un public numeros in randul comunitatii internationale de homosexuali (gay). Artisti travestiti sau transsexuali au participat in fiecare an la acest concurs international. In anul 1998, concursul EuroVision, desfasurat in Anglia, a fost castigat de Dana International, un transsexual din Israel.

In acest an, nu melodia a capatat un renume international, ci persoana, iar persoana transmite un mesaj. Melodia castigatoare are la baza istoria personala a cantaretului, adica decizia sa de a se travesti, precum si spune: „A fi un adolescent gay intr-un mic sat din Austria nu este amuzant.” Aceasta marturie, precum si melodia cantata, al carei titlu s-ar traduce „Ridica-te ca pasarea Phoenix”, din propria cenusa, indica in mod clar complexul de inferioritate de care sufera persoana in cauza.

Femeia cu barba - Eurovision

Cand s-a aflat ca un travestit va reprezenta Austria, atat o parte dintre austrieci, cat si reprezentantii mai multor tari (Rusia, Armenia, Belarus) au cerut retragerea acestuia din concurs, pe care l-au numit „un focar de sodomie”. Au fost deschise cateva petitii pentru retragerea sa din competitie, iar pe FaceBook s-a creat o pagina numita „Anti-Wurst”, pe care s-au adunat peste 36.000 de persoane.

Madalin Voicu, unul dintre cei cinci reprezentanti ai Romaniei in juriul international al EuroVision 2014, a spus: „Persoanele cu orientari sexuale de alt fel decat normalitatea au retele bine organizate care fac ca aceste persoane sa devina nu doar influente, ci si bine pozitionate. Exista la ora asta un gen de organizatie care are ca scop si principal obiectiv promovarea persoanelor de alta orientare decat cea heterosexuala.

In cuvantul de multumire, pe care l-a rostit la final, castigatorul concursului a spus: „Aceasta seara le este dedicata tuturor celor care cred intr-un viitor cu pace si libertate. Barba mea este o dovada ca putem realiza orice, nu conteaza cine esti si cum arati. Suntem uniti si suntem de neoprit! Eurovision este un proiect care sarbatoreste toleranta, acceptarea si iubirea. Pentru mine, visul meu a devenit realitate, dar, pentru societatea noastra, acest lucru doar mi-a aratat ca exista oameni acolo care vor sa mearga spre viitor, fara sa se uite inapoi sau sa se gandeasca la trecut.” Acest lucru ar trebui sa-i ingrijoreze pe toti cei care mai cred inca in familia normala, alcatuita dintr-un barbat si o femeie, precum si in normalitatea relatiilor dintre parinti si copii.

Apoi, tot el, a adauga: „Dedic victoria tuturor celor care cred in libertate si pace!” Oare, despre libertate e vorba, cand se doreste stricarea normalitatii, si despre pace, cand statele lumii sunt tot mai tensionate, iar personaje bizare cauta sa promoveze in mod violent anormalitatea?!

In cateva zile, nimeni nu-si va mai amintit melodia castigatoare, insa pe castigator il vor cunoaste cateva generatii. Acest travestit a devenit deja un simbol european in dezbaterile despre homosexualitate. In definitiv, asta s-a si dorit, precum si marturiseste: „Nu pot decat sa va multumesc pentru atentia pe care mi-o acordati.

Tarile din nord-vestul Europei sunt varful de lance al homosexualitatii. Printr-o campanie care indeamna la toleranta s-a cerut austriecilor sa poarte barba, in semn de sustinere. Pe retelele de socializare au aparut deja imagini cu persoane purtand barbi false. Ministrul austriac al Culturii a vazut in castigatorul concursului „o victorie in Europa pentru toleranta şi respect”, iar ministrul suedez pentru Afaceri Europene a zis: „Felicitari, Conchita! Formidabil vot. Cetatenii din U.E. folosesc acum dreptul de a vota pentru o Europa libera.”

Romanie, Romanie, ce-ti faci tie ?!

Romania este a treia tara care l-a sprijinit pe reprezentantul travestit al Austriei. Doar doua alte tari i-au daruit acestuia mai multe puncte decat Romania. Ma doare acest lucru, chiar daca, poate, nu infatiseaza realitatea. Se zice ca sunt manevre politice. Imi este indiferent, caci tot trupuri de romani au hotarat / acceptat acest lucru.

Suntem condusi de cei pe care ii meritam !

Lipsa de identitate, un prezent lipsit de orizont !

Identitatea de gen, adica libertatea si dreptul de a te infatisa in societate cum iti doresti, indiferent de normele specifice genului, anunta zorii unor noi realitati sociale. Prin „dreptul” de a te simti altceva decat esti se ajunge la pierderea identitatii, la criza existentiala, la depresie si la sinucidere. Numarul cazurilor de acest gen sunt mai multe decat oricand.

Se intelege acest lucru si din cuvantul dupa care se conduce castigatorul concursului: „Fii cea mai buna varianta a ta, decat o copie nereusita a altcuiva!” Prin refuzul modelelor propuse de societatea traditionala, modele care garantau sanatatea psihica a fizica a omului, se schimba cu desavarsire mentalitatea persoanei in cauza. Orizontul unor astfel de schimbari nu poate fi inca intuit, dar cu siguranta este unul apocaliptic.

Prin modelele propuse in ultimii ani, Europa isi marturiseste in mod public dorinta de a schimba setul de valori traditionale, mentalitatea si chiar mintea europenilor. Pe langa toate celelalte sarcini, liderii europeni si-au luat-o si pe aceea de a hotara pe plan international ce este bine si ce este rau. Astfel, prin politica si divertisment, mass-media schimba mentalitati bimilenare cu o viteza naucitoare.

*

„A vorbi despre Omul Frumos, in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara! Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva.

Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva. De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa avem capacitatea sa recunoastem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la moda. La moda este omul util, la moda este omul eficient.” (Dan Puric)

La moda este omul anormal, urat, sfidator si demonizat.

14
mai
14

Deznadejdea

Deznadejdea

Deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu. Sunt persoane care considera ca pacatele lor sunt prea mari pentru a putea fi iertate de Dumnezeu. Din acest motiv renunta la pocainta si refuza sa puna inceput bun in viata lor. Insa a crede ca avem pacate care sa biruiasca iubirea de oameni a lui Dumnezeu, e asemanator cu a spune ca daca aruncam un pumn de nisip in mare, ea se va murdari. Sfantul Luca al Crimeei afirma “ca marea va spala acel nisip murdar, si el va pieri in adancul ei fara fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fara margini, este nemasurat mai mare decat oceanul nesfarsit, si in aceasta milostivire dumnezeiasca putem cu usurinta ineca toate pacatele grele daca ne vom pocai pentru ele din toata inima”.

Deznadejdea izvoraste din necredinta. Ea incepe cu o stare de tristete si mahnire sub diferite chipuri. Ca aceasta stare sa nu puna stapanire pe om, trebuie cautata cat mai repede iesirea din ea. Diavolul doreste sa imprime prin deznadejde gandul ca nicio schimbare nu mai este posibila. Iar omul care a ajuns sa fie stapanit de acest gand, nu-si va mai dori iesirea din ea. Insa, orice efort de iesire trebuie intarit de lucrarea sfintitoare a harului. Aceasta conlucrare intre efortul uman si puterea divina constituie calea izbavirii.

Sfintii Parinti afirma ca „precum fierarul isi poate arata mestesugul prin uneltele sale, dar fara lucrarea focului nu poate ispravi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar, fara venirea focului dumnezeiesc, ele raman fara rod si fara folos, neizbutind sa curete pata si intinaciunea sufletului”.

Nu trebuie sa fim nepasatori fata de cei cazuti in deznadejde. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca „daca nu iti pasa de pacat, deoarece, chipurile, a fost savarsit de altcineva, nu faci bine, pentru ca cel care a pacatuit nu este un strain. El este madular al trupului Bisericii. Fii cu multa bagare de seama! Daca nu iti pasa, va veni vremea sa se raspandeasca raul si la tine. De aceea, daca nu te ingrijesti de fratele tau, macar ingrijeste-te pentru tine. Pune stavilar bolii, impiedica raspandirea ei … Atunci cand o casa ia foc, toti vecinii alearga sa ajute la stingerea focului, pentru ca vapaia sa nu se raspandeasca si la casele lor”.

Nadajduiti in Domnul. Increderea in El va da putere sa treceti peste orice suparare, mahnire, ingrijorare si indoiala fara sa cunoasteti deznadejdea

14
mai
14

Evanghelia, scrisoare de dragoste

Evanghelia, scrisoare de dragoste

Evanghelia toata se adreseaza tuturor oamenilor. Cum, dar, sa credem ca vreo parte a Sfintei Scripturi nu ne este adresata ?! Nu s-ar intrista, oare, Dumnezeu, daca am nesocoti scrisoarea Sa de dragoste ?!

Sfanta Scriptura, Filocalia, Patericele, Limonariul, Sbornicul, Vietile Sfintilor si toate celelalte carti ale Bisericii lui Hristos se afla la indemana fiecarui crestin, spre a lua din ele cunoastere adevarata si putere de viata.

Patericul pastreaza consemnata peste ani credinta si dragostea unor oameni simpli, calugari sau oameni casatoriti, iar rugaciunea neincetata (a inimii) este o lucrare a tuturor, ca si dragostea si lepadarea de lume.

Calugarii si sotii citesc aceeasi Evanghelie

In Biserica de Rasarit exista o unica indrumare duhovniceasca, a monahilor si a crestinilor casatoriti deopotriva. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Scripturile nu cunosc deosebiri intre oameni. Scripturile vor ca toti oamenii sa traiasca asa cum traiesc monahii, chiar daca se intampla ca unii sa fie casatoriti. Daca ii vei cerceta pe toti cei despre care Scriptura spune ca au fost pedepsiti (bogati, vamesi, farisei, desfranati), vei vedea ca ei au fost pedepsiti numai din pricina pacatelor lor, si nu din pricina ca au fost laici sau monahi.” Prin urmare virtutile si pacatele tin de om, iar nu de calugarie sau casatorie.

Exista oameni care impart Sfanta Scriptura in doua parti, zicand ca exista o spitualitate a mirenilor si o alta a calugarilor.

Iisus Hristos si toti sfintii Sai au deschis drumul, pentru ca, in urma lor, sa venim si noi, indiferent de starea noastra sociala. Sfintii sunt acei oameni care au ajuns deja pe culmea muntelui, pe cand noi suntem inca la poalele muntelui. Deci, trebuie sa vedem scrierile lor ca pe o chemare constanta de a-i urma si a le pasi pe urme. Putem spune ca scrierile lor sunt manuale de escaladare pe muntele nevointei cunoasterii lui Dumnezeu.

Influente apusene si… delasare

Una dintre cauzele gresitei raportari a mirenilor la Sfanta Scriptura, indraznesc sa o pun asupra influentei apusene, netrecand cu vederea lenea si delasarea fiecaruia in parte. Datorita faptului ca o parte dintre mireni interpretau gresit textele sfinte, au existat multe tulburari in crestinatatea apuseana. Din pacate, cea mai buna rezolvare a problemei s-a crezut a fi interzicerea laicilor de a mai avea acces la cartile sfinte. Doar clericii aveau dreptul sa le aibe. Sinodul de la Toulouse, intrunit in anul 1229, hotara: „Poruncim sa nu se ingaduie laicului sa aibe cartile Vechiului sau Noului Testament, afara numai de Psaltire, Breviar si Ceasurile Fericitei Maria, daca are evlavie la ele.”

In Biserica de Apus au existat multe lupte intre clerici si laici, privind dreptul asupra cartilor sfinte: clericii „detineau” cartile sfinte si doar in limba latina (o mare perioada de timp), pe cand mirenii aveau acces la ele doar in functie de voia clericilor. Aceste masuri de aparare a adevarurilor de credinta nu au fost unele luate in duh crestin si in dragoste fata de aproapele. Era mai buna o lecturare impreuna a textelor, cum se si recomanda in Biserica de Rasarit. Si famenul etiopian citea singur. Si, citind cu inima sincera, Dumnezeu i-a randuit un om (pe Apostolul Filip), ca sa-l ajute sa inteleaga cele citite despre Mesia.

Cei din lume au mai mare nevoie de Sfanta Scriptura decat calugarii !

Atitudinea apuseana din evul mediu asupra Sfintei Scripturi se vede inca si astazi, in mintea multor crestini. Alexander Schmemann spune: „Nu exista tragedie mai mare in Biserica noastra decat ignorarea aproape totala din partea membrilor sai a Sfintelor Scripturi. Ceea ce pentru Sfintii Parinti a constituit o bucurie si un interes fara sfarsit, o sporire duhoniceasca si intelectuala, este pentru atat de multi ortodocsi astazi, un text invechit.

Daca nu este un text invechit, pentru unii a ramas un text al calugarilor, care au vreme si stare de multe nevointe. Sfantul Serghie Meciov, un preot de mir, spune: „Nu pustnicilor, celor ce au fugit de lume, le scrie Apostolul.”; iar Sfantul Ioan Gura de Aur, cu sute de ani inainte lui, ne atrage atentia in aceeasi directie: „Pavel, adresandu-se in epistolele sale barbatilor casatoriti si celor ce aveau copii, le cere sa traiasca tot asa de virtuos ca si monahii.

Sfantul Ioan Gura de Aur ni se prezinta ca unul dintre cei mai mari iubitori ai Sfintei Scripturi. El s-a straduit neincetat a misca inimile oamenilor sa se indragosteasca de aceste scrieri sfinte si pline de adancimi nebanuite. Sfantul Ioan ii mustra aspru pe cei cu mintea stricata, care gandesc la faptul ca tocmai vietuirea in lume ii scuteste de nevointa citirii Scripturilor, pe cand tocmai aceasta ar trebui sa-i impinga si mai mult la citirea lor.

El zice: „Sa nu-mi spuna cineva acele cuvinte vrednice de osanda: Am de aparat procese la tribunal, sunt ocupat cu treburile statului, am o meserie, am femeie, imi cresc copiii, imi gospodaresc casa, sunt barbat care traiesc in lume. Nu-i treaba mea sa citesc Scripturile, ci a acelora care s-au lepadat de lume si traiesc in crestet de munte, care necontenit acolo isi duc viata. Ce vrei sa spui, omule? Nu-i treaba ta sa citesti Scripturile, pentru ca esti prins de nenumarate griji? Este mai degraba treaba ta decat a calugarilor. Ca nu au aceia atata nevoie de ajutorul dumnezeiestilor Scripturi, cata nevoie au cei ce traiesc in mijlocul atator griji. Monahii au scapat de piata si de zgomotul din piata; si-au facut colibe in pustie si nu au nici o legatura cu oamenii; cugeta in tihna, in linistea aceea adanca si, stand ca intr-un port, sunt feriti de orice primejdie. Noi insa, clatinati ca in mijlocul marii si asaltati de nenumarate pacate, avem nevoie totdeauna, mereu si mereu, de mangaierea Scripturilor. Calugarii stau departe de lupta. De aceea, nici nu primesc multe rani; tu, insa, esti necontenit pe campul de lupta si primesti nenumarate rani. De aceea, ai nevoie si de mai multe leacuri.

Sfanta Scriptura este un izvor de nespuse bunatati, iar ignorarea ei de catre crestini atrage dupa sine mari lipsuri. Dupa cum spune Sfantul Ioan, necunoasterea acestor scrieri sfinte se face „cauza a tuturor relelor”.

Inaintea tuturor celor adunati in biserica, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca mai multa nevoie au mirenii de Scriptura decat calugarii, zicand: „Ce scuza gasiti ca nu stiti nici un text din Sfanta Scriptura? „Nu-s calugar, mi se raspunde. Am femeie si copii si trebuie sa ma ingrijesc de casa mea.” Ei bine, scuza asta va pierde, ca socotiti ca numai calugarilor li se cuvine sa citeasca dumnezeiestile Scripturi, cand de fapt voi aveti cu mult mai multa nevoie de ele decat calugarii, pentru ca voi traiti in lume, voi va raniti in fiecare zi; si de aceea voi aveti mai cu seama nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin urmare a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rau decat a nu le citi. Astfel de ganduri sunt ganduri dracesti.

Laicii uita tot mai mult faptul ca si ei au datoria de a sfinti locul din jurul lor, de a ridica natura la Creatorul ei, de a propovadui prin faptele lor dragostea lui Dumnezeu. Deci, cum ar putea ei face acestea daca nu ajung sa cunoasca, mai intai, cele despre natura, despre facerea lumii, despre dragoste si altele asemenea. „Citirea Scripturilor este preotia laicilor si ii conduce la sfintenie„, zice Paul Evdochimov. Citirea scrierilor sfinte ajuta mintea si inima cititorului. Sfantul Clement Alexandrinul ii indeamna pe soti sa-si petreaca ziua „in rugaciune, in citirea Sfintei Scripturi si in fapte bune”.

Sfanta noastra Scriptura

Cuvintele gasite de Soren Kirkegaard, pentru a arata raportul pe care ar trebui sa-l avem fata de Sfanta Scriptura, mi se par de-a dreptul minunate. El spune: „Trebuie sa citim Biblia, asa cum un tanar citeste scrisoarea de la iubita lui, bucurandu-se la gandul ca aceasta este scrisa pentru el.” Da, aceasta este scrisoarea de dragoste pe care Dumnezeu a scris-o odata pentru totdeauna.

Crestinul are nevoie de Sfanta Scriptura mai mult decat de orice alta carte din lume. „Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit, bine pregatit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3, 16-17).

Fericitul Augustin ne indeamna sa nu vedem in citirea Scripturii o greutate, ea insasi fiind o mangaiere in greutati: „Cititi Scripturile: de aceea a voit Dumnezeu sa fie scrise, ca voi sa fiti mangaiati.” La randul sau, Sfantul Atanasie cel Mare ne atrage atentia asupra puterii cuprinse in aceasta carte: „In cuvintele Scripturii se afla Domnul, a carui prezenta demonii nu o pot indura.

Fiecare crestin este un personaj biblic, caci fiecare crestin se va regasi, mai devreme sau mai tarziu, in rolurile indeplinite de personajele biblice. Tot textul Scripturii, fara exceptie, se adreseaza fiecarui crestin in parte. Fiecare dintre noi ne regasim pe noi insine in cuvintele si intamplarile Scripturii; toti suntem vamesul, fiul risipitor, lucratorii viei, Iona, Petru, fariseul si leprosul cel vindecat.

Alexander Schmemann spune: „Fiecare situatie imaginabila a omului in fata lui Dumnezeu, a lumii si a celorlalti oameni, de la coplesitoarea bucurie a prezentei lui Dumnezeu, la deznadejdea profunda a indepartarii omului de Dumnezeu, a pacatului, a instrainarii, isi gaseste expresia sa perfecta in aceasta Carte unica, care, din acest considerent, a constituit intotdeauna hrana zilnica a Bisericii, baza desfasurarii cultului si a zidirii de sine.

*

Toate slujbele si rugaciunile Bisericii ne aseamana cu personajele biblice si ne cheama sa urmam pocaintei desfranatei, intoarcerii lui Petru, dragostei Apostolului celui iubit si tututor celor cu bune intoarceri. Caci, zice arhimandritul Emilian Vafidis: „Mersul credinciosului spre desavarsire incepe de la experienta intoarcerii fiului risipitor, a vamesului si a desfranatei.

11
mai
14

Ispitele

Ispitele Ne dorim o viata linistita, lipsita de incercari. Insa, Sfantul Marcu Ascetul ne atrage atentia ca „a nu avea experienta momelii raului e propriu firii dumnezeiesti, nu celei omenesti”. Din acest motiv trebuie sa asteptam incercarile, ispitele, pana la ultima suflare. Sfantul Antonie spune ca: „Nici un neispitit nu va putea intra in Imparatia cerurilor. Indeparteaza ispitele si nu va fi nici un mantuit!”

Daca iesim biruitori din lupta cu unele ispite, nu inseamna ca am biruit definitiv. Lipsa prezentei lor in viata noastra este semnul caderii din relatia cu Dumnezeu. Diavolul nu-l ispiteste pe cel care face voia lui, ci pe cel care nu implineste planurile sale. Este foarte elocventa vedenia Sfantului Efrem Sirul – la poarta unei cetati cu desfranati vede un singur diavol lenes, care se sucea din cand in cand de pe o parte pe alta. In timp ce in pustie a vazut un viespar de diavoli dand tarcoale unui singur pustnic cu viata aleasa. Astfel, „Unde ispita bantuie mai aprig, acolo se poate spune ca si virtutea este mai mare”.

Asteptarea ispitelor nu intra in contradictie cu cererea din Rugaciunea Tatal nostru: „Si nu ne duce pe noi in ispita”. E adevarat ca la pacat se ajunge de obicei dintr-o ispita. Dar ispita nu duce totdeauna la pacat, de aceea ispita nu este pacat. A ispiti nu inseamna a pacatui, ci a ademeni, a tenta. Scopul ispitei este acela de a pune la incercare, de a verifica credinta omului. Ispitele in sine nu sunt pacate. Daca ispita ar fi fost un pacat, Mantuitorul nu S-ar fi lasat ispitit. Ispita poate duce sau la pacat sau la virtute, dupa alegerea omului. Daca omul isi alege pacatul, ispita il duce la pacat, insa daca isi alege virtutea, ispita il intareste in virtute. Prin cererea „Si nu ne duce pe noi in ispita”, ne rugam lui Dumnezeu sa nu ne lase sa cadem prada ispitelor care duc spre pacat.

Ispita poate fi evitata sau depasita nu doar prin ajutorul lui Dumnezeu, ci si prin vointa omului de a avea parte de asistenta divina; daca o refuza, nici Dumnezeu nu poate face nimic.

Nu trebuie sa ne infricoseze prezenta ispitelor. Cu ajutorul lui Dumnezeu ele pot fi biruite. Iar daca simtim ca nu mai avem putere sa luptam, sa ne rugam mai mult, stiind ca Dumnezeu nu ingaduie sa fim ispititi mai mult decat putem duce. Iar pentru intarire, voi aminti cuvintele Sfantului Isaac Sirul: „Cand sufletul in incercari pentru Domnul nostru este lovit de patimi si de demoni, el e asemenea fructelor care sunt lovite de caldura razelor de soare. Din aceasta cauza ele devin dulci si placute”.

Importanta incercarii pentru intarirea in unirea cu Dumnezeu este exprimata in chip minunat in Pateric: „Se spunea despre avva Ioan cel Pitic ca, odata, l-a rugat pe Dumnezeu si i-a ridicat patimile, devenind fara griji. S-a dus la un batran si i-a zis: „M-am linistit, nu trebuie sa ma razboiesc cu nici o patima”. Batranul ii zice: „Du-te si roaga-L pe Dumnezeu sa-ti dea razboiul inapoi, ca sa-ti revina zdrobirea si smerenia pe care le aveai. Sufletul inainteaza razboindu-se”. S-a rugat si, dupa ce a primit din nou razboiul, nu mai cerea sa-i fie luat. Acum zicea: „Da-mi, Doamne, rabdare in lupte”.

In concluzie, nu ispitele ar trebui sa ne nelinisteasca, ci lipsa lor.

10
mai
14

Lista cu pacate

Lista cu pacate

Exista carti cu titlul „Indreptar de Spovedanie„. Fiecare astfel de carte doreste sa puna la indemana celui credincios o lista cat mai completa a pacatelor care pot fi savarsite astazi. Sunt de folos aceste indrumare, mai ales atunci cand se face prima marturisire a pacatelor, numita si „spovedanie generala”.

Daca nici pacatele mari nu sunt cunoscute inca de toata lumea, cu atat mai mult nu sunt cunoscute pacatele socotite a fi mai mici. Acestea din urma, prin viclenia diavolului, pot prea usor sa cada prada uitarii. Daca asemanam pacatele mari cu pietrele, putem sa asemanam pacatele mici cu nisipul. Oare, o piatra mare nu este la fel de grea precum un sac plin cu nisip?! Deci, mari sau mici, pacatele raman pacate si sunt in stare sa ne intunece mintea si sa ne zdrobeasca sufletul.

Uitarea pacatelor

Cand mergem la preotul duhovnic, pentru a ne marturisi pacatele si a fi dezlegati de sub greutatea lor, diavolul cauta sa ne intunece mintea, astfel incat sa nu ne mai amintim pacatele pe care le-am savarsit. Astfel se intelege cum unii crestini vin la spovedit si zic: „Nu am pacate, parinte!” Si zic acest lucru nu pentru ca nu stiu care sunt pacatele, ci pentru ca uita ca le-au facut, nesimtind greutatea lor.

Pentru a nu uita pacatele si a ramane cu ele nedezlegate, se cuvine sa ne ajutam de o hartie pe care, in rastimpul dintre spovedanii, sa scriem tot ce gresim inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Este vorba de o lista cu pacate pe care o vom citi la la urmatoarea spovedanie. Lista se tine bine ascunsa, pentru a nu fi gasita si citita de nimeni.

Ce nu spunem noi, spune diavolul !

Scrieti, ca si diavolul a scris!„, zic Sfintii Parinti. Contabil profesionist, diavolul noteaza pe un zapis (hartie) toate pacatele noastre, savarsite cu fapta, cu cuvantul si cu gandul. Cand va sosi clipa Judecatii, diavolul se va prezenta inaintea lui Dumnezeu cu aceasta „lista neagra” si, in baza dreptatii lui Dumnezeu, va cere ce este al lui, adica tot sufletul care si-a petrecut viata slujind lui, prin pacate.

Se vor sterge de pe lista diavolului toate acele pacate care au fost marturisite inaintea preotului duhovnic, cu parere de rau si cu dorinta de a nu le mai repeta, adica toate acele pacate pentru care omul a primit dezlegare. Atunci, diavolul va primi atata putere asupra sufletului cate pacate ii vor mai fi ramas acestuia pe lista (este vorba despre acele pacate uitate sau nespuse, care nu au fost dezlegate).

Prin mila lui Dumnezeu, care primeste rugaciunile Bisericii – in acest caz, Sfanta Liturghie, Parastasul si milostenia -, pacatele ramane nedezlegate mai pot fi iertate si dupa moartea omului. Insa, mila lui Dumnezeu fata de cei adormiti este tainica si nearatata. Mai mult, dar, se cuvine sa ne ingrijim de suflet noi insine, fiind inca in viata.

Lista cu pacate

Prima marturisire a pacatelor, care se face dupa un „Indrumar de Spovedanie”, dureaza mai mult, caci ea acopera toate pacatele savarsite pana atunci, chiar daca unele dintre ele au fost savarsite o singura data, iar altele de mai multe ori. Dupa aceasta, se marturisesc doar pacatele savarsite de la ultima spovedanie.

Cat priveste spovedania periodica, lista pe care scriem pacatele ne este de mare ajutor, caci ne pazeste de viclenia uitarii si ne devine oglinda a vietii. La sfarsitul fiecarei zile, pe langa marturisirea pacatelor inaintea lui Dumnezeu, in rugaciunile de seara, se cuvine sa trecem pe „lista cu pacate” ce anume am gresit in acea zi. Aceasta contabilitate zilnica a miscarilor noastre rele, numita de Parinti trezvie (atentie), este de un real folos pentru luminarea mintii si curatirea sufletului nostru.

Chiar daca pacatele se repeta, ele trebuie insemnate zilnic in lista. Apoi, inainte de spovedanie, intocmim iarasi „lista cu pacate”, dupa cum urmeaza: notam o singura data fiecare pacat savarsit, iar in dreptul lui scriem de cate ori l-am savarsit (o data, de trei ori, din cand in cand, zilnic, foarte des). Daca, si in acest mod, se intampla sa uitam un anumit pacat, pe urmatoarea lista adaugam pacatul nemarturisit.

Daca nu sunteti inca hotarat pentru o spovedanie completa si ascundeti un anumit pacat, indiferent de motiv (teama, rusine etc), se cuvine sa spuneti acest lucru preotului, astfel incat el sa va dea dezlegare doar pentru pacatele marturisite, iar pentru cel ascuns, sa nu va impartasiti.

La fiecare spovedanie, ii spune preotului cand ne-am spovedit ultima data, daca am primit vreun canon si daca am primit dezlegare la Sfanta Impartasanie. Pacatele trebuie prezentate cat mai pe scurt preotului, iar anumite detalii, acolo unde e nevoie, vor fi cerute de acesta. Pacatele deja marturisite nu se mai repeta.

Dupa fiecare spovedanie, lista cu pacate se rupe sau se arde. Ca un simbol, arderea in foc a listei cu pacate ne ridica mintea la dezlegarea si stergerea acelor pacate din zapisul intocmit de diavol. Numai sa fie spovedite cu pocainta, cu parere de rau, cu dorinta nerepetarii lor.

Nu se recomanda pastrarea unui jurnal al pacatelor, de-a lungul anilor, caci se poate ca acesta sa fie citit de cine nu trebuie, spre cearta sau smintire, ori sa ni se faca pricina a caderii in slava desarta si mandrie, vazand ca am scapat de anumite pacate. Ne intereseaza doar pacatele si patimile prezente, din mreaja carora trebuie sa ne eliberam. Cat despre marile pacate ale trecutului, care ne ajuta la pastrarea starii de pocainta, acestea nu se uita, prin harul lui Dumnezeu.

Un martor, la Judecata

Preotul duhovnic este cel care, la Judecata, va da marturie pentru toate pacatele pe care, in Taina Spovedaniei, le-a auzit si le-a dezlegat. Tot pacatul pe care nu l-a dezlegat ramane nedezlegat, adica nesters de pe lista (zapisul) intocmita de diavol.

In cadrul Molitfei, inainte de Spovedanie, preotul duhovnic spune: „Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci, nu te rusina, nici te teme ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci, fara sfiala (rusine), spune toate cate ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iata si sfanta Lui icoana inaintea noastra este. Si eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc inaintea Lui toate cate-mi vei spune mie, iar de vei ascunde de mine ceva, sa stii ca toate pacatele indoite le vei avea. Ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat.”

*

Pe o lista cu pacate, in incheiere, am gasit scris:
Inca multe alte pacate am facut, de care nu imi mai aduc aminte!

09
mai
14

Invinovatirea de sine

Invinovatirea de sine Invinovatirea de sine este miscarea fireasca a sufletului smerit. Cand vei incepe sa nu mai cauti spre pacatele aproapelui tau, ci sa te socotesti numai pe tine vinovat intru toate, atunci dragostea si smerenie vor imbraca toate faptele tale, iar pocainta iti va infrumuseteaza inima.

Primul locuitor in Imparatia lui Dumnezeu

„Atunci au fost rastigniti impreuna cu El doi talhari, unul de-a dreapta si altul de-a stanga” (Matei 27, 38). „Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti Il hulea, zicand: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi. Si celalalt, raspunzand, il certa, zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa n-a facut nici un rau. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca 23, 39-43).

Sa ne vedem pe noi insine !

„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar barna din ochiul tau nu o iei in seama? Sau cum poti sa zici fratelui tau: Frate, lasa sa scot paiul din ochiul tau, nevazand barna care este in ochiul tau? Fatarnice, scoate mai intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau” (Luca 6, 41-42).

Asumarea unui pacat nefacut

Sfantul Macarie Egipteanul ne invata cu fapta cum ne putem invinovati pe noi insine chiar si pentru unele pacate facute de altii. In apropiere de pestera in care se nevoia Cuviosul se afla un sat, iar in satul acesta s-a intamplat ca o tanara fecioara sa ramana insarcinata cu un tanar, afara de Nunta si fara binecuvantarea parintilor ei. Cand s-a aflat ca este insarcinata, fata a mintit, zicand ca Pustnicul Macarie a silit-o candva, pe cand se afla in afara satului.

Crezand cuvintelor ei, parintii fetei si multime de oameni din sat au alergat la pestera Sfantului Macarie si, scotandu-l afara, l-au batut crunt multa vreme. In viata sa sta scris: „Aducind multe vase lepadate, ulcele innegrite, toarte de ulcioare, si legindu-le intr-o funie, le-au spinzurat de grumajii lui si-l purtau prin sat cu negraita batjocura, batandu-l, impingandu-l, tragandu-l de par, calcandu-l cu picioarele si strigand: Acest monah a necinstit pe fecioara noastra; apucati-l toti si-l bateti. Si l-au batut pe Macarie cu betele, pina ce si-au saturat minia si iutimea, incit se tavalea pe cale aproape mort.”

Parintii fetei s-au invoit sa nu-l lase liber pe Sfantul Macarie pana ce nu le va fagadui ca o va hrani pe fiica lor, de acum inainte. Cuviosul a primit cuvantul lor, apoi, ajutat de un om cinstit, a pornit spre pestera sa, la care cu greu a ajuns, din pricina batailor crunte pe care le-a suferit cu smerenie.

Dupa ce s-a tamaduit, el a inceput a munci, zicand intru sine: „Macarie, ai femeie si copii, deci nevoie iti este ca ziua si noaptea sa lucrezi, ca sa-i hranesti.” Si, lucrand cosuri impletite din nuiele, le dadea spre vanzare, iar banii castigati ii trimitea fetei insarcinate.

Cand a sosit vremea nasterii, insa, pe fata a ajuns-o dreapta judecata a lui Dumnezeu, pentru ca a grait minciuna asupra dreptului, si nu putea sa nasca. Dupa mai multe zile si nopti de chinuri crunte, fata si-a venit in fire si a zis, cu glas mare: „Amar mie, ticaloasa, care sunt vrednica de moarte, caci asupra dreptului acestuia am adus clevetire si am mintit ca este vinovatul stricaciunii mele; el este nevinovat, iar tanarul care a voit sa ma ia, acela mi-a facut acestea.” Si, indata, ea a nascut copilul.

Afland adevarul, parintii fetei au inceput sa tremure de frica si de rusine, inaintea lui Dumnezeu si a poporului, amintindu-si cat de mult l-au batut si l-au umilit pe Cuviosul Macarie. Si, impreuna cu dansii, tot poporul striga: „Vai, noua!”, caci toti il batusera pe sfant. Apoi, tinand sfat, au hotarat sa mearga la robul lui Dumnezeu si sa cada cu plangere multa la picioarele lui, cerand iertare, ca nu cumva sa-i ajunga mania lui Dumnezeu pe toti, pentru chinuirea lui cea fara de vina.

Sfantul Macarie, cunoscand ce anume vor sa faca satenii, pentru a nu avea parte de cinstea si slava omeneasca, s-a sculat noaptea si a fugit de acolo. Daca astfel se cuvine sa purtam pacatele aproapelui nostru, cu atat mai vartos se cuvine sa le purtam pe ale noastre si sa ne invinovatim pe noi insine pentru necazuri.

„Domnul i-a poruncit sa ma blesteme!”

„Cand a ajuns regele David la Bahurim, iesea de acolo un om din neamul casei lui Saul, cu numele de Simei, fiul lui Ghera. El mergea si blestema, aruncand cu pietre asupra lui David si asupra tuturor robilor lui David, iar poporul tot si toti oamenii de lupta erau la dreapta si la stanga regelui.

„Pleaca, pleaca, ucigasule si nelegiuitule, zicea Simei, blestemandu-l pe rege. Domnul a intors asupra ta tot sangele casei lui Saul, in locul caruia te-ai facut tu rege, si a dat Domnul domnia in mainile lui Abesalom, fiul tau, si, iata, tu esti in necaz, pentru ca esti bautor de sange.”

„Pentru ce acest caine lesinat blesteama pe domnul meu, rege?, a zis Abisai, fiul Teruiei. Ma duc sa-i iau capul.”

„Fiii Teruiei, a zis regele, ce ne priveste aceasta pe mine si pe voi? Lasati-l sa blesteme, caci Domnul i-a poruncit sa blesteme pe David. Cine, deci, poate sa-i zica: „De ce faci tu asa?”

Apoi, David a mai zis lui Abisai si tuturor slugilor sale: „Iata, daca fiul meu, care a iesit din coapsele mele, cauta sufletul meu, cu atat mai vartos fiul unui veniaminean. Lasati-l sa blesteme, caci Domnul i-a poruncit. Poate va cauta Domnul la umilirea mea si-mi va rasplati cu bine pentru acest blestem al lui.

Si s-a dus David si oamenii lui in drumul lor, iar Simei mergea pe coasta muntelui, in preajma lui, mergea si blestema, aruncand spre el cu pietre si cu praf” (II Regi 16, 5-13).

Eu sunt de vina, Doamne !

Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.

Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu, aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos, calc neincetat toate poruncile dumnezeiesti ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.”

Ne cunoastem cu adevarat ?

„Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar (precum nisipul), aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.”

„Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca.

N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.”

„Numai acela poate sa-si vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.” (Sfantul Ignatie Briancianinov)

Nu-s vrednic de Tine, Doamne !

„Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale.”

Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine.

„Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednic de Dumnezeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul, acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei, de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii.”

„Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in smerenie”, zice Sfantul Isaac Sirul.

Defaimarea de sine, un leac amar

Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine insuti, adu-ti inaintea ta nu lingusirea, ci defaimarea de sine. In starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare. Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici, pe pamant, rasplata lor, care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in vesnicie.” (Sfantul Ignatie B.)

Ce raspuns vom da, suflete al meu ?

Un frate a intrebat pe Avva Ammona, zicand:

– Spune-mi un cuvant, ca sa ma mantuiesc!

Si i-a raspuns batranul:

– Mergi si-ti fa gandul tau, precum fac facatorii de rele, care sunt in temnisa. Ca aceia ii intreaba pururea pe oameni: „Unde este stapanitorul si cand va veni?” Si, din acea asteptare, plang. Tot asa, calugarul trebuie sa ia aminte totdeauna si sa-si mustre sufletul sau, zicand: „Vai, mie! Cum am sa stau inainte la judecata lui Hristos si cum am sa-i dau Lui raspuns?” Daca asa vei cugeta totdeauna, posi sa te mantuiesti.

Rugaciunea Sfantului Ignatie Briancianinov

Doamne, daruieste-ne sa ne vedem gresalele noastre, pentru ca mintea noastra, atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si, in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare fata de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine.

Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti, vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu. Daruieste-ne marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii.

Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi.

Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Tu, Cel care ii chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si ii respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul si Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti.”

*

Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste, ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Psalm 50, 3-4).

05
mai
14

Saracia de bunavoie

Saracia de bunavoie  Sfantul Vasile cel Mare scrie: „Nu intotdeauna saracia este a virtutii. A virtutii este saracia pe care o indeplinim din voia noastra pentru scopul evanghelic. Caci sunt multi saraci care au dorinta de castig. si astfel, saracia lor nu-i izbaveste, iar dorinta lor de castig ii osandeste. Astfel, nu orice sarac este de laudat, ci numai acela care a ales voia lui Dumnezeu, indepartand bogatia cea lumeasca.

Saracia de bunavoie

Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si, iata, erau bune foarte” (Facere 1, 31). Sa nu indrazneasca nimeni sa numeasca „necurat” sau „rau” vreun lucru creat de Dumnezeu, caci in toate se vede iubirea Lui fata de om.

Saracia de bunavoie, adica lepadarea de bunavoie (constienta) a celor materiale, este randuita in viata crestinului spre a raspunde intr-un mod mai inalt iubirii lui Dumnezeu. El ne daruieste in grija toate, din iubire, iar noi, la randul nostru, se cuvine sa nu ne lipim inima de nici unul dintre darurile Sale, de dragul Lui, tot din iubire.

Tatal daruieste fiilor Sai o mosie bogata si neinchipuit de mare; fiii vad cat de minunata si cat de bogata este aceasta mosie, se impartasesc de ea, se bucura de toate, dar, la un moment dat, ei incep sa simta ca in spatele tuturor acestor bucurii se afla ceva cu mult mai bun, iubirea Tatalui fata de ei; o parte dintre ei merg in fata Tatalui si-I spun: „Tata, iti aducem inapoi mosia cea bogata, caci noi vrem mai mult de atat, noi Te vrem pe Tine, impreuna cu iubirea Ta cea nemasurata.” Insa o parte dintre fii raman sa se bucure de mosie, uitand de Tatal lor, Cel ce a renuntat la ea, de dragul lor. Care dintre acestia Il vor bucura mai mult pe Tata? Oare, nu cu mult mai mult Il vor bucura cei ce I-au intors inapoi darul ?!

Aceasta este o datorie a fiecarui crestin in parte, iar nu doar una a calugarului, tot asa cum Sfanta Liturghie este o slujba a crestinului, iar nu doar una a calugarului. La fiecare slujba, crestinii primesc in inima lor cuvintele rostite de preot: „Ale Tale dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate.” In aceasta se arata dragostea si multumirea noastra pentru cele primite in dar. Iar, pe langa multumire, prin aceasta se arata ca nu suntem legati cu inima de lucrurile materiale, la care putem renunta oricand, de dragul lui Dumnezeu. Anularea dependentei de cele materiale si parasirea tuturor celor ce ne impiedica spre atingerea celor sfinte este scopul lepadarii de bunavoie a lucrurilor.

Mantuitorul nu inceteaza de a striga in pustia lumii: „Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Sfintii au continuat sa spuna lumii acest lucru. „Frica de saracie naste saracie„, zic Sfintii Parinti.

Nici un crestin, indiferent de pozitia lui sociala, nu trebuie sa-si inchine timpul si viata adunarii de bogatie, nici chiar de teama unei viitoare saracii, deoarece dobandirea Sfantului Duh plineste toate. Sfantul Nicolae Cabasila, un mare functionar bizantin, spune: „Nu trebuie sa mai umblam dupa lucruri omenesti, ci sa ravnim numai dupa Hristos, pe care sa ne straduim sa-l inradacinam in sufletele noastre pentru ca pe toate caile sa-I aratam Domnului in ziua judecatii ca am avut numai aceasta intelepciune.” A ravni si a dobandi pe Hristos este cea mai mare bogatie cu putinta. „Caci cunoasteti harul Domnului nostru Iisus Hristos, ca El, bogat fiind, pentru voi a saracit, ca voi, cu saracia Lui, sa va imbogatiti” (II Corinteni 8, 9).

Psalmistul spune: „Tanar am fost si am imbatranit si n-am vazut pe cel drept parasit, nici semintia lui cerand paine; toata ziua dreptul miluieste si imprumuta si semintia lui binecuvantata va fi” (Psalm 36, 25-26). Prin urmare, nici „celor casatoriti nu li se ingaduie sa traiasca in lux si in desfatari„, precum zice Sfantul Ioan Gura de Aur.

Saracia nu-l va cuprinde pe cel ce cauta cele sfinte, iar lipsa nu-l va cuprinde pe cel ce a dobandit in sine pe Cel ce tine toate. In lipsa, crestinul nu deznadajduieste, caci stie ca si lipsa este invatatoare a virtutii; de asemenea, mai stie si ca toate sunt in mana lui Dumnezeu, cu putere de a le lua si a le da inapoi. Multe sunt vietile in care se arata aceasta putere a lui Dumnezeu; dreptul Iov, care a avut multa bogatie, a pierdut totul, iar mai pe urma a dobandit mai multe chiar decat avea la inceput.

Tinerii aruncati in cuptorul Babilonului ne duc cu mintea la dreapta raportare la cele materiale. Multumirea intru toate umple de stralucire, iar frica de saracie naste saracie. Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre aceasta intamplare, spune: „Cei aruncati in cuptor n-au suferit deloc, iar cei ce stateau in afara cuptorului au fost rapiti de foc cu multa putere. De aceea, nu te teme de cuptorul saraciei, ci de cuptorul pacatului. Langa cuptorul pacatului sta diavolul, iar langa cuptorul saraciei stau ingerii, care alunga flacarile.” Nimic necurat nu trebuie lucrat spre a dobandi cele materiale sau spre a ne feri de vreo pierdere lumeasca, drept aceea, cei care calca in picioare patima bogatiei sunt cei mai bogati oameni.

Grija de multe este un fel de cancer al rugaciunii curate si al bunei vietuiri. Omul nu trebuie sa se ingrijeasca de multe, ci doar de cele absolut necesare vietii trupului. Oamenii inchipuie cetele de heruvimi, dupa cum auzim la Dumnezeiasca Liturghie: „Noi, care pe heruvimi, cu taina inchipuim (…) toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam.

Exista insa si o neliniste buna, o grija de cele sufletesti, precum zice Sfantul Ioan Gura de Aur: „Grijile pentru cele duhovnicesti nu sunt griji, dupa cum nici necazurile suferite de dragul lui Hristos nu sunt necazuri. Aceasta nu din pricina ca necazul a incetat de a mai fi necaz, ci din pricina ca starea sufleteasca a celor care sufera cu placere necazurile este mai puternica decat necazurile.

Hristos ne zice: „Aveti incredere in Mine. Nu cautati sa lucrati singuri.” Domnul poarta de grija: hainele sunt primele lucruri pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, la inceput (Facere 3, 21), iar mancarea, tot El este cel ce o scoate din pamant. Cand cautam sa le dobandim singuri, totul devine chin, lupta peste putere si deznadejde. Ispitele grijii lumesti ne pandesc la tot pasul, „acestea sunt pricinile, pentru care, cerand tuturora sa se lepede de orice grija lumeasca, Mantuitorul staruie cu toata puterea ca oamenii credinciosi sa nu duca lipsa de nici un bine mai insemnat si sa nu se nelinisteasca in desert pentru lucruri la care El s-a gandit cu mult inaintea lor”, zice Sfantul Nicolae Cabasila.

Lasati Domnului toata grija voastra, caci El are grija de voi” (I Petru 5, 7). Punandu-si nadejdea in Dumnezeu, crestinul nu se va rusina vreodata. „Pentru ca toti cei ce Te asteapta pe Tine nu se vor rusina; sa se rusineze toti cei ce fac faradelegi in desert” (Psalm 24, 3). „Mai bun este putinul celui drept, decat bogatia multa a pacatosilor. Nu se vor rusina in vremea cea rea si in zilele de foamete se vor satura” (Psalm 36, 16-19).

La inceput, crestinii traiau in lume precum traiesc astazi calugarii, in manastire, caci ne spune Apostolul: „Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una si nici unul nu zicea ca este al sau ceva din averea sa, ci toate le erau de obste” (Fapte 4, 32). „Cuvintele ‘al meu’ si ‘al tau’, care distrug si pierd totul, nu se aud, sunt alungate dintre monahi, toata averea manastirii le este de obste: si masa, si locuinta, si hainele”, zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Tot asa se cade sa fie si in familie, caci de aici nu putine certuri se isca. Nici un om nu are voie sa se desfete in bunuri peste nevoile firesti, fie el calugar sau laic, preot sau muncitor.

Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre bogatii, bijuterii, haine frumoase, parfumuri si mancaruri alese, spune: „Un astfel de lux nu-i este ingaduit nici unui om.” Cu putine (hainele si hrana cea de trebuinta) omul dobandeste linsitea si sanatatea, caci „avand hrana si imbracaminte cu acestea vom fi indestulati” (I Timotei 6, 8).

Crestinul de astazi a uitat ca „nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). De aici vin multe greutati, in lupta omului pentru supravietuire. Sunt doua moduri de a ne hrani: din cele pamantesti si din cele ceresti. Hranindu-ne mai mult cu cele pamantesti, gustul spre cele sfinte se usuca si se uita, insa hranindu-ne mai mult cu cele ceresti, de putine din cele pamantesti mai avem nevoie. Din pacate, impietrirea inimilor a dus la o mare greutate in intelegerea lucrurilor, asa incat numai printr-un efort indelungat si staruitor, omul descopera ca nu se hraneste numai cu paine. Si aceasta spre a constientiza dependenta noastra de Dumnezeu, si nu de cele din lume, care sunt trecatoare.

Hrana crestinului trebuie sa fie simpla si sanatoasa. Nici un om nu are voie sa se faca pe sine rob gustului si cantitatilor nefiresti de alimente. Acest lucru nu mai atinge inima celor care formeaza „societatea de consum”, care se numesc pe sine „vietuitori in lume, nu in manastire”. Cuviosul Paisie Aghioritul spune acestora: „Felurimea mancarurilor si mai ales a grasimilor nu numai monahilor nu se potriveste, ci nici mirenilor evlaviosi, in afara fireste de sarbatori, pentru bucuria zilei.

Rugaciunile pentru binecuvantarile pamantesti arata bunatatea acestora si rostul lor in viata omului. Taina Cununiei se refera direct la acestea, cerand de la Domnul mijlocirea lor, iar multe dintre minunile din manastiri au loc in cele ce privesc alimentele: vasele cu ulei se umplu prin rugaciune, iar faina se inmulteste in chip minunat.

Mantuitorul ne indeamna sa renuntam la bunurile materiale pentru a ne ajuta sa pasim pe o cale mai ferita de ispite, caci cu cat ai mai mult, cu atat lupta se intinde pe mai multe fronturi. Crestinul se cuvine sa ia din lume doar cele de nevoie, doar cele curate si lasate de Dumnezeu ca daruri. Daca un consum bazat pe nevoie este numit saracie, putem spune ca „doar aceasta ‘saracie’ este singura solutie economica; doar economia bazata pe nevoie, si nu pe profit, are sanse de reusita”, zice Paul Evdochimov.

Sfantul Grigorie de Nyssa, vorbind despre masura de hrana pe care aveau voie iudeii sa o stranga, dupa trecerea prin Marea Rosie, spune: „Un sfat dat tuturor indeobste: cei ce-si aduna mijloacele de trai din bunurile materiale, sa nu treaca peste masurile de obste, ci sa stie ca este o unica masura in firea noastra in ce priveste hrana: ceea ce trebuie zilei in care se afla.” Hristos vrea sa ne punem nadejdea in El, vrea sa ne dea dragostea Lui.

Lacomia nu este un pacat, nici in lume, nici in manastire, atata timp cat ea este indreptata spre cele de folos, drept aceea „trebuie sa ne folosim de vointa lacoma numai cand ceea ce adunam nu este supus stricaciunii” precum zice Sfantul Grigorie.

Bogatia nu este rea, cat timp se face spre slava lui Dumnezeu, cum si unde trebuie: cu credinta si cu frica de Dumnezeu, in inima si in Imparatia cea vesnica. Sfantul Ambrozie al Milanului zice: „Omul ascuns al inimii este intotdeauna bogat in fata lui Dumnezeu. Asadar, ai in ce sa fii bogat. Bogatiile tale in Hristos sunt podoabele sfielii si neprihanirii, credinta, devotamentul fata de Dumnezeu si milostenia.

Crestinul nu poate fi sarac, iar bogatia nu poate lipsi din crestinism, caci cei ce au frica de Dumnezeu sunt mai straluciti decat toti, chiar daca sunt cuprinsi de cea mai neagra saracie. Omul cuprins de saracie se afla mai mult in grija lui Dumnezeu. Saracia materiala este o incercare a dragostei, iar raspunsul la aceasta saracie poate fi o minunata declaratie de dragoste fata de Dumnezeu.

Saracia nu se face piedica in lucrarea celor sfinte. Cel sarac il poate iubi pe aproapele, poate posti mai bine decat ceilalti, se poate ruga mai mult si mai din inima decat altii. „Saracia nu se face piedica in calea virtutii, pentru ca saracia nu e nici un rau„, zice Sfantul Ioan Gura de Aur.

Chiar daca am avea de toate, trebuie sa ne facem saraci „pentru Domnul”, sa-i aratam ca cele de aici nu sunt mai dorite de noi decat cele de dincolo, ca acestea nu ne impiedica sa le ravnim pe acelea. „Cei credinciosi, lasandu-si toate grijile in seama Celui care singur poate totul si incredintandu-si viata cu toate grijile zilei in mana Domnului, au sufletul liber de orice grija pamanteasca, pentru ca singura lor grija sa fie numai sa doreasca si sa se fereasca de ceea ce insusi Domnul ii indeamna„, zice Sfantul Nicolae Cabasila.

Saracia cea de bunavoie, cea pentru Domnul si cea spre dobanidrea Imparatiei, este o scara neincetata spre cele de Sus; cu cat renuntam la mai multe, cu atat dobandim mai multe. Bogatia nu se face piedica in calea virtutii, dupa cum vedem din vietile unor sfinti bogati, insa nu multi sunt cei ce se pot detasa de cele ale lor, avandu-le. Prin neagoniseala se urmareste eliberarea de orice grija si imprastiere, de aceea si este indemnat crestinul ca in tot locul si toata vremea sa fie doritor de simplitate si sa urmeze cu sarguinta saracia si sa fuga de orice este de prisos.

De ce sa fugim de cele ce nu sunt de de absoluta trebuinta? Pentru ca prin ele poate lucru vrajmasul, pentru ca prin ele ne poate agata mai usor inima, pentru ca in ele ne putem impiedica in alergarea noastra spre cele sfinte.

Am venit in lume ca sa ne razboim cu diavolul, care e despuiat de toate lucrurile si nu are nimic, de aceea trebuie sa fim si noi despuiati de toate puterile pentru a-l invinge. Cel ce lupta imbracat cu unul care nu e imbracat, mai usor ajunge doborat la pamant, fiindca are mai multe locuri de unde poate fi prins. Daca voiti sa va bateti curajos cu diavolul, lepadati ce aveti, ca sa nu va tranteasca la pamant, caci toate lucrurile lumii ce sunt, decat haina ce te impiedica, in care cu cat ai mai multe, cu atat esti mai usor de invins.

Nimeni nu ne impiedica sa ne folosim de lume, spre dobandirea celor inalte, insa din momentul in care ajungem sa folosim lumea in sine (cu circuit inchis), atunci nimic nu isi mai indeplineste rostul. De aceea, si cei ce se folosesc de lumea aceasta sa o faca asa ca si cum nu s-ar folosi deplin de ea, caci chipul acestei lumi trece (I Corinteni 7, 31-32). Sfantul Ioan Gura de Aur ii spune crestinului din lume: „Du-te cu mintea la cei ce traiesc fara de femei, la cei care s-au rastignit pentru lume, la cei care au renuntat la toate cele din lume.”

Sfantul Ioan Gura de Aur mai spune: „Bogatul din Evanghelie nu a primit o pedeapsa mai mare pentru ca ar fi fost un monah nemilostiv, ci pentru ca, fiind laic, traia in bogatie, se imbraca in porfira si vison si dispretuia pe saracul Lazar. Se chinuia in foc si a primit o pedeapsa mai mare, nu prentru ca era laic si nici pentru ca era monah, ci pentru ca a fost crud si nemilostiv.” Toti crestinii trebuie sa lase la o parte toate grijile si sa se ingrijeasca numai de hrana lor si de o haina pe care sa o imbrace, pentru ca aceasta poate sa o faca si un om casatorit.

Casatoria este o cale spre infranarea tuturor poftelor egoiste si irationale. Sfantul Grigorie Teologul spune: „Casnicia este cheia infranarii si armonia dorintelor.” Si aceasta se vede cel mai usor atunci cand, de dragul celui de aproape (sot/sotie sau copil) poftele se suspenda, iar infranarea incepe sa conduca. Ascultarea ce se cere celor casatoriti nu se face pricina pentru trairea in lux si desfatari, deoarece „in ce priveste imbracamintea, felul de a trai si toate celelalte ocupatii, unde trebuie pusa in practica conceptia crestina despre lume si viata, filosofia crestina, un sot nu mai trebuie sa dea socoteala inaintea celuilalt sot; barbatul poate, chiar impotriva vointei sotiei sale, sa suprime din casa sa tot luxul, toate petrecerile, toate ospetele, toate grijile si ocupatiile fara rost si zadarnice; aceste preocupari din viata celor casatoriti: luxul, petrecerile, multimea de prisos a slugilor, ocupatiile fara rost se nasc datorita trandaviei si mandriei„, zice Sfantul Ioan Gura de Aur.

*

Cuvintele lui Hristos sa rasune in inimile tuturor: „Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta” (Matei 6, 19-21).

30
apr.
14

O despartire care nu este despartire

O despartire care nu este despartire Ca suntem muritori, nu avem nicio indoiala. Dar nu putini sunt cei care mai cred in viata de dupa moarte. Acestora trebuie sa le vestim ca moartea este o despartire care nu este despartire. E adevarat ca ne despartim de rude, prieteni si cunoscuti. Dar aceasta despartire este doar trupeasca si pentru o vreme.

Viata fara cei iubiti de noi poate aduce multa tulburare. Si asta din cauza faptului ca punem totul pe seama trecutului. Vorbim de ei, de faptele si cuvintele lor, la trecut. Uitam ca sunt vii, intr-o alta lume.

Sigur ca este greu sa ne traim viata lipsiti de prezenta trupeasca a celor dragi. Dar suntem datori sa nu traim in tristete. As indrazni sa spun ca printr-o astfel de traire, ii suparam pe cei trecuti dincolo de aceasta lume. Ei ne vor plini de viata, bucurosi. Si ei rostesc tainic cuvintele pe care le-a grait Mantuitorul mamei tanarului din Nain: „Nu plange”.

Asa cum Mantuitorul l-a ridicat pe tanar din moarte si l-a dat mamei sale, la fel se va petrece cu toti cei adormiti. Vor fi inviati.

Avand in vedere ca ceea ce numim noi moarte nu este altceva decat trecerea omului dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta, iubirea noastra fata de cei adormiti nu trebuie sa fie impiedicata de separarea vizibila.

Asadar, sa nu mai privim moartea ca pe un sfarsit, ci ca pe o trecere spre un nou inceput, vesnicia.

25
apr.
14

Aghiasma, apa sfintita

Aghiasma, apa sfintita

Aghiasma este apa sfintita de preot in cadrul slujbei Sfestaniei si in ziua de Boboteaza. In functie de slujba savarsita pentru sfintirea acestei ape, aghiasma poate fi de doua feluri: aghiasma mica, atunci cand se savarseste slujba numita „Sfintirea cea mica a apei”, si aghiasma mare, cand se savarseste „Sfintirea cea mare a apei”, in ziua de Boboteaza.

„Pravila bisericeasca” ne invata urmatoarele: „Aghiasma, apa sfintita prin slujba bisericeasca, se face cand preotul cheama asupra ei puterea Duhului Sfant, pentru ca ea sa aiba puterea de a sfinti viata oamenilor si a naturii inconjuratoare, pentru ca ele sa capete binecuvantarea Domnului. Apa este simbolul curatirii sufletesti, a promovarii si a sfintirii vietii. La Botezul Domnului, se face aghiasma mare; aceasta se ia inainte de anafora; se da si celor ce sunt opriti de la Impartasanie, ca intarire spre nadejdea pocaintei, a mangaierii si indreptarii lor pentru viitor (Constitutiile Apostolice VIII, 29).”

Fiind folosita numai in cantitati mici, aghiasma nu trebuie sa fie inmultita; o sticla de aghiasma mare este suficienta pentru un an de zile, ea fiind folosita mai rar decat cea mica; in ce priveste aghiasma mica, slujba pentru sfintirea acesteia poate fi savarsita oricand in an, atat in biserica, cat si in casele credinciosilor; cand facem sfestanie in casa, preotul poate sfinti o cantitate mai mare de apa, in functie de dorinta si nevoile fiecaruia.

Aghiasma nu se strica niciodata; ea nu se strica insa decat datorita prezentei in ea a harului lui Dumnezeu, iar nu a altor motive precum intrarea in contact a apei cu argintul (dezinfectant) sau pentru asocierea ei cu busuiocul (superstitie). Daca aghiasma capata insa un miros neplacut, din pricina vasului in care a fost pastrata, si nu mai poate fi folosita, aceasta se varsa intr-o apa curgatoare curata sau la radacina unui copac.

Aghiasma adunata la un loc din mai multi ani sau de la mai multe biserici si manastiri nu este mai puternica decat aghiasma sfintita la oricare biserica de rand. Harul lui Dumnezeu si darurile Duhului Sfant nu se aduna matematic, dupa mintea noastra, ci se daruiesc fiecaruia din mila lui Dumnezeu, rodind dupa masura credintei fiecaruia. Astfel, unul care bea aghiasma de la biserica de care apartine poate fi mai folosit decat unul care bea aghiasma adunata de la mai multe manastiri.

Aghiasma se pastreaza curata si proaspata vreme indelungata, fara a da semne de invechire sau alterare. Desi acest lucru este unul dintre cele mai mici semne ale prezentei harului in aceasta apa sfintita, el ar fi de ajuns singur sa-l nasca intru credinta pe cel necredincios.

Aghiasma mica, apa sfintita la Sfestanie

Sfintirea cea mica a apei se savarseste oricand este nevoie, in biserica sau in casele credinciosilor. In biserica, ghiasma mica se sfinteste la inceputul fiecarei luni calendaristice, iar pe la casele credinciosilor, oricand este nevoie, mai ales in zile in care se tine post (de obicei, miercuri sau vineri); sunt alese zile de post deoarece rugaciunea unita cu postul este mai puternica. Aghiasma mica se sfinteste si in ziua de praznuire a Izvorului Tamaduirii.

Aghiasma, aceasta apa sfintita prin unirea ei cu harul Duhului Sfant, in urma rugaciunilor rostite de preot, are multe feluri de lucrari duhovnicesti. Astfel, dupa cum spune chiar rugaciunea rostita in cadrul slujbei de sfintire, aghiasma are puterea de a alunga duhurile necurate din casele crestinilor si de a curati mintea de gandurile cele rele de peste zi.

Cu aceasta apa sfintita, preotii stropesc spre sfintire credinciosii, biserica si casele acestora. Unii preoti obisnuiesc sa binecuvinteze cu aghiasma credinciosii, dupa sfintele slujbe. In vechime, mai ales pe la sate, preotii stropeau casele si curtile credinciosilor la inceputul fiecarei luni. „Cu aghiasma se stropesc: casa si lucrurile din ea, curtea si gradina, masinile, vitele, ogoarele, viile si livezile, pentru a le feri Dumnezeu de rele.”

La randul sau, fiecare credincios poate stropi cu aghiasma casa in care locuieste, periodic sau chiar zilnic. Parintii duhovnici marturisesc faptul ca toti aceia care beau aghiasma cu credinta primesc binecuvantare, har si sfintenie.

Pe usa bisericii din Manastirea Frasinei, am gasim scris: „Aghiasma mica se poate bea zilnic, dupa anafura, daca dupa miezul noptii nu s-a mai baut si nu s-a mai mancat nimic. Pentru cei bolnavi este de mare folos sa guste aghiasma si sa-si stropeasca cu ea partile trupesti aflate in suferinta. Elevii si studentii pot lua aghiasma mica si sa-si stropeasca cu ea fruntea si hainele, spre a le lumina Dumnezeu mintea. Femeile nu pot lua aghiasma in perioada de necuratie trupeasca lunara. Cei casatoriti nu pot lua aghiasma daca s-au aflat trupeste in acea zi. Aghiasma mica luata cu rugaciune si cu multa cuviinta alunga duhurile rele, mintea o curateste de gandurile rele si o indrepteaza spre rugaciune.”

In cartea liturgica numita „Molitfelnic”, inainte de slujba de sfintire mica a apei, aflam urmatorul indemn: „Stiut sa fie ca prea bun obicei este si folositor de suflet sa se faca in biserici, in manastiri si in case, Sfintirea Apei la toate zilele dintai ale lunii si a stropi pe oameni in manastiri si in chilii, asemenea si in casele mirenilor si toate ale lor. Aceasta apa sfintita pe care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc; ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc si se iarta de pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si indreptata spre rugaciune se face; aduce dar paza, inmultirea castigului si indestulare; bolile goneste si da sanatate trupeasca si sufleteasca. Si mai in scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta, iau sfintenie si binecuvantare. Pentru aceasta dar, datori sunteti si voi, preotilor, sa va invatati enoriasii vostri ca sa o primeasca pe ea cu credinta, spre marele lor folos.”

Aghiasma mare, apa sfintita la Boboteaza

Slujba numita „Sfintirea cea mare a apei” se savarseste de doua ori pe an, iar nu o singura data, dupa cum se stie in popor: mai intai, ea este savarsita in ajunul Bobotezei, cu aceasta aghiasma mare stropindu-se casele credinciosilor, iar mai apoi, in ziua de Boboteaza (6 ianuarie), aceasta din urma fiind luate de credinciosi acasa, pentru nevoile de peste an.

Sfintirea cea mare a apei, savarsita de preoti in ziua in care Mantuitorul Iisus Hristos a sfintit firea apelor, botezandu-Se in raul Iordan, este oficiata numai in biserica sau langa o apa curgatoare curata. In cadrul acestei slujbe, spre deosebire de cea in care se sfinteste aghiasma mica, apa este sfintita printr-o dubla invocare a Duhului Sfant. Astfel, aghiasma mare are o putere sfintitoare deosebit de mare, ea purtand in sine darurile minunate ale Duhului Sfant cu mult mai mult decat aghiasma cea mica.

Fiind sfintita numai la inceputul anului, aghiasma mare este pastrata cu multa grija in Sfantul Altar, ea fiind folosita de preot la multe rugaciuni savarsite peste an: aghiasma mare este folosita in slujba Botezului, la sfintirea bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir; cu ea se stropesc si obiectele liturgice si icoanele ce urmeaza a fi sfintite; cu ea se stropesc demonizatii si cei vrajiti, atunci cand li se citesc rugaciunile de dezlegare si molitfele; ea se foloseste si la unele dintre rugaciunile din Molitfelnic, precum cele de deochi si de curatire a fantanii, holdelor etc.

In zilele de Boboteaza, fiecare crestin este dator sa ia acasa aghiasma mare si sa o pastreze intr-un loc deosebit si curat. Cu aceasta ocazie, credinciosii beau aghiasma mare vreme de opt zile, incepand din ziua Bobotezei si incheind in ziua de odovanie a praznicului (14 ianuarie); numai in aceasta perioada se poate bea aghiasma mare fara post si spovedanie.

Dupa data de 14 ianuarie, aghiasma mare „se ia numai cu post si cu spovedanie, intotdeuna inainte de anfura, cu binecuvantarea preotului duhovnic”. Unii preoti obisnuiesc sa dea aghiasma mare, dupa post si spovedanie, acelora care nu au binecuvantarea de a se impartasi cu Sfintele Taine. Cu binecuvantarea duhovnicului, postind macar in ajun, aghiasma mare se poate bea si in zilele de sarbatoare.

Cu aghiasma mare se pot stropi si casa, curtea, gradina, vitele, ogoarele si livezile, spre a fi pazite de lucrarile necurate ale diavolului (doar de Boboteaza sau periodic). De asemenea, cu pocainta si cu binecuvantarea duhovnicului, aghiasma mare se poate lua si in cazuri de boli grele. Fiind incarcata cu darurile dumnezeiesti ale Duhului Sfant, aghiasma mare a savarsit adesea minuni, tamaduind bolnavi, aparand de rele si izbavind din primejdii pe cei credinciosi.

Aghiasma - Manastirea Frasinei

25
apr.
14

Izvorul Tamaduirii

Izvorul Tamaduirii Izvorul Tamaduirii, sarbatoare inchinata Maicii Domnului, este praznuita anul acesta pe 25 aprilie. Nu are data fixa. Ea este trecuta in calendar in vinerea din Saptamana Luminata, prima dupa Sfintele Pasti. La originea acestei sarbatori se afla o minune petrecuta in apropierea Constantinopolului. Potrivit Traditiei, un orb a primit vederea dupa ce s-a spalat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorita imparatului Leon (457- 474), pe atunci neincoronat, care implineste descoperirea facuta de Maica Domnului: „Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape. Patrunde, Leone, mai adanc in padure si, luand cu maini apa tulbure, potoleste cu ea setea orbului si unge cu ea ochii lui cei intunecati”.

Mai tarziu, cand Leon ajunge imparat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserica cu hramul „Izvorul Tamaduirii”. Aici primeste vindecare de o boala grea si imparatul Justinian (526-575), care ridica drept multumire o biserica si mai mare. Biserica zidita de imparatul Justinian a fost distrusa in anul 1453, de turci.

Izvorul tamaduirii din timpul lui Leon se pastreaza si in zilele noastre. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde exista izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii se sfintesc apele

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele, slujba cunoscuta sub denumirea de Aghiasma Mica. Termenul „aghiasma” vine de cuvantul grecesc „aghiasmos”, care isi are originea in cuvantul „aghios”(sfant). „Aghiasmos” se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem „voi face o aghiasma”, intelegem slujba, iar cand spunem „voi bea un pic de aghiasma”, ne referim la apa sfintita.

Sunt insa si persoane care sustin ca termenul „aghiasma” vine de la „iazma”. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de „aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR, cu etimologie necunoscuta. In sprijinul acestui punct de vedere s-a oferit urmatoare explicatie: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: „Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau”. Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea „celui potrivnic”, adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, vedenie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma – aiazma – iazma, de a alunga „aratarea urata si rea”, adica duhul cel rau, satana.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Maica Domnului a daruit si poporului roman izvoare tamaduitoare. Unul din acestea se afla la Manastirea Ghighiu din judetul Prahova, la mai putin de 5 km de municipiul Ploiesti. Potrivit Traditiei, episcopul sirian care a adus icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in aceasta manastire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru ca a luat icoana din locul in care se afla, iar a doua zi, in locul in care s-a rugat, a aparut un izvor tamaduitor.

Un alt izvor cu apa vindecatoare se afla la Manastirea Dervent. Traditia spune ca acest izvor a tasnit din locul in care Apostolul Andrei a impuns piatra cu toiagul.

Alt loc binecuvantat cu apa tamaduitoare este izvorul de la Manastirea Horaicioara din judetul Neamt. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorita rugaciunilor monahilor catre Maica Domnului de a le darui un izvor mai aproape de manastire. El izvoraste de sub muntele Feriga si se afla la 50 m de biserica manastirii.

Nu trebuie uitate izvorul de la Manastirea Cetatuia Negru Voda, din judetul Arges si cel de la Biserica Greaca din Braila, descoperit in anul 1863, in vremea efectuarii unor lucrari de constructie la sfantul lacas.

Izvorul Tamaduirii in iconografie

In icoana sarbatorii Izvorul Tamaduirii, Maica Domnului si Hristos se afla intr-un bazin asemanator cu o cristelnita, vasul in care primim Taina Botezului. Fecioara Maria este reprezentata cu mainile inaltate, semn al rugaciunii, iar Mantuitorul binecuvantand cu ambele maini, ca raspuns al rugaciunilor maicii Sale. Din bazin izvoraste apa care are darul tamaduirii bolilor sufletesti si trupesti.

Aceasta icoana exprima ideea ca Fecioara L-a nascut pe Hristos, Care este Datatorul apei vii a Duhului. De altfel, insusi Hristos i-a spus femeii samarinence: „De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce zice tie: da-mi sa beau, tu ai fi cerut de la Dansul si ti-ar fi dat tie apa vie” (In. 4, 10; In. 7, 38).

Sa ne intareasca Dumnezeu sa bem din Apa cea vie.

23
apr.
14

Mormantul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe – Lodd

Mormantul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe - Lodd

Biserica Sfantul Mare Mucenic Gheorghe din Lodd, Lida

Biserica Sfantul Gheorghe este o biserica ortodoxa din localitatea Lodd (Lod, Lida, Lydda), unul dintre marile orase din Israel. Dupa cum stim, la inceput bisericile se zideau pe mormintele martirilor; urmand aceasta randuiala, aceasta biserica a fost ridicata pe locul in care a fost inmormantat Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Purtatorul de Biruinta.

Despre aceasta localitate citim in Sfanta Scriptura astfel: „Si trecand Petru pe la toti, a coborat si la sfintii care locuiau in Lida. Si acolo a gasit pe un om, anume Enea, care de opt ani zacea in pat, fiindca era paralitic. Si Petru i-a zis: Enea, te vindeca Iisus Hristos. Ridica-te si strange-ti patul. Si indata s-a ridicat. Si l-au vazut toti cei ce locuiau in Lida si in Saron, care s-au si intors la Domnul.” (Fapte 9, 32-35)

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Biserica Sfantul Mare Mucenic Gheorghe – localitatea Lida – Lodd

Localitatea Lod sau Lido este o localitate cu populatie mixta, de arabi si evrei, aflata la o distanta de aproximativ 15 kilometri sud-est de Tel Aviv, in Districtul Central al Israelului. La sfarsitul anului 2007, localitatea Lod avea o populatie de 67.000 de persoane. Localitatea Lod gazduieste si Aeroportul International Ben Gurion, cunoscut initial chiar sub denumirea de Aeroportul Lod. Aeroportul si tot ceea ce tine de acesta constituie una dintre cele mai mari piete de angajari pentru locuitorii din Lod.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Lod este un oras antic, el datand inca din perioada greco-romana. Orasul Lida, denumirea antica a locului, apare mentionat intr-o lista de orase canaanite a lui Thutmose al III-lea din Karnak, aceasta datand din mileniul II inainte de Hristos. Orasul Lida a fost construit pe ruinele anticului oras Lida. Lida este un oras mentionat si in Sfanta Scriptura, atat in Vechiul Testament, in I Cronici 8, 12, cat si in cel Nou, la Fapte 9, 32-38. Potrivit Bibliei, Lod sau Lida a fost construit de catre Shemed, un membru din tribul lui Veniamin. Acest loc a fost parasit odata cu captivitatea babilonica, fiind reinfiintat insa imediat dupa intoarcerea evreilor din exil.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

In perioada elenista, acest loc se afla in afara granitelor Iudeii, insa in perioada Macabeilor, acesta va redeveni oras israelian. In anul 43 i.Hr, guvernatorul sirian Cassius i-a vandut pe locuitorii orasului drept sclavi. Proconsului roman al Siriei, Cestius Gallus, a devastat orasul, in drumul sau spre Ierusalim, iar in anul 68 i.Hr, acesta va fi din nou cucerit, de asta data de catre Vespasian.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Pana in epoca bizantina, orasul Lod era deja in mare parte increstinat. Acesta este unul dintre locurile legendare in care s-ar fi nascut Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Angliei, motiv pentru care, intr-o vreme, s-a si numit Georgiopolis. Mormantul sfantului martir va fi construit chiar in acest loc, unde se afla si astazi. In Noul Testament, Lida este locul in care Sfantul Apostol Petru vindeca un paralitic (Faptele Apostolilor 9, 32-38). Cucerit de catre musulmani in anul 636, orasul Lod va fi folosit pe post de resedinta a regiunii filistene. Putin mai tarziu, capitala se va muta la Ramla. Cruciatii vor ocupa orasul Lod in anul 1099. Sultanul Saladin il va recupera, insa in scurt timp, cruciatii il vor cuceri din nou – 1191.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Pentru cruciatii englezi, cum ar fi regele Richard Inima de Leu, orasul Lod avea o valoare nespusa, tinand cont ca acesta era considerat a fi locul de nastere al sfantului ocrotitor al Angliei – Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. Cruciatii vor face din acest oras scaun al ritului latin din zona. Potrivit pelerinului iudeu Veniamin de Tudela, in anul 1170, in Lod nu mai locuia decat un boiangiu iudeu.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

De-a lungul perioadei otomane, in localitatea Lod nu mai vietuia nici un evreu, insa incepand cu secolul al XIX-lea, aici va lua nastere o micuta comunitate. Locuitorii evrei au fost exilati de catre arabi in anul 1921. In anul 1944, Lida avea o populatie de 17.000 de oameni, dintre acestia o cincime fiind crestini arabi. In razboiul israeliteano-arab din anul 1948, in luna iulie, Haganah si Iegun au capturat Lida. Locuitorii arabi au fost exilati, dimpreuna cu cei ce locuiau in orasul apropiat Ramla, in total de aproximativ 50.000. Aceasta hotarare a fost luata pentru a asigura protectia drumului ce leaga orasele Tel Aviv si Ierusalim.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Biserica Sfantul Mare Mucenic Gheorghe din Lida, Lodd – scurt istoric

Sfantul Gheorghe este renumit in toata lumea crestina, ca unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti, si cu atat mai mult in Lodd, orasul sau natal. Dupa martiriul sfantului, crestinii i-au luat sfantul trup si i l-au adus in Tara Sfanta, in satul sau natal. Biserica Sfantul Gheorghe (el-Khader) din Lodd (Lida). este unul dintre cele mai mari sfinte locasuri inchinate martirului din secolul al IV-lea. Manastirea greco-ortodoxa are doua hramuri: Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Actuala biserica din Lodd a fost ridicata in anul 1870, avandu-si zidurile lipite de Moscheea El-Chodr. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, Patriarhatul greco-ortodox de Ierusalim a primit aprobarea, de la autoritatile otomane, spre a reconstrui o biserica pe locul unei foste basilici crestine. Ultimele ruine din acest loc, peste care s-au asezat cele noi, aprtineau unei structuri crestine din secolul al XV-lea; noua cladire a bisericii ocupa fosta noava si absida stanga a vechii biserici, cu toate ca ruinele cele vechi se intindeau pe mai mult de atat.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Pentru a aproba zidirea noii biserici, autoritatile otomane au cerut ca restul spatiului sa fie daruit spre a se ridica si o moschee. De aceea, actuala Biserica a Sfantului Gheorghe se ridica doar in coltul nord-estic al vechii basilici crestine. Hala centrala a moscheii pastreaza, chiar in centrul ei, o coloana veche ce se afla in naosul basilicii crestine.

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Mormantul Sfantului Gheorghe - Lodd

Deasupra usii de intrare in biserica se afla un frumos basorelief infatisandu-l pe Sfantul Gheorghe omorand balaurul. Intr-o capela subterana, actuala biserica ortodoxa pastreaza mormantul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe si o parte din moastele sale. In partea dreapta a altarului, in dreptul scarilor ce coboara in capela subterana, se afla „lanturile” cu care a fost legat Sfantul Gheorghe, inainte de a fi omorat. Sarcofagul de piatra din capela a fost restaurat in anul 1871, in vremea Patriarhului Chiril.

CrestinOrtodox

21
apr.
14

Saptamana Luminata

Saptamana Luminata Saptamana care urmeaza praznicului Invierii Domnului este numita Saptamana Luminata. In vechime, Botezul era savarsit in noaptea de Pasti. Cei botezati erau numiti „luminati” si purtau haine albe in toata saptamana de dupa Pasti. Sunt persoane care afirma ca de la purtarea hainelor albe, aceasta saptamana a primit numele de Saptamana Luminata.

Daca privim mai adanc, putem marturisi ca in aceasta perioada toate s-au umplut de lumina sfanta a Invierii Domnului. Sa ne amintim ca in noaptea Sfintelor Pasti, se sting in biserica toate luminile. Numai candela de pe Sfanta Masa din Sfantul Altar ramane aprinsa. Spatiul intunecos este chipul mortii si al iadului in care a coborat Hristos cu sufletul Sau. Candela aprinsa de pe Sfanta Masa este sufletul viu si indumnezeit al Mantuitorului coborat la iad.

Preotul adreseaza chemarea „Veniti sa primiti lumina!” tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toti ne cheama sa facem trecerea de la intunericul mortii, la lumina vietii vesnice. Iar aceasta trecere este exprimata prin aprinderea tuturor lumanarilor de la o singura lumanare. De aceea Biserica vesteste de Sfintele Pasti: „Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant”. Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

Randuieli speciale in Saptamana Luminata

In Saptamana Luminata, zilele de miercuri si vineri sunt zile cu „harti”. Biserica ne ofera dezlegare la mancarurile de dulce datorita Invierii Domnului. Conform Tipicului Sfantului Sava, miercurea si vinerea, in perioada cuprinsa intre Invierea Domnului si Duminica Tuturor Sfintilor (prima dupa Rusalii), avem „dezlegare la peste”.

De la Invierea Domnului si pana la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar inchinaciuni.

Incepand din Duminica Sfintelor Pasti si pana la Inaltarea Domnului, la Liturghie se canta Axionul Pastilor: „Ingerul a strigat …”, iar credinciosii se saluta cu cuvintele: „Hristos a inviat!” si raspund: „Adevarat a inviat!”

In Saptamana Luminata nu se citeste Psaltirea.

In aceasta saptamana nu se fac parastase pentru cei trecuti la cele vesnice. Amintim ca incepand cu praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiti. Aceste slujbe sunt reluate dupa Duminica Tomii. Acest lucru nu inseamna ca ei sunt dati uitarii. Sa nu pierdem din vedere ca Biserica ii pomeneste pe acestia in cadrul oricarei Sfinte Liturghii. Chiar si in Saptamana Patimirilor cei adormiti sunt pomeniti in cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Invierii si la orice Sfanta Liturghie de dupa Sfintele Pasti.

Dupa binecuvantarea de inceput de la Vecernie si Utrenie, se canta troparul „Hristos a inviat din morti…” (de trei ori) si stihurile Pastilor. In vremea rostirii stihurilor, preotul cadeste cele patru laturi ale Sfintei Mese si intreg Sfantul Altar.

Slujbele de inmormantare din Saptamana Luminata sunt oficiate dupa o randuiala speciala. Slujba inmormantarii este inlocuita de slujba Invierii. Asadar si cantarile acestei slujbe vorbesc de biruinta Vietii asupra mortii.

Marti, in Saptamana Luminata, au loc uscarea si sfaramarea Sfantului Agnet, sfintit in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile din Sfanta si Marea Joi, din Saptamana Patimilor. Amintim ca in Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat.

Al doilea Agnet este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce este sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

In vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii, se obisnuieste ca dupa otpustul Sfintei Liturghii sa se savarseasca slujba sfintirii celei mici a apei.

Hristos a Inviat!

21
apr.
14

Nu te atinge de Mine

Nu te atinge de Mine

Dupa ce Mantuitorul ii descopera Mariei Magdalena ca a inviat din morti, aceasta doreste sa atinga si sa sarute picioarele Sale. Hristos nu o lasa, spunandu-i: „Nu te atinge de Mine, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu” (In 20, 17)

Din Scriptura stim ca Hristos nu i-a impiedicat pe oameni, inainte de invierea Sa, sa se atinga de El. Amintesc in acest sens de femeia care suferea de curgerea sangelui. Ea se atinge de marginea hainei Lui, in drumul Sau spre casa lui Iair (mergea sa o ridice din moarte pe fiica lui Iair). Mantuitorul nu se supara ca a fost atins de aceasta femeie, dimpotriva, ii spune: „Indrazneste fiica, credinta ta te-a mantuit. Mergi in pace” (Lc. 8, 48).

La intrebarea: De ce Hristos o opreste pe Maria Magdalena sa se atinga de El?, parintele profesor Dumitru Staniloae raspunde: “Dupa Inviere si mai ales dupa Inaltare, trupul invaluit in taina dumnezeirii nu ne mai este accesibil decat in Sfanta Impartasanie, prin Duhul Sfant invocat de Biserica”. Deci, Maria Magdalena este oprita pentru ca umanitatea nu primise Duhul Sfant. Dupa Inaltarea Sa, peste zece zile sau cincizeci de zile de la Invierea Sa, va avea loc pogorarea Sfantului Duh. In acest sens Mantuitorul le-a vestit Apostolilor: „Va este de folos ca sa Ma duc. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, Il voi trimite la voi” (In. 16, 7).

Faptul ca Hristos ne este accesibil dupa Inaltarea Sa prin Taina Impartasaniei, ne-a fost descoperit si prin Legea Vechiului Testament, care poruncea sa se junghie mielul, chip al lui Hristos, dar sa nu manance din el, cel care nu este taiat imprejur (Ies. 12, 48) Dupa cum cel care era netaiat imprejur era considerat necurat si nu putea manca din miel, tot astfel, cei care nu au fost botezati, nu se pot impartasi cu Trupul si Sangele Domnului. Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca din acest motiv, slujitorii Tainelor dumnezeiesti striga catre cei ce vor sa se impartaseasca cu Trupul Domnului: „Sfintele, Sfintilor”, aratand ca numai celor sfintiti in Duh, li se cuvine sa se impartaseasca de cele sfinte.

Atingerea trupului Domnului de catre Toma dupa Inviere, a fost o exceptie. Mantuitorul a dorit sa-I convinga pe Apostoli ca nu a inviat cu un trup aparent, ci cu unul real.

Asadar, Maria Magdalena este oprita sa-L atinga pe Hristos, nu pentru ca I-ar fi adus o intinare Domnului, ci pentru ca Duhul nu se pogorase.

18
apr.
14

Golgota – Locul Capatanii

Golgota - Locul Capatanii

Golgota, potrivit relatarilor din cele patru Evanghelii, era locul aflat in imediata apropiere a Ierusalimului, unde Iisus Hristos a fost rastignit. Potrivit evanghelistilor, acest loc se afla atat de aproape de poarta Ierusalimului incat cei care ieseau din oras sau intrau in acesta puteau citi inscriptia asezata deasupra crucii: „Iisus din Nazaret, regele iudeilor.” In timp, insa, odata cu extinderea orasului, locul numit Golgota a fost cuprins in interiorul zidurilor acestuia.

Numele acestui deal-munte – Golgota – inseamna „locul capatanii”, acest lucru intarind traditia potrivit careia in acest loc ar fi fost inmormantat Adam. Se crede ca ebraicul „golgota” ar veni de la aramaicul „gol goatha”, care inseamna „muntele executiei”. Este posibil ca acest nume sa fi venit si de faptul ca locul era unul de executie publica, iar oase umane mai puteau fi zarite inca imprastiate.

Toti cei patru evanghelisti amintesc de Golgota

„Si venind la locul numit Golgota, care inseamna „Locul Capatanii”, i-au dat sa bea vin amestecat cu fiere; si, gustand, nu a voit sa bea. Iar dupa ce L-au rastignit, au impartit hainele Lui, aruncand sorti” (Matei 27, 33).

„Si L-au dus la locul zis Golgota, care se talmaceste „locul Capatanii”. Si I-au dat sa bea vin amestecat cu smirna, dar El n-a luat. Si L-au rastignit si au impartit intre ei hainele Lui, aruncand sorti pentru ele, care ce sa ia” (Marcu 15, 22).

Golgota - Locul Capatanii

„Si cand au ajuns la locul ce se cheama al Capatanii, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul de-a dreapta si unul de-a stanga. Iar Iisus zicea: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac. Si, impartind hainele Lui, au aruncat sorti” (Luca 23, 33-34).

„Si, ducandu-Si crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatanii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit, si impreuna cu El pe alti doi, de o parte si de alta, iar in mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris si titlu si l-a pus deasupra Crucii. Si era scris: „Iisus Nazarineanul, Imparatul iudeilor!” Deci multi dintre iudei au citit acest titlu, caci locul unde a fost rastignit Iisus era aproape de cetate” (Ioan 19, 17-20).

Golgota – Locul Capatanii

O traditie larg raspandita intre crestini este aceea conform careia Golgota este locul in care a fost inmormantat Adam. Se crede ca Sem si Melchisedec au mers in locul in care s-a oprit arca lui Noe si au luat trupul lui Adam, care se afla in aceasta. Apoi, ingerii i-au condus spre Golgota, loc aflat in centrul Pamantului si descris ca fiind asemanator unui craniu. Tot aici ar fi fost sfaramat capul sarpelui celui intelegator, adica al diavolului, prin jertfa pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu intrupat. O traditie asemanatoare apare consemnata si in scrierile patriarhului Eutihie al Alexandriei.

Golgota - Locul Capatanii

Localizarea locului in care a fost rastignit Mantuitorul se datoreaza Sfintei Imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, care, in anul 326, a inceput sa caute Sfanta Cruce, poruncind sa se sape in jurul Ierusalimului. Locul numit Golgota a fost socotit inca din acea vreme, el fiind acoperit de un paraclis inchinat Rastignirii Mantuitorului. Desi arhitectura bisericii celei mari s-a schimbat de mai multe ori, de-a lungul vremii, Golgota a ramas aceeasi de fiecare data.

Potrivit lui Nazenie Garibian de Vartavan, insa, adevaratul loc numit Golgota se afla in Altarul basilicii construite de Sfantul Constantin cel Mare, care acum se afla sub fundatia actualei biserici. Locul cu pricina s-ar afla la mai putin de doi metri sub culoarul care merge spre „Capela Sfanta Elena”.

La cativa metri de intrarea principala in Biserica Sfantului Mormant, spre rasarit, se inalta o stanca incadrata astazi intr-un paraclis spatios cu doua Altare. Acest paraclis este zidit pe piatra Muntelui Golgota, pe locul in care a fost inaltata Crucea pe care a fost rastignit Iisus Hristos. In dreapta Crucii se afla primul altar si marcheaza locul in care Iisus a fost dezbracat de hainele Sale si pironit in cuie pe lemnul crucii. In mijlocul altarului principal, numit Sfanta Golgota, este fixata in crapatura stancii o cruce care ne aminteste de rastignirea Domnului.

Golgota - Locul Capatanii

Astazi, pe acest loc se afla Sfanta Masa a Altarului pe care se slujeste zilnic Sfanta Liturghie. In partea de jos a Sfintei Mese niste panouri transparente protejeaza stanca Golgotei crapata de cutremur. Credinciosii pot atinge aceasta stanca printr-un orificiu al unui disc din aur impodobit cu scene de pe Drumul Crucii, donat Sfantului Mormant de catre domnitorul roman Serban Cantacuzino.

Teodor Danalache

Golgota - Locul Capatanii

18
apr.
14

Vinerea Mare – moartea si ingroparea Domnului

Vinerea Mare - moartea si ingroparea Domnului In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.

Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.

Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.

Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.

Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat pe Domnul de pe Cruce si l-a ingropat impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.

Moartea biruita prin moartea lui Hristos

Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei,  afirma parintele Dumitru Staniloae. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.

Pentru Hristos moartea nu era inevitabila, deoarece El fiind strain de pacat nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.

Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.

Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: „Praznuim omorarea mortii”.

Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-a aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti au inviat.

Punerea in mormant a Domnului

De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece acestia inca nu murisera. Cand au venit insa la Hristos, au constatat ca El murise si atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge ca Hristos a murit cu adevarat, un ostas i-a impuns coasta cu sulita si indata au tasnit sange si apa.

Iosif din Arimateea si cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, il ung cu aromate si il infasoara intr-un giulgiu. Pe cap ii pun o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.

Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era „un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat” (19, 41).

Iudeii vor pecetlui piatra mormantului in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.

Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi „locas de veci”. Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.

Slujba Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.

Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.

16
apr.
14

Iuda a fost predestinat sa-L vanda pe Hristos?

Iuda a fost predestinat sa-L vanda pe Hristos? Iuda apare in mintea unor oameni ca cel care a contribuit la mantuirea neamului omenesc. Acest mod de gandire ii face sa afirme ca daca nu ar fi fost Iuda, nu ar fi fost nici rastignirea lui Hristos si astfel, firea omeneasca ar fi ramas si astazi in moarte. Mare ratacire.

Daca Mantuitorul ar fi avut nevoie de pierzania lui Iuda ca sa mantuiasca omenirea, apoi nu El, ci Iuda ar fi fost cu adevarat jertfa izbavitoare.

Iuda nu este o persoana predestinata de Dumnezeu ca sa-L vanda pe Hristos. Este adevarat ca tradarea lui Hristos a fost prezisa in Vechiul Testament, dar prorocia nu a fost un lucru care cerea implinirea. Este de ajuns sa ne amintim de faptul ca Dumnezeu vesteste ca va distruge cetatea Ninive, insa pentru pocainta ninivitenilor, El renunta sa implineasca aceasta profetie.

Pe de alta parte, sa nu uitam ca prinderea Mantuitorului fusese hotarata de sinderiu inainte ca Iuda sa-L vanda pe Hristos. In acest caz, Iuda nu face decat sa grabeasca arestarea Domnului, care se putea face si fara el.

Tradarea nu este necesara mantuirii. Asa ca nu este important sa ne intrebam: daca nu ar fi fost Iuda, atunci cine i-ar fi luat locul?

In cantarile din Saptamana Patimilor se spune ca „Iuda nu a voit sa inteleaga”. Din aceste cuvinte reiese ca ceea ce avea sa faca Iuda nu era conform cu voia dumnezeiasca si ca Iuda avea in sine posibilitatea indreptarii. Nu intamplator, Biserica face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului in Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri, ziua in care Mantuitorul a fost vandut. Pocainta acestei femei ar fi trebuit sa o aiba si Iuda si Dumnezeu ar fi tamaduit indata boala sufletului sau.

Iuda Il vinde pe Hristos nu doar din cauza pierderii credintei, ci si pentru iubirea de arginti. Primeste de la sinderiu suma de treizeci de arginti, pentru ca sinedriul credea ca prin acest act implineste porunca lui Moise, care spunea ca cel care va ucide fara voie un sclav apartinand unui iudeu, sa-si rascumpere greseala achitand stapanului pagubit prin fapta sa treizeci de arginti (Exod XXI, 32).

Vinderea lui Hristos are loc miercuri spre seara, cand Iuda paraseste casa lui Simon Leprosul, in care se afla Mantuitorul cu ceilalti ucenici si vine in casa arhiereului Caiafa spunand: „Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua? Iar ei i-au dat treizeci de arginti. Si de atunci (Iuda) cauta prilej sa-L predea” (Matei XXVI, 15-16).

Mantuitorul stia cine il va vinde. Acest lucru reiese din cuvintele Evanghelistului Matei: „Adevar graiesc voua: Unul din voi Ma va vinde” (Matei 26, 20-21). Nu-i spune numele, ca prin aceasta tainuire sa-i ofere un nou prilej de pocainta. Hristos alege sa-i infricoseze pe toti, ca sa-l mantuiasa pe Iuda: „Iar ei intristandu-se foarte, au inceput a-L intreba fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El raspunzand a zis: Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela va sa Ma vanda. Ci Fiul Omului va merge, precum este scris pentru EI, dar vai aceluia prin care Fiul Omului se vinde. Atunci Iuda, cel ce L-a vandut pe El, a intrebat: Nu cumva sunt eu, Invatatorule? Zis-a lui: Tu ai zis!” (Matei XXVI, 20-25; Marcu XIV, 17-21).

Faptul ca El stia, nu inseamna ca Iuda era predestinat sa-L vanda. El vesteste aceste lucruri pentru a-l indrepta pe Iuda. Dar pentru ca acesta ramane nesimtitor la dragostea Sa, Mantuitorul va incerca sa-l indrepte prin frica, caci spune: „Cu adevarat Fiul Omului va pieri dupa cum este scris, dar vai celui prin care se face acest lucru. Mai bine era sa nu se fi nascut”. Si pentru ca si in urma acestor cuvinte Iuda ramane impietrit, ii spune: „Ceea ce ai sa faci, fa mai degraba” (Ioan XIII, 21). Prin aceste cuvinte Hristos nu-i ofera lui Iuda o binecuvantare, ci o dezlegare, dupa cum spune Parintele Rafael Noica. Daca Domnul nu ar fi dat dezlegarea, Iuda nu ar fi putut face nimic. Tot ce se petrece in aceasta lume este cu ingaduinta lui Dumnezeu.

In concluzie, putem afirma fara retineri ca Iuda nu L-a vandut pe Domnul ca sa implineasca Scriptura, ci din cauza rautatii lui. Nu vanzarea lui Iuda ne-a adus mantuirea, ci intelepciunea lui Hristos, care s-a slujit de rautatile altora pentru folosul nostru. Iar ca sa nu ramana in noi credinta ca Iuda a lucrat pentru mantuirea noastra, voi reda cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: „Daca nu L-ar fi vandut Iuda, nu L-ar fi vandut oare, un altul? Departe de noi un astfel de gand. Atotinteleptul Dumnezeu stia cum sa ne mantuiasca daca s-ar fi intamplat sa nu fie nici un vanzator. Intelepciunea Lui e fara margini si mai presus de mintea omeneasca. Tocmai de aceea Hristos il vaita pe Iuda, ca sa nu socotesti ca el a slujit la mantuirea noastra”.

16
apr.
14

Predica la Sfanta si Marea Miercuri

Predica la Sfanta si Marea Miercuri Ultima Liturghie de pocainta din Miercurea cea Mare este o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta a postului, aratandu-ne ce minuni poate savarsi ea cand se lucreaza si cata paguba aduce cand lipseste.

Cumpana celor doua praznuiri ale zilei: pacatoasa – ucenicul Iuda, este rasturnata de pocainta. Pacatoasa se afla in starea cea mai de jos a caderii: desfranarea, iar Iuda, in starea cea mai de cinste: ucenic al Stapanului. Pe aceea, pocainta o ridica si o face mironosita; pe acesta, lipsa ei, il coboara la cea mai de jos cadere, il face tradator si-l duce la spanzuratoare. Aceasta rasturnare ne umple de teama si ingrijorare pentru mantuirea noastra, dar totodata si de mare incredere si nadejde, pentru puterea cea mare a pocaintei, ce ne sta la indemana.

Dar sa ne oprim mai staruitor asupra acestora.

Fariseii si carturarii, indeosebi, si poporul evreu in general, aveau credinta ca ei, ca popor ales si chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinati din oficiu sa fie mostenitori ai imparatiei cerurilor.

Mantuitorul, in repetate randuri, le-a aratat ca aceasta credinta este gresita. Pilda Vamesului si a Fariseului arata tocmai aceasta: un pacatos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, isi schimba intre ei locurile, prin pozitia lor sufleteasca.

Vierii necredinciosi, desi la inceput se bucura de increderea Stapanului viei, vor auzi hotararea: „Se va lua imparatia de la voi si se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).

Ucenicul si pacatoasa, pomeniti in Miercurea Sfanta, arata si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste mai bine ca oricine pe Domnul sau: traise ani de zile impreuna, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate si cu toate acestea, pentru ca s-a lasat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnica.
Dimpotriva, desfranata cea instrainata de Dumnezeu aducand cu mare cainta lacrimi si mir de mult pret, devine mironosita si pregateste spre ingropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti in toata lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu fata in fata cele doua stari: ale ucenicului si a pacatoasei; schimbarea cea buna adusa de pocainta si caderea pricinuita de iubirea banilor.
„Desfranata a venit la Tine, varsand mir cu lacrimi pe picioarele Tale si s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al rautatilor; iar ucenicul cel nemultumitor, vanzandu-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau: „Cand aducea pacatoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei faradelege; aceea a cunoscut pe Stapanul, iar acesta s-a despartit de Stapanul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a facut rob vrajmasului; rea este lenevirea, mare este pocainta…“.

Iar Casiana Monahia, in vestita Slava a stihoavnei, ne arata aievea zbuciumul sufletesc si tanguirea pacatoasei la picioarele Domnului: „Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se, a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand; Vai mie, ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune; ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu, sa nu ma treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila“.

Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israelul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sf. Parinti zic adesea: „Mai bine un pacatos smerit decat un drept mandru“.
La sfarsitul postului, pomenirea pacatoasei si a vanzarii lui Iuda are un talc indoit.

Ne apropiem de Sfintele Pasti, dupa o indelungata vreme de pregatire cu multe osteneli. Sa nu fim fara de grija; o neatentie ne poate pierde toata agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.

Tot asa, cel impovarat cu multe si instrainat de Dumnezeu, are si el pricina de nadejde: o pocainta sincera, din adancul inimii si cu lepadare de pacate, il poate invrednici de iertare, ca pe pacatoasa, ceea ce cazuse in pacate multe.

Cu frica si cu nadejde deci, se lucreaza mantuirea. Cu frica, pentru nestatornicia si subrezenia firii omenesti, cu nadejde in puterea pocaintei ce ne sta la indemana si in nemarginita milostivire a lui Dumnezeu, inaintea carora nici un pacat nu rezista. Si Iuda putea fi iertat de se caia. Ne-o adevereste pacatoasa cea de multi ani, care varsand mir cu lacrimi „s-a izbavit de puterea rautatilor“ si ne-o va arata de asemenea si celalalt ucenic, Petru, caruia, dupa intreita lepadare, lacrimile cele amare ii vor aduce iertare ca si pacatoasei.

Miercurea cea Mare este intunecata de targul lui Iuda si de hotararea carturarilor si fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din aceasta zi: „Astazi s-a adunat soborul cel viclean si a gandit asupra Ta cele desarte; astazi Iuda, pentru tocmeala ce a facut, si-a arvunit spanzurare; iar Caiafa si nevrand a marturisit ca unul pentru toti a luat patima cea de buna voie, Izbavitorul nostru…“.

Pentru fapta atat de josnica a ucenicului si a poporului iudeu, care s-a lepadat de Mesia Cel atat de mult asteptat, Biserica se va indolia in toate miercurile din curgerea anului cu post si cu intristare. Caci pacatul vanzarii si lepadarii de Stapanul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continua peste veacuri si apasa cu aceeasi greutate si asupra crestinilor. Fiindca si acestia, ca si poporul evreiesc, dupa ce s-au invrednicit de darurile cele mari ale Stapanului: rascumpararea, infierea, cinstea de ucenic, targuiesc pe Domnul pe bani si pe un pret de nimic, adica pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbaveste Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Parintele Petroniu Tanase

16
apr.
14

Cantarea Casianei – desfranarea biruita prin pocainta

Cantarea Casianei - desfranarea biruita prin pocainta„Cantarea Casianei” este unul dintre cele mai profunde si frumoase imnuri liturgice din Saptamana Patimilor. Stihira se regaseste in Triod in cadrul Deniei din Miercurea Mare, aratandu-ne drept pilda pocainta femeii pacatoase, care a uns cu mir pe Domnul Hristos:

„Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita, si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in rai in amiazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila.“ (Slava…, Si acum…, de la Stihoavna Utreniei zilei)

Cine a fost „Casiana calugarita” ?

Stihira este atribuita de Triod „Casianei calugarita”, cea mai cunoscuta femeie imnograf, si singura ale carei cantari s-au pastrat pana astazi in cartile de cult. Desi nu multi credinciosi au auzit de ea, mai ales ca majoritatea calendarelor nu o amintesc, „Casiana calugarita” este o sfanta a Bisericii Ortodoxe, praznuita pe 7 septembrie.

Despre „Casiana calugarita“ (autoare a 49 de imnuri religioase si alte 261 versuri profane), pr. prof. Petre Vintilescu precizeaza ca ii intrece cu mult pe imnografii secolului al IX-lea, care, desi manuiau foarte bine condeiul, adoptau un stil bombastic. „Cassia“, „Icassia“ sau „Cassiana monahia“, asa cum este amintita de cartile de cult, era „inteligenta si inzestrata cu un remarcabil talent poetic“, stralucind „prin originalitate in opera sa, in care stia sa uneasca delicatetea simtirii cu o adanca religiozitate si cu o energica francheta“ (pr. prof. Petre Vintilescu, „Poezia mnografica“).

Chipul si sufletul ei erau de o frumusete rara, drept care cronicarii vremii amintesc ca a participat la o „infatisare a mireselor”, unde au fost adunate cele mai frumoase fecioare, pentru ca imparatul Teofil sa-si aleaga dintre ele pe viitoarea imparateasa. Captivat de frumusetea Casianei, tanarul imparat s-a apropiat de ea si i-a zis: „Prin femeie sau intrat in lumet cele josnice”, facand aluzie la pacatul Evei. Atunci, preainteleapta Casiana, rosind cu sfiala, i-a raspuns lui Teofil zicand: „si prin femeie sau venit sit cele mai alese”, referindu-se la nadejdea de mantuire adusa in lume de intruparea lui Hristos prin Fecioara Maria. in fata marii indrazneli si a intelepciunii Casianei, el s-a retras de la ea, oferind marul de aur, simbol al alegerii ca imparateasa, prudentei Teodora.

Povestea inedita din spatele Cantarii Casianei

„Cantarea Casianei”, cea mai cunoscuta lucrare din cadrul operei sale imnografice, are o istorie cu totul inedita.

Cronicarii vremii amintesc faptul ca tanara Casiana a participat la o „infatisare a mireselor”, unde au fost adunate cele mai frumoase fecioare, pentru ca imparatul bizantin Teofil (829-842) sa-si aleaga dintre ele pe viitoarea imparateasa. Captivat de frumusetea Casianei, tanarul imparat s-a apropiat de ea si i-a zis: „Prin femeie sau intrat in lumet cele josnice”, facand aluzie la pacatul Evei. Atunci, preainteleapta Casiana, rosind cu sfiala, i-a raspuns lui Teofil zicand: „si prin femeie sau venit sit cele mai alese”, referindu-se la nadejdea de mantuire adusa in lume de intruparea lui Hristos prin Fecioara Maria. In fata marii indrazneli si a intelepciunii Casianei, el s-a retras de la ea, oferind marul de aur, simbol al alegerii ca imparateasa, prudentei Teodora.

Departe de a se simti lezata din pricina respingerii din partea imparatului Teofil, Casiana nu isi dorea sa devina imparateasa. Dimpotriva, ea a vazut in asta pronia lui Dumnezeu, in 843, intemeind un asezamant monahal pe Xerolofos, a saptea colina a Constantinopolului, unde a fost stareta. Aici a continuat sa scrie si sa compuna imnuri inchinate Domnului.

Revenind la stihira „Doamne, femeia ceea ce cazuse…“, potrivit traditiei, expresia „de frica s-a ascuns“ este un adaos al imparatului Teofil care se afla in vizita la manastirea in care Casiana se retrasese, tocmai in momentul in care ea compunea aceast imn. inainte de a ispravi de scris, a auzit ca imparatul Teofil, in continuare atras de frumusetea ei, avea sa vina in gradina, asa ca ea a plecat pentru a se ascunde de imparat, lasand poemul neterminat in urma. Intrand in chilia Casianei si gasind pe masa aceasta idiomela, imparatul a adaugat cuvintele: „de frica s-a ascuns“. Se pare ca ele nu se refereau in mod expres la Eva (care L-a auzit pe Dumnezeu umbland prin gradina raiului „in amiazazi“), ci mai de graba la Casiana, care, auzind ca imparatul se apropie de chilii, a fugit si s-a ascuns. Vazand la intoarcerea in chilie acest pasaj, Casiana nu l-a sters, ci a continuat scrierea imnului.

Cantarea Casianei – desfranarea biruita prin pocainta

Dincolo de ineditul acestei traditii cu privire la cum a luat nastere acest imn, primeaza mesajul sau teologic, necesitatea si folosul pocaintei. Femeia despre care este vorba in acest imn nu este Sfanta Casiana, ci este „femeia pacatoasa” din Evanghelia dupa Luca, care nu apare pentru intaia data in imnografia greaca. Si Sfantul Roman Melodul i-a inchinat un condac. Potrivit bizantinistului rus Alexander Kazhdan, imnul nu se refera la Maria Magdalena, deoarece numele Mariei nici nu a fost vreodata mentionat. In timp ce Roman Melodul, potrivit lui A. R. Dyck, urmeaza linia evanghelica, Casiana, pe de alta parte, prezinta mai ales relatia dintre pacatos si Dumnezeu: femeia pacatoasa nu are pretentia de a fi mai dreapta decat altcineva (precum fariseul de exemplu), ci, cu umilinta si sinceritate, ea ingenuncheaza inaintea Domnului si isi cere iertare.

„Cantarea Casianei” ii cheama la pocainta pe toti cei biruiti de patima desfranarii (femei si barbati deopotriva). Hristos nu refuza nimanui, indiferent de multimea patimilor sale, cinstea de a „lua randuiala de mironosita”,  cinstea de a-si indrepta viata si de a participa real, atat la cele ce tin de moartea si ingroparea Sa, altfel spus la taina patimirilor Sale, cat si la cele ce tin de Invierea Sa din morti, adica de a deveni martor si purtator tainic al lui Hristos Inviat.

Dar, in ceea ce ne priveste, putem deveni partasi acestor mari taine numai prin pocainta, atunci cand, asemenea femeii pacatoase, ne vedem pacatele („Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului”) si imploram milostivirea lui Dumnezeu si harul Sau ( „Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila”).

15
apr.
14

Saptamana Patimilor – Martea Mare

Saptamana Patimilor - Martea Mare In Martea Mare din Saptamana Patimilor Domnului, Sfintii Parinti au randuit sa se citeasca Pilda celor zece fecioare.  Aceasta pilda ne prezinta zece fecioare, cinci „intelepte” si cinci „neintelepte”, care se pregatesc pentru nunta. In Noul Testament, intalnirea cu Hristos este asemanata unei nunti. Hristos se numeste pe sine „mire”, iar Apostolii poarta numele de „prietenii mirelui”. Mireasa lui Hristos este Biserica.

In aceasta pilda, Imparatia cerurilor este asemanata cu zece fecioare, care luandu-si candelele, au iesit in intampinarea mirelui. Mentionam ca la evrei exista obiceiul ca la casatorie, mirele sa mearga in casa miresei, unde era asteptat de ea si de prietenele ei. De aici se pleca spre casa mirelui, iar acolo se organiza ospatul de nunta.

Astfel, prin cuvintele „fecioarele au iesit in intampinarea mirelui”, nu trebuie sa intelegem ca fecioarele au iesit pe strada, ci doar din incaperea unde se aflau, in mod firesc alaturi de mireasa, asteptandu-l pe mire.

Mirele intarzie, iar fecioarele adorm. La miezul noptii, se vesteste sosirea lui. Fecioarele se trezesc sa-l intampine. Untdelemnul din candelele celor nebune este pe sfarsite. Fecioarele „neintelepte” (nebune) vor cere celor intelepte sa le imprumute dintr-al lor. Acestea nu vor, pe motiv ca si candelele lor se pot stinge prin acest imprumut. Astfel, fecioarele nebune merg sa cumpere untdelemn. In timp ce ele lipsesc, soseste mirele. Acesta intra la nunta impreuna cu fecioarele „care erau gata de nunta” si usa se inchide. Vor ajunge si fecioarele nebune, dar vor gasi usa inchisa. Vor striga: „Doamne, Doamne, deschide-ne noua”. Mirele le raspunde: „Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi”. Parintele Constantin Galeriu, cercetand originalul grecesc al Noului Testament a gasit interpretarea: „Nu recunosc chipul meu in voi”, deci chipul nostru autentic este in Hristos. Pilda se incheie cu aceste cuvinte: „Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului”.

Hristos a dorit ca prin aceasta pilda sa ne descopere importanta pregatirii in vederea judecatii de apoi. Candelele aprinse simbolizeaza faptele bune, care trebuie sa arda pana la sfarsitul lumii, adica pana la sfarsitul fiecaruia sau pana la Parusie. Flacara este alimentata de untdelemn. Prin untdelemn, intelegem credinta. Ea nu se poate imprumuta altora, fiind un dar strict personal. Sfantul Serafim de Sarov sustine ca lampile goale simbolizeaza absenta darurilor Sfantului Duh din inima lor. Lumina lor s-a stins din cauza lipsei unei credinte puternice, care sa se manifeste prin fapte bune. Fecioarele nebune, fara sa fi facut un rau aproapelui, au pacatuit pentru ca nu s-au ingrijit de lumina din suflete.

Nu exista osanda mai grea decat aceea de a-I ramane necunoscut lui Hristos.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca somnul reprezinta moartea, iar strigarea de la miezul noptii, „Iata, mirele vine„, reprezinta trambita arhanghelului (I Tesaloniceni 4, 16) prin care suntem chemati la judecata.

In nasterea duhovniceasca, mai intai murim si mai tarziu ne bucuram de unirea cu Mirele Hristos („Ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” – Romani 6, 4). Vietuirea duhovniceasca este diferita de vietuirea lumeasca. De aceea, viata duhovniceasca nu incepe cu nunta, ci cu moartea.

Intrarea in Imparatia lui Dumnezeu este asemenea unei nunti. Pentru acest lucru, Hristos vine ca Mire la Judecata de apoi .

Pilda celor zece fecioare este un indemn la o neincetata priveghere: „De aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi Fiul Omului va veni”.

Calendar Ortodox

15
apr.
14

Hristos, o usa care se deschide, dar se si inchide

Hristos, o usa care se deschide, dar se si inchide

Hristos S-a definit pe Sine drept usa spre mantuire. „Eu sunt usa. De va intra cineva prin Mine, se va mantui…” (Ioan 10, 9). In aceasta situatie, usa nu mai este un obiect, ci o persoana. Trecerea prin ea neputandu-se realiza in chip mecanic, ci numai prin dialog. Fiind o usa vie, ea nu are nevoie de un afis cu privire la modul ei de intrebuintare. Fiecare o poate deschide intr-un mod propriu. Unul o deschide prin cuvinte de multumire, de iertare, altul prin fapte de milostenie etc.

Se poate intampla ca unii sa bata in aceasta usa si sa nu li se deschida. In astfel de situatii nu usa e cauza nedeschiderii, caci ea nu este selectiva. Cauza neintrarii sta in cel care bate. Acesta bate in ea ca in orice alt obiect. Nu o vede ca fiind total diferita de tot ce exista. Gestul acestuia e asemanator cu cel care desi se roaga lui Dumnezeu, nu primeste raspuns la cereri, pentru ca doreste cele ce nu ii sunt necesare pentru mantuire.

Altii aleg sa traiasca in necunoasterea lui Hristos. Acestia sunt cei care singuri isi incuie usa spre Imparatie. La judecata universala vor primi raspunsul cu care s-au amagit pe pamant: „Nu va stiu nici Eu pe voi; duceti-va de la Mine…” (Matei 25, 12 si 41).

In fiecare om – luat la intamplare – se afla cheia care deschide aceasta usa. Ochii vad si urechile aud ceea ce vrea posesorul lor. Unii dintre noi ne plasam in indoielnici, suspiciosi, neincrezatori si potrivnici fata de cuvintele Mantuitorului. Nu credem in ceea ce vesteste Biserica, motiv pentru care cerem semne si argumente. Insa aceasta stare nu este una care sa ne ajute sa intelegem ce ni se spune. Pentru a dobandi capacitatea de a fi intelegator, trebuie sa ne dorim cu tot dinadinsul acest lucru si vom primi darul intelegerii.

Sa nu ramanem doar la simturile noastre, sa luam in calcul si lucrarea lui Hristos in noi ca factor determinant pentru ca vederea sa fie vedere si auzul sa fie auz. E adevarat ca Scriptura ne cere sa batem in usa ca sa ni se deschida: „Bate si ti se va deschide!” (Matei 7, 7), dar trebuie ca atunci cand batem sa fim locuiti de Hristos. Sa nu uitam ca fecioarele nebune din „Pilda celor zece fecioare” bat in usa, insa nu sunt primite pentru ca Hristos nu se regaseste in ele. Hristos ne deschide numai in masura in care si noi i-am deschis. Putini mai iau seama la faptul ca Mantuitorul, inainte sa ne ofere intrarea, o solicita: „Iata, Eu stau la usa si bat; de-Mi va auzi cineva glasul si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Noi oamenii suntem neputinciosi. Din acest motiv Hristos doreste pe de o parte sa ne aduca la cunostinta limitelor noastre, iar pe de alta parte sa ne deschida spre puterile nelimitate ale dumnezeirii.

Luati seama la voi insiva si veti auzi glasul chemarii lui Hristos. El nu face parte din categoria celor care ne cheama o singura data spre fericirea vesnica. Daca nu L-ati auzit ieri, Il puteti auzi astazi. Si tot astazi, puteti deschide usa spre fericirea vesnica.

05
apr.
14

Ultimele ganduri ale zilei

Ultimele ganduri ale zileiSfarsitul incununeaza opera, spun cei intelepti. Inaintea tuturor, sunt de plans cei care incep un lucru bine si il termina rau. Tot asa, sunt de fericit cei care incep un lucru rau si il termina bine. Cuvioasa Maria Egipteanca, spre exemplu, si-a inceput viata rau, dar si-a incheiat-o bine, pasind pe culmile celor mai inalte virtuti. In definitiv, sfarsitul are o mare putere asupra intregii actiuni anterioare.

Seara este sfarsitul zilei. Precum o seara cu necaz poate strica odihna unei intregi zile, tot asa, o seara buna poate aduce odihna chiar si cele mai mari greutati ale zilei. Seara este acel sfarsit care incununeaza ziua. Modul in care ne petrecem seara, mai exact, poate fi stare sa repare intristarile si pacatele zilei.

Ultimele ganduri ale zilei

Pentru ca, de-a lungul zilei, atentia la gandurile, cuvintele si faptele noastre poate uneori sa lipseasca, seara, chiar inainte de a adormi, trebuie sa privim in urma si sa cantarim toate acele momente in care ne-am departat de Dumnezeu. Si, pe cat ne sta in putinta, sa le identificam, pentru ca, mai apoi, „sa le facem usoare”, cum spune Cuviosul Isihie Sinaitul, zicand: „Faptele noastre din fiecare zi trebuie sa le cantarim si sa le observam in fiecare ceas, iar seara sa le facem cat putem de usoare, prin pocainta, daca vrem sa biruim cu Hristos asupra rautatii.

Prin smerita cugetare si prin pocainta facem „usoare” toate momentele grele ale zilei. Mai intai, insa, e nevoie sa le identificam. Cum facem acest lucru ne spune Cuviosul Emilian Simonopetritul, zicand: „E nevoie ca faptele noastre zilnice sa le cercetam, sa le cantarim, sa le privim prin prisma lui Dumnezeu. (…) Sa fim atenti la faptele noastre, sa le luam de la nasterea lor, din clipa momelii, de la gandul initial. (…) Daca vrem ca Hristos sa ne dea biruinta impotriva rautatii, suntem datori sa cercetam gandurile si faptele noastre potrivit cu legea lui Dumnezeu.

De vom fi atenti la gandurile noastre rele, multe dintre ele nu vor mai ajunge fapte. Apoi, daca tot se intruneaza in fapte, ne mai ramane seara, ca, prin pocainta, sa le curatim, precum ne indeamna acelasi parinte athonit: „Daca ziua ai facut ceva care nu este corect, noaptea, prin pocainta si cu metanii, sa-ti usurezi greutatea.”

Faramituri din ruga de seara

„Dumnezeule cel vesnice si Imparate a toata faptura, Cela ce m-ai invrednicit a ajunge pana in acest ceas, iarta-mi pacatele ce le-am facut in aceasta zi – cu fapta, cu cuvantul si cu gandul – si curateste, Doamne, smeritul meu suflet, de toata intinaciunea trupului si a sufletului.”

Doamne, Dumnezeul nostru, orice am gresit in aceasta zi, cu cuvantul, cu gandul, si cu fapta, ca un bun si iubitor de oameni, iarta-mi!

„Ingerul lui Hristos, pazitorul meu cel sfant si acoperitorul sufletului si al trupului meu, iarta-mi toate cate am gresit in ziua de astazi si de toata viclenia vrajmasului meu celui potrivnic ma izbaveste, ca sa nu manii cu nici un pacat pe Dumnezeul meu.”

Rugaciunea catre Sfantul Duh

Doamne, Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, milostiveste-Te spre mine, pacatosul robul Tau, si ma miluieste si-mi iarta mie, nevrednicului, toate cate am gresit Tie astazi, ca un om si nu numai ca un om, ci si mai rau decat dobitocul.

Pacatele mele cele de voie si cele fara de voie, cele stiute si cele nestiute, care sunt din tinerete si din obiceiul cel rau si care sunt din voia cea sloboda si din lene: ori de m-am jurat cu numele Tau, ori de L-am hulit in gandul meu, sau pe cineva am ocarat, sau pe cineva am clevetit in mania mea, sau am scarbit, sau de ceva m-am maniat, sau am mintit, sau fara de vreme am dormit, sau vreun sarac a venit la mine si nu l-am socotit, sau pe fratele meu l-am scarbit, sau m-am sfadit, sau pe cineva am osandit, sau m-am marit, sau m-am trufit, sau stand la rugaciune mintea mea s-a ingrijit de vicleniile acestei lumi, sau razvratire am cugetat, sau prea m-am saturat, sau m-am imbatat, sau nebuneste am ras, sau ceva rau am cugetat, sau frumusete straina am vazut si cu dansa mi-am ranit inima, sau ce nu se cade am grait, sau de pacatul fratelui meu am ras, iar pacatele mele sunt nenumarate, sau de rugaciune nu m-am ingrijit, sau altceva rau am facut si nu-mi aduc aminte; ca acestea toate si mai mari decat acestea am facut.

Miluieste-ma, Stapane si Facatorul meu, pe mine, lenesul si nevrednicul robul Tau, si ma usureaza, si ma slobozeste si ma iarta, ca un bun si de oameni iubitor. Ca, in pace, sa ma culc si sa dorm eu, pacatosul, necuratul si ticalosul, si sa ma inchin, sa cant si sa preaslavesc preacinstitul numele Tau, impreuna cu al Tatalui si cu al Unuia-Nascut Fiului Lui, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!”

03
apr.
14

Focul iadului

Focul iadului  Focul iadului este o realitate. Dar el nu exista pentru ca Dumnezeu doreste ca prin el sa-i pedepseasca pe cei rai. A impartasi aceasta idee, inseamna a atribui o slabiciune Firii dumnezeiesti.

Dumnezeu fiind iubire, revarsa peste toti dragostea Sa. Astfel si cei din iad au parte de iubirea dumnezeiasca. Numai ca ei sunt chinuiti de prezenta ei, in vreme ce persoanelor care L-au iubit pe Dumnezeu si Il iubesc, le aduce o nesfarsita bucurie. Este ceva asemanator cu prezenta luminii in aceasta lume. Aceeasi lumina ochiului sanatos ii aduce bucurie, in vreme ce ochiului bolnav ii este cauza de suferinta.

Focul iadului trebuie definit ca o dovada a iubirii dumnezeiesti. Prezenta lui exprima dorinta lui Dumnezeu de a nu ne lasa sa pierim definitiv. Sfantul Ioan Damaschin marturiseste ca existenta in iad este cea mai nefericita dintre toate, dar este de preferat disparitiei in nefiinta.

E bine sa retinem ca Dumnezeu nu abandoneaza pe nimeni. Daca cei din iad L-au parasit pe Domnul, El nu paraseste pe nimeni de aici. Din acest motiv, focul iadului este vesnic. Pentru ca vesnica este prezenta Sa si aici.

Nu focul iadului este aducator de suferinta, caci el este focul iubirii dumnezeiesti, ci starea omului face ca acest foc sa-i fie pricina de suferinta. Daca Dumnezeu ar ingadui unui om ajuns in rai sa fie prezent si in iad, focul de aici i-ar aduce fericire, caci este acelasi foc al dragostei pe care il traieste in rai. Din acest motiv, Sfantul Isaac Sirul numeste chinurile iadului drept chinurile iubirii.

In concluzie, chinuirile din iad nu Il au pe Dumnezeu ca autor, ci omul pacatos este cauza lor.

31
mart.
14

Strugurii care vindeca sterilitatea

Strugurii care vindeca sterilitatea Manastirea Hilandar este una dintre cele mai mari manastiri din Sfantul Munte Athos, ea fiind asezata in extremitatea nordica a peninsulei. Manastirea a fost infiintata in anul 1198, de domnitorul sarb Stefan Nemanja, care a si intrat, mai apoi, in obstea acesteia (Cuviosul Simeon), impreuna cu fiul sau, Rastko (Cuviosul Sava).

Stefan Nemanja s-a nascut in jurul anului 1113, in localitatea Ribnica, din regiunea Zeta, actuala Podgorica, din Muntenegru. El a fost foarte iubit de poporul sarb, ca un conducator drept si iubitor de Dumnezeu.

Stefan Nemanja (Sfantul Simeon) si sotia lui, Ana (Sfanta Anastasia), au primit de la Dumnezeu sase copii, trei fii si trei fiice: Vukan, Vuka (Cuvioasa Eftimia), Stefan, alte doua fiice si Rastko (Cuviosul Sava). Acesta din urma, a fost primit in urma multor rugaciuni, dupa o perioada in care printesa Ana nu a mai putut naste. Cuviosul Sava, nascut in anul 1175 si trecut la cele vesnice in ziua de 14/27 ianuarie 1235, la varsta de 60 de ani, a fost intaiul arhiepiscop al Serbiei.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

In anul 1196, dupa infiintarea statului sarb, voievodul Stefan Nemanja a stabilit regulile noii organizatii statale, in cadrul Consiliului de la Ras si, la putina vreme dupa aceasta, a cedat conducerea unuia dintre fiii sai, Stefan.

Scriind tatalui sau despre maretia vietii monahale, Cuviosul Sava (Rastko Nemanja) l-a chemat pe acesta la sine, in Sfantul Munte Athos. Indata, voievodul Stefan a mers in Manastirea Hilandar, unde a primit tunderea in monahism, cu numele Simeon.

In anul 1198, cu aprobarea imparatului bizantin Alexie al III-lea Anghelos, Manastirea Hilandar a fost recunoscuta ca independenta si apartinand calugarilor sarbi. Acum, fericitii Simeon si Sava Nemanja au inceput renovarea ruinelor si extinderea complexului monahal.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

Dupa oarecare vreme, Sfantul Sava (Ratsko) a fost chemat in Serbia, unde a fost hirotonit episcop, iar Sfantul Simeon (Stefan Nemanja) a ramas in Manastirea Hilandar, unde s-a nevoit – in post si rugaciune – pana la sfarsitul vietii.

Strugurii care vindeca sterilitatea

Cuviosul Simeon a trecut la cele vesnice in ziua de 13 februarie 1199, inaintea icoanei Maicii Domnului „Indrumatoarea”, adusa de acesta din Serbia. Dupa adormirea sa, el a fost inmormantat in biserica mare a Manastirii Hilandar. La numai un an dupa adormirea sa, Cuviosul Simeon a fost cinstit ca sfant, de monahii din Sfantul Munte. Canonizarea oficiala a Cuviosului Simeon, din partea Bisericii Ortodoxe a Serbiei, a avut loc tot in anul 1200.

Prin minunata lucrare a lui Dumnezeu si pentru vrednicia Sfantului Simeon, din trupul sau a inceput sa curga mir binemirositor, multi bolnavi capatand vindecare la mormantul sau. Pentru aceasta minune, el mai este numit si „Izvoratorul de Mir”.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

Astazi, mormantul sau (din piatra) se afla ferecat in intregime in argint. Din lespedea de piatra a mormantului a incoltit o vita de vie, care a trecut prin zid, in afara bisericii. Si astazi, dupa mai bine de opt secole, aceasta vita de vie creste si rodeste in fiecare an.

Strugurii din vita de vie care creste din mormantul Sfantului Simeon de la Hilandar vindeca sterilitatea, fiind leac pentru parintii care nu pot avea copii. Multe familii s-au bucurat de nasterea de prunci in acest chip minunat, iar in arhiva manastirii se pastreaza o lista cu aceste fapte minunate.

Randuiala cu strugurii Cuviosului Simeon !

Se iau boabe de struguri din Manastirea Hilandar. Acestea nu costa, dar este nevoie de un om care sa ajunga in Sfantul Munte Athos si sa ceara calugarilor din Manastirea Hilandar acesti struguri. Parintii vor da, odata cu strugurii, si o randuiala duhovniceasca ce trebuie urmata de cei doi soti care doresc sa primeasca de la Dumnezeu prunci.

Randuiala, care se intinde pe 40 de zile, este aceasta:

– sa se spovedeasca sincer la un preot duhovnic;

– sa savarseasca acasa slujba Sfestaniei; dupa sfintire si binecuvantare, preotul sa afunde in aghiasma, in semnul crucii, crenguta de vita de vie daruita de manastire;

– sa posteasca timp de patru zeci de zile;

– sa bea din aghiasma in fiecare dimineata, pe nemancate;

– sa faca 25 de metanii mari in fiecare dimineata, zicand: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!”;

– sa faca alte 25 de metanii mari in fiecare seara, dupa rugaciune, zicand: „Cuvioase Parinte Simeon, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!”;

– daca e putere, sa faca inca 50 de metanii, zicand: „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”;

– sa nu se apropie trupeste pe toata durata postului, vreme de 40 de zile;

– in a patruzecea zi, sotii sa se spovedeasca iarasi la duhovnic;

– cu dezlegarea preotului, sa se impartaseasca cu Sfintele Taine;

– sa manance boabele de struguri – sotia ia doua, iar sotul numai una;

– sa se apropie trupeste, dupa randuiala firii.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

Dupa credinta lor, prin mijlocirea Sfantului Cuvios Simeon, Dumnezeu le va darui celor doi soti rodul cel mult-dorit al pantecelui. Apoi, odata primit acest mare dar, cei doi trebuie sa nu se apropie trupeste pe toata durata sarcinii.

Dupa nastere, in semn de multumire, cei doi Ii fagaduiesc lui Dumnezeu ca vor asculta de Canoanele Bisericii, care nu ingaduie ca sotii sa se apropie trupeste in duminci si in sarbatorile insemnate in calendar cu cruce rosie, precum nici in zilele de post (miercuri, vineri si in cele patru posturi de peste an).

*

Doi soti cu frica lui Dumnezeu, fara a se feri vreodata de zamislire, nu au putut sa aiba copii vreme de peste patru ani. In cele din urma, ei au aflat despre minunile savarsite prin strugurii din Manastirea Hilandar si s-au hotarat sa urmeze randuiala mai sus pomenita. Dupa cele 40 de zile, sotia a ramas insarcinata si, la vremea potrivita, a nascut o fetita. Dupa aceea, in urmatorii cativa ani, cei doi soti au mai primit de la Dumnezeu inca alti trei copii.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

30
mart.
14

Drumul de la cele zece porunci la cele noua Fericiri

Parintele Ioanichie Balan: – In Vechiul Testament am primit de la Dumnezeu ca Lege a vietii „Cele zece porunci” (Iesirea 20, 2-17; Deut. 5, 6-21). In Noul Testament, Dumnezeu ne-a daruit cele noua Fericiri (Matei 5, 3-11). Exista asemanari, deosebiri intre aceste doua daruri dumnezeiesti?

 

Parintele Galeriu Constantin: – Asemanarea consta in faptul ca si Legea si Fericirile au Acelasi Autor – pe Dumnezeu; sunt impreuna darul iubirii si purtarii de grija pentru noi.

 

– Dar deosebirile?

– Esential, deosebirea ne-o arata Sfanta Evanghelie: „Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17).

 

– Cum explicati acest cuvant divin?

– In aceasta descoperire ni se arata cum ne-au fost daruite si Legea si Fericirile. Legea s-a dat prin om, prin Moise. S-a dat pe Muntele Sinai si in „duhul temerii” (Isaia 11, 3), din pricina pacatului: in „tunete si fulgere” (Iesirea 19, 16). Fericirile ne-au fost daruite prin insusi Fiul lui Dumnezeu Care S-a facut Om. Cuvintele: „prin Moise s-a dat, si prin Iisus Hristos a venit” ne arata ca Autorul insusi al Ferici­rilor, Dumnezeu, a venit la noi, este de fata. S-au dat tot pe munte, aratand ca vin de sus, dar, in duhul smereniei, blandetei, milostivirii si pacii divine. Iar daca a venit la noi Fiul lui Dumnezeu devenit Om, a venit plinatatea din care luam „har peste har” (Ioan 1, 16), atunci inseamna ca in darul Fericirilor oferit personal de  Dumnezeu, avem plinatatea harului, Calea desavarsirii.

 

– Din aceasta radicala deosebire, decurg si altele? Vreti sa le aratati?

– Da! Sa cugetam la unele din acestea. Legea a fost data de Pronia divina  pentru a opri calea in jos a raului; povarnisul caderii noastre. Este ca un strigat, o porunca: stai, opreste opreste raul, adica – pacatul, stricaciunea, moartea. De aceea e un sir de opriri: „Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine”, „Sa nu-ti faci tie chip cioplit”, „Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert”, „Sa nu ucizi”, „Sa nu fii desfranat”, „Sa nu furi” (Iesirea 20, 3-15).

 

Fericirile arata insa calea inversa: in sus. Ele pun inceputul suisului spre viata,  spre „imparatia lui Dumnezeu” (Luca 6, 20).

 

Legea este un „nu” spus raului distrugator. Fericirile sunt un „da” dumnezeiesc ziditor. Au fost numite fagaduinte. Dar „toate fagaduintele lui Dumnezeu, in El” – in Hristos, sunt „da” (II Cor. 1, 20).

 

– Ce semnificatie dezvaluie pentru noi, pentru sporirea noastra spirituala, faptul ca poruncile Legii au un caracter negativ, prohi­bitiv, in timp ce Fericirile au un caracter afirmativ?

– Orice act creator incepe prin afirmatie, prin „da”, urcand pana la afirmatia originara creatoare: „a zis Dumnezeu: sa fie” (Face­rea 1, 3). Negatia poate stimula actul creator, dar in ea insasi nu este creatoare. Negatia este totdeauna posterioara si dependenta de afirmatie.

 

– Mai sunt si alte deosebiri?

– Legea a fost data unui popor ales, pregatit pentru a se naste din el Hristos Mantuitorul; Iisus Hristos incredinteaza Fericirile tuturor neamurilor.

Legea s-a scris pe table de piatra; se impune mai mult din afara si ameninta cu pedeapsa; Fericirile rostite de Cel ce S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara, se scriu in duh si rodesc in iubire din inima curata. „Harul isi scrie legile lui pe pajistile inimii” arata Sfintii Parinti.

 

– Sadirea in duh si in inima a Fericirilor are un rost ziditor?

– Da! Zidirea noastra din launtru incepe. „Omul cel bun din co­moara lui cea buna (launtrica) scoate afara cele bune” zice Domnul (Matei 12, 35). Inca si inteleptul Vechiului Testament graieste luminat de Duhul Sfant: „Pazeste-ti inima ta mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata” (Pilde 4, 23).

As mai adauga: Legea a fost numita „cala­uza, pedagog catre Hristos” (Gal. 3, 24). Iar „Hristos este sfarsitul Legii” (Rom. 10, 4); sfarsit nu in intelesul de incetare, de final, ci de finalitate, adica de „tel” (telos) catre care ne indreapta. Si asa, precum Legea este pedagog catre Hristos, Fericirile sunt prin Hristos, pedagog, calauza catre „imparatia lui Dumnezeu”, catre Sarbatoarea pascala a celei de a opta zi.

 

– Mai au poruncile valoare si obligativitate pentru noi astazi, dupa peste trei mii de ani?

– Graul este mai vechi si nimeni nu poate spune ca si-a pierdut valoarea. Iar, privind Legea Vechiului Testament, Mantuitorul insusi a spus: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; n-am venit sa stric, ci sa plinesc” (Matei 5, 17).

Observati: Mantuitorul nu strica nimic fundamental, in ceea ce „a zis si s-a facut” (Ps. 32, 9), ci totul, in El, duce la plinatate, pentiu ca El este „plinatatea” (Ioan 1, 16; Col. 2, 9). De altfel, Legea insasi este o treapta pe calea suisului nostru, a unui pro­gres continuu. De aceea Legiuitorul Suprem spune: „Legea si proorocii au fost, pana la Ioan; de  atunci imparatia lui Dumnezeu se binevesteste si fiecare se sileste spre ea” (Luca 16, 16). Iar „plinirea legii este iubirea” (Rom. 13, 10).

 

– A plinit Mantuitorul toate poruncile Legii?

– Da, a dus la plinatate toate poruncile.

Poruncii intai: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau sa nu ai alti Dumnezei afara de Mine” (Iesirea 20, 2-3), Mantuitorul i-a descoperit plinatatea, aratandu-ne ca: Dumnezeu care ne graieste in aceasta porunca este Parintele nostru Ceresc; ca El, Iisus Hristos, este Fiul Parintelui Ceresc; Fiul lui Dumnezeu si Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut Om. Astfel Mantuitorul ne-a descoperit Treimea cea deofiinta si nedespartita.

 

– S-a descoperit Sfanta Treime si in Vechiul Testament?

– Da, atat cat putea cuprinde credinciosul de atunci. Spre exemplu, chiar de la inceputul Cartii Facerea. Cand noi citim: „La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul. Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra  adancului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe  deasupra  apelor si a zis Dumnezeu: sa fie lumina si a fost lumina” (Facerea 1, 1-3). Citind duhovniceste in aceste cuvinte ni se descopera Prea Sfanta Treime. „Dum­nezeu” din acest citat este Dumnezeu Tatal. Cuvintele: „a facut” si „a zis” ni-L descopera pe Dumnezeu Fiul,   Dumnezeu-Cuvantul „prin Care toate S-au facut” (Ioan 1, 3); iar Duhul lui Dumnezeu Carese purta pe deasupra apelor este Duhul Sfant.

Sunt multe alte locuri in Vechiul Testament revelatoare ale Prea Sfintei Treimi pe care nu le putem acum evoca decat in parte. Asa spre exemplu: „A zis Dumnezeu Sa facem om, dupa chipul si asemanarea Noas­tra” (Facerea 1, 26). Aratarea lui Avraam a celor „Trei Oameni” la stejarul Mamvri, in fata Carora s-a inchinat Patriarhul si s-a adresat ca Unuia: „Doamne, de am aflat har inaintea Ta nu ocoli pe robul Tau” (Facerea 18, 1-3). De asemenea in Cartea Psalmilor: „Prin cuvantul Domnului cerurile s-au intarit si cu Duhul gurii Lui toata puterea lor” (Ps. 32, 6). Sau, „Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale” (Ps. 118, 73). Mainile Tatalui, asa cum talcuiesc Sfintii Parinti (Sf. Irineu) sunt Fiul si Duhul Sfant. De aceea Taina Sfantului Botez incepe cu invocarea acestui cuvant din Ps. 118 si cu suflare de „trei” ori asupra primitorului Tainei, pentru ca Botezul este o zidire din nou.

Dar toate aceste marturii divine ca si altele din Vechiul Testament erau prefigurari ale Tainei Prea Sfintei Treimi care se va descoperi deplin in Noul Testament prin intruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria.

 

– Vreti sa ne explicati valoarea acestei descoperiri pentru viata noastra?

– Da, Treimea intemeiaza iubirea.

 

– Nu se vorbeste si in Vechiul Testament despre iubire?

S-a afirmat adesea, in chip gresit, ca in Vechiul Testament nu s-ar vorbi despre iubire.  Dimpotriva! In Deuteronom citim „Asculta Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul  Domn. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta ” (6, 4-5).  Iar in Cartea Leviticul citim iarasi porunca: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (19,  18).  Si, Mantuitorul arata ca „in aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii” (Matei 22, 40).

 

– Cum a dus atunci Mantuitorul la plinatate Legea iubirii?

– Observati, Domnul insusi spune ca in aceste doua porunci, for­mulate astfel, se cuprind „Legea si Proorocii”. Pana la aceasta intelegere s-au ridicat Profetii, pe calea Proniei, a pedagogiei divine. Mantui­torul, ii da desavarsire, plenitudine poruncii iubirii. Inainte de toate ii da temeiul divin. Legea poruncea omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu, dar Mantuitorul arata ca Dumnezeu ne iubeste mai intai. Vestise Dumne­zeu si in Vechiul Testament: „Cu iubire vesnica te-am iubit” (Ierem. 31, 3). Mantuitorul descopera insa ca Dumnezeu este iubirea in Sine si este iubire pentru ca este Treime. Iubirea nu poate sa se intemeieze intr-unui singur, intr-un solitar metafizic. Dumnezeu iubeste pentru ca este Parinte; pentru ca are un Fiu pe care il iubeste din veci; si il iubeste in Duhul Sau Cel Sfint, Care este „sanul” (Ioan 1, 18) Slavei si bucuria eterna a acestei iubiri. Si, pentru ca Dumnezeu este iubire in Sine, iubirea Sfintei Treimi, ne iubeste si pe noi faptura Sa. De aceea zice Domnul: „Ca asa a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara si sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). „Sa aiba viata vesnica”. Principiul vietii este tocmai iubirea. Si, cum ne-a dat viata vesnica? Arata Sfantul Apostol Pavel: „ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii sale” (Col. 1, 13).
Trebuie adaugat de asemenea ca Mantuitorul da plinatate si poruncii privind iubirea aproapelui. S-a spus: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Intelesul cel mai adanc al acestei porunci este respectul pentru persoana umana: atat a aproapelui cat si a mea. Il iubesc pe aproapele fara sa ma desfiintez, sa ma anulez pe mine. Altfel spus, este interzisa in mod absolut sinuciderea si orice act, pacat care ruineaza fie pe aproapele, fie pe mine insumi.

Si totusi a venit in lume pacatul si prin pacat moartea. Iar daca a venit pacatul care ma vatama si pe mine si pe aproapele meu, mai pot eu spune ca in „a iubi pe aproapele ca pe mine insumi” este plinatatea iubirii mele fata de aproapele? Cand eu pacatuiesc nu ma iubesc nici pe mine; cum mai pot fi model de iubire pentru aproapele? intelegem atunci de ce Mantuitorul spune ca in iubirea Sa este o noua porunca, afirmand: „Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34; 15, 12). Aici modelul si punctul de sprijin al iubirii nu mai sunt eu – omul, ci Dumnezeu-Omul in care nu mai este cadere si pacat.

 

Ieromonah Ioanichie Balan
Convorbiri duhovnicesti, Episcopia Romanului si Husilor, vol II, 1984

29
mart.
14

Scara Raiului, in iconografie

Scara Raiului, in iconografie Scara Raiului este una dintre cele mai renumite icoane bizantine de ansamblu. Aceasta icoana, intalnita mai ales in vechile biserici si manastiri, este reprezentarea iconografica a cartii Sfantului Ioan Scararul, numita „Scara dumnezeiescului urcus”. Cartea, cat si icoana cu pricina, mai sunt cunoscute si sub numele de „Leastvita”, cuvant slav ce inseamna „scara”.

Sfantul Ioan Scararul este un sfant cuvios ce a vietuit intre anii 579-649, in obstea monahala din Manastirea Sfanta Ecaterina, Muntele Sinai; pentru vietuirea sa in aceasta manastire, el mai este numit si „Ioan Sinaitul”. Sfantul Ioan, intrat in obstea sinaitica la varsta de numai 16 ani, dupa invatarea mai multor stiinte ale vremii. Vreme de nouasprezece ani, sfantul l-a avut ca duhovnic pe Cuviosul Martirie Sinaitul. Dupa trecerea la cele vesnice a duhovnicului sau, Sfantul Ioan se retrage in singuratate, in chilia Thola, undeva la cativa kilometri de manastirea de metanie. In acest loc, sfantul se va nevoi vreme de patruzeci de ani.

Scara Raiului

La rugamintea staruitoare a monahilor din obste, Sfantul Ioan primeste staretia manastirii sinaitice. Mai apoi, la rugamintea Cuviosului Ioan din Rait, sfantul alcatuieste lucrarea numita „Scara”, o carte in treizeci de capitole (trepte) pentru mantuire. Lucrarea cu pricina a fost tradusa in limba romana de catre parintele Dumitru Staniloae, ea alcatuind continutul volumului al noualea din „Filocalie„.

Scara Raiului, in iconografie

Potrivit indrumarilor lui Dionisie de Furna, consemnate in cartea sa, „Erminia picturii bizantine”, icoana numita adesea „Scara raiului” sta in stransa legatura cu opera Sfantului Ioan Scararul. Trebuie precizat, inca dintru inceput, faptul ca „Scara de suflete mantuitoare si ducatoare la cer” nu este o scara numai a monahilor si a monahiilor, ci si a tuturor crestinilor din lume, casatoriti sau nu.

Scara Raiului

In partea de jos a icoanei, in partea dreapta sau stanga, este infatisata o manastire si o obste de monahi. Calugarii de varste diferite sunt reprezentati in picioare, stand la poarta manastirii si privind spre scara. Scara dumnezeiescului urcus, dupa cum este numita aceasta, prezinta treizeci de trepte, dupa numarul capitolelor (treptelor) din cartea Sfantului Ioan Sinaitul. Uneori, scara infatiseaza si treizecisitrei de trepte, dupa numarul anilor Mantuitorului Iisus Hristos.

Scara este asezata intr-o pozitie inclinata, capatul de jos fiind sprijinit pe pamant, iar capatul de sus atingand cerul. Pe toata lungimea scarii se afla mai multi calugari, zugraviti in miscare, urcand spre cer. Calugarii inchipuie toate stadiile vietii duhovnicesti: unii doar se uita, unii pun piciorul pe prima treapta, unii urca incet, altii urca mai repede, unii cad de pe scara (atat de jos, cat si de sus), altii ajung la capatul ei, unde asteapta Hristos.

Scara Raiului

Pe partea de sus a scarii sunt infatisati mai multi ingeri, fiecare dintre ei ajutand cate un calugar in drumul lui spre mantuire; in vreme ce unii calugari sunt indrumati, altii chiar sunt tinuti de mana. In partea de jos a scarii sunt infatisati diavoli, care mai de care mai infioratori, fiecare dintre ei straduindu-se a trage jos cate un suflet. Unii calugari privesc inspre Hristos nestingheriti, in vreme ce altii abia de se mai tin cu un picior de cate o treapta. Unii ingeri ii indeparteaza pe diavoli cu niste sulite lungi.

In capatul scarii se afla infatisat Mantuitorul, intr-un medalion luminos. Calugarul de pe ultima treapta a scarii, reprezentat batran si intelept, imbracat in smerenie, priveste spre Hristos. La randul sau, Mantuitorul il prinde de mana, in vreme ce ii aseaza pe cap o cununa de biruinta.

Scara Raiului

In partea de jos a icoanei, uneori chiar la baza scarii, este infatisat iadul, sub chipul unui balaur infricosator, cu gura deschisa. Intre dintii ascutiti ai acestui balaur se afla infatisat un calugar cazut, in vreme ce un altul se afla in cadere.

In unele reprezentari ale acestei icoane se afla zugravit insusi Ioan Scararul, indrumandu-i pe calugari spre mantuire; de obicei, pe sulul de hartie pe care il tine in mana sfantul, sta scris: „Osteneste-te din toata puterea ca sa ti se ierte prea multele si netrebnicele tale pacate. Cu osteneli peste osteneli si cu fapte bune, ca pe niste trepte inalta-te, inaltandu-ti mintea cu privegheri ostenitoare.”

Teodor Danalache

Scara Raiului

28
mart.
14

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!Cand suntem in suferinta si avem nevoie de ajutor, spunem de multe ori semenilor: „Daca poti, ajuta-ma!”. Nu la fel trebuie sa facem si cand ii cerem lui Dumnezeu ajutorul. Episodul cu vindecarea fiului lunatic trebuie sa ne fie pilda pentru a cere cum se cuvine lui Dumnezeu (Marcu 9, 17-32). Cand tatal copilului I S-a adresat lui Hristos spunand: „Daca poti, ajuta-ma!”, Mantuitorul l-a indreptat prin cuvintele: „Toate sunt cu putinta celui ce crede!”. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuind aceste cuvinte, marturiseste: „Atat de mare este puterea Mea, ca pot sa dau si altora puterea de a face minuni. Deci, daca vei crede cum trebuie, si tu vei putea vindeca si pe fiul tau si pe multi altii”.

Si tatal copilului ii raspunde: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”. La prima vedere credem ca e un raspuns gresit. O persoana care crede ar fi trebuit sa graiasca: „Cred, Doamne, ajuta credintei mele”. Si ne punem intrebarea, ce cauta cuvintele „ajuta necredintei mele” langa „cred Doamne”.

Parintele Nicolae Steinhardt spune ca „Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele … Ce fel de credinta este aceasta care este si nu este, care se afirma dar se si recunoaste nevoita a cere ajutor?”

Tatal copilului nu era un necredincios, credea in puterea lui Dumnezeu. Daca nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Hristos. Dar nu avea credinta pana la puterea minunii. De aceea a spus: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Tatal isi numeste putina credinta, necredinta.

Sa nu uitam ca si Apostolilor li s-a cerut vindecarea copilului si acestia nu au reusit sa o daruiasca dintr-un simplu motiv: nu aveau credinta Mantuitorului. De aceea Hristos le si spune „Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta” (Matei 17, 19-20).

La credinta Mantuitorului nu ajungem prin propriile puteri. Numai prin Harul Sfantului Duh ea devine lucratoare in asa fel incat sa ajungem sa vorbim de minuni. Mai tarziu, la Cincizecime, dupa primirea Duhului Sfant, Apostolii au ajuns sa savarseasca minuni.

Cuvintele „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24) pot fi rostite si ca rod al smereniei. Niciodata nu putem spune ca am ajuns la masura credintei desavarsite. Si din acest motiv putem numi credinta noastra, necredinta. Pe de alta parte, credinta omului nu este niciodata suficienta in fata lui Dumnezeu.

Mitropolitul Bartolomeu Anania afirma ca „Intotdeauna intre ceea ce putem noi sa realizam si deplinatate ramane un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple aceasta diferenta, pentru ca trebuie neaparat sa ajungi la plinire, se numeste har. De aceea, in Cred, Doamne, ajuta necredintei mele, pe de o parte este vorba de expresia credintei, iar, pe de alta parte, de expresia corecta a constiintei, caci credinta ta de om nu este niciodata suficienta ca sa umple masura de sus si numai Dumnezeu este Acela care ti-o umple”.

Avand in vedere ca nu avem o credinta la masura la care ar trebui sa fie, putem sa ne rugam precum tatal fiului lunatic: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”

26
mart.
14

Injumatatirea Postului MareInjumatatirea Postului Mare cade intotdeauna in ziua de miercuri a saptamanii a patra, altfel spus, in miercurea de dupa Duminica Sfintei Cruci. Din punct de vedere teologic, intreaga saptamana a injumatatirii postului este infatisata in Triod ca o „saptamana purtatoare de cruce”. Sfintii Parinti au randuit ca aceasta saptamana sa fie inchinata Sfintei Cruci celei aducatoare de viata „spre a ne odihni, a rasufla si a ne face pe noi cei osteniti sprinteni si usori pentru restul ostenelii”.

Acelasi rost este evidentiat si de imnografia zilei injumatatirii Postului Mare. Astfel, dintr-o stihira din slujba Utreniei aflam: „Injumatatind noianul postului, asteptam limanul mantuirii, adica vremea patimirii Tale Doamne, celei de bunavoie. Ci ca un milostiv si indurat, invredniceste-ne sa vedem cu pace si ziua maritei Invierii Tale, Iubitorule de oameni”.

Totodata, in timpul Postului Mare ne rastignim si noi, morti fiind fata de patimi. Ni se pune insa inainte Sfanta Cruce, ca sa ne imbarbateze, sa ne sprijine, sa ne aduca aminte de patima Domnului nostru Iisus Hristos si sa ne mangaie. Nevointele noastre ni se usureaza cand ni se aduce aminte si de nadejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce. Acelasi motiv il arata si luminanda zilei injumatatirii Postului Mare: „Lemnul cel preacinstit, la injumatatirea postului cheama la inchinare pe toti cati isi rastignesc patimile lor dupa vrednicie, impreuna cu patimile lui Hristos”.

Parintele Macarios Simonopetritul aminteste doua vechi practici caracteristice acestei perioade in manastirile cu traditie din Constantinopol. La Studios, in timpul acestei „Mari Saptamani a Sfintelor Paresimi”, Crucea era scoasa pentru inchinare in toate zilele dupa Ceasul al IX-lea, astfel incat intreaga Saptamana a IV-a aparea in chip limpede drept iradierea praznicului Crucii.

La Evergetis, ziua de miercuri – fundamentul acestui praznic, fiindca e centrul saptamanii injumatatirii postului – era supusa unei dispense de post echivalente celei din zilele de sambata si duminica, in ciuda ambiantei de doliu ce insoteste de obicei praznuirile Crucii si pentru a marca inca si mai puternic caracterul privilegiat al centrului.

Cu privire la miercurea injumatatirii Postului Mare, parintele Alexander Schmemann spune ca daca pana acum centrul atentiei noastre erau propriile patimi si rautati, accentul trece acum de la pocainta si ostenelile noastre la faptele ce s-au facut „pentru noi si pentru a noastra mantuire”, pentru ca Domnul se indreapta catre Rastignirea Sa.

Amintim faptul ca o zi similara exista si in Perioada Penticostarului, anume miercurea de dupa Duminica Slabanogului, cand se face pomenirea Injumatatirii Cincizecimii. Aceasta zi o praznuim, intru cinstirea celor doua mari praznice, Pastile si Rusaliile, „ca pe una ce le uneste si le leaga pe amandoua“.

Miezul Paresii

In calendarul popular miercurea din saptamana a patra a Postului este cunoscuta sub numele Miezul Paresii sau Miaza Paresime, Miaza Parese, Miezii Paresii, Miezul Paresimilor si Mijlocul Postului. Cuvantul „paresimi”(sau patruzecimea) desemna in vechime cele patruzeci de zile ale postului, „quadragesima” insemnand „patruzeci” in limba latina.

Potrivit traditiei populare romanesti, la mijlocul Paresimilor, in miercurea care cade in saptamana a patra a postului, avea loc o sarbatoare a oualor, reprezentand momentul in care se numarau si se alegeau ouale care vor fi folosite pentru inrosit, cele care vor intra in componenta bucatelor pregatite de Sfintele Pasti, si cele care urmau a fi puse sub closca. In aceasta zi femeile evitau sa munceasca in camp sau in gospodarie. Munci precum torsul, periatul, cusutul si mai ales datul cu vopsea sau cu var, adica unsul peretilor, erau interzise.

Singurele activitati permise in aceasta zi erau adunarea si numararea oualor din cuibar, avand in vedere obiceiul ca de la lasatul secului si pana in aceasta zi, gospodina nu se ducea sa stranga ouale. Exista credinta ca ouale alese in miercurea injumatatirii Postului Mare nu se stricau pana la Pasti.

25
mart.
14

Buna Vestire, cea mai veche sarbatoare a Maicii Domnului

Buna Vestire, cea mai veche sarbatoare a Maicii Domnului Buna Vestire este praznuita de Biserica pe 25 martie. Buna Vestire sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzator celui de Buna Vestire), este praznicul in amintirea zilei in care Sfantul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

Buna Vestire este prima sarbatoare confirmata in documente, dintre sarba­torile Maicii Domnului. Data acestei sarbatori a variat la inceput. Astfel, unii o sarbato­reau in ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar in unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia si Milano, Buna Vestire s-a sarbatorit pe 18 decembrie.

Parintele profesor Ene Braniste sustine ca sarbatoarea a fost introdusa la Roma de papa Leon al II lea (681-683). La inceput aceasta era doar locala si cu denumirea de sarbatoare a asteptarii Nasterii Dom­nului. Va­riatia datei de praznuire a existat in Apus pana in sec. XI, cand data de 25 martie s-a generalizat in toata lumea catolica. Numai la armeni Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu data veche a sarbatorii Nasterii Domnului (6 ianuarie).

In Rasarit insa, data de 25 martie s-a generalizat probabil indata ce Nasterea Domnului a inceput sa fie sarbatorita peste tot pe 25 decembrie, adica inca din prima jumatate a sec. al V lea.

Buna Vestire este sarbatorita in fiecare an in perioada Postului Mare, fiind una dintre sarbatorile pentru care Biserica acorda dezlegare la peste, indiferent in ce zi ar cadea aceasta.

Temeiul scripturistic al sarbatorii Bunei Vestiri

„Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus.

Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea”. (Luca I, 26-38).

Nicolae Cabasila observa ca daca la crearea primului Adam, Tatal se sfatuieste cu Fiul si cu Sfantul Duh,  venirea la existenta a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc dupa obtinerea consimtamantului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Cea care-L naste nu e folosita ca mijloc al venirii lui Lui la existenta ca Om, fara voia ei. Nicolae Cabasila ne marturiseste ca „Dumnezeu nici nu a instiintat de mai inainte pe Adam, nici nu l-a induplecat sa-si dea coasta, din care avea sa se zideasca Eva, ci lipsindu-l de simtire, i-a rapit madularul. Dar procedand la zidirea noului Adam, a instiintat-o mai inainte pe Fecioara si a asteptat credinta si invoirea ei.

A fost mai usor pentru Apostoli sa creada ca Hristos a inviat, de vreme ce L-au vazut inviat. A fost usor pentru crestini sa creada in invierea lui Hristos, pentru ca au avut marturia Apostolilor. Dar Maica Domnului, a crezut pe baza unei simple fagaduinte ca se va petrece cu ea un fapt ce depaseste legea firii. A crezut posibil, imposibilul. Si prin aceasta l-a facut posibil, dupa cum sustine parintele Dumitru Staniloae. E o lege a firii sa nu poata zamisli cele ce si-au ales viata fecioriei. De aceea Maica Domnului intreaba: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?”. Insa, dupa ce ingerul ii comunica modul zamislirii minunate – „Duhul Sfant se va cobori peste tine si puterea Celui Prea Inalt te va umbri”, Fecioara nu s-a mai indoit de vestirea ingerului.

In clipa in care declara ca se increde cu desavarsire in minunea ce se va savarsi cu ea, Fiul lui Dumnezeu Se si salasluieste in ea, zamislindu-Se Om. Nasterea lui Dumnezeu-Cuvantul ca om este o nastere unica, neavand nimic din nasterea celorlalti oameni. Nici nasterea Sa din Tatal, nici cea din Fecioara Maria, nu au avut ceva comun cu nasterea altcuiva. Nasterea Sa ca Om nu e o nastere din necesitatea firii, ci din bunavoirea lui Dumnezeu.

Buna Vestire in calendarul popular

Buna Vestire este cunoscuta in calendarul popular sub denumirea de Ziua Cucului. De ce ziua cucului? Pentru ca in aceasta zi are loc primul sau cantec, prin care anunta vestirea primaverii.

Potrivit traditiei, daca primul cantec al cucului era auzit pe stomacul gol, in spatele omului, era semn rau: „Cucu-n spate mi-a cantat/ si moartea m-a sagetat!”

Exista obiceiul ca in aceasta zi, sa se numere de cate ori cucul isi canta numele, numar care ar descoperi cati ani mai avem de trait.

Flacaii si fetele il intrebau pe cuc cand se vor casatori: „Cucule voinicule/ Cati ani imi vei da/ pan’ m-oi insura (marita)?” Daca se intampla ca dupa rostirea acestor cuvinte, cucul sa cante, cantecul sau echivala cu un an de astepare. Dimpotriva, daca el tacea, tacerea sa era semn ca avem de-a face cu o casatorie grabnica.

De asemenea, craca pe care a cantat cucul de ziua sa, era taiata si pusa in scaldatoarea fetelor, in speranta ca flacaii nu le vor ocoli.


Predica la Buna Vestire AUDIO – PF Daniel
Troparul Buneivestiri – AUDIO
Axionul Bunei Vestiri – VIDEO

25
mart.
14

Bunavestire cosmica

Bunavestire cosmica In tendinta noastra nesanatoasa de a intocmi clasamente si topuri, deseori socotim Craciunul, Nasterea Domnului, ca fiind „a doua” sarbatoare ca importanta dupa Pasti. Si este importanta, fara indoiala, nu degeaba au randuit Sfintii Parinti 40 de zile de post inaintea ei. Dar nu trebuie sa neglijam nici faptul ca in marele praznic al Buneivestiri avem de fapt sarbatoarea Intruparii Domnului.

Bunavestire este ziua preabinecuvantata cand s-a implinit planul cel din veci al lui Dumnezeu, acela de a Se uni cu omul intr-o singura „faptura minunata”. Este ziua in care cea mai aleasa persoana din istorie, Maica Domnului, a rostit acel „Fie mie dupa cuvantul tau”, a acceptat ceea ce nimeni pana la ea n-ar fi putut primi, sa se plasmuiasca din pantecele ei Plasmuitorul lumii. Si a acceptat, sa nu ne amagim, in totala cunostinta de cauza. Sa nu credem ca ea nu a inteles exact ceea ce urma sa se petreaca si ceea ce urma ea sa devina. Toata viata ei de pana atunci o traise intr-o curatie desavarsita, petrecand impreuna cu ingerii, in Sfanta Sfintelor.

Sa nu neglijam deci importanta acestui act. Caci, dupa cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul, raspunzand catre Talasie Libianul: „Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gandit mai inainte de inceputul lucrurilor, despre care, definindu-l, spunem ca este tinta finala mai inainte gandita, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Acesta este cu adevarat sfarsitul providentei si al celor providentiate, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El… Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au privit toate veacurile si cele aflatoare inauntrul veacurilor inceputul existentei si sfarsitul in Hristos. Caci inca dinainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarului (definitului) si a nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii”.

Aceasta zi este, am putea spune, atemporala, la fel ca ziua intai a creatiei si ziua invierii. Este ziua de intrare in istorie a Fiului lui Dumnezeu, este ziua in care cerul se uneste cu pamantul, nemarginirea se uneste cu marginirea. Nu este unirea celor contrare, intrucat omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu intru asemanarea Lui, dar este unirea celor care nu mai aveau putinta de unire, care prin pacat fusesera separate prin domnia mortii.

Cate cuvinte adanci nu s-au scris despre aceasta unire? Cate cuvinte frumoase, cate cuvinte inspirate de Duhul Sfant? Toate cugetarile despre Hristos ale Sfintilor Parintii, ale Bisericii, toate pornesc de aici, de la unirea „fara amestecare, fara schimbare, fara impartire, fara despartire” care s-a facut in aceasta zi. Toate vorbesc despre chipul dumnezeiesc al acestei lucrari, ale acestei taine asupra careia cugetul ramane mut. Si toate vorbesc tainic, in chip tacut, de lucrarea dumnezeiasca a Fecioarei Maria care, asa cum atat de lacunar spune Sfantul Apostol Matei, „s-a aflat pe sine avand in pantece de la Duhul Sfant”.

Biserica este ea insasi o lucrare tainica. Si daca dorim sa intelegem, Maica Domnului este chip al Bisericii. In Biserica se petrece cu noi unirea tainica dintre creat si necreat, adica dintre noi si Dumnezeu, precum in Maica Domnului s-a petrecut unirea fara amestecare dintre firea omeneasca si cea dumnezeiasca.

„Astazi este incepatura mantuirii noastre, si aratarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu fecioarei se face, si Gavriil darul bine-l vesteste. Pentru aceasta si noi impreuna cu dansul Nascatoarei de Dumnezeu sa-i strigam: Bucura-te cea plina de dar, Domnul este cu tine” (Troparul Buneivestiri).

Biserica, daca observam cu atentie, incearca sa sadeasca in noi viziunea cosmica pe care ea o are asupra istoriei mantuirii, si mai ales asupra Maicii Domnului si lucrarilor care s-au facut cu ajutorul ei, lucrari care sunt chiar momentele esentiale ale istoriei omenesti. Daca nu ne apropriem aceasta viziune, care, trebuie sa intelegem, este viziunea dintotdeauna a Apostolilor, Parintilor, Proorocilor si a Bisericii in general, inseamna ca vom intelege trupeste si fariseic toata invatatura crestina, si vom ramane la un sens inchistat, care nu ne duce „dincolo de catapeteasma”, spre Sfanta Sfintelor, si nu ne mantuieste.

Daca nu avem viziunea cosmica a acestei lucrari, nu vom vedea in Maica Domnului mai mult decat o femeie aleasa, binecuvantata de Dumnezeu a-L purta in pantece, a-L naste si a-L ingriji. Dar daca vom merge spre gandirea Sfintilor Parinti (in analiza finala, gandirea Duhului Sfant care i-a luminat), vom intelege de ce acestia o numesc pe Maica Domnului „Noua Eva”, „Imparateasa ingerilor”, „Mai cinstita decat Heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii”, „Rai de taina” si toate celelalte.

Sa ne caznim deci cu ravna la intelegerea cea mai desavarsita, sa trecem de chipul trecator al lumii, care acopera ca un val tainele vietii vesnice. Numai indraznind a cauta duhul Sfintilor Parinti ne vom bucura in adevar de Sarbatoarea negraita a Buneivestiri, incepatura mantuirii noastre.

25
mart.
14

Buna Vestire

Buna Vestire Buna Vestire este praznuita pe 25 martie. Praznicul Bunei Vestiri a Maicii Domnului este cunoscut in popor sub denumirea de Blagovestenia. In aceasta zi Fecioara Maria a fost vestita de Arhanghelul Gavriil ca Il va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.

Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te! Si i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ. El s’a obisnuit cu intamplarile comune si accepta cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pilda, ca ti a murit cineva drag e intampinata, mai intotdeauna, cu exclamatia: nu se poate, asa ceva nu pot sa cred! Asa va exclama o mama care afla ca i-a murit fiul pe front, desi de mult s’a obisnuit cu razboiul si cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot asa va exclama si peste cativa ani, afland ca, de fapt, prima veste exprimase o eroare, ca fiul ei a fost doar prizonier si ca s’a intors acum acasa. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredinta, cu care ucenicii Domnului au intampinat vestea invierii Lui; de aceea nu le venea sa creada, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca sa fie si adevarat!

Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia? Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? E prea frumos ca sa fie si adevarat! Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca o femeie pamanteana spre a I naste Lui un Fiu? Intelegerea in sine sovaie si se poticneste. Maria sta in cumpana, dar ingerul nu i da ragaz si i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate. Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.

Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?…

Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat! E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.

– Fie! Sa mi fie mie dupa cuvantul tau!

In acea clipa s’a petrecut Intruparea.

Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.

Buna Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si si restaureaza propria i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita. Printr’un singur cuvant, Maria e purtatoarea de cuvant a tuturor risipitilor ce aspira la un destin comun, obstea mantuitilor Domnului.

Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei este de a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.

Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un „vifor de ganduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.

Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”, ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece. Salutarea ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!

IPS Bartolomeu Anania

Sfanta Evanghelie randuita de Biserica spre a fi citita in ziua praznuirii Bunei Vestiri

„In zilele acelea Elisabeta, sotia lui Zaharia, a zamislit si s-a tainuit pe sine cinci luni, zicand: Astfel mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea. Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si, intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si, iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si, raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei, si aceasta este a sasea luna pentru ea, care se numea stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea.”  (Luca 1, 24-38)

PF Daniel – Predica la Buna Vestire AUDIO
Axion la Buna Vestire – AUDIO
Predica la Buna Vestire – AUDIO

23
mart.
14

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce Potrivit traditiei crestine, Sfanta Cruce ar fi fost lucrata din trei feluri de lemn: cedru, chiparos si maslin sau chiparos, ulm si merisor. Acest lucru se intemeiaza pe urmatoarea profetie: „Marirea Libanului, chiparosul, ulmul si merisorul la tine vor veni, cu totii laolalta, ca sa impodobeasca locasul cel sfant al Meu, si Eu voi slavi locul unde se odihnesc picioarele Mele” (Isaia 60, 13). Acest „loc” unde se odihnesc picioarele Domnului a fost interpretat ca fiind postamentul de la baza Sfintei Cruci.

„Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui; sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul; sa piara cum piere fumul; cum se topeste ceara de la fata focului, asa sa piara diavolii de la fata celor ce iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii si zic cu veselie: Bucura-te, preacinstita si de viata facatoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, si S-a pogorat la iad si a calcat puterea diavolului si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmasului. O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi cu Sfanta Doamna Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, si cu toti sfintii in veci. Amin!”

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

Potrivit traditiei locale, Manastirea Sfanta Cruce din Ierusalim a fost zidita pe locul de unde a fost taiat copacul din care a fost facuta Sfanta Cruce a Mantuitorului. Se mai crede ca tot aici a fost inmormantat Adam, cu toate ca exista si alte cateva traditii legate de locul de inmormantare al acestuia, una dintre ele identificand locul cu piatra de pe Golgota, pe care a fost inaltata Sfanta Cruce.

Pomul - Sfanta Cruce

Pomul Sfant, potrivit traditiilor locale, care au si fost infatisate in icoanele zugravite in capela manastirii amintite, a avut la origine trei seminte (maslin, chiparos si cedru) pe care Avraam i le-a dat-o lui Lot. Luand semintele, Lot le-ar fi plantat langa cortul sau, udandu-le numai cu apa din Iordan. Din aceste seminte ar fi crescul un capac cu trei tulpini, care a fost folosit mai apoi pentru facerea Sfintei Cruci, pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos.

Locul exact al radacinii Pomului celui Sfant se afla in incinta manastirii, intr-o capela subterana, fiind incadrat cu marmura si bronz. Prin partea stanga a bisericii, o usa conduce, printr-un culoar stramt, la camera cu pricina. In aceasta capela sunt asezate mai multe icoane ce infatiseaza istoria Copacului: Lot, scapand din Sodoma; Avraam, dand lui Lot cele trei seminte; Lot, plantand semintele; Lot, udand Copacul Sfant, cu apa din Iordan; taierea Copacului si cararea acestuia spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mantuitorului, in vederea soldatilor romani, a Maicii Domnului si a Mariei Magdalena; Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos.

Pomul - Sfanta Cruce

Aceasta traditie, prezenta astazi in Ierusalim, si-ar avea inceputul prin secolul al XIII-lea, cand episcopul romano-catolic Jacopo de Voragine, din Geneva, o consemneaza in cartea „Legenda de Aur”. Acesta, in legenda numita „Viata lui Adam”, spune ca Set ar fi asezat trei seminte diferite in gura lui Adam, mai inainte de a-l ingropa, iar din acestea ar fi crescut acei un pom cu trei tulpini, una de cedru, una de chiparos si alta de maslin, din care a fost confectionata Crucea Mantuitorului. Set ar fi avut cele trei seminte de la un inger care pazea portile raiului.

In alta legenda, acelasi autor apusean spune ca Sfanta Cruce ar fi fost confectionata dintr-un lastar provenit din „pomul cunoasterii binelui si a raului”, din care a mancat Adam. Acest lastar ar fi fost plantat de catre Set pe mormantul tatalui sau, Adam, unde ar fi ramas pana in vremea regelui Solomon. In vremea regelui Solomon, din copacul cu pricina s-ar fi construit un pod deosebit, pentru a permite trecerea peste o mlastina a reginei din Saba. Traditia mai spune ca regina, simtind un fior in inima ei, cand a pasit pe acel pod, ar fi ingenuncheat si l-ar fi sarutat. Mai apoi, i-ar fi spus regelui ca prin acel lemn se va intari o noua imparatie, profetind astfel Imparatia lui Hristos. Neintelegand ce inseamna aceasta, regele ar fi luat lemnul si l-ar fi ingropat pe un munte, in apropiere de Ierusalim. In vremea Mantuitorului, acel lemn a fost ales pentru Sfanta Cruce, caci parea al nimanui si foarte rezistent.

Potrivit unei alte traditii, cei trei copaci din care a fost facuta Sfanta Cruce, care au crescut intr-o singura tulpina in conditii necunoscute, au fost folositi pentru a construi Templul din Ierusalim. In vremea lui Irod, cand Templul a fost reconstruit, lemnul respectiv, care nu isi mai gasea locasul in noua constructie, ar fi fost lasat intr-o magazie laturalnica. Apoi, cand s-a hotarat rastignirea lui Iisus Hristos, iudeii ar fi luat acest lemn greu si nefolositor si ar fi facut din el Sfanta Cruce.

Lemnul Sfant, dupa Rastignire

Dupa coborarea de pe Cruce, Sfanta Cruce, impreuna cu celelalte doua cruci, a fost luata de soldati si aruncata intr-o cisterna de apa din apropiere. Cu timpul, cisterna sapata in piatra s-a dezafectat, iar oamenii au inceput sa arunce in ea gunoiul. Dupa aproape trei secole, in anul 326, cand Sfanta Imparateasa Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, a inceput sa caute Sfanta Cruce, aceasta a poruncit sa se sape in jurul Ierusalimului. Se marturiseste ca, fiind aflate cele trei cruci, Sfanta Cruce a putut fi diferentiata de celelalte doua prin puterea de tamaduire pe care o avea asupra celor bolnavi.

Lemn din Sfanta Cruce a fost daruit mai multor manastiri si catedrale din lume, ca binecuvantare, iar o mare bucata a fost asezata in Biserica Invierii, din Ierusalim, sfintita in ziua de 13 septembrie 335. Cinstirea Sfintei Cruci a fost asezata in ziua de 14 septembrie, cand aceasta a fost inaltata inaintea poporului si scoasa spre inchinare, de catre Sfantul Macarie, episcopul Ierusalimului.

Pomul - Sfanta Cruce

23
mart.
14

Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce?

Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce? Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit.

Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea Lui pentru noi pana la a-Si da viata pentru noi, pentru ca, primind in Sine – ca om – moartea, sa o si invinga prin inviere, ca sa ne dea si noua puterea sa inviem. De aceea, invierea Sa a fost legata de El strans cu moartea. Primind moartea, a invins moartea.

Biserica Ortodoxa pomeneste totdeauna invierea lui Hristos impreuna cu crucea. Inaltand crucea, cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”. Hristos este pentru ea „Cel ce a inviat din morti”. Daca n-ar fi murit, n-ar fi inviat. Hristos, fiind nu numai om, ci si Dumnezeu, rostul mortii cu trupul a fost sa faca din moarte nu o scufundare in extrema imputinare a vietii, ci un act de predare lui Dumnezeu si deci o trecere spre viata. Astfel, El a spus: „Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu” (Luca. 23, 46). Iar Sfantul Pavel zice: „Si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), sau: „Caci mie a vietui este Hristos, si a muri, dobanda” (Filip. 1, 21). Moartea Lui a fost astfel „de viata facatoare” (Rugaciune la sfintirea Crucii).

Prin moartea primita de buna voie si din iubire pentru noi, a omorat Fiul lui Dumnezeu moartea, deci prin ea s-a aratat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorarea altora, cum socotesc slujitorii raului. O spune aceasta Sfantul Apostol Pavel: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Prin Crucea lui Hristos ne-am mantuit, nu prin intelepciunea cuvintelor omenesti (I Cor. 1, 19). Crucea lui Hristos a aratat lumii marea alternativa: crucea mortii pentru altii, careia ii urmeaza viata, sau egoismul care omoara pe altii, sau sta indiferent in fata ei, caruia ii urmeaza moartea sufleteasca.

Biserica vede in Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu fata de noi si o lauda ca atare. Ea vede in moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni, cea mai mare iubire a lui Dumnezeu fata de ei, intemeindu-se pe insusi cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune viata pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). „Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, pentru ca imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau” (Ioan 10,17). Nu face aceasta furul, adica diavolul si cei ce slujesc lui. Acestia in loc sa moara pentru oameni, ii omoara.

Putem socoti pe Hristos privind cu indiferenta la cei omorati de diavolul si de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevarat cel ce se fereste de cruce, tolerand omorarea oamenilor de catre diavol si de slujitorii lui? De fapt, sectele cugeta asa pentru ca ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu-i spun Hristos, adica Mesia, sau Mantuitorul, ci simplu Iisus, sau un oarecare prooroc, asa cum nici fariseii si carturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hristos si L-au dus la moarte, pentru ca Se socotea Hristos.

Si cine dispretuieste Crucea lui Hristos, daca nu cel ce fuge de El si de Cruce? Dar acesta nu urmeaza lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mantuitorul insusi o spune aceasta, declarand ca cel ce nu-L iubeste pe El si nu-I urmeaza Lui – Care a primit Crucea pentru noi, din iubire – este un egoist care se lasa amagit de placerile trecatoare ale lumii: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie; ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga iar sufletul si-l va pierde? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 24 – 26; Marcu 8, 34-37).

Cei ce dispretuiesc moartea lui Hristos, ca sa-si poata intemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos si a celor ce-I urmeaza un lucru al neputintei de a scapa de sub puterea vrajmasilor, deci un lucru de rusine pentru Hristos, Care a suportat-o, si pentru oricine altul care o suporta si el, si nu o vad ca o fapta a puterii Lui primita de bunavoie, desi ar fi putut zdrobi pe vrajmasi (Matei 26, 53), vor plati pentru aceasta la Judecata din urma. Caci a spus Hristos, dupa ce a fagaduit viata celor ce-L urmeaza in purtarea crucii: „Caci de cel ce se va rusina de Mine in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu ingerii Sai” (Marcu 8, 38).

Asa cum pentru primirea mortii pe Cruce a fost preamarit Hristos (Filip. 2, 8, 9), si de aceea va fi laudat de toata creatia, asa vom fi slaviti si noi datorita ei, cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pilda prin taierea imprejur. De aceea, nu trebuie sa ne rusinam, de Crucea lui Hristos, ci sa ne laudam, cinstind-o (Gal. 6, 14).

Datorita Crucii lui Hristos si crucii purtata de noi prin imitarea Lui, ne vom impartasi de slava la Judecata din urma, daca Hristos va vedea ca nu ne-am rusinat pe pamant de Crucea Lui, ci am simtit ca cinstirea ei ne este spre lauda. Dar daca unii dispretuiesc insasi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, ei refuza inchinarea in fata Crucii, ca pe o inchinare la idol. Ei refuza sa se gandeasca la Cruce, sau nu asociaza gandirea la ea de gandirea la Hristos ei rastignit pe ea. Dar poti sa nu te gandesti la Crucea lui Hristos, cand te gandesti la El? Si poti sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea? Asa ceva e nenatural. Dar ei, fortand lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care il fac crestinii, negandind o cruce despartita de Hristos, sau la un Hristos despartit de cruce.

Cand vad Crucea, ei se gandesc in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Si astfel, tot ce am spus despre prezenta lui Hristos nedespartit de icoana Lui, cu atat mai valabil este pentru Crucea Lui. Inchinarea ce o fac credinciosii este o inchinare adresata lui Hristos, pe care-L vad cu cugetul lor rastignit pe cruce. E drept ca spun uneori si: „Sfanta Cruce, ajuta-mi!”, dar totdeauna subinteleg prin aceasta: „Sfanta Cruce a lui Hristos, nedespartita de El, ajuta-mi!”. Biserica spune de aceea: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, adica faptei Tale prin care ai fost rastignit pe cruce si intiparirii Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate desparti fapta savarsita de cineva de persoana lui. Ea a ramas intiparita in persoana respectiva. Deci, spunand „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!” Caci asa cum, continuand sa zicem: „Si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”, nu ne gandim la o inviere oarecare, ci la invierea intiparita in El sau la trupul Lui inviat, asa vedem si Crucea nedespartita de Hristos.

Iar inchinandu-ne astfel in fata Crucii lui Hristos, Cel ce poarta in Sine urmele rastignirii in ea, primeste El insusi inchinarea noastra si raspunde chemarii ce I-o facem prin aceasta rugaciune, mantuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizata.

Astfel, cand credinciosii ortodocsi isi fac semnul crucii, odata cu chemarea in amintire a faptei rastignirii lui Hristos, isi exprima recunostinta fata de Hristos Cel rastignit pentru ei pe Cruce si-L roaga sa vina la ei in aceasta calitate a Lui si Sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea afirmandu-si nadejdea ca prin credinta in puterea cu care a invins moartea primind Crucea, va invinge si in ei moartea, ducandu-i spre inviere, dandu-le si lor puterea sa invinga toate faptele egoiste ce-l tin si-l afunda in moarte. Odata cu recunostinta fata de Hristos Cel ce S-a lasat rastignit ca sa-i asigure omului invierea si odata cu nadejdea ca va invia si el, unindu-se prin credinta cu Hristos Cel ce are in Sine urmele crucii prin care a invins moartea, promite sa-i urmeze si el lui Hristos care Si-a intiparit in Sine Crucea pentru veci, sa-si poarte crucea prin care omoara in sine placerile si interesele egoiste ce-l tin in moarte.

Facandu-si semnul Crucii, crestinul isi intareste nu numai nadejdea invierii, ci isi insuseste si un program de viata curata si de sine daruitoare, asemanatoare celei a lui Hristos, din puterea aratata de El in primirea mortii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se rusineaza de Crucea Lui. Insa credinciosul, facandu-si semnul Crucii, se gandeste, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca sa-i asigure invierea, ci si la Tatal Lui, care S-a bucurat de primirea mortii de catre Fiul Sau pentru oameni (Ioan 10, 17), si la Duhul Sfant, care S-a odihnit tot timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om, fiind cu el in purtarea crucii si vine in oameni ca Duh al Lui, in care este intiparita Crucea, pentru a-i face si pe oameui sa-si insuseasca pornirea Lui spre jertfa.

De aceea, facandu-si semnul Crucii, credinciosul ortodox da slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Caci din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru ei. in Crucea lui Hristos s-a aratat si se arata iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revarsare a iubirii existente intre Persoanele Ei.

Deci Sfintei Treimi se inchina credinciosul cind isi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlocul si prilejul in care s-a aratat iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si credinciosul o face pe fata sa si se inchina, facand semnul Crucii in numele Prea Sfintei Treimi, chemand asupra sa si a semenilor sai dragostea prea Sfintei Treimi.

Sfanta Treime nu e straina de Crucea lui Hristos, caci in Crucea lui Hristos s-a aratat iubirea Sfintei Treimi fata de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, vazandu-ne stapaniti de moarte. E o mare taina mila simtita de Sfanta Treime fata de noi, mila din care s-a produs intruparea Fiului Sau si moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credintei crestine nu este un Dumnezeu lipsit de simtire, de mila fata de oameni, odata ce este un Dumnezeu al iubirii. El exista totodata in fericirea iubirii desavarsite dintre Persoanele treimice, dar si in simtirea milei fata de oameni, aratand in aceasta negraita pretuire cu care ne-a imbracat. Intr-un fel, Crucea simtita de ipostasul Fiului lui Dumnezeu in umanitatea Sa nu ramane cu totul nesimtita de Tatal si de Duhul Sfant. E mai multa putere in simtirea persoanei care participa la durerea altor persoane, decat in simtirea pietrei sau a oricarei esente inconstiente. Unde si-ar avea originea simtirea omeneasca, daca nu in Dumnezeu?

Puterea lui Dumnezeu este atat de legata de Cruce, ca prin ea se sfinteste orice in Biserica. Dar puterea oricarei cruci vine de la Crucea pe care S-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, varsandu-Si sangele Lui cel sfant, iubitor si biruitor al mortii pe ea. De aceea orice cruce se sfinteste, stropindu-se cu apa care a fost sfintita cu o cruce sfintita anterior si asa pana la Crucea Domnului de pe Golgota.

Dar prin aceasta insasi… Sangelui lui Hristos si a Trupului Sau rastignit se transmite in mod nevazut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinteste ulterior si prin care se sfintesc toate. De aceea orice sfintire se face, nu numai prin cruce, ci si prin Duhul Sfant, Duhul comuniunii, iar Duhul coboara de la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat. Deci in El e Treimea intreaga. Astfel, in rugaciunea de sfintire a crucii se cere Tatalui: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”. Dar puterea Crucii sfintite care este una cu puterea Sangelui lui Hristos, plin de iubirea Lui, varsat pe crucea de la Golgota, si a Trupului Lui rastignit pe ea, se daruieste numai celor ce se inchina inaintea ei lui Dumnezeu insusi, „ca sa fie auzite rugaciunile tuturor celor ce cu credinta se vor ruga Tie inaintea crucii acesteia”.

Crucea ce se sfinteste este adusa la randul ei ca dar lui Dumnezeu de catre unii credinciosi, din credinta in Crucea mantuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a nascut credinta lor si, ca urmare, ei alcatuiesc o noua cruce pe care o daruiesc lui Dumnezeu si o aduc spre sfintire: „cu umilinta ne rugam sa cauti spre crucea aceasta pe care credinciosii robii Tai, din osardie si credinta cea tare si dragostea ce o au catre Tine, au facut-o… si o sfinteste pe ea si o umple de puterea si de binecuvantarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos.. prin care puterea diavolului s-a surpat”.

Umpluta de puterea Trupului rastignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinteste toate obiectele si actele Sfintei Liturghii, binecuvinteaza pe credinciosi si toate ale lor. Nimic nu face preotul fara Cruce. Nici el, nici credinciosii, nu incep si nu incheie vreo rugaciune, fara Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodata si nici credinciosul in relatia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsa si se slaveste iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, prin ea se revarsa toate bunatatile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Crucii, pentru ca este Dumnezeul iubirii, al milei si al darniciei Lui fata de noi.

La aceasta ne gandim cand vedem Crucea, cand ne insemnam cu ea, cand suntem binecuvantati prin ea, cand ne inchinam ei. Nu vedem si nu cugetam o cruce fara sa cugetam la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot-milostive, aratata in gradul culminant pe Cruce de catre Fiul si ramasa ca semn si mijloc al milei Lui permanente fata de noi. In Cruce vedem fata simtitoare a lui Hristos catre noi, prezentarea continua a jertfei Sale catre Tatal, in numele nostru, in care ne vrea asociati cu Sine in aceeasi predare Tatalui, ca sa simtim si noi impreuna cu El privirea iubitoare a Tatalui fata de noi impreuna cu El, ca sa ne umplem si noi de Duhul cel Sfant care raspunde precum Fiul iubirii Tatalui, ca raspuns iubirii aratate Fiului de catre Tatal prin Acelasi Duh. Prin Cruce ne simtim indemnati si intariti de Fiul la iubirea semenilor.

Crucea nu poate fi despartita de Treimea iubitoare si de Fiul cel in continua stare de jertfa pentru noi, insufletit de aceasta iubire fata de starea nefericita a noastra, ajunsi in stare de moarte, prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Iar avind in orice cruce puterea Crucii de pe Golgota si sfintind prin ea toate, crestinii au pe Acelasi Hristos neschimbat, revarsandu-si-o prin harul Duhului Sfant, peste toate, cu bunavoirea Tatalui. Aceasta da o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte si alte momente care aduce la existenta alte si alte persoane, cu alte si alte probleme, dar el e o unitate, caci, Acelasi Hristos, Care prin Duhul Sfant ii umple cu puterea Lui pe toti si toate ale lor, ii ajuta sa-si rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate in unitate, persoane diferite de valoare egala, in cadrul aceleiasi naturi umane, cu probleme diferite, dar inrudite. Ramanand in identitatea speciei si primind pe Acelasi Hristos, oamenii, desi diferiti, sunt uniti printr-o traditie, experienta si nadejde comuna a vietii de veci.

Biserica raspunde necesitatilor oamenilor diferiti din fiecare timp, dar ii si tine uniti printr-o traditie si nadejde comuna. Timpul nu e nici o lipsa de progres, nici un progres care sa nu curga in unitatea lui. In Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Caci in Hristos e posibila o inaintare spirituala fara sfarsit, dar care ramane totusi in El. Stiinta si filosofia contemporana au ajuns si ele la intelegerea unui finalism sau a unei tinte spre care inainteaza miscarea timpului, ca spre o desavarsire a persoanelor constiente, parasind atat ideea unei evolutii fara tinta care schimba totul, cat si ideea unui conservatorism fara nici o miscare. Viata omenirii este o noutate vesnica in identitate, noutatea unei omeniri identice, care inainteaza spre o tinta a desavarsirii, dar nu a asimilarii ei si a persoanelor ei.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

21
mart.
14

Lepadarea de sine

Lepadarea de sine Urmarea lui Hristos cere lepadarea de sine: „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”. (Marcu 8, 34)

Nu putem deveni ucenici ai Sai, daca nu am murit pentru noi insine. E o moarte a omului cazut, a celui care nu mai este asa cum l-a adus Dumnezeu la existenta. Daca ne-am cerceta cu adevarat, am putea observa ca multe fapte din viata noastra sunt in afara voii lui Dumnezeu.

Dar pentru ca omul cazut este cel care traieste in noi si pe acesta il iubim, stapanirea e a lui. Din acest motiv nu mai cautam sa vietuim dupa cum ne cere Dumnezeu. Nu mai stim de jertfire de sine pentru altii, ci doar de jertfirea altora pentru noi.

Pierdem din vedere ca nu e de ajuns sa traiesti, important este cum traiesti. Sa nu uitam ca atat Abel cat si Cain au adus jertfe lui Dumnezeu. Dar jertfa lui Cain nu a fost primita. Acest lucru inseamna ca nu orice fel de vietuire este bine placut Domnului.

Nu e usor sa te lepezi de relele din tine. Sunt persoane care pornesc pe acest drum al lepadarii de sine, dar dupa un timp renunta sa mai lupte. Ajung chiar la deznadejde. In astfel de momente trebuie inmultita rugaciunea. Si veti vedea ca Dumnezeu vine si desavarseste, ne scoate invingatori din lupta cu noi insine. Tot timpul trebuie sa avem in minte ca orice Ii cerem si este spre mantuirea noastra, ne va darui.

Sigur ca sunt si taine de nepatruns. Adica se poate intampla ca noi sa cerem cele spre mantuire si sa le primim dupa mult timp. Important este sa fim rabdatori. Dumnezeu poate intarzia, dar nu uita. Si nu intarzie din cauza neputintei, ci spre binele nostru.

Lepadarea de sine este daruirea deplina lui Dumnezeu. Datorita ei ajungem sa nu mai traim noua, ci exclusiv lui Dumnezeu. Prin aceasta lepadare ne umplem de viata lui Dumnezeu, viata cea adevarata.

Ori de cate ori vorbim de lepadarea de sine, sa nu credem ca vestim dedublarea noastra. Nu, fiindca ramanem tot noi, dar altfel. Biserica neincetat striga catre noi: „Vino asa cum esti, dar nu ramane asa cum esti!”. Asadar lepadarea de sine nu aduce nasterea unui om care nu a mai fost, ci nasterea din nou a aceluiasi subiect.

19
mart.
14

Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi?

 Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? Semnul Crucii se face prin unirea degetului mare cu primele degete de la mana dreapta si prin strangerea celorlalte doua in palma. Unirea degetului mare cu primele degete de la mana dreapta exprima invatatura despre Sfanta Treime: marturisim trei persoane impreuna vesnice si egale, unite intr-o singura Dumnezeire neimpartita. In semnul Crucii este prezenta Sfanta Treime pentru ca suntem datori sa dam slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, pentru ca din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru noi.

Prin alipirea celorlalte doua degete in palma, rezumam invatatura despre Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Inelarul si degetul mic alipite ni-L descopera pe Hristos, cunoscut in doua firi: omeneasca si dumnezeiasca. Prin aceste doua degete marturism ca Hristos este in acelasi timp pe deplin Dumnezeu si pe deplin om, nu pe jumatate Dumnezeu si pe jumatate om.

Rostim „In numele Tatalui” si ne insemnam la frunte; „si al Fiului” si ne insemnam la piept; „si al Sfantului Duh”, insemnand, de la dreapta la stanga, cei doi umeri; „Amin” – lasand mana jos. Mana care coboara de la frunte semnifica pogorarea Domnului din cer pentru noi. Prin atingerea fruntii, a pieptului si a umerilor marturisim ca ne incredintam mintea, inima si puterea noastra Sfintei Cruci.

Pare de neinteles de ce trebuie sa ne incredintam fiinta unui obiect si nu unei persoane. Insa, daca am fi cu luare aminte atat la rugaciunile cat si la cantarile inchinate Sfintei Cruci, am putea observa ca Biserica i se adreseaza ca unei persoane. Face acest lucru din dorinta de a ne descoperi ca Sfanta Cruce este Hristos cel rastignit. Prin aceasta adresare ni se descopera ca Sfanta Cruce nu trebuie tratata ca un simplu obiect.

Parintele Dumitru Staniloae spune ca este nenatural sa vorbim de o Cruce despartita de Hristos, sau de un Hristos despartit de Cruce. Si spune in continuare ca un crestin cand vede Sfanta Cruce, el se gandeste in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Iar atunci cand spunem „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, graim de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!”

Asadar, atunci cand crestinii isi fac semnul crucii, ii cer lui Hristos sa vina sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea, ca si ei sa primeasca putere sa invinga toate faptele egoiste ce-i tin si-i afunda in moarte.

17
mart.
14

Vai de iubirea mea!

Vai de iubirea mea!De multe ori ne multumim doar cu faptul ca suntem ortodocsi. Dar pierdem din vedere ca a fi ortodox implica si o mare responsabilitate. Chipul celor patru persoane din Evanghelia vindecarii slabanogului din Caperanum, care se straduiesc sa aduca in fata Domnului pe un semen bolnav, trebuie sa fie si chipul nostru.

Uitam ca atunci cand ne rugam lui Dumnezeu, nu doar vorbim cu El, ci suntem chemati sa traim viata Lui. Si astfel, impartasindu-ne din iubirea dumnezeiasca, cautam sa o dam si altora.

Daca in cei patru nu ar fi fost prezenta iubirea dumnezeiasca, sigur ar fi mers sa-L asculte pe Hristos fara slabanog. Era mai usor, nu necesita efort. Sa nu pierdem din vedere ca poate acest slabanog a fost vazut si de alti semeni. Dar nu s-au asemanat celor patru pentru ca au fost lipsiti de iubire.

Masura in care nu iubim pe Dumnezeu este masura departarii noastre de aproapele. Asadar, relatia mea cu Dumnezeu conditioneaza relatia cu oamenii. Daca iubirea mea catre aproapele pleaca de la mine, vai de iubirea mea! spunea parintele Galeriu. De ce afirma acest lucru? Pentru ca a-l iubi pe aproapele fara iubirea dumnezeiasca, inseamna a depune tot efortul sa-l schimb in ceea ce-mi place mie, sa-l reduc la starea de obiect de satisfacere a patimilor mele.

Nu intamplator a spus Domnul ca „Cel ce iubeste pe tatal sau ori pe mama sa mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiul sau ori pe fiica sa mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Evident ca prin aceste cuvinte nu ne cere sa nu ne mai iubim parintii si rudele, ci doreste sa iubim precum iubeste El. Daca iesim in intampinarea aproapelui lipsiti de iubirea Sa, nu vom avea parte de o daruire totala, precum este cea a lui Dumnezeu catre noi.

Daca nu ati reusit sa va impartasiti de iubirea dumnezeiasca, cautati sa va alipiti de persoane care se hranesc din aceasta iubire, si din vietuirea langa ele, veti ajunge la impartasirea de iubirea dumnezeiasca. Asta facem si de Pasti – cautam sa luam lumina de la o persoana care a primit-o inaintea noastra.

15
mart.
14

Importanta rugaciunii pentru altii

Importanta rugaciunii pentru altii In lumea zilele noastre se vorbeste tot mai des de lipsa timpului. Si din aceasta cauza omul gaseste o scuza pentru lipsa rugaciunii sale. Faptul ca el nu mai reuseste sa-si vada caderile si sa I le comunice lui Dumnezeu, sa-I ceara ajutor pentru a se ridica din ele, rugaciunea pentru altii devine un nonsens. Cum sa ma rog pentru altii, cand nu am timp pentru mine? Asta isi spune omul zilelor noastre.

Dar orice crestin care participa la slujbele Bisericii cunoaste ca ea se roaga „pentru pacea a toata lumea”, „pentru imbelsugarea roadelor pamantului” etc, deci nu se roaga doar pentru ea, ci pentru toti oamenii.

Ar fi minunat daca am vedea realizarile din viata noastra si ca pe un rod al rugaciunii altora pentru noi. Asa am fi feriti de caderea in mandrie pentru ceea ce am infaptuit. Mai mult, atunci cand ni s-ar cere un sfat, am cunoaste ca cea mai buna sfatuire sta in rugaciunea pentru altii catre Dumnezeu, Cel care „cunoaste inimile si cele dinlauntru ale omului”. Nu ne-am mai da cu parerea si cel lipsit de ajutor va primi cele potrivite.

Mult timp m-am intrebat cum de reusesc anumite persoane ca si in suferinte cumplite sa nu ramana lipsite de zambet si bucurie? Raspunsul il putem gasi si in rugaciunile pe care altii le fac pentru ei. Chiar daca nu au primit vindecare datorita rugaciunii lor, sa fim siguri ca Dumnezeu nu a ramas nepasator. A revarsat asupra lor iubirea Sa datatoare de bucurie.

Sunt persoane care duc o viata bine placuta lui Dumnezeu, incat au ajuns sa participe la lucrarea lui Dumnezeu. In Pateric se spune la un moment dat ca niste frati incepatori au mers la un parinte si i-au cerut sa le vorbeasca despre credinta. Acesta le-a raspuns: „De veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui: Muta-te de aici…” si zicand acestea, muntele din apropiere a inceput sa se miste. Atunci parintele a grait: „Stai, munte, ca nu vorbeam cu tine!” Iata ca omul unit cu Dumnezeu este capabil sa lucreze dumnezeieste. De aceea este bine sa cerem sa fim pomeniti de cat mai multe persoane.

Sunt multe cazuri in Scriptura cand Dumnezeu tamaduieste pe cineva datorita credintei altora. E de ajuns sa ne amintim de slabanogul din Capernaum. Acest slabanog este adus de patru persoane in fata lui Hristos pentru a fi vindecat. Si Evanghelia ne spune ca Mantuitorul, „vazand credinta lor, i-a zis slabanogului: indrazneste fiule, ti se iarta pacatele tale” (Matei 9,2).

Nu trebuie sa ne rugam pentru cineva bolnav gandind ca si noi am putea fi candva intr-o asemenea situatie. Ci trebuie sa avem constiinta ca facem parte din trupul tainic al lui Hristos – Biserica. Stim ca un madular bolnav din trupul nostru aduce durere intregului trup. Acelasi lucru trebuie sa simtim ori de cate ori ne intalnim cu suferinta altcuiva. Fara aceasta simtire, nu vom putea sa ne rugam pentru altii asa cum ne rugam pentru noi. Nu vom avea puterea sa vedem in bolile lor propriile noastre boli.

A-i pomeni in rugaciune pe semenii nostri, e dovada cea mai clara ca ei exista pentru noi, ca ne sunt frati. Asa nu ne aratam mincinosi atunci cand Il numim pe Dumnezeu a fi „Tatal nostru”. Lipsa rugaciunii pentru altii ne face sa-L numim pe Dumnezeu „Tatal meu” ca si cand doar eu si El am exista.

15
mart.
14

Despre pacat si boala

Despre pacat si boalaVindecarea slabanogului din Capernaum: Si intrand iarasi in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa. Si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc, nici inaintea usii, si le graia lor cuvantul. Si au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi. Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au lasat in jos patul in care zacea slabanogul. Si vazand lisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Si erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu? Si indata cunoscand lisus, cu duhul Lui, ca asa cugetau ei in sine, le-a zis lor: De ce cugetati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor a zice slabanogului: Iertate iti sunt pacatele, sau a zice: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla? Dar, ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului: Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si s-a sculat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, picand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata. (Marcu 2, 1-12. Duminica a doua din Postul Mare, a Sfantului Grigorie Palama)

R. Radulescu: La Mantuitorul Hristos este adus un slabanog pentru a fi vindecat. Un paralizat tintuit la pat, caruia Hristos ii ofera iertarea pacatelor. Parinte Constantin, de ce Se indreapta Hristos, in primul rand, spre acest tip de neputinta, si nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adica vindecarea lui trupeasca? Isi pusesera nadejdea ca-l vor duce inapoi pe picioarele lui, adica vindecat. De ce nu raspunde direct dorintei lor?

Pr. Coman: Din cel putin doua motive. Mantuitorul Hristos nu Se poate identifica cu viziunea, cu optiunea, cu perspectiva omeneasca, care atunci cand nu este ratacita, este cel putin limitata. In al doilea rand, pentru ca oamenii nu intelegeau lucrul esential, si anume ca suferinta fizica, boala, este provocata de suferinta duhovniceasca, de pacat. Mantuitorul Hristos o spune in nenumarate randuri, iar marele teolog al Bisericii primare, Pavel, dezvolta aceasta tema in epistolele sale. La fel si Biserica, aceasta propovaduieste de-a lungul veacurilor si isi randuieste intreaga activitate avand la baza acest adevar fundamental, conform caruia cauza suferintei si a bolii trupesti este boala sufleteasca, adica pacatul. De aceea, Hristos nu numai ca nu evita sau nu ocoleste implinirea cererii lor, dar merge mai adanc, adica vindeca mai intai cauza neputintei trupesti, pacatul, si dupa aceea ridica si suferinta trupeasca.

R. Radulescu: Parinte profesor, legatura dintre pacat si suferinta umana este o idee tot mai respinsa astazi. Cand spun aceasta, am in vedere un fapt real. De curand, un preot catolic din Austria, care urma sa fie promovat episcop, a fost retras de la aceasta promovare, pentru ca a afirmat ca in America uraganul a fost pedeapsa divina pentru pacatele care se intamplau in zona afectata. Declaratia lui a scandalizat o lume intreaga, intreaga lume catolica a reactionat, nefiind de acord cu legatura dintre nenorocirile care se intampla in lume si pacatele oamenilor. Oamenii refuza aceasta viziune. De ce am ajuns aici?

Pr. Coman: Explicatia este simpla: Biserica, sau mai bine zis oamenii Bisericii, au inceput sa se rusineze de propria Evanghelie in fata ofensivei si presiunii civilizatiei materialist-rationaliste, in fata unei lumii care se amageste pe sine, nu numai legitimand pacatul, ci mandrindu-sc cu el, ridicandu-l la rang de filozofie de viata. Masura in care cedeaza acestei presiuni si renunta la perspectiva teologica asupra lumii, este masura in care Biserica se secularizeaza. Caderea morala este consecinta a caderii teologice. O sa ajunga sa se rusineze cumplit oamenii Bisericii, daca nu au ajuns deja, constatand ca oamenii de stiinta si analistii realitatilor politice sau economice recurg la explicatii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea in anii acestia, iar dansii se jeneaza de ele.

In numele Evangheliei Mantuitorului Hristos si consecventi cu viata Bisericii, noi nu putem sa nu vedem si sa nu marturisim faptul ca degradarea morala – pacatul – este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se pozitioneaza evident si ferm in opozitie cu tendintele majore dominante in lumea de astazi: fie ca este vorba despre supralicitarea obsesiva a placerilor materiale si trupesti, fie a suficientei de sine a sistemelor de organizare si asigurare economica, fie de creditarea solutiei financiare pana la subjugarea asfixianta fata de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce si sinucigas, fie de exacerbarea mizei vizibilitatii, prin publicitate si propaganda, adica printr-o desantata si fara limite lauda de sine, etc.

In aceste conditii, mai ales cand lumea despre care vorbeam mai sus pare ca traieste semnalele puternice ale zgaltairii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica sa se afle investind furibund in intarirea institutional-organizatorica, in solutia financiara si economica, in eficienta aparatului administrativ si in profesionalismul individual, in vizibilitate si in propaganda.

Din lumea stiintifica, profunda si serioasa, ne vin mesaje care confirma relatia dintre lumea duhovniceasca si lumea materiala, dintre suportul duhovnicesc al vietii umane si expresia ei materiala, care confirma unitatea indestructibila intre cele doua. Confirma mai ales faptul ca suportul ultim al lumii este unul energetic, informational, ca tot ceea ce se intampla la nivel duhovnicesc provoaca lumea din afara si influenteaza mersul lumii din afara.

Miza cea mare este la nivelul atitudinii, al duhului launtric, al gandului, al intentiei celei mai intime. Acolo este totul. Iar daca ne jucam cu dedublarea, adica una avem in inima si in gand, si alta aratam celorlalti, avem de-a face cu cel mai grav pacat sau esec, pe care-l infiereaza Mantuitorul Hristos, de la un capat la altul al Evangheliei Sale, adica ipocrizia. Mantuitorul nu se ocupa de pacatele grosiere, de care ne ocupam noi: furtul, minciuna, bautura, lacomia, ci se ocupa de fatarnicie, adica, de neconcordanta intre ce este in sufletul nostru si ceea ce se manifesta in afara.

Lumea s-a dezvoltat pe o baza ipocrita. Saptamanile trecute m-am intalnit cu un prieten grec, care traieste in Anglia si se misca in lumea finantelor. Imi spunea ca sistemul a cazut pentru ca este ipocrit, pentru ca este un sistem mincinos. Pozeaza in ceva, dar este de fapt altceva. Sugereaza incredere deplina, dar increderea nu are suport, sugereaza respect pentru cetateni, dar, de fapt, slujeste exclusiv propriile interese, sugereaza cultivarea valorilor inalte ale omenirii, dar se inchina, de fapt, celor mai josnice dintre valori.

Starea pe care o edificam inlauntrul nostru, aceea conteaza. Aceea este lumea reala. Ce vedem noi este chipul ipocrit al lumii. Dincolo de faptul ca nu edifica pe nimeni o astfel de atitudine, mai devreme sau mai tarziu, ea iese la suprafata.

Daca noi zidim in noi rautatea, oricat am tine-o ascunsa sau am infrumuseta-o, ia un moment dat se va manifesta. Dimpotriva, daca edificam blandetea, rabdarea, bunatatea, iertarea, intelegerea, pacea, jertfelnicia, oricat ar parea ca nu au succes in lumea aceasta ofensiva, vor birui. De aceea spune Hristos ca nu vor mosteni pamantul oamenii rai si ofensivi, rapace si inteligenti, ci cei blanzi. In ciuda tuturor evidentelor!

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

Extras din volumul „Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Ed. Bizantina

12
mart.
14

Cui ne inchinam noi?

Cui ne inchinam noi?

„Iubirea este insasi esenta vietii crestine” spunea Sf. Simeon Noul Teolog, dar cu mult inainte Sfantul Grigorie de Nazianz spunea si el: „De ne-ar intreba cineva: Cui va inchinati voi si pe cine slaviti?….fara sovaiala, de indata i-am raspunde: Iubirii! Caci Dumnezeul nostru este iubire…”

Revin cu continuarea la articolul: Ce-i Iubirea?

In viata aceasta plina de tristete, incercari, ispite, cautari si dorinte neimplinite de cele mai multe ori, cand se simte omul fericit? Cand se simte implinit?… Cand iubeste si este iubit! Deci, fericirea nu este altceva decat sentimentul de certitudine ca si celalalt ma iubeste! Clipa -care se poate transforma in stare- ca sunt iubit precum iubesc…

Si mergand pe acest gand as vrea sa continui si ma intreb: „Bine, dar atunci ce inseamna sa iubesti?…”. Cred si marturisesc ca este acea stare sufleteasca si trupeasca in care simt ca eu ma regasesc in tine si tu te regasesti in mine. Este sentimentul acela de certitudine ca nu mai suntem diferiti, ci unul! Eu ma regasesc in tine, tu te regasesti in mine; eu imi vad „chipul” in tine, tu iti vezi „chipul” in mine…

Este clipa in care ne uitam la chipul celuilalt si vedem ca nu mai exista deosebiri, ci asemanari… Nu mai exista lucruri ce despart, ci lucruri ce unesc… Nu mai exista eu si tu, ci noi; dar „noi” inseamna unul, nu doi. Nu mai vorbim de unire, ci de comuniune.

Sa ma uit in ochii lui/ei si sa ma gandesc ce as putea face ca nimic sa nu poata strica inaltatoarea stare. Sa inlatur orice ar putea fi obstacol in calea fericirii noastre… Si uite asa am ajuns sa constientizez ca ar fi bine sa ma smeresc, sa ma rog, sa postesc, sa ma pocaiesc, sa mi se ierte…

Cum ma smeresc?… Simplu, nu ma mai uit la mine, ci la tine! Nu ma gandesc la mine, ci la tine. Nu numai ca tot ce fac este spre bucuria ta, dar din aceasta bucurie traiesc si eu. Pot renunta la „eu”-ul meu cu o usurinta ce devine incantare, ma pot jertfi fara niciun gand de indoiala ca este spre binele meu si ca nimic nu ne poate desparti.

Cum sa ma rog?… Simplu, incepand sa ma rog pentru tine! Cu toata puterea fiintei mele vreau ca tu sa fii bine, sa fii implinit, sa te bucuri, sa gandesti frumos, sa slujesti spre slava lui Dumnezeu.

Cum sa postesc?… Simplu, refuz orice participare la o fapta ce te poate intrista! Postul este o impotrivire constienta ce ma ajuta sa invat cum sa-mi controlez gandurile, pornirile, intentiile ce pot provoca despartiri. Pacatul in scrierile sfintilor Parinti este si distanta, prapastie mare. Postul devine un NU firesc in clipa cand iubesc, pentru ca nu mai vreau sa fiu despartit, ci sa traim in comuniune.

Cum sa ma pocaiesc?… Pot incepe prin a-mi parea rau de cele facute ce te-au intristat. Intre parerea de rau si pocainta exista o diferenta mare: parerea de rau conduce sufletul la deznadejde (vezi cazul lui Iuda!), dar pocainta are in sine nadejdea iertarii, certitudinea ei (vezi cazul lui Petru). Deci, pocainta-mi este indrazneala de a recunoaste sincer greseala si in acelasi timp sentiment de recunostinta ca m-ai iertat, completate concomitent de o schimbare in comportament! Caci stiu si eu acum ca atunci cand iubesc caut prilej de a fi impreuna, nu motiv de intristare… Daca n-ar fi certitudinea iertarii, n-ar putea fi posibila pocainta! (m-as putea prezenta in fata celuilalt cu stare de pocainta daca nu sunt sigur ca ma iubeste?… Pai, daca ma iubeste, nu inseamna ca sunt ca si iertat?)

Priviti la chipul celui (celei) iubit(e) si cugetati la aceste randuri… Eu am privit la Hristos si-am scris acestea. Asemanarea intre cele doua situatii nu este intamplatoare, ci una se reflecta in cealalta.

Perioada aceasta a Postului Mare nu este altceva decat calatoria pe care fiecare din noi o face incercand sa gaseasca drumul catre Casa Parinteasca de unde a plecat cu multi ani in urma. Ne-am irosit averile si virtutiile care ni s-au incredintat, am saracit de tot cautand sa ne bucuram pe acest pamant mai mult decat in cer; iar acum suntem prea pamantesti ca sa ne mai amintim de cele ceresti, totusi… Tristetile si neajunsurile acestei vieti nu sunt altceva decat lipsurile prin care as putea sa realizez bogatiile avute cand eram la Tatal… Dragostea, fericirea aceasta pamanteasca despre care am spus ca sunt „pregustari” ale unei stari dumnezeiesti, nu sunt altceva decat „amintiri” dinainte de despartirea si plecarea din Casa Tatalui. Oare de ce nu ne venim in fire?…

E nevoie sa fiu sincer si cu mine, sa nu ma mai mint spunandu-mi ca „mi-e bine asa!” si sa consolez cu roscovele, sa-mi iau inima-n dinti si sa recunosc ca „am gresit la cer si inaintea Ta! Nu sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau. Fa-ma ca pe unul dintre argatii Tai…”. Si care-a fost epilogul?… Caci Tatal n-a incetat niciodata sa te iubeasca!

El – Hristos – se regaseste in mine, cu toate defectele si uratenia mea imbinate de o delasare descurajatoare, eu ma regasesc in El?…

Arhim. Siluan Visan

12
mart.
14

Postul, vizita si calatoria

Postul, vizita si calatoria Postul nu este incompatibil cu vizitele si calatoriile. Chiar daca acestea din urma nu sunt tocmai recomandate in vremea postului, care este un timp rezervat mai ales infranarii pantecelui, pocaintei si rugaciunii, atunci cand nu pot fi evitate, ele pot fi facute cu atentia cuvenita. Nu trebuie uitat faptul ca, atat in vizita, cat si in calatorie, crestinul ramane crestin, iar Dumnezeu este Acelasi pretutindeni.

Cei care nu iau in serios postul, nici viata crestina, atunci cand se iveste prilejul unei vizite sau al unei calatorii, se amuza si zic: „Barza calatoare n-are sarbatoare!” Aceasta vorba, inspirata de vrajmas, ascunde acea viclenie a omului care cauta prilejuri exterioare pentru a-si intemeia propriile slabiciuni.

Exista posturi care pot si chiar trebuie sa fie intrerupte, dar exista si posturi care nu trebuie sa fie intrerupte, nici chiar in timpul vizitelor si al calatoriilor. Posturile randuite de Biserica nu cunosc motive suficient de intemeiate pentru a fi incalcate. Ele se supun unor conditii speciale doar in cazul persoanelor batrane sau grav bolnave.

Postim in zilele randuite de Biserica

A doua porunca bisericeasca spune: „Sa tinem toate posturile de peste an.” Cu alte cuvinte, trebuie sa postim in toate zilele de post randuite de Biserica, dupa cum urmeaza: in Postul Nasterii Domnului (15 noiembrie – 24 decembrie), in Postul cel Mare (sapte saptamani inainte de Invierea Domnului), in Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (din Duminica Tuturor Sfintilor si pana in ziua de 29 iunie), in Postul Adormirii Maicii Domnului (1-15 august), in toate zilele de miercuri (cand a fost vandul Fiul lui Dumnezeu) si vineri (cand El a fost rastignit), precum si in celelalte zile randuite de Biserica (14 septembrie, Inaltarea Sfintei Cruci; 5 ianuarie, ajunul Bobotezei; 29 august, Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul).

Posturile bisericesti nu trebuie sa fie incalcate de nici un crestin. Tinerea lor cu hotarare, indiferent de timp si loc, constituie o marturisire autentica a dreptei credintei. Atunci cand, aflat intr-o vizita sau in calatorie, crestinul incalca postul „in numele dragostei”, el poate sa-i incurajeze pe cei din jurul sau in delasarea sau necredinta lor.

Poruncile bisericesti nu au fost date impotriva iubirii aproapelui, ci tocmai spre inmultirea dragostei intre oameni. Dragostea de Dumnezeu se cuvine sa fie mai mare decat dragostea fata de aproapele. Din dragostea fata de Dumnezeu se naste dragostea fata de aproapele, insa aceasta din urma, pentru a fi adevarata, nu are voie sa o incalce pe prima.

Care posturi pot si trebuie sa fie incalcate ?

Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spune: „Nu-ti arata nevointa!” Acest indemn patristic izvoraste din smerenia crestina autentica. Exista un post care trebuie marturisit inaintea lumii (cel poruncit de Biserica) si exista un alt post, care trebuie ascuns de ochii lumii (cel personal, tinut in taina).

Postul si rugaciunea sunt cele doua arme principale cu care crestinul lupta impotriva patimilor si a diavolilor. Postul si rugaciunile Bisericii reprezinta acea masura practica de traire fara de care nu se poate numi viu nici un om. Peste acestea, insa, fiecare crestin inmulteste postul si rugaciunea, dupa cum simte si poate. Aceste nevointe personale se ascund cu toata puterea si, pentru a nu fi cunoscute de oameni, in timpul vizitelor si al calatoriilor, se incalca si se intrerup.

*

Postul randuit de Biserica nu se incalca „din dragoste fata de aproapele”.

De dragul aproapelui se poate incalca doar postul personal.

12
mart.
14

Despre tinerea de mana

Despre tinerea de mana Viata noastra este alcatuita din evenimente „marcante”, fericite si nefericite, prevazute si neprevazute, si, in mai mare masura, din parcursul relativ mai calm dintre ele. Cu alte cuvinte, in cazul din urma, avem de-a face cu viata noastra cea de toate zilele, cu bunele si cu mai putin bunele si chiar cu relele ei. In trairea ei, un farmec inegalabil si binefacator il au gesturile simple care, pentru cei neimplicati direct in ele, trec cel mai adesea neobservate. Un zambet, un cuvant, un semn, o privire… Fiecare dintre noi le-a probat frumusetea si folosul, s-a bucurat de ele in clipe de poticnire.

In gestica, rolul cel mai important, cel mai dinamic, cel mai lucrator il au mainile, mai mult sau mai putin dependent sau chiar independent de cuvant. Planarea mainilor, in varii situatii, intru supunere, poate fi un spectacol fascinant si revelator. Prin mana coboara „vizibil” binecuvantarile lui Dumnezeu, prin mana se transmite „vizibil” harul sfintitor, prin maini urca la Dumnezeu invocarile noastre si slavirea noastra, facandu-ne trupul clepsidra intru captarea revarsarii harului divin cand ne intalnim si cand ne despartim ne dam mana intru deschidere binevoitoare spre celalalt. Chiar daca, adesea, gestul a devenit pur formal, staruie in el ceva din incarcatura-i originara si necesara.

Dar, din toata aceasta antropologie posibila a mainii, doresc sa ma opresc acum numai la tinerea de mana. Este un gest de comunicare de maxima duiosie ce ne insoteste pe parcursul intregii vieti. 

Intaia comunicare cu noul nascut incepe cu intinsul unui deget, pe care el il apuca cu multa implicare. Ii dai la inceput un deget, apoi ii dai intreaga mana, si tinerea asta de mana ramane o permanenta, pe parcursul primei copilarii, cel putin. Tinerea copiilor de mana este un gest aproape obligatoriu intru protejarea lor.  Tinuti de mana, ei se simt in siguranta. Dar, in mod paradoxal, parca si mai protejat se simte cel care tine de mana un copil (parinte, bunic etc). Ce fericire neprihanita mana unui copil in mana ta! Cu adevarat un dar al lui Dumnezeu, Care iti devine, in felul acesta, parca mai prezent.

La varste fragede, copiii sunt pusi sa se tina de mana, doi cate doi. In felul acesta sunt asezati in rand pentru deplasare. Este, asadar, in fond, o anumita punere in randuiala, pe care tinerea de mana o usureaza si o structureaza.

Tinerea de mana a iubitului si a iubitei este un gest suprem. Icoana: iubiti mergand de mana – in tacere – prin Tacere. Se privesc in tacere. Isi spun multe si mult in acest fel. Sunt taceri care deapana. Si viata infiripa! Cat foc sacru se transmite, cata marturisire! Si cu cata puritate, cu cata simplitate! Ce salt extraordinar in paradis mersul de mana al iubitilor! In continuare, la nunta, cand sunt miri, li se pun mainile una intr-alta, in momentul in care preotul rosteste, in cadrul unei rugaciuni de binecuvantare, catre Dumnezeu, invocarea: „Uneste-i pe dansii intr-un gand; incununeaza-i intr-un trup; daruieste-le lor roada pantecelui, dobandire de prunci buni.” Este o tinere unica, pentru ca, acum, mainile sunt de acelasi fel, mana dreapta a mirelui tine mana dreapta a miresei! Se petrece in fata mesei altarului, acum pusa pentru acest eveniment in mijlocul bisericii, masa incarcata cu bunatati sfinte sau sfintite: sfanta evanghelie, sfanta cruce, luminile plutind in sfesnice, vinul din „paharul mantuirii”, prajiturile facute din materii cu mare incarcatura iconica (grau, apa, lapte, miere).

Mai multe tineri de mana dau inlantuirea horei, cerc sfant care inchide intru deschidere comunicarea unei comunitati, cum se petrece, in cazul nuntii, la „Isaie, dantuieste!”, cand insusi Dumnezeu este prins acolo, ca odinioara la Cana Galileii. De altfel, pentru a ajunge la nunta, in randuiala veche se impunea ca mai intai viitorul mire sa ceara mana viitoarei sale sotii de la parintii ei. Mai putin patimas, mai asezat, gestul poate continua si dupa nunta. lata-i pe sotii Arnolfini, din celebrul tablou al lui Jan van Eyck (de la 1434)! Cata sobrietate, cat hieratism, cata frumusete (ti se taie respiratia), cata transfigurare!… Ea poarta deja in pantece, atat de frumos, rodul minunat al iubirii lor imparatesti.

Vezi uneori si batrani tinandu-se de mana… Ne aducem aminte de versuri din poezia aceea, atat de delicata, a lui Ion Minulescu, intitulata Acuarela: „In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana I Un batran si o batrana – I Doua jucarii stricate – I Merg tinandu-se de mana…”Poate ca unora li se par putin caraghiosi, putin desueti, dar cata induiosatoare marturisire a unei vechi legaturi de iubire, astazi inca arzand domol si pastrator, cuprinde in el gestul ior, cu gust de amurg al unei zile frumoase! Caci cat o zi li se pare acum a fi fost viata lor…

O comunicare intru incurajare cu un bolnav si, mai mult inca, cu un muribund se face in mare masura prin intermediul tinerii mainii lui intre ale tale. Trup si suflet fiind alcatuirea noastra, numai cuvantul nu este de ajuns. Unde mai pui ca uneori el nici nu mai razbate pana la acela! Se pare ca limbajul mainilor este mai potrivit si mai penetrant in astfel de situatii-limita. Exista in acest sens marturia Mitropolitului Antonie al Surojului. La patul unui bolnav: „Sa stiti sa ramaneti in tacere. Sa inceteze vorbaria, lasand locul unei taceri profunde, atente, pline de o calda purtare de grija. Nu e deloc usor sa inveti sa pastrezi tacerea. Luati loc, luati mana bolnavului si spuneti linistit: «imi pare bine ca sunt cu tine…» Apoi pastrati un moment de tacere. Sa fim prezenti fara a vantura o multime de cuvinte nesemnificative sau de emotii superficiale.

Fie ca vizita voastra sa-i aduca bolnavului bucurie si convingerea ca si pe voi va bucura aceasta!” De spus la capataiul unui muribund: „Voi ramane langa tine. La inceput vom discuta, tu imi vei vorbi despre satul tau, imi vei da adresa femeii tale – dupa moartea ta ii voi scrie si, daca va fi posibil, o voi vizita atunci cand razboiul se va sfarsi. Apoi tu vei incepe sa te simti slabit si nu vei mai fi in stare sa vorbesti, dar vei putea sa ma privesti. Iti voi lua apoi mana. La inceput vei tine ochii deschisi si ma vei vedea, apoi ii vei inchide si nu ma vei mai putea vedea, nu vei mai avea puterea sa-i deschizi, dar imi vei simti mana in mana ta sau mana ta in a mea. Incetul cu incetul te vei indeparta. Imi voi da seama de asta si, la intervale repetate de timp, iti voi strange mana ca sa simti ca nu am plecat si ca sunt mereu aici. La un moment dat nu vei mai raspunde la strangerea mainii mele pentru ca nu vei mai fi aici. Mana ta ma va slabisi voi sti atunci ca ai plecat. Iar tu vei sti ca pana in ultima clipa nu ai fost singura.

Mi-a vorbit despre binefacerile acestui gest direct, aproape singurul posibil la sfarsit, Andreea Bandoiu, mult jertfelnica directoare a hospice-ului „Sfanta Irina”, de la Voluntari, care are de-a face, zi de zi, numai cu bolnavi in stadiu terminal: „Si daca ne uitam putin in istoria noastra si in anumite carti, sunt cuvinte care spun ca oratoria ta trebuie sa fie oratoria faptei. Tu marturisesti prin fapta ta, prin gestul pe care il faci la patul bolnavului. […] Prin exemplul tau personal. Felul in care eu ma duc si il tin de mana… Sunt situatii in care chiar nu e nevoie sa spui nimic. Orice cuvant e de prisos. O strangere de mana, un zambet pot sa cantareasca mai mult..” Cu o astfel de strangere de mana finala m-am despartit eu de Parintele Dumitru Staniloae, aflat pe patul sau de suferinta de la Spitalul Fundeni.

Cateodata, tii mai prelung mana celuilalt intre ale tale, spre a-ti arata mai apasat compasiunea si incurajarea sau spre a-ti marturisi dragul si simpatia. Tinerea de mana este mai greu de folosit ca gest simplu amical, deoarece presupune un anume tip de mare intimitate, o tandrete care nu se potriveste oricand si oricum. Dintre gesturile fizice de iubire, tinerea de mana este unul dintre cele mai decente, reprezinta atingerea cea mai curata, intaritoare, protectoare, pentru ca pastreaza o anumita proximitate justa a trupurilor, o departare care apropie si mai tare. Intr-o astfel de situare esti mai ferit de pacate, inclusiv de cele cu gandul.

Cand unul dintre cei doi este mai puternic, fie si numai aparent, tinerea de mana inseamna purtare (de mana), inseamna si ducere (de mana). Totdeauna este insotire de bunavoie, impreuna-pornire la drum in aceeasi directie, asumata, in vederea atingerii unei inalte tinte comune. Mai mult chiar, in cazul iubitilor, impreuna-alergare libera si bucuroasa, spre deosebire de imbratisare, de pilda, care impune o oprire, o fixare intr-un loc. O imbratisare este mai fulguranta, mai repede trecatoare decat tinerea de mana.  Tinerea de mana arata o anumita daruire de sine, sufleteasca indeosebi. Cei doi devin prin mainile lor vase comunicante. Este iubirea care se comunica intre doua fiinte, ori de ce fel ar fi aceasta iubire: eros, philia, storge sau agape. Desi pare fragila, este o legatura extrem de puternica, foarte greu de distrus in momentul exprimarii ei. Nimeni nu poate interveni intre cei doi, fara numai Dumnezeu cu harul Sau, ca sa adauge. Oricum, tinere de mana inseamna si sustinere, sustinere, tinere de inimi sus, cum suntem chemati si indemnati la Sfanta Liturghie, inainte ca Hristos sa pogoare minunat in Sfanta Euharistie.

Dar iata si gestul suprem al luarii de mana! In scena iconografica ortodoxa a invierii, Adam si Eva sunt trasi de mana din iad de Hristos. El le da o mana de ajutor, o mana salvatoare (= mantuitoare). Noi suntem chemati ca, in prelungirea gestului Sau, destinat fiecaruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul nepasarii (= nepatimirii) noastre, sa incercam, pe cat cu putinta, sa intindem o mana de ajutor celor cu care ne este dat sa ne intalnim si sa ne insotim pe parcursul acestei vietii complicate. Sa ne tinem de mana intru curata si inflacarata iubire, prindere de curaj, intarire in nadejde!

Extras din lucrarea „Carte pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca”, Ed. Sophia

28
mart.
11

Cum știi că ești într-o relație TOXICĂ

Iubirea este un sentiment complicat și nimeni nu îi poate da o definiție exactă, pentru că fiecare o simte în felul lui. 

Citește în continuare ‘Cum știi că ești într-o relație TOXICĂ’

26
ian.
10

Femeile nu-şi dau seama când sunt excitate

Când vine vorba despre sexualitate, femeile şi bărbaţii sunt foarte diferiţi, răspunzând la altfel de stimuli. Un alt lucru confirmat e că organele genitale răspund diferit la stimuli şi creierul procesează altfel informaţiile, în cazul fiecăruia dintre sexe.

Potrivit unui studiu realizat de psiholoaga Meredith Chivers de la Queen University din Canada, uneori, reprezentantele sexului frumos nici nu îşi dau seama când sunt excitate. În urma studiului la care au participat 1.900 de bărbaţi şi 2.500 de femei s-a concluzionat că 66% dintre bărbaţi conştientizează faptul că sunt excitaţi şi răspund la anumiţi stimuli, mai ales vizuali. Pe de altă parte, numai 26% dintre femei au putut să identifice momentele în care erau excitate, acest aspect manifestându-se la ele numai pe plan fizic, fără a procesa informaţia şi a-şi da seama că „simt nevoia să facă sex”.

01
sept.
09

S-a descoperit cum părăseşte aura trupul, atunci când murim

Omul de ştiinţă rus Konstantin Korotkov, care ani de-a rândul s-a ocupat cu studierea efectului Kirlian a reuşit să descopere cum aura, care ne înconjoară trupul în timpul vieţii, dispare în momentul în care murim.

2367901363_ef0b8d2ac1Cu ajutorul tehnicii GDV, care măsoară nivelul energiei din corp, şi a fotografiei Kirliene (wikipedia: Fotografia Kirlian constă în înregistrarea unui obiect expus într-un câmp electric de înaltă tensiune şi frecvenţă. În imaginile astfel obţinute, obiectul fotografiat este înconjurat de un halou luminos, policrom), Korotkov a reuşit să surprindă momentul în care aura dispare, atunci când murim.

Astfel, potrivit site-ului life.ru, în cazul persoanelor care mor într-un mod calm, care se sting încet, aura dispare mai întâi din zona stomacului – coşul pieptului -, apoi din zona capului, urmată de zona inimii şi în final de zona abdominală.

În cazul morţilor violente, aura „se întoarce” noaptea în trup

În cazul în care o persoană a suferit o moarte violentă, aura dispare brusc, parcă se disipează. Mai mult, timp de câteva zile, aura „se întoarce” în jurul trupului, mai ales în timpul nopţii. Este vorba, bineînţeles, despre energie neconsumată, care a rămas blocată în trupul neînsufleţit şi care dispare încet.

31
aug.
09

Oare de ce plângem?

Fie că plângem de supărare sau de fericire, cu toţii ne întrebăm: care este scopul plânsului?

lacrimaOren Hasson, cercetător la Universitatea din Tel Aviv, Israel, propune o teorie inovatoare, din care reiese că plânsul reprezintă o modalitate de a arăta că eşti vulnerabil, că nu reprezinţi un pericol, potrivit site-ului livescience.com.

„Din analiza mea reiese că lacrimile sunt un semn de scădere în activitatea funcţiilor defensive, un semn de supunere, un strigăt de ajutor sau chiar un semn de ataşament”, afirmă Hasson.

Plânsul este unic speciei umane. În trecut, se credea că rolul lacrimilor este de a elimina unele chimicale din organism sau pur şi simplu, pentru că ne face să ne simţim bine. La bebeluşi acest comportament reprezenta boală.

Se pare că plânsul ne înceţosează privirea, punându-ne astfel piedici în calea unui comportament agresiv.

„De exemplu, prin plâns îi poţi arăta unui atacator că eşti supus, cerând astfel îndurare duşmanului sau poţi atrage simpatia celor din jur, fiind şi aceasta o strategie de apărare”, adaugă cercetătorul.

27
aug.
09

Tigarile vor ucide in 2010 sase milioane de persoane

Cel putin sase milioane de persoane vor muri anul viitor de cancer, boli de inima sau alte afectiuni aparute ca urmare a consumului de tutun, avertizeaza Asociatia Americana impotriva Cancerului

smo„Consumul de tutun duce la moartea unei persoane din zece. Numai anul acesta numarul celor care vor deceda din cauza fumatului se ridica la 5,5 milioane de persoane. Daca actuala tendinta de crestere a numarului de fumatori se mentine, in 2020 tutunul va face sapte milioane de victime”, releva un studiu al expertilor oncologi din cadrul World Lung Foundation din America, citat de Adevarul.

Alte statistici sumbre:
La fiecare opt secunde, un fumator moare din cauza a cel putin unei boli cauzate de acest viciu;
Cinci din 10 fumatori mor in urma bolilor cauzate de tutun, precum cancerul, care este pe primul loc, dar si infarctul miocardic, ateroscleroza sau accidentele vasculare cerebrale;
Doi din 10 fumatori se imbolnavesc de cancer (cancerul la plamani este pe primul loc, dar nu trebuie uitate cancerele cu localizare bucala, cancerele esofagiene, cancerele uterine;
Tutunul ucide pana la jumatate din fumatori;
Tutunul este responsabil de moartea a 250 de milioane de copii si adolescenti la nivel mondial;
100 de milioane de persoane au decedat in secolul XX, ca urmare a consumului de tutun, iar in conditiile in care nu se iau masuri urgente, secolul XXI va inregistra circa un miliard de decese cauzate de consumul de tigari;
Riscul de a dezvolta o forma incurabila de cancer la plamani este de 23 de ori mai mare in randul barbatilor care fumeaza, fata de nefumatori si de 13 ori mai mare in cazul fumatoarelor.

Fumatul dauneaza grav economiei mondiale

Anual, economia mondiala pierde circa 500 de miliarde de dolari, bani ce acopera costul serviciilor medicale pentru fumatorii care ajung pe patul de spital. Faptul ca fumatorii sunt mai putin productivi este un alt factor ce duce la scaderea productivitatii din punct de vedere economic.

In ultimele patru decenii, numarul fumatorilor s-a redus in tarile bogate, precum Statele Unite, Marea Britanie si Japonia, insa a crescut in tarile aflate in curs de dezvoltare. Cei mai mari producatori de tutun sunt China, Statele Unite, Rusia si Japonia.

*9am

20
aug.
09

Violul mutilează sufletul pe viaţă

viol tineriDeşi sunt victimele unei agresiuni, femeile violate ajung să trăiască o viaţă întreagă culpabilizându-se. Victimele violurilor sunt, de cele mai multe ori, tăcute. Temându-se de „ce-o să zică lumea“, ele îi lasă violatorului calea deschisă spre o nouă agresiune.

S-a întâmplat în urmă cu câţiva ani, într-o primăvară, pe când Alina avea doar 16 ani. „Alina“ e numele la adăpostul căruia persoana din poveste vorbeşte astăzi liber, chiar dacă, pentru început, doar pe un site al victimelor abuzurilor.

„Într-o seară, am mers la un interviu pentru o slujbă cu jumătate de normă. Salariul era tentant. Eram bucuroasă; mă gândeam că acest job – urma să fiu menajeră de weekend – era tocmai bun pentru mine. Am găsit un anunţ în ziarul local, am sunat, a răspuns un bărbat şi am stabilit data şi ora pentru interviu“.

Odată ajunsă la locul de întâlnire – o parcare -, bărbatul a invitat-o în maşina lui pentru a parcurge mai uşor drumul spre casa în care Alina ar fi trebuit să lucreze. Au vorbit vrute şi nevrute. Fata recunoaşte că nu a fost atentă la drum.

„El doar a zâmbit. Cu răutate“

„L-am întrebat despre serviciu şi despre program. I-am dat de înţeles că sunt încă la şcoală şi că aceasta e pe primul loc, aşa că puteam lucra doar cu o jumătate de normă. Răspunsurile lui erau scurte.“

La un moment dat, fără nicio explicaţie, bărbatul a tras maşina într-un loc ferit: o altă parcare foarte întunecată.„L-am întrebat ce facem aici. El nu mi-a răspuns. A oprit motorul maşinii şi s-a întors spre mine. Mi-a pus câteva întrebări de natură sexuală. Am înţeles foarte repede că eram în necaz. (…) Am încercat să deschid uşa maşinii, dar nu am reuşit. El doar a zâmbit. Nu era un zâmbet de bucurie, ci de răutate…“

După ce bărbatul a obţinut ce-a vrut, şi-a lăsat victima pe asfalt, plângând şi cu hainele rupte. Înţepenită şi în stare de şoc, fata a ajuns acasă. „Am mers la duş, m-am tot spălat şi frecat până ce apa s-a făcut rece ca gheaţa. Însă, tot nu mă puteam curăţa“. Nu a spus nimănui, niciodată, ce s-a întâmplat în acea seară de primăvară. S-a retras în sine – când nu era la şcoală, era în camera ei -, şi-a continuat viaţa, dar recunoaşte acum că făcea totul mecanic şi fără vlagă.

În pat cu duşmanul

Magda, o altă victimă la adăpostul unui nume de împrumut, povesteşte pe un forum cum de cinci ani soţul ei o obligă să facă sex de câte ori vrea şi cum vrea el. Dintr-o asemenea întâmplare, din care s-a ales şi cu un obraz tumefiat, a apărut şi fiul ei de trei ani.

Femeia spune că face zilnic atacuri de panică atunci când aude trântindu-se uşa de la intrare, semn că soţul ei se întoarce de la serviciu. Nici ea nu a vorbit vreodată cu cineva. Şi cine ar lua-o în seamă? E “datoria” ei de femeie măritată.

Femeia, un bun al bărbatului

„Violenţa sexuală împotriva femeilor este răspândită în toată lumea, în forme manifeste, dar şi latente, făcând parte din practicile sociale şi culturale. În acest fel capătă aspectul de «normalitate»“, explică directorul executiv al Fundaţiei Sensiblu, Cristina Horia.

Cauzele neraportării acestei agresiuni sunt multiple. Cea mai importantă vizează societatea românească şi modul în care le stigmatizează pe victimele agresiunilor sexuale. Acesta este motivul cel mai des invocat de victimele care aleg să nu meargă la poliţie pentru a depune plângere.

„Una dintre cele mai importante cauze ale tăcerii rezultă din ideologia omniprezentă în majoritatea culturilor care consideră «femeia un bun al bărbatului». Acest aspect este responsabil pentru neputinţa femeii de a analiza obiectiv abuzurile exercitate asupra ei şi, mai mult, de a se autoînvinovăţi şi a se autoculpabiliza“, mai spune reprezentanta Fundaţiei Sensiblu.

Dovezi de virilitate

Dacă soţii îşi forţează soţiile să întreţină relaţii sexuale, chiar utilizând violenţa fizică, avem de-a face cu un viol? „Răspunsul la o astfel de întrebare nu putea fi admis decât făcându-se apel la definiţia şi analizarea conceptului de viol. Violul reprezintă orice act forţat de a întreţine relaţii sexuale exercitat de o persoană asupra altei persoane“, mai spune Cristina Horia.

În societatea românească, agresivitatea masculină este un indicator al virilităţii, iar confirmarea constantă a superiorităţii bărbatului se realizează prin exprimarea forţei asupra partenerei. Chiar şi în dormitor.

Sunt însă asemenea incidente raportate la poliţie?„În România, jurisprudenţa în materie de viol marital este absentă – nu sunt cunoscute cazuri de violenţă domestică în care soţia să-şi fi acuzat soţul de viol marital“, spune reprezentanta Fundaţiei Sensiblu.

Cum se comportă agresorii

În literatura de specialitate apar cel puţin trei tipuri de agresori sexuali. Prădătorul este cel care obţine plăcerea sexuală doar prin umilirea şi hărţuirea femeilor. Victimele care nu rezistă psihic sunt ţinte veritabile pentru viol. Dominatorul – cel mai des întâlnit tip de hărţuitor – se comportă agresiv cu femeile pentru a-şi alimenta orgoliul masculin. Teritorialul sau strategicul caută să obţină mereu privilegii prin hărţuirea sistematică a femeilor.

Există, de asemenea, şi o tipologie a „violatorilor maritali“. Sociologii David Finkelhor şi Kersti Yllö au identificat trei tipuri: violatori care maltratează (battering rapists), care doar folosesc forţa pentru a-şi atinge scopul (force-only rapists) şi violatori obsedaţi (obssesive rapists).

Aceştia din urmă sunt influenţaţi de pornografie, furnizorul principal de fantezii sexuale. „Soţiile unor astfel de persoane sunt obligate să întreţină cu aceştia mai multe acte sexuale pe zi. În acest fel, partenerii ating satisfacţia maximă“, adaugă Cristina Horia.

Agresiunea sexuală trebuie raportată la poliţie

Datele furnizate de reprezentanţii Poliţiei Române arată că numărul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sunt în creştere în statistici. Aceasta ar putea însemna chiar faptul că persoanele agresate sunt mai deschise să reclame faptele la poliţie.

Numărul violurilor în statistici a crescut de la 957 în 2004 la 1.116 în 2006. Anul acesta, în primele şapte luni, au fost reclamate deja peste 580, comparativ cu 522 – reclamate în perioada similară a anului trecut.

Sărăcie şi lipsă de educaţie

Conform unui Raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite, cele mai vulnerabile în faţa violatorilor sunt femeile cu vârste între 14 şi 44 de ani. În societăţile slab dezvoltate, incidenţa acestei infracţiuni este mai mare.

„Ca lucrător în poliţie cu experienţă vă pot spune că majoritatea cazurilor se constată în mediul rural şi survin din cauza lipsei de educaţie, din cauza consumului de băuturi alcoolice, a lipsei de pregătire a minorelor care nu ştiu cum să se comporte în preajma unor indivizi susceptibili de un comportament deviant“, ne-a declarat un reprezentant al IPJ Iaşi.

Pedepse cu închisoarea

RAZVAN TRANCA - INSTANTAConform articolului 197 din Codul Penal, violul este o infracţiune. Aceasta se defineşte ca „actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa“. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi cu interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi dacă victima este membru al familiei.

Urme pe viaţă

298493_0804_viol_136_20080820113241_589În rândul femeilor violate au fost semnalate efecte posttraumatice precum anxietatea, starea de şoc, frica şi panica intensă, depresia. Victimele violului marital sunt mult mai predispuse la dificultăţi de relaţionare, diminuarea respectului de sine, sentimente de ruşine şi autoblamare, insomnie, disfuncţii alimentare de tip anorexic sau bulimic.

Terapie pentru încredere

Reprezentanţii Centrului de consiliere Casa Blu susţin că, în procesul terapeutic, femeile abuzate sexual sunt sprijinite pentru depăşirea traumei, a anxietăţii legate de relaţia cu un bărbat, pentru reconstruirea imaginii de sine şi recăpătarea încrederii în propria persoană şi în propria sexualitate.

picture111

21
dec.
08

ECHILIBRU/Când viaţa trece în viteză pe lângă tine

Mulţi oameni se tem de liniştea dinăuntrul lor. Se tem că nu ar şti ce să “facă” în acel moment, pentru că au fost învăţaţi că “a face” este unul dintre verbele cele mai importante.ceasUn alt verb extrem de mediatizat este “a avea”. Oamenii caută întreaga viaţă să îşi atingă visele, să îşi cumpere ceea ce doresc sau să aibă o anumită relaţie de cuplu şi uită că cel mai profund adevăr nu se află în afara lor, în lumea materială, ci înăuntru, în cea sufletească, şi că singurul verb care contează este “A FI”.

În majoritatea cazurilor, oamenii încep prin a “face” pentru a “avea” şi astfel a “fi” fericiţi. În realitate, procesul trebuie să fie exact invers. Pentru că a te simţi fericit e o stare interioară oricum, independent de exterior. A “fi” devine astfel momentul esenţial al “existenţei” noastre (a exista înseamnă a fi). De aceea poţi “avea” sentimente de împlinire doar după ce ai atins starea de fericire. Şi poţi “face” ceva doar dacă simţi cu adevărat că aceasta e calea ta şi ea te ajută să devii fericit.

ESENŢA
Nu e nimic rău însă în a avea ceva. Dar, dacă acesta devine sensul vieţii tale, poate fi o problemă pentru suflet. Iar a căuta mereu să fii în acţiune, să “faci” ceva în goana timpului te îndepărtează puternic de esenţa ta interioară, care e liniştea. Când parcurgem în mare viteză calea vieţii, ca pe o autostradă, cu 300 km/oră, nu mai vedem nimic din frumuseţea peisajului, iar detaliile care produc bucurie, clipele se duc prea repede şi rămân pierdute pe vecie. În plus, apăsând acceleraţia prea mult, am putea avea un accident oricând, căci la o viteză excesivă simţurile îţi rămân în urmă şi nici nu te poţi opri prea uşor în caz că apare un obstacol.

Oamenii se întreabă astfel mereu: oare când voi ajunge la capăt, să am ceea ce îmi doresc? Şi continuă să alerge cu sufletul la gură către ţelurile propuse în viitor, omiţând frumuseţea momentului prezent, care este de altfel singurul care există, singurul care nu ne părăseşte niciodată şi cel real. Chiar şi în fizica cuantică, timpul are doar o singură coordonată: prezentul; trecutul şi viitorul fiind doar iluzii ale minţii umane.

În special în oraşele mari, unde oamenii sunt preocupaţi de atingerea unui standard sau a unui ţel anume, fie el material sau nu, minţile lor sunt pline de forfota gândurilor şi grijilor, crezând că viitorul către care aleargă neîncetat le va aduce împlinirea dorinţelor. În marile capitale ale lumii, oamenii au câte doi-trei slujbe pentru a putea atinge standardele financiare pe care şi le doresc, fugind de la un loc de muncă la altul, mâncând în grabă, fără să îşi mai vadă copiii sau partenerul decât în week-end, pentru că viaţa reprezintă pentru ei o goană nebunească după acel “ceva” care le lipseşte, sperând că îi va ajuta să se împlinească sufleteşte.

DEZECHILIBRE
Vedem astfel tot mai multe cupluri destrămate, oameni bolnavi şi, pe ansamblu, societăţi care nu îşi mai pot găsi echilibrul natural. Oamenii sunt din ce în ce mai nervoşi, mai stresaţi şi mai puţin conectaţi la natură şi la ei înşişi, nemaiştiind în ce direcţie merg, de ce şi cine sunt ei cu adevărat, pentru că a te opri şi a petrece un timp zilnic cu tine însuţi, a trăi momentul şi a nu proiecta mereu viitorul e prea dificil pentru ei. Aceasta poate fi o cauză datorită căreia nici nu se simt compleţi sufleteşte şi au permanent nevoie de o maşină mai mare sau mai nouă, o casă mai deosebită, un alt job, mai mulţi bani, mai multe călătorii, un alt partener etc., căutând mereu sentimentul de satisfacţie mărunt, de altfel, pe care bunurile ţi le pot da, căci aceste emoţii de înălţare a spiritului nu durează prea mult după atingerea obiectivelor dorite.

Dacă oamenii ar şti că sunt deja compleţi, spiritual vorbind, şi că satisfacţia pe care o caută pretutindeni o găsesc în pacea dinăuntrul lor, s-ar opri preţ de o clipă şi s-ar cunoaşte cu adevărat. Pentru că ei nu se identifică cu maşina lor, casa lor etc.; identitatea şi realizările lor sunt importante, dar nu atât de mult încât să ţină loc sentimentului natural de plinătate pe care îl atingem atunci când ne întoarcem în noi înşine. Aşa cum spunea Eckhart Tolle, nimic nu ne poate completa mai mult, nu e nevoie să adăugăm nimic în plus, material sau emoţional, pentru că suntem deja perfecţi înăuntrul nostru.

ŢELURI
99% dintre oameni cred însă că scopul vieţii este de a “avea” ceva, a “deveni” cineva important, a “lăsa ceva în urmă” etc. Scopul existenţei noastre umane este însă mai degrabă acela de a intra în conexiune perfectă cu ceea ce suntem înăuntru – Dumnezeu. Pacea supremă. Necondiţionalitatea. Lipsa percepţiilor. Liniştea. Perfecţiunea însăşi. Spiritul, în forma sa cea mai pură.

Tolle spunea că, atunci când mintea este folosită distructiv, ego-ul preia puterea şi astfel apare competiţia, separarea de ceilalţi şi dorinţa de a trăi în viitor. Căci ego-ul nu iubeşte clipa de acum. Ego-ul are nevoie de a vedea oponenţi pretutindeni şi de a spune “nu am timp”. Sufletul este acoperit astfel aproape mereu de puterea ego-ului care îşi doreşte o maşină mai puternică decât a vecinului, o casă mai arătoasă, bani mai mulţi etc. şi care spune, oricând şi oricât ar “avea”, că “nu a reuşit încă” să atingă standardele propuse.

E chiar important să ne întrebăm din când în când “funcţionează ceea ce fac?”, “îmi oferă satisfacţia reală?”, “de câţi ani caut satisfacţia alergând după ţelurile mele fără să o ating cu adevărat?” şi “dacă nu a funcţionat, nu mă simt împlinit după tot ceea ce am realizat, sunt gata să mă schimb?”.

Adaptare

Pentru Tolle, o variantă de a trăi momentul prezent este aceea de a întâmpina formele în care ni se prezintă viaţa (situaţii, anturaj, boli etc.) cu dragoste şi acceptare necondiţionată şi a nu opune rezistenţă, adaptarea naturală şi renunţarea la tiparele mentale limitative, reprezentând astfel o cale reală de a ajunge la esenţa fiinţei noastre. Nu avem nevoie de mai mult timp pentru a atinge satisfacţia şi nici de “a face” ceva în plus. Mintea poate alege să “fim”, pur şi simplu, să mergem pe linia curentului şi nu contra lui. De aceea, atunci când mergem împotriva sensului vieţii, de multe ori apar blocaje, accidente şi uneori boli “a opune rezistenţă acestei clipe cu tot ce îmi aduce ea mă delimitează de mine însumi, de experienţele mele şi mă proiectează în viitor mereu, şi astfel pierd procesul fundamental al însăşi existenţei mele”, momentul prezent. Prezentul este “ceea ce este”. Viitorul nu “este” niciodată. Viitorul rămâne pentru totdeauna… în viitor. Spunând “DA” clipei de acum, spun “DA” vieţii şi o trăiesc din plin, dinăuntru şi îmi încarc sufletul cu plinătatea acestui moment, oricare ar fi el. Iar când accept şi onorez prezentul, mă accept şi mă onorez pe mine şi pe Dumnezeu. Şi devin una cu el. Perfecţiunea însăşi. Şi ca să închei cu o notă de umor, aşa cum spunea Tolle, asta “nu îţi răpeşte timp deloc”.

Trei căi pentru a fi “prezent”

În cartea “A new earth”, Tolle arată că există trei modalităţi prin care conştiinţa se poate alinia cu sufletul: acceptarea, bucuria şi entuziasmul. Fiecare reprezintă o anumită vibraţie de conexiune între minte şi spirit şi trebuie să fim atenţi atunci când nu ne aflăm pe aceste frecvenţe, pentru că pot apărea dezechilibre energetice, de la suferinţa emoţională şi până la cea fizică. Pentru acceptare: să încercăm să primim totul aşa cum vine, căci fiecare moment e preţios şi aduce cu el o anumită lecţie de viaţă. Pentru bucurie să lăsăm pacea care vine o dată cu acceptarea să se transforme în fericire, căci ea este limbajul Universului. A aştepta să atingi fericirea în viitor e un proiect care acolo va rămâne pentru totdeauna: niciodată în prezent. Pentru entuziasm: cei care fac totul cu plăcere îl simt fără efort; el aduce motivaţie pentru atingerea ţelului şi senzaţia că mergi pe calea sufletului.
Puterea rugăciunii: miracol şi împlinire
Cercetătorul japonez de fizică cuantică Masaru Emoto a demonstrat în 1996 care este impactul emoţiei pozitive al rugăciunii asupra structurii apei; prin experimentele sale a dovedit că materia poate fi influenţată de energia gândului. Între testele făcute de el există şi unele care arată cât de benefic e modificată structura energetică atunci când spunem o rugăciune sau o afirmaţie pozitivă.

Nu trebuie să ştii prea multe pentru a te ruga; gândul tău să fie pozitiv şi puternic, pentru că, odată emis şi repetat cu o frecvenţă mare, generează transformarea realităţii.

ARMONIE
Foloseşte această imensă putere a gândurilor pozitive pentru a atrage spre tine cele mai frumoase întâmplări şi pentru a fi în armonie. O poţi face oricum, dar cel mai bine este desigur să o faci conştient, deoarece gândurile tale pot fi emise şi inconştient şi desigur şi acelea au puterea lor de a se transforma în realitate.

Fii mereu atent la ceea ce gândeşti, pentru că ţi se poate întâmpla ceea ce te preocupă chiar dacă nu eşti prezent când le emiţi. Fii prezent în ceea ce ceri şi mai ales formulează-ţi cererile ca şi cum ele s-au întâmplat deja, pentru ca mintea ta să preia mesajul pozitiv fără dubii.

CALE
Cea mai frumoasă cale de a cere ceva divinităţii poate lua forma rugăciunii sau a recunoştinţei; când eşti recunoscător pentru ceea ce ceri e ca şi cum ai primit deja totul aşa cum ţi-ai dorit şi dovedeşti că ai încredere în desfăşurarea pozitivă a lucrurilor. Universul primeşte comanda ta şi ţi-o îndeplineşte pe atât de repede pe cât de puţine îndoieli ai tu în privinţa realizării ei. A te ruga pentru nevoile tale devine aşadar un act plin de dragoste şi de responsabilitate faţă de tine însuţi, căci tu eşti cel care formulezi cererea, dar şi cel care emite îndoielile; de tine depinde cum anume pleacă mesajul tău către divinitate pentru a fi îndeplinit; în puterea, forţa şi emoţiile gândurilor tale stă miracolul rugăciunii.

Invitaţie la dialog
Daniela Dumitriu este singurul consultant român Feng Shui acreditat de Feng Shui Society UK (FSSA) şi singurul practician EFT (Emotional Freedom Technique) din România (EFT-ADV) inclus în lista internaţională a practicienilor avizaţi de Gary Craig, inventatorul acestei tehnici.

*Jurnalul




Blog Stats

  • 312.729 hits
septembrie 2020
L M M J V S D
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Ajunul Bobotezei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? ce să fac?” cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria darul lui Dumnezeu De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Familia Familia creştină Focsani fraților! Hristoase Hristos Icoana Icoanele in cultul ortodox Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Purtarea crucii Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Omul „Părinte