Preparate simple şi gustoase cu ficat de porc

Ficatul de porc este considerat un produs alimentar gustos, cu un conținut scăzut de calorii şi cu un aport crescut de proteine de înaltă calitate, care asigură cantitatea necesară de nutrienți pentru organism. Proteina este vitală pentru organism și are rolul de a repara celulele și a transforma alimentele în energie. Un aport ridicat de proteine s-a dovedit că îmbunătățește rata metabolică, reduce pofta de mâncare, ajută la îmbunătățirea musculaturii și conservă masa musculară în timpul scăderii în greutate.

Beneficiile valerianei pentru organism

Valeriana (Valeriana officinalis) este o plantă ierboasă, mirositoare, cu tulpină înaltă de până la 2 metri. Frunzele sunt adânc divizate, iar florile sunt mici, de culoare roz-liliachie și sunt grupate pe partea superioară a rami­fi­cațiilor tulpinii. Planta crește spontan pe soluri umede, în stu­fă­rișuri, păduri, la marginea apelor, în lunci și zăvoaie, în zonele de deal și munte, fiind foarte răspândită în toată Europa, America de Nord și Asia. De la această plantă se recoltează tulpinile și rizomii.

Mariana Maloș – Sa traim in Dumnezeu

Negrilica, benefică în peste 40 de afecțiuni

Chimenul negru sau negrilica este o sămânță mică, dar cu proprietăți remarcabile de vindecare. Semințele de Nigella sativa au fost folosite din cele mai vechi timpuri ca remediu activ în maladii grave, atât în medicina Egiptului și Greciei antice, cât și în medicina tradițională. În țara noastră, această plantă este cunoscută sub denumirea de chimen negru, coriandru românesc sau susan negru.

Mălaiul, un bun înlocuitor al orezului, grâului și altor cereale cu gluten

Făina de mălai (mălaiul sau mămăliga) este un aliment tradițional consumat încă din cele mai vechi timpuri. Porumbul este o materie primă foarte versatilă pentru industria alimentară, obținându-se din el: amidon, fructoză, sirop de fructoză, furaje etc.

Aloe vera, „panaceul tinereții”

Cu siguranță ați auzit de Aloe vera și de proprietățile sale vindecătoare. Cristofor Columb avea planta la bordul navelor sale pentru a trata rănile. Grație multiplelor sale utilizări în medicina alternativă și în cosmetică, Aloe vera a mai fost numită „panaceul tinereții” sau, așa cum o numeau vechii egipteni, „planta nemuririi”. Frunza de Aloe conține aproximativ 220 substanțe active, cum ar fi vitamine, enzime, minerale, aminoacizi, toate cu dovedite calități curative.

Țelina, un bun agent digestiv și diuretic

Originară din sudul Europei, țelina este o plantă legumicolă și medicinală care poate atinge o înălţime maximă de un metru. Planta are un rizom gros, iar frunzele sunt mari, de culoare verde-închis. Toate părţile ţelinei (frunzele, rădăcina, seminţele) pot fi utilizate în scop medicinal, fiind preparate: infuzie, sirop, suc de frunze, decoct şi cataplasme. Ţelina acţionează în organism ca un bun agent digestiv, diuretic, antiasmatic, carminativ, expectorant. De asemenea, ţelina poate fi combinată cu alte plante medicinale pentru prepararea unor ceaiuri cu efect medicinal sporit. Astfel, pot fi tratate afecțiuni precum litiază renală, edeme, hidropizie, bronşite cronice, astm, albuminurie, impo­tență, nervozitate, sterilitate, hipertensiune arterială, obezitate, demineralizare, febră, ulceraţii ale pielii, degerături.

Fructele de măceș, stimulentul imunității

În rubrica de astăzi vă prezentăm beneficiile curative ale preparatelor din fructe de măceș, un arbust foarte cunoscut în spațiul românesc, dar al cărui potențial terapeutic este neglijat. Ansamblul informaţiilor prezentate arată cât de eficace sunt fructele de măceş pentru sănătatea omului, în primul rând pentru vitaminizarea organismului, precum şi pentru prevenirea şi combaterea multor afecţiuni (cardiovasculare, renale, digestive, nervoase şi pulmonare).

Leurda, leacul din pădure cu puternice proprietăți curative

Cu un puternic miros de usturoi, leurda, supranumită usturoiul sălbatic, crește în pădurile din Europa Centrală. În țara noastră, verdele viu al frunzelor și albul luminos al florilor împodobesc pădurile din Muntenia, Dobrogea, Transilvania și sudul Moldovei. Frunzele se culeg în lunile martie-aprilie, înainte să își facă apariția tija cu flori mici și albe, moment în care frunzele își pierd mare parte din principiile active. Pentru a obține preparate cu valoare terapeutică, trebuie să alegem frunzele tinere. Bulbii se culeg la sfârșitul verii și toamna (lunile august-octombrie).

Pătrunjelul, „o colecție de vitamine”

Pătrunjelul este planta legumicolă care nu lipseşte din nici o grădină gospodărească, fiind mult consumată ca specie alimentară, medicinală şi condimentară. În România se cultivă atât pătrunjelul de frunze, eventual creţe, cât şi cel de rădăcini, ambele cu gust aromat, devenind zarzavatul cel mai frecvent folosit în bucătăria tradiţională românească.

Leurda, planta-condiment

În această perioadă, natura ne oferă o plantă cu o mare valoare terapeutică: leurda. Frunzele au componente asemănătoare cu cele ale usturoiului, predominând substanțele sulfurate, respectiv sulfura de alil, care imprimă gustul și mirosul caracteristic tuturor speciilor din genul Allium. În plus se mai găsesc carotenoizi, vitaminele A și C, levuloză, ulei eteric complex și săruri minerale de calciu, fier, fosfor, natriu, cupru.

Colinde tradiționale românești – Mănăstirea Vlădiceni 17.12.2018

Ce este catehumenatul ?

Rânduiala botezului propriu-zis este precedată de rânduiala catehumenatului sau a facerii catehumenului. Cu alt cuvinte, candidatul la botez, înainte de a fi botezat, este făcut catehumen, adică este trecut prin treapta intermediară dintre starea de necreștin și cea de creștin. Această treaptă de tranziție dura odinioară un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, timp în care cel ce voia să treacă la creștinism trebuia să învețe adevărurile fundamentale de credință și să se pregătească sufletește pentru intrarea în Biserică prin botez.

Nu este ceea ce cred cumpărătorii! Diferența dintre unt și untar

Așezat la raft între pachete de unt, cu un ambalaj parcă anume făcut să inducă clienții în eroare, untarul NU este ceea ce cred majoritatea celor care îl pun în coșul de cumpărături.

Obiceiuri de Sfantul Alexie

Alexie din calendarul popular, serbat in ziua de 17 martie, este considerat a fi patronul tuturor vietuitoarelor care au hibernat in subteran (reptilele, mai ales) sau au stat ascunse sub coaja copacilor (insectele, numite gujulii) si care se trezesc, acum, la viata.

Martisorul – origine si semnificatie

In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor – fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: „Ia-mi negretele si da-mi albetele”.

Obiceiuri de Sfantul Trifon

Sfantul Trifon este sarbatorit pe 1 februarie. In popor exista credinta ca el are putere asupra inceputului de primavara. Astfel, el este cunoscut in credinta populara ca cel ce pazeste livezile de omizi si lacuste, iar pe oameni, de nebunie.

Formule de salut din lumea satului de odinioară

În lumea satului, formulele se salut erau folosite în funcţie de situaţie, evenimente religios sau ceremonial

În lumea satului, formulele se salut erau folosite în funcţie de situaţie, evenimente religios sau ceremonialPe lângă formulele tradiţionale de salut, în lumea satului se foloseau şi alte expresii, în funcţie de sexul, vârsta sau locul ocupat în comunitate. Multe dintre aceste expresii se folosesc şi în prezent.

Anul Nou in credinta populara

Anul Nou (Sanvasaiu sau Craciunul Mic) este mai mult o sarbatoare laica decat una religioasa. Ea marcheaza trecerea in noul an civil (anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie), fiind si ziua de praznuire a Sfantului Vasile cel Mare. In aceasta perioada se intalnesc mai multe obiceiuri populare, avand, in general, caracter distractiv sau de urare, dar implicand si traditia romaneasca, mai veche sau mai noua.

Amintiri despre Crăciunul de altădată. În loc de brad, mulţi români îşi împodobeau casa cu un pom făcut din fasole

Crăciunul tradiţional, autentic, mai există din păcate doar în amintirile bătrânilor satelor. Ei povestesc, cu nostalgie, despre vremurile în care Crăciunul era o sărbătoare a iubirii, a apropierii dintre oameni, nu una închinată mâncării, cadourilor scumpe şi vacanţelor exotice.

Obiceiuri și tradiții de Ajunul Crăciunului

Sărbătorile de iarnă încep odată cu Postul Crăciunului, pe 15 noiembrie, şi ţin până la Sfântul Ion, pe 7 ianuarie. Aceasta este o perioadă bogată în obiceiuri, diferite de la o zonă la alta, având în centru marile sărbători creştine prăznuite în această perioadă.

 

 

 

Sezatorile de iarna din Postul Craciunului

Dupa Lasatul Secului de Craciun, incepea sezonul sezatorilor. Era singura adunare in care se veseleau oamenii in Postul Craciunului. Sezatorile erau organizate in serile zilelor lucratoare, la una sau mai multe case. In zilele de sarbatoare sau duminica, nu se faceau sezatori. Aceste sezatori puteau sa aiba si un caracter de intrajutorare, daca tinem seama ca femeile se ajutau intre ele la torsul lanii. Se mancau boabe de porumb fiert, nuci, fructe uscate si alune.

A venit şi aici Crăciunul (video)

A venit şi-aici Crăciunul
Florile dalbe.
Să ne mângâie surghiunul;
Florile, florile dalbe
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.

Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.Tremură albastre stele
Florile dalbe
peste dorurile mele;
Florile, florile dalbe.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.

Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.Maica Domnului Curată
Florile dalbe
Adă veste minunată!
Florile, florile dalbe
Zâmbetul tău drag
înfloreste-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.

Steaua prinde să lucească
Florile dalbe
peste ieslea-mpărătească.
Florile, florile dalbe.
Şi din nou trei magi
varsă din desagi
aur şi tămâie.
Îngerii de sus
magilor le-au pus
cerul sub călcâie.

Lumea-n cântec se deşteaptă
Florile dalbe
pe Mesia îl aşteaptă.
Florile, florile dalbe.
Zâmbete cereşti
intră pe fereşti,
vin în orice casă.
Şi în orice gând
arde tremurând
câte o stea sfioasă.

Numai temniţa posacă
Florile dalbe
a-mpietrit sub promoroacă.
Florile, florile dalbe.
Stăm în bezna grea
pentru noi nu-i stea
cerul nu s-aprinde.
îngerii grăbiţi
Pentru osândiţi
nu aduc colinde.

Peste fericiri apuse
Florile dalbe
tinde-Ti mila Ta Iisuse.
Florile, florile dalbe.
Cei din închisori
te-aşteaptă în zori
pieptul lor suspină.
Cei din închisori
te-aşteaptă în zori
să le-aduci lumina.

O, Iisuse Împărate
Florile dalbe
iartă lacrimi şi păcate!
Florile, florile dalbe.
Vin’ să-nchizi uşor
rănile ce dor,
visul ni-l descuie.
Noi te-om aştepta,
căci pe Crucea Ta
stăm bătuţi în cuie.
Florile, florile dalbe.

Colinda se cânta în fiecare Crăciun în temniţa Aiudului.

Colind

de Radu Gyr

Mănăstirea Diaconesti – A venit si aici Crăciunul / Sus la naltul cerului (Radu Gyr)

Craciunul luminarii sufletului

In preajma Craciunului, multe din colindele noastre strabune ni-L binevestesc pe „Hristos, Mesia chip luminos”. Acest fapt nu este rodul intamplarii. Exista deopotriva atat un temei teologic profund, cat si o necesitate reala in ceea ce ne priveste, pe care se intemeiaza acest vers.

Pe de-o parte, vorbim despre Intruparea Celui ce este „Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”, iar pe de alta, despre nevoia de lumina pe care o resimtim toti cei care intampinam Nasterea Sa avand chipul umbrit de pacate, de grijile cotidiene, de monotonia vietii etc.

„Cu noi este Dumnezeu”

Profetul Isaia i-a dat Domnului, cu peste 700 de ani inainte de intruparea Sa, numele de Emanuel: „Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu, si vor pune numele lui Emanuel (7, 14). Acest nume inseamna „cu noi este Dumnezeu”.

In cantarea cu acelasi nume din slujba Pavecernitei, marturisim cum „Poporul cel ce locuia in intuneric si in umbra mortii a vazut lumina mare. Caci cu noi este Dumnezeu”. Altfel spus, Dumnezeu Cuvantul se intrupeaza pentru a-l scoate pe om din intunericul cel mai din afara si a-l face partas luminii Sale.

Noi cei de astazi am pierdut acea bucurie data de trairea constienta a prezentei dumnezeiesti. Crestinul care nu marturiseste doar la nivel declarativ „cu noi este Dumnezeu”, ci mai ales existential, are intotdeauna chipul luminos. Acesta cunoaste ca este chemat de Hristos sa vietuiasca in vesnicie intru lumina Sa.

„Rasarit-a lumii lumina cunostintei”

Daca citim pericopele evanghelice in care ni se relateaza evenimentul Nasterii Domnului, daca privim icoana sau daca ascultam imnurile praznicului si colindele, constatam cum toate ne vorbesc, sub o forma sau alta, despre prezenta si insemnatatea luminii.

Dar in toate acestea este subliniata mai ales natura duhovniceasca a luminii. Lumina lui Hristos nu este cea fizica. Este lumina Sa necreata, Nasterea Domnului, prin unirea celor doua firi, in persoana lui Hristos, oferind omului posibilitatea impartasirii de energiile dumnezeiesti in chip nemijlocit.

In acest sens, troparul praznicului, nu face decat sa ne vorbeasca despre cunosterea lui Dumnezeu intru lumina: „Nasterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei, ca intru ea cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie”.

Acesta este si motivul pentru care in Taina Botezului, „taina luminarii omului” sau taina nasterii celei de-a doua, Biserica cere de la Hristos in numele celui nou botezat vesmant de lumina: „Da-mi mie haina luminoasa cela ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina”.

„Intru lumina Ta vom vedea lumina”

Tot despre lumina lui Hristos ne vorbeste „Doxologia Mare”, o cantare a Bisericii ce se intemeiaza pe binevestirea Nasterii Domnului facuta de ingeri pastorilor din preajma Betleemului. Doxologia incepe dupa ce preotul proclama: „Slava Tie, Celui ce ne-ai aratat noua lumina!”.

Apoi strana raspunde cantand imnul: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire. Laudamu-Te, bine Te cuvantam, inchinamu-ne Tie, slavimu-Te, multumim Tie pentru slava Ta cea mare. […] Ca la Tine este Izvorul Vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina. […]

Sfintii Parinti si intreaga Traditie a Bisericii, ne adeveresc faptul ca vederea luminii dumnezeiesti este ultima treapta a urcusului duhovnicesc in viata aceasta, ce nu este posibila fara purificarea de patimi si dobandirea iubirii curate.

Craciunul luminarii si impodobirii sufletului

Constatam cu tristete cum omul contemporan, in preajma Craciunului, tinde sa reduca insemnatatea luminii, doar la nivel exterior, rezumandu-se la a cumpara instalatii luminoase cat mai complexe si lumanari cat mai originale etc. Acesta depune tot efortul sa impodobeasca strazile, magazinele, casele, bradul, cu riscul de a da uitarii propriul suflet.

Pierdem din vedere esentialul, faptul ca Nasterea Domnului este o sarbatoare a chipurilor scaldate in lumina lui Hristos, o sarbatoare a impodobirii sufletului.

Biserica ne arata insa de fiecare data calea catre lumina cea adevarata si catre podoabele care se cuvin a le dobandi. In Biserica ne luminam sufletul prin post, ni-l impodobim prin dar, insa devenim cu adevarat “lumina si poboaba” numai prin Spovedanie si Impartasanie si prin celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.

La inceputul articolului spuneam ca nu este deloc intamplator faptul ca exista colinde care ni-L binevestesc pe „Hristos, Mesia chip luminos”. Chipul Pruncului Hristos scaldat in lumina, nu este altceva decat o prevestire a Schimbarii Sale la Fata, o prevestire a descoperirii  Slavei Sale si a posibilitatii noastre de a „ne lumina”, altfel spus, de a-L cunoaste impartasindu-ne de ea.

De ce umbla preotul cu icoana inaintea Craciunului?

Umblatul cu icoana este vestirea unei mari bucurii, fie a Nasterii Domnului, cand intreaga faptura vazuta si cea nevazuta se pregateste de sarbatoarea Intruparii Fiului lui Dumnezeu, fie a Botezului Mantuitorului, cand apele se sfintesc si intreaga natura se innoieste.

Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.

Umblatul cu icoana inaintea Craciunului

Umblatul cu icoana pentru a vesti Nasterea Domnului este o randuiala foarte veche, urmele ei pierzandu-se in anii de inceput ai erei crestine. Astfel, aceasta traditie ne apare inca din primele secole ale crestinismului, inca de pe cand sarbatoarea Nasterii Domnului si cea a Bobotezei se sarbatoreau impreuna, in ziua de 6 ianuarie.

Sarbatoarea Epifaniei (a Aratarii Domnului), cum erau numite cele doua mari praznice, s-a sarbatorit astfel pana in anul 379, cand cele doua mari sarbatori s-au separat in doua zile diferite. Din anul 379, Craciunul a inceput a se sarbatori la data de 25 decembrie, umblatul cu icoana fiind inca de atunci ceva binecunoscut.

Umblatul cu icoana inaintea Craciunului este o frumoasa slujba misionara, avand mareata datorie de a anunta nespusa dragoste a lui Dumnezeu fata de om, anume aceea de a se intrupa „pentru noi si pentru a noastra mantuire”. Se vede cum aceasta vizita a preotului pe la casele crestinilor este o datorie, ca un fel de strigat de bucurie ce nu poate fi oprit.

Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. Astfel, in functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. La sate, aceasta vestire se petrece in chiar ajunul Craciunului, ori cu vreo doua zile mai inainte. In schimb, la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii pot incepe chiar cu cateva zile bune mai devreme.

Preotul isi pune doar epitrahilul (dintre vestmintele liturgice), iar in mana poarta icoana Nasterii Mantuitorului. Impreuna cu un dascal, care il insoteste, si cu credinciosii la care se opreste, preotul canta Troparul Nasterii Domnului, dand celor de fata spre sarutare, rand pe rand, icoana Nasterii Domnului. Bucuria Nasterii Domnului se pregusta inca de pe acum.

Credinciosii simt mare bucurie fata de aceasta vizita a preotului cu icoana. Preotul vine cu Sfanta Icoana in casa fiecaruie, binecuvantand pe toti cei de fata, cat si pregatirile casei pentru intampinarea maretului eveniment al Nasterii. Fiecare dintre cei ai casei se ingrijeste de cate ceva, colindele se aud lin spre seara, parintele ciocane la usa purtand in maini Sfanta Icoana a Nasterii Domnului, credinciosii se umplu de bucurie sfanta, totul vesteste sarbatoarea.

In comunitatea rurala traditionala, dupa momentul cantarii troparului Nasterii, preotul binecuvanta alimentele pregatite cu grija si asezate pe masa, langa icoane. Dupa ce alimentele au fost binecuvantate pot fi oferite de pomana pentru sufletele celor adormiti, astfel incat si acestia sa se bucure de de vestea cea minunata a Nasterii Domnului. Pentru sufletele celor adormiti se pregatesc colacei, bob fiert, grau fiert, prune uscate, sarmalute de post, precum si fructe, printre care mere si nuci.

Cu toate acestea, sunt inca si unii dintre cei aflati in parohie care nu se bucura de acest lucru, ba mai mult se arata chiar mahniti de vizita preotului, neprimindu-l pe acesta in casele lor, pentru a vesti Nasterea Domnului. „Vine prea tarziu sau prea devreme. Ne deranjeaza.” Acestea sunt gandurile unora ca acestia. Cei care nu vibreaza deloc la aceasta sunt, in mare parte, oameni de la oras, la tara pastrandu-se inca mult mai vie constiinta bucuriei Craciunului, vestita prin preot. Preotul insa nu se supara, caci el are datoria de a vesti celor ce au „urechi de auzit” si de a mangaia pe cei bucurosi de Nasterea Domnului.

Frumos da marturie un suflet cuprins de nostalgia copilariei, spunand astfel: „Ce pacat ca sunt din ce in ce mai putini oameni care sa iasa din casa si sa vada „pe unde a ajuns parintele”, asa cum faceau parintii si vecinii mei. Cat de mult mi-as dori sa-l mai aud pe tata spunand: „E pe la nea Ion”, adica la cinci case distanta de noi.”

Obiceiuri de Craciun

Obiceiuri de Craciun in Bucovina

In Bucovina exista credinta ca nu este bine sa ai lucruri imprumutate pe durata sarbatorilor de iarna. De aceea, in preajma Craciunului, se recupereaza sau se restituie lucrurile imprumutate prin sat.

In ziua de Ajun, femeile ies in livada cu mainile pline de aluat si ating fiecare pom spunand: : „cum sunt mainile mele pline cu aluat, asa sa fie pomii incarcati cu rod la anul”.

Pregatirea mesei de Ajun incepe in primele ore ale diminetii, cand gospodinele coc colacii „rotunzi ca Soarele si Luna ” si un colac special, numit „Creciun”. Acest colac se pastreaza pana primavara, pentru a fi folosit in practicile inceputului de an agrar.

In dimineata Ajunului erau preparate douasprezece feluri de mancare de post (grau pisat si fiert, prune afumate fierte, bob fiert, sarmale cu crupe, ciuperci tocate cu usturoi, bors de bureti, fasole fiarta si „sleita” etc), care erau asezate pe masa din „casa cea mare”. Din ele se consuma seara, dupa trecerea preotului cu icoana. Niciun membru al familiei nu se aseza la masa fara a-si face rugaciunea. Cele douasprezece feluri de mancare, nu erau consumate in intregime, resturile fiind pastrate pe masa pana la Boboteaza. Aceste resturi erau asezate la fereastra spre indestularea celor morti.

Pe parcursul noptii de Ajun, cetele de flacai strabat ulitele, de la un capat la altul al satului, pentru a vesti Nasterea Domnului. Dupa rostirea colindei la fereastra, flacaii sunt invitati in casa, sunt ospatati si rasplatiti. Sunt cazuri cand, in casele cu fete, are loc o mica petrecere. Fata care urmeaza sa se marite este scoasa la joc fie de seful cetei, fie de flacaul care o simpatizeaza.

Craciunul in Salistea de Sus

In Ajunul Craciunului femeile framanta aluatul pentru paine si colaci. Exista traditia de a face un colac mai mare, un stolnic, impodobit cu figuri din aluat, care se aseaza pe masa si va sta pana la Boboteaza. Nu-i voie sa se miste stolnicul pe parcursul zilelor de sarbatoare. In caz contrar, se tulbura linistea din casa si se strica bunastarea.

Craciunul la Chisinau

La Chisinau se umbla cu „Calutul”, „Plugusorul”, „Ursul”, „Steaua”, insa, cel mai cunoscut este „Caprita”. Caprita este insotita de un cioban, de mai multi insi care vor dansa cu caprita si de un medic care o lecuieste, caci ea, nedorind sa danseze, se face bolnava. Se colinda pana dupa miezul noptii:
Vine capra de la munte
Cu steluta alba-n frunte,
Ta, ta, ta, caprita, ta,
Pentru mine a-i dansa,
Numai zaharel t-oi da!…

Obiceiuri de Craciun la Cenad

Cenadenii practica un vechi obicei, anume maturatul Craciunului. La Ajunul Craciunului, gazda aduce in casa paie si le imprastie in camera. Sub aceste paie pune grau si porumb, ca in anul viitor sa aiba parte de roade. Paiele simbolizeaza grajdul oilor, locul unde s-a nascut Hristos. In a doua noapte de Craciun, gazda matura camera in care au fost aduse paiele. In cazul in care in casa erau prezente fete, veneau feciorii si muzicantii sa mature casa.

In Ajun, femeile fac o placinta din mai multe paturi foarte subtiri de aluat, (uneori chiar 50 de paturi), numita cesnita. Ea era coapta pe jarul din cuptor si era impartita in ziua de Anul Nou. In aluat era pus si un ban, care prezicea celui ce-l gasea cum va fi recolta anului (daca pe ban era lipit mult aluat).

Obiceiuri de Craciun in Transilvania

In Transilvania, se foloseau si se mai folosesc inca, doua categorii de texte folclorice: colindele cantate numai in grup si multamitele sau urarile, rostite dupa terminarea colindelor. Cea mai cunoscuta dintre urari este starostea colacului. Dupa ce flacaii au fost poftiti in casa si cinstiti cu vin sau palinca, un colindator mai priceput, de regula cel drag fetei, spune povestea painii. In aceasta poveste se relateaza tehnica traditionala a cultivarii si prelucrarii graului: de la alegerea terenului, pana la scoaterea colacului din cuptor. Dupa rostirea acestei povesti, flacaul face o taietura in partea de jos a colacului, semn ca acest colac nu mai poate fi prezentat si altui colinadator.

Obiceiuri de Craciun in Moldova

In Moldova, nu se da nimic din casa in ziua de Ajun, nici gunoiul nu se arunca din casa si nu se imprumuta nimic. In Ajunul Craciunului se daruiesc doua turte. Una este data celui care ingrijeste vitele, iar alta este rupta si data animalelor. Atunci cand le dai trebuie sa zici:”Cinati sanatos ca si noi cinam”.

Fetele, pentru a-si vedea ursitorul, pun peste noapte sub fereastra, cate putin din toate felurile de bucate, negustate. Ursitorul va veni si va gusta si fata il va vedea.

Exista traditia, ca sub masa pe care sunt bucatele pentru Craciun, sa se puna seminte. Numai asa semintele vor rodi si vor fi ferite de stricaciune.

In vasul cu apa, din care gazda urmeaza sa-si toarne pentru spalat, se pun nuci, ca sa fie sanatosi peste an. Alti gospodari pun o potcoava in cofa cu apa si dupa aceasta potcoava beau apa si adapa vitele, ca sa fie cu totii sanatosi si tari ca fierul.

Obiceiuri de Craciun in Muntenia

Unele femei se scoala inainte de rasaritul soarelui, in Ajun, si arunca spre rasarit mancare pasarilor, crezand ca facand astfel, pasarile nu le vor strica samanaturile din gradina. Barbatii pun mana pe toate lucrurile din ograda: car, plug, coasa, sapa si celelalte, ca sa-i fie drag sa se foloseasca de dansele la munca tarinei. Femeile, impung cu acul de cateva ori, rasucesc cateva fire in furca, innoada cateva ate, ca sa aiba spor peste an. Alte gospodine insa, spun ca nu-i bine sa se impunga cu acul in aceasta zi, caci dac-ar face una ca aceastia, insecta numita burghias ar impunge prunele si ciresele, facandu-le astfel sa se ofileasca si sa cada inainte de coacere. Exista traditia ca femeile sa puna o piatra in cuptor pana la Boboteaza. Ea va fi scoasa la miezul noptii si cand va fi aruncata se vor rosti urmatoarele cuvinte:
– Cum dorm toti oamenii si nimeni nu vede, asa sa nu vada uliul puii mei, ci sa stea impietrit si incremenit.

De cand incepem sa cantam colinde?

Asteptam cu multa nerabdare perioada Craciunului pentru a ne bucura impreuna de venirea in lume a Celui mult asteptat de intreg neamul omenesc. Una dintre cele mai mari bucurii ale Craciunului este sa ascultam colinde, sa primim colindatorii, sau chiar sa mergem noi insine la colindat.

Fara a ne uita in ograda altora, pentru ca nu este aici locul pentru aceasta, putem fi recunoscatori stramosilor nostri pentru mostenirea extraordinara pe care ne-au lasat-o; avem sute si sute de colinde, unele precrestine, altele increstinate si altele pur crestine, toate de o valoare inestimabila.

Totusi, perioada aceasta in care se canta colinde ramane foarte scurta si am vrea sa facem intr-un fel sa ne bucuram cat mai mult de aceste valori inestimabile pe care le avem. Exista prin traditie perioada dintre Sfantul Nicolae (6 decembrie) si Sfantul Ioan (7 ianuarie) in care se canta colinde – atat cele referitoare la Nasterea Domnului, cat si cele de Anul Nou.

Dar Biserica ne da un raspuns foarte clar in legatura cu timpul in care cantam colindele; astfel, gasim in slujba Utreniei din ziua Praznicului Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie) urmatoarea Catavasie: „Hristos Se naste, mariti-L, Hristos din ceruri, intampinati-L, Hristos pe pamant, inaltati-va!”, cu nota: din aceasta zi, aceste Catavasii se canta pana la intaia zi a lui Ianuarie.

Deci Sfintii Parinti, „care le-au randuit pe toate bine”, au facut o legatura telogica foarte clara intre Praznicul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului – cand cea aleasa de Dumnezeu sa-I fie Maica a intrat in Templu pentru a primi in pantecele sau cel preacurat, la plinirea vremii, pe Insusi Fiul lui Dumnezeu – si Praznicul Nasterii Domnului, cand Soarele dreptatii ne-a rasarit.

Ca sa rezumam, colindele se canta intre 21 noiembrie si 1 ianuarie, putandu-se prelungi aceasta perioada fara frica de a gresi pana pe 7 ianuarie, adica pe o perioada de 48 de zile (exact cat dureaza si Postul Pastilor).

Noaptea Sfantului Andrei in credinta populara

Noaptea Sfantului Andrei, de pe 29 spre 30 noiembrie, este in credinta populara o noapte de spaima, deoarece este momentul in care toti strigoii, vii si morti, se lupta intre ei. Prezenta strigoilor este periculoasa pentru cei vii: iau viata rudelor apropiate, fura mana granelor si sporul vitelor, aduc boli, grindina si alte suferinte.

Cine sunt strigoii?

In credinta populara, intalnim atat strigoi vii, cat si strigoi morti. Strigoii vii sunt persoanele care se nasc cu caita sau coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase. In noaptea Sfantului Andrei, sufletul le iese din corp si merge sa se lupte cu ceilalti strigoi. Se spune ca a doua zi, acestia se cunosc dupa zgarieturile de pe fata.

Strigoii morti sunt spiritele celor decedati care nu ajung in lumea de dincolo, ratacesc pe drum, fie din cauza faptului ca au fost strigoi in viata, fie ca li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare.

Tudor Pamfile sustine ca atunci „Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini”.

Acesta este motivul pentu care oamenii, in noaptea Sfantului Andrei, incercau sa se apere de strigoi prin ungerea usilor, ferestrelor casei si ale grajdului cu usturoi. Femeile intorceau in aceasta noapte oalele si canile cu gura in jos, ca strigoii sa nu salasluiasca in ele. Cenusa era scoasa din soba, ca aceste spirite sa nu-si gaseasca adapost la caldura. Exista obiceiul de a se arunca paine prin curte, ca strigoii flamanzi sa nu caute prin casa de-ale gurii.

Pazitul Usturoiului

In noaptea Sfantului Andrei, in viata satului era prezenta o petrecere a tinerilor numita Pazitul Usturoiului. Fetele aduceau cu ele trei capatani de usturoi, care erau puse intr-o covata si pazite de o batrana la lumina unei lumanari. Dupa petrecere, usturoiul era impartit si asezat la o icoana. Era folosit in cadrul anului ca leac pentru vindecarea bolilor. Exista si obiceiul ca unele fete sa semene un catel de usturoi, si dupa modul in care incoltea si crestea, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale.

Ritualul căsătoriei şi familia moldovenească, văzută de Dimitrie Cantemir

Din relatările lui Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa Descrierea Moldovei, putem afla că întemeierea familiei sub semnul căsătoriei are loc odată cu oficierea logodnei, fapt hotărât de Biserică. Datina străveche moldovenească este ca băieții să-și aleagă nevestele și nu invers. Tradiția populară în vechile comunități moldovenești considera rușinos un caz în care o fecioară își cerea alesul în căsătorie sau ca părinții fetelor să-și caute gineri.

D. Cantermir relatează faptul că cererea în căsătorie se realiza cu ajutorul pețitorilor (cuvânt de sorginte latină > petitores). Aceștia ispitesc cugetele părinților fecioarei prin conducătorul de grup al acestora, numit staroste, care este însărcinat de părinții viitorului mire să conducă ritualul. Acesta, împreuna cu toate rudele mirelui și ceilalți pețitori, rostesc următoarele cuvinte:

„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri celor mai dinainte umblând la vânat prin codrii, au aflat această ţară, întru care ne aflăm şi noi acum şi ne hrănim şi ne desmierdăm cu mierea şi cu laptele dintr’însa. Deci prin pilda aceasta fiind îndemnat şi slăvitul boer (N), a mers la vânat prin câmpi, prin codrii şi prin munţi şi a dat preste o fiară, care fiind ruşinoasă şi cinstită, nu a stătut faţă cu dânsul, ci a fugit şi s’a ascuns şi viind noi pe urma ei, ne-a adus într’această casă. Deci, D-voastră trebue să ne-o daţi sau să ne arătaţi unde a fugit fiara aceasta pre care noi cu atâta osteneală şi sudoare am gonit-o din pustie.”

Pe lângă acest text starostele mai adaugă și alte alegorii sau metafore, după priceperea personală. Părinții fetei dau răspuns formal spunând că aceea fiară n-a venit în casa lor și că poate pețitorii i-au pierdut urma și că e posibil ca fiara să fie ascunsă la vreun megieș. De regulă, pețitorii insistă să le-o arate. Aceștia vor aduce în fața lor o babă urâtă îmbrăcată zdrențuros urmând să-i întrebe pe pețitori dacă aceasta este fiara pe care o caută, ei negând, răspunzând prin:

„Căci fiara lor este cu părul galben ca aurul, cu ochii ca de şoim, dinţii săi stau ca mărgeaua, cu buzele roşii ca cireşile, la trup ca o leoaică şi la piept ca o gâscă, cu grumajii ca de lebădă, degetele mai gingaşe decât ceara, şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna.”

La auzul acestor cuvinte, părinții fetei neagă încă odată. Atunci pețitorii dau următorul răspuns:

 „Că câinii lor atâta sunt de adulmecători încât niciodată nu i-au înşelat şi acum le-au dat semnele cele mai adevărate, cumcă fiara aceia pe care o caută ei ar fi ascunsă acolea.”

Părinții fetei nu au încotro și aduc pe fata lor îmbrăcată după putința si averea lor. Pețitorii, văzând-o, cheamă preotul. Dacă acesta nu este disponibil, sunt chemați cei mai bătrâni dintre megieși. În fața lor viitorii miri își vor schimba inelele, urmând să se așeze masă unde cei prezenți vor sta și vor discuta despre alegerea zile în care se va oficia nunta. Interesant de remarcat este faptul că statutul social al mirilor evidențiază oficierea cununiei religioase.

Dacă mirii sunt feciori de boier, aceștia nu pot oficia logodna și cununia religioasă fară aprobarea Domniei și arhiereului. Acest lucru are în vedere obligația boierilor de a nu lega alianțe între familiile lor fără voia Domniei.

După stabilirea zilei în care va avea loc nunta, în lunea dinaintea nunții toate rudele merg la casa mirelui, cât și la casa miresei și aduc muzicanți, de regulă țigani, urmând a petrece. După terminarea ospățului, fetele și alte femei cern făină necesară pentru nuntă, ziua se numește” ziua cernutului”.

Veselia nunții începe de joi și ține până Duminică, atât la casa mirelui, cât și la casa miresei. Duminică mirele, împreuna cu prietenii și rudele lui, se duc la mireasa, după ce au anunțat dinainte prin conăcari (tineri ce participă călare în alaiul nunții, anunțând venirea alaiului). Grupul miresei păzeşte drumul ca ei să nu ajungă la casa miresei.

Daca acei conăcari sunt prinși în întâmpinare pe drum, de către grupul ce însoțește mireasa, vor fi legați și duși pe post de prizonieri la casa miresei. Acest obicei se aplică de regulă la cei de frunte, care au o educație mai ridicată. La ţărani, conăcarii sunt lăsaţi liberi.

Fie că sunt prinși sau nu, când ajung la casa miresei, conăcarii mirelui sunt întrebați ce poftesc, ei răspunzând că au venit să vestească război și că așteaptă oastea sa le vină în ajutor pentru a cuceri” cetatea” reprezentată prin casa miresei. Apoi, conăcarii ce joacă rolul de solii, sunt invitați în casa miresei pentru a degusta câteva pahare de vin.

După acest eveniment, conăcarii sunt trimiși înapoi, alături de ei venind și o parte din oamenii miresei. Pe drum, când aceștia văd că se apropie mirele, trimit conăcarii spre alaiul mirelui. Daca cei din partea mirelui îi prind pe conăcari, istoria se repetă in același stil ca și în partea oamenilor miresei.

După tot acest joc ritualic, toți participanții se adună la casa miresei. Apoi, au loc întreceri cu caii, unde se oferă recompense financiare celor ce izbutesc sa câștige. Marele câștigător primeşte premiul chiar din mana miresei și calului său i se pune o cunună de flori împodobită.

Pe seară, după slujba de Vecernie, mirii merg la biserica unde primesc cununia. În mijlocul bisericii se așează un covor pe care mirele va sta în dreapta, iar mireasa în stânga. La cei mai înstăriți, sub covor se vor așeza galbeni, iar la cei săraci se pun taleri, simbolizând renunțarea la orice urmă de materialism și dorința unei căsnicii spirituale, călcând în picioare simbolul bogăţiei.

Lângă miri stau nașii ce țin două lumânări. Preotul oficiază slujba și le schimbă inelele de trei ori urmând a pune pe capul mirilor cununiile împărătești și a oficia un dans ritualic, armonizat de către dascăli. În acest timp, rudele mirilor aruncă arginți mărunţi, nuci și hamei uscat, ca să arate că cer de la Dumnezeu timpurile roditoare de nuci și hamei, urmând a lepăda cealaltă bogăţie. Apoi, preotul oferă mirilor pâine înmuiată în miere, care vor gusta de trei ori, fapt ce simbolizează iubirea celor doi și veşnicia uniunii acestei Sfinte Taine strămoșești.

Un lucru foarte important este reprezentat de absența vinului înlocuit cu miere de albine, fapt ce se explică foarte ușor datorită influenței păgâne în oficierea ritualului cununiei.

Pentru a stârni amuzamentul celor prezenți la acest eveniment, amăgeşte pe miri de trei ori, când aceștia doresc sa guste din pâinea plină cu miere. După terminarea slujbei religioase, toți participanții se întorc la casa miresei, căreia i se pune pe față o pânză subțire din mătase roșie care va fi atârnată în perete cu ajutorul a două săgeți, la capul tinerilor. Acest lucru va fi oficiat de către cineva din partea miresei, când aceasta este dusă în camera special pregătită pentru ea și mire, în noaptea nunții.

Participanții se veselesc până la nouă ceasuri dimineață, când se aduce pe masă un cocoș fript cu pene cu tot. Unul din oaspeți intrând sub masă, începe să imite cocoșul, anunțând venirea zilei. După acest eveniment, toți oaspeții dau câte un bacșiș bucătarului. Apoi, mirele și mireasa merg în mijlocul casei unde se citește izvodul ce reprezintă zestrea miresei (foaia de zestre). Tot ce oferă părinții fetei este pus într-un car și transportat la casa mirelui.

După aceasta, vătășelul (solul) cere iertare de la părinții miresei, în numele acesteia. Mireasa va primi binecuvântare și urări de bine din partea părinților, urmând a consuma împreuna cu mirele un pahar de vin. Când mirii doresc să iasă din casă, la ușa stau cu sabia scoasă fie frații fetei, fie frații părinților ei. Mirele va trebui sa răscumpere ieșirea din casă cu un dar, care de regulă era reprezentat printr-un cal. După aceasta, mirele suie mireasa într-o căruţă, împreună cu mama sau sora lui, mergând după mire, ce se află în fața căruţei.

După ce sosesc la casa mirelui, tinerii căsătoriți consumă câteva pahare de vin urmând a fi conduși de către nașă în camera lor. La a treia zi după nuntă, rudele miresei vin la casa mirelui pentru a afla vestea. Daca fata a fost fecioară, părinții ei sunt invitați la o masă bogată și primesc cinste din partea tuturor. Tot atunci, părinţii miresei primesc cămaşa acesteia, care trebuie să fie pătată cu sânge, fapt ce simbolizează adevărul absolut că fata a fost virgină.

Dacă fata nu a fost virgină, mirele cheamă pe toate rudele sale arătându-le cămaşa nepătată. Aceștia, caută căruţelele cele mai rele, care au curelele rupte și înhamă pe părinții fetei urmând a sui în căruță pe fata și obligând pe părinții acesteia prin bătăi să tragă căruța până la casa lor.

Despre acest obicei, Dimitrie Cantemir ne relatează următoarele:

” Iară dacă fiica lor şi-a fost stricat fecioria mai dinnainte, atuncea a doua zi după mâncare, chiamă mirele la sine pe toate rudeniile sale şi le arată că nu ş’a găsit mireasa fecioară, deci ei caută căruţele cele mai rele şi cu curele rupte înhamă pe părinţi în loc de cai, după ce vin şi Pe fiica lor o pun în căruţă, iară pe dânşii îi silesc cu bătăi ca să o tragă singuri până la casa lor; şi aşa o ia înapoi ca pe o curvă şi nimeni nu poate să le facă sminteală la drum. Iară îndrăsnind cineva săi sloboază pe dânşii, atuncia unul ca acela osebit de alte bătăi se mai pedepseşte şi de către judecătorul locului ca un călcător de legile şi de obiceiurile ţării.”

Zestrea miresei este oprită de către băiat precum și tot ce a cheltuit familia băiatului pe urma nunții. Însuși judecătorul silește familia fetei sa returneze suma respectivă. Părinții unei fete care nu a fost virgină pot răscumpăra acest lucru cu ajutorul unei zestre mai mari. Dacă ginerele nu este de acord nici atunci, aceștia îşi iau fata înapoi și oferă ginerelui șansa de a alege altă fată.

La cununiile boierești, ceremonia se oficiază în curtea domnească, iar mirele primește pe cap o căciulă numită gugiuman purtată numai de boieri și de către domni precum și un cal. Mirele stă în dreapta Domnului cu acel gugiuman pe cap, iar toate slugile Domnului îl servesc ca și pe acesta. Când mirele merge la biserică sau la casa lui, i se face alai asemănător cu cel domnesc, cu muzică moldovenească și turcească. A treia zi, mirii merg cu daruri la Domn si Doamnă, mulțumind pentru cinstea primită de la aceștia.

Bibliografie:

Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Ion Creangă, București, 1978 (pag.186-192).

Noaptea de Sanziene

Sanzienele sunt sarbatorite pe 24 iunie, ziua in care se face pomenirea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. In calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta si sub denumirea de „Cap de vara”, pentru ca acum soarele ajunge la apogeu.

Potrivit traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile, tamaduiesc bolnavii si apara semanaturile de grindina.

In ajunul Sanzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe camp flori de sanziene si impleteau cununi pe care le aruncau peste case. Daca acestea se agatau de horn, era semn ca se apropie cununia. Cei in varsta aruncau coronite peste casa, pentru a afla cand vor muri. Se credea ca atunci cand coronita va cadea de pe acoperis, moartea este aproape.

Tot in noaptea de Sanziene, fetele isi puneau sub perna flori de sanziene pentru a-si visa ursitul. In unele zone ale tarii, fetele agatau coronitele in diferite locuri si daca a doua zi le gaseau pline de roua, era semn ca se vor marita in vara care urma sa inceapa. Exista si obiceiul ca florile impletite in cununi sa fie duse in ocolul vitelor, unde, cu ochii inchisi, sa fie date spre mancare vitelor. Se credea ca dupa cum va arata vita venita sa manance cununa, asa va fi si viitorul sot!

In noaptea de Sanziene, flacaii aprindeau focuri, invarteau faclii si strigau: „Du-te soare, vino luna,/ Sanzienele imbuna, Sa le creasca floarea-floare,/ galbena, mirositoare, Fetele sa o adune, sa le aseze in cunune, Sa le prinda-n palarie,/ struturi pentru cununie, Boabele sa le rasteasca,/ pana-n toamna sa nunteasca“!.

Gospodarii puneau in seara din ajunul sarbatorii nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, flori de Sanziene la coltul casei dinspre rasarit. Daca in urmatoarea zi gaseau in coronite par de la animale, era semn ca vor avea parte de un an sanatos si roditor pentru animale.

Batranele satului adunau in zorii zilei de 24 iuni, din locuri necalcate, roua Sanzienelor. La intoarcerea spre casa, daca nu vorbeau si nu intalneau pe nimeni, puteau oferi roua ca leac pentru sanatate si dragoste.

Numele de Sanziene desemneaza pe de o parte zanele bune, dar si florile galbene ce infloresc in preajma zilei de 24 iunie.

Sanzienele ca zane, pot fi aducatoare de rele daca oamenii lucreaza in ziua de 24 iunie. Daca nu sunt cinstite, starnesc vijelii si lasa campul fara rod si florile fara leac.

Florile de culoare galbena – sanzienele, erau considerate a fi plante de leac. In vechime, ele erau vandute cu usurinta pe 24 iunie. Cei care vindeau flori strigau in aceasta zi: „Ia sanzienele, sunt bune de leac, aduc noroc!“ sau „Apara de toate relele, de toate bolile!“.

Sanziana, planta erbacee din familia Rubiaceae, are doua denumiri zonale: sanziana (Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramures, nordul Moldovei) si dragaica (Dobrogea, Moldova de sud si centrala, Muntenia).

Traditii de Rusalii

Traditiile de Rusalii se intemeiaza pe credinta in viata vesnica, in existenta spiritelor rele (diavoli) si in posibilitatea de mijlocire inaintea lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiti.

Rusaliile – „Pogorarea Duhului Sfant – se praznuiesc intotdeauna duminica, la cincizeci de zile dupa Invierea Domnului. In ajunul acestei duminici, sambata dimineata, se face pomenirea mortilor. In popor, aceasta sambata este numita „Mosii de Vara”, „Mosii de Rusalii” sau „Mosii cei Mari”.

Grija pentru cei morti

Sambata, inainte de Rusalii, dupa slujba Parastasului, credinciosii impart milostenie pentru iertarea sufletelor celor adormiti in Domnul. Acum se dau de pomana strachini noi cu mancare. Aceste vase romanesti din lut (materia potrivita pentru vasele de pomenire) se mai numesc si „mosoaice”, de la numele colectiv de „mosi”, dat tututor celor adormiti.

In vasele pentru pomana se pune o bautura curata (apa de izvor, lapte sau vin curat). Se mai pun si alte mancaruri, precum fructe, placinta, cas, oua, mamaliga sau ciorba de pasare. Nu pot lipsi painea (colacul) si lumanarile.

Manarele cosnitelor si vasele de pomana se impodobesc frumos, cu flori de trandafir si fire de busuioc. Cand se ajunge la casa celui caruia i se imparte, se aprinde lumanarea, care este infipta in colac. In acest moment are loc un schimb, fie el cat de mic. Astfel, cel care primeste pomana, la randul sau, imparte ceva pentru cei adormiti din neam.

Cei credinciosi nu mananca nimic in aceasta zi, pana nu termina de impartit pomana pentru cei adormiti. Chiar si cei mai putin credinciosi spun ca nu este bine sa mananci ceva in aceasta zi, fara a da mai intai ceva de pomana.

Frunzele de tei

Duminica Rusaliilor, cand este praznuita Pogorarea Duhului Sfant, se face prilej pentru aducerea aminte de „limbile ca de foc” care s-au pogorat peste Apostoli. Aceste „limbi” sunt inchipuite astazi de frunzele de nuc sau de tei, care sunt aduse de credinciosi la biserica, spre a fi sfintite. Dupa slujba, frunzele se iau acasa si se aseaza la icoane si la usi.

In popor se crede ca frunzele si ramurile de tei feresc gospodariile de fulgere, de grindina si de duhurile cele rele. Aceasta credinta populara poate fi intemeiata pe sarbatoarea Pogorarii Duhului Sfant, daca se are in vedere sfintirea frunzelor cu aghiazma, ele devenind astfel purtatoare de har.

Sfintirea semanaturilor

Indata dupa slujba, in Duminica Pogorarii Duhului Sfant, preotul si credinciosii merg pe camp si savarsesc Sfestania, adica sfintirea mica a apei. Cu aghiazma aceea se stropesc semanaturile campului, atat de preot, cat si de fiecare credincios in parte.

Rusaliile, in mitologia populara

In mitologia populara, „Rusaliile” sunt niste spirite rele (iele, zane). Se mai spune despre Rusalii ca sunt fiicele lui „Rusalim imparat”, acesta din urma fiiind o personificare a cetatii Ierusalim. Ele stau pe pamant vreme de o luna. Nu pot fi vazute de oameni. Pe unde trec ele, apar tot felul de boli si necazuri. Ele umbla imbracate in alb, danseaza in vazduh si cauta locuri neumblate. Locurile unde joaca, raman arse si neroditoare. Pentru a fi feriti de ele, oamenii pun in casa pelin si usturoi. In aceste zile, frunze de pelin se pun in toate bauturile, cu exceptia apei.

Calusarii

„Dansul calusarilor” este un obicei popular legat tot de Rusalii. Se crede ca acest dans ritual poate sa vindece relele facute de Rusalii. Se aduna cei mai buni dansatori ai satului si formeaza o ceata de 13 calusari. Timp de o luna, ei se leaga cu juramant ca vor juca „Calusul”. In acest timp, bolnavii cauta sa se vindece. Cel bolnav se intinde pe pamant, iar calusarii incep dansul si sariturile. La un anumit timp, fiecare calusar peste cel bolnav, iar la sfarsit, celui bolnav i se sopteste la ureche o urare de sanatate.

Pastele Cailor – Ispasul

 Inceputurile vorbei „la Pastele Cailor”

Traditia spune astfel: atunci cand Maica Domnului l-a nascut pe Mantuitorul Hristos, in ieslea grajdului, animalele au luat si ele parte la maretul eveniment. Se zice ca pe cat de cuminti erau boii si oile, pe atat de galagiosi erau caii din grajd. Ca mahnire a faptului ca pruncul nu avea liniste, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice ca le-ar fi spus cuvantul ca sa nu se sature de mancare decat o data in an, la Inaltare Domnului, cand Fiul ei se va fi inaltat la Cer. In ziua in care caii „isi praznuiesc” Pastele, pentru un ceas, ei se satura de pascut iarba campului.

Aceasta traditie mai este cunoscuta, inca din vechime, si sub denumirea de Joia Iepelor. Aceasta zi mai este numita, in popor, si Ispas. Legat de aceasta a doua denumire populara a zilei, traditia locurilor a pastrat o alta legenda. Se zica ca, Ispas era un om ce a participat, alaturi de cei trei Apostoli, la Inaltarea Domnului. Tinand seama ca Ispas era un om bun si vesel, oamenii cauta in aceasta zi sa fie bine dispusi si sa nu-si caute pricini de suparare. Vorba poporului spune ca acel om care moare de Ispas ajunge direct in Rai. Pentru a aminti de aceasta credinta populara, cum ca cel mort in aceasta zi ajunge direct in Rai, oamenii isi legau de mijloc un sir de frunze de nuc.

Potrivit unora dintre cei ce s-au ocupat cu studierea folclorului si a traditiilor, aceasta sarbatoare populara ar fi de provenienta romaneasca, mai ecact, din zona Translivaniei. Se mai crede, dupa cate se stiu momentan, ca acest obicei nu este de gasit in alte spatii culturale. Despre cele petrecute, in vechime, in Transilvania, citim astfel: „In Evul Mediu, pe cand in Ardeal exista o componenta multietnica si religioasa, sarbatoarea Invierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, cand ungurii isi serbau Pastele, romanii cereau de la ei caii, ca sa-si lucreze pamantul, iar cand venea randul romanilor sa-si serbeze Pastele, acestia isi imprumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se intampla ca o data la 4 sau 7 ani sarbatorirea Pastilor sa cada in aceeasi zi. De aici a venit si vorba „la Pastele Cailor”, acest an, in care toti serbau Pastele la aceeasi data, fiind anul in care caii se odihneau.

Cand are loc Pastele Cailor?

Pastele Cailor este sarbatorit in ziua de Inaltarea la Cer a Mantuitorului, adica in joia din saptamana a sasea de dupa Pasti. Spre deosebire de alte sarbatori, Pastele Cailor nu are o data fixa, aceasta fiind influentata de data serbarii Pastilor. Probabil ca si din aceasta cauza a luat fiinta vorba „la Pastele Cailor”, insemnand o data nestiuta inca, fara o zi exacta in calendar.

Ce fac romanii de Pastele Cailor?

Traditii savarsite pentru cei adormiti. Pe alocuri se tin „Mosii de Ispas”, casele si mormintele cimitirului fiind impodobite cu crengi de pom tanar (paltin, nuc), iar la ferestre punandu-se frunze de leustean. Despre leustean se crede ca ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Acum se fac pomeni pentru morti, impartindu-se in mod special paine calda, branza, ceapa verde si rachiu. Aceasta este ultima zi in care se mai pot rosi oua.

In ograda casei, animalele au si ele randuiala lor. Acum sunt marcate vitele si taiati unii miei. In aceasta zi, caii nu erau pusi la caruta, primeau fan proaspat pe saturate, iar in unele sate romanesti se faceau chiar unele rugaciuni, pentru belsug si sanatatea animalelor. Tot in aceasta zi, manjii cailor de munte erau dusi la pascut in goluri montane, spre a paste iarba cea tanara si revigoranta a pasunilor. Aici se cauta o planta speciala, care era vazuta ca medicament pentru o boala cabalina.

Targurile vedeau si ele, in aceasta zi, un moment special. Ciudata serbare a Cailor se facea pe sine prilej pentru organizare de targuri si pentru incheierea unor afaceri, afaceri care nu in toate cazurile erau reusite, de aici nascandu-se si expresia „la Pastele cailor”. Aceasta zi era vazuta ca una „a soroacelor”, cand se incheiau diferite calcule. In aceasta zi se faceau platile intarziate, neachitate la Sfantul Gheorghe, dupa cum era obiceiul. Se mai zice si ca plantele sadite dupa aceasta zi nu vor da rod.

Ce intelegem astazi prin „Pastele Cailor”?

Astazi, prin expresia „la Pastele cailor”, omul de rand intelege „niciodata”, insa aceasta este o greseala, pentru ca vorba se refera mai degraba la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranta, insa nu se stie inca in ce moment. De asemenea, cuvantul mai poate insemna si ca facand referinta la ceva ce se petrece foarte rar. Greseala intelegerii actuale asociaza aceasta vorba cu aceea de „la Sfantul Asteapta”, care ar putea insa avea acelasi sens.

In ultimii ani, „sarbatoarea cailor” a luat o amploare deosebita. Se cunoaste deja „Festivalul Cailor” de la Rasnov, cat si multele intreceri si defilari ce se petrec in Transilvania, unde caii au inceput sa devina o ocupare predilecta a multora. „Festivalul cailor” este un eveniment ce are loc in Rasnov, fiind organizat in duminica de dinaintea „Pastelui Cailor”. In judetul Brasov, de pilda, au aparut mici herghelii private, unde se cresc animale de rasa, iar Rasnovul a devenit un „bazin” care ii „alimenteaza” cu diversi cai pe producatorii filmelor de epoca.

Pastele Cailor sarbatorit de bulgari – Konski Veligden

Comunitatea bulgara din Targoviste sarbatoreste Pastele Cailor, numit de ei si „Tudorita”, un obicei care, pe langa elementul religios, simbolizeaza inceputul muncilor agricole de primavara. „Konski Veligden” sau Pastele Cailor are loc in fiecare an, in prima sambata din Postul Pastelui, de Sfantul Toader, diferit de randuiala amintita mai sus.

”Este sarbatoarea primaverii, menita sa pregateasca muncile agricole ale gospodarilor. Acesta sarbatoare intareste legatura dintre gradinar si ajutorul de nadejde, calul. In semn de apreciere gradinarul bulgar considera calul ca facand parte din viata si activitatea lui. Pentru aceasta gradinarul sfinteste la biserica animalul, sa fie sanatos si ascultator tot anul”, a declarat presedintele Asociatiei bulgare„Zaedno” din Targoviste, Vasile Costache.

In casa, femeile pregatesc o turta numita „konceta”, in forma de cal. Dupa ce sunt binecuvantate la biserica, ele se dau proprietarilor de cai, care le mananca impreuna cu caii lor. Dupa acest „desert” stapanii si caii lor merg pe pasune, unde petrecerea si intrecerile parca nu se mai opresc.

Ziua de inaltare a Eroilor

 Inaltarea Domnului, sarbatorita la patruzeci de zile dupa Invierea Domnului, este si ziua de de pomenire a tuturor Eroilor neamului romanesc.

In luptele mondiale de la inceputul secolului trecut, Romania a pierdut aproape un milion de soldati si oameni de rand. Jertfa acestora este asemanata martiriului crestin, in baza cuvintelor Sfantului Apostol Ioan: „Mai mare dragoste decat acesta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai” (Ioan 15, 13).

Cultul eroilor, adica pomenirea din generatie in generatie a celor care si-au jertfit viata pentru apararea credintei ortodoxe si a patriei, este o adevarata cultura a sufletului romanesc, care simte ca iubirea e mai tare decat moartea.

Ziua de inaltare a Eroilor

In data de 4 mai 1920, pentru prima data, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat ca sarbatoarea Inaltarea Domnului sa fie numita, in acelasi timp, „Ziua Eroilor”, adica sarbatoare nationala bisericeasca. Aceeasi hotarare a fost actualizata in anii 1999 si 2001.

Inca de la inceput, sarbatoarea Bisericii s-a infratit cu sarbatoarea Neamului romanesc. Inaltarea Domnului la Cer, in chip firesc, atrage dupa sine inaltarea la Cer a tuturor celor care si-au dat viata pentru Dumnezeu sau pentru aproapele lor.

In ziua de Inaltare, in fiecare biserica, dupa Sfanta Liturghie, sunt pomeniti „eroii, ostasii si luptatorii romani din toate timpurile si din toate locurile, care s-au jertfit pe campurile de lupta, in lagare si in inchisori, pentru apararea patriei si a credintei ortodoxe stramosesti, pentru intregirea neamului si pentru libertatea si demnitatea poporului roman„, precum spune preotul, la Vohodul mare.

Cuvantul episcopului

PF Parinte Patriarh Daniel spune si motivul acestei alegeri: „Pentru a ne arata ca nu ne putem inalta la Ceruri si nici nu ne putem inalta in demnitate ca neam fara a trece prin iubire jertfelnica. Nu S-a inaltat la Ceruri Hristos decat dupa Rastignire si Inviere. Iubirea aceasta jertfelnica a omului pentru semeni sai se vede in modul cel clar in aceasta zi de pomenire a eroilor pentru ca eroii si-au dat viata pentru apararea credintei stramosesti si a patriei pentru poporul roman. Jertfelnicia lor este sfintita de jertfelnicia lui Hristos Care a spus ca nimeni nu are o iubire mai mare decat aceasta ca sa-si puna viata pentru semenii sai.”

IPS Laurentiu Streza, mitropolitul Ardealului, spune: „Facem pomenirea acestora care sunt cinstiti de Dumnezeu. Noi stim ca sfintii sunt eroii lui Hristos. Insa, martirii care si-au dat viata pentru altii, pentru tara noastra si pentru bunastarea noastra, acestia sunt trecuti in randul martirilor lui Dumnezeu, a sfintilor lui Dumnezeu.”

IPS Andrei, mitropolitul Clujului, Maramuresului si Salajului, spune: „Daca pe Jertfa Domnului Iisus Hristos se intemeiaza mantuirea intregii omeniri si restaurarea cosmosului intreg, pe jertfa eroilor se intemeiaza rosturile unei patrii. Sa ne ajute Dumnezeu ca de la eroi sa invatam jertfirea de sine.„

Moartea si invierea Eroilor

Cand crestinii trec la cele vesnice, trupul lor este inmormantat la piciorul Crucii, iar cand eroii trec la cele vesnice, trupul lor se invesmanteaza, mai intai, in steagul romanesc. Crestini sunt aceia care tin in mana toata viata Sfanta Cruce, precum eroi sunt doar aceia care nu se tem a-si da viata pentru apararea pamantului si a credintei stramosesti.

Prin moartea lor, pe campul de lupta, a fost posibila Invierea noastra ca neam.

Fiecare tanara generatie trebuie sa fie recunoscatoare Eroilor neamului romanesc !

Asa cum crestinii nu uita sa le fie recunoscatori Sfintilor !

Patriotismul romanesc nu a insemnat niciodata ura impotriva altor neamuri, ci numai o datorie sfanta fata de neamul in care Dumnezeu a randuit sa ne nastem. Lucian Blaga spune: „Nici un popor nu este atat de decazut incat sa nu merite sa te jertfesti pentru el, daca ii apartii cu adevarat.„

Sfintii Voievozi si armatele lor au aparat pamantul romanesc cu pretul vietii. Pentru ei, daca nu pentru noi, avem datoria sa redevenim patrioti, sa ne iubim tara si neamul si credinta, iar steagul romanesc sa fie infatisat neincetat tinerei generatii.

Trecerea pe sub masa, in Vinerea Mare

 In fiecare an, in Vinerea Mare, coboram in mormant, impreuna cu Hristos, pentru ca, mai apoi, sa si inviem impreuna cu El. Aceasta coborare si ridicare din groapa mortii se face in chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflata in mijlocul bisericii, pe care sta intins trupul mort al lui Iisus Hristos, intiparit pe Sfantul Epitaf.

Sfantul Epitaf este un obiect de cult confectionat din panza de in, matase sau catifea, pe care se afla imprimata sau pictata icoana punerii in mormant a Domnului Iisus Hristos. Epitaf este un nume compus din doua cuvinte grecesti, „epi tafos”, care inseamna „pe mormant”. El reprezinta un fel de pecete asezata pe Sfantul Mormant al Domnului. Deci, trecerea pe sub el inchipuie chiar intrarea in Sfantul Mormant cel datator de Viata.

Trecerea pe sub masa, in Vinerea Mare

In Sfanta si Marea Vineri se face pomenirea „Sfintelor si Mantuitoarelor si infricosatoarelor Patimi ale Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”, adica: scuiparile, lovirile peste fata, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfira, trestia, buretele, otetul, piroanele, sulita, crucea si moartea.

Dupa slujba Ceasurilor Imparatesti, in Vinerea Mare, in toate bisericile se savarseste „Vecernia scoaterii Sfantului Epitaf”. In cadrul acestei slujbe speciale se scoate in mijlocul bisericii Sfantul Epitaf. El este asezat pe o masa mai inalta, care inchipuie Mormantul Domnului. La randul lui, Sfantul Epitaf aduce aminte de fapta de milostenie a Dreptilor Iosif din Arimateea si Nicodim, care, coborand de pe Cruce trupul Domnului Iisus, l-au pregatit pentru ingropare, mai inainte de a-L aseza in mormant.

Credinciosii saruta Sfanta Evanghelie si Sfanta Cruce, care sunt asezate pe Sfantul Epitaf, dupa care trec pe sub masa. De cealalta parte a mesei se afla Sfanta Cruce, asezata sub policandru cu o zi in urma, in cadrul Deniei din Joia Mare.

Unii credinciosi trec pe sub masa o singura data, inchipuind unicitatea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, iar altii trec pe sub masa de trei ori, in amintirea celor trei zile in care trupul lui Hristos a sezut in mormant. Nu am gasit vreun temei care sa intareasca mai mult o parere sau alta. Fie o singura data, fie de trei ori, important este ca atunci cand fac acest gest al smereniei si al credintei, credinciosii sa stie ca, prin acest lucru, ei inchipuie in trupul si viata lor moartea si punerea in mormant a lui Hristos.

Prezenta mormantului Domnului si a Crucii Sale in mijlocul bisericii ne invata ca, pana sa ajunga la Inviere, credinciosii trebuie sa participe in chip simbolic si la Patimile, moartea si ingroparea Mantuitorului. Coboram impreuna cu El in moarte, pentru ca in noaptea Invierii sa si inviem impreuna cu El, dupa cum zice o cantare a slujbei: „Astazi ma ingrop impreuna cu Tine, Hristoase…”

Asa cum Hristos a trecut prin mormant, pentru a Se pogora in iad, cu scopul de a-i invia pe toti Dreptii care asteptau inca implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, tot asa, credinciosii trebuie sa moara si sa treaca prin mormant, pentru a putea invia impreuna cu Hristos si a dobandi viata cea vesnica in Imparatia Sa.

Teodor Danalache

Joia Mare: Slujba celor 12 Evanghelii

 

În Joia Mare ne amintim de patru evenimente din Săptămâna Patimilor, primele două făcându-se ziua, iar celelalte două în noaptea de joi spre vineri.

Primul eveniment este reprezentat de SPĂLAREA picioarelor ucenicilor de către Mântuitor, dându-le prin acest gest pilda de smerenie: „După ce le-a spălat picioarele și Și-a luat hainele, S-a așezat iar la masă și le-a zis: Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt.

Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi.”(IOAN 13,12-15)

La Cina cea de Taină, Iisus instituie Sfânta Taină a Împărtășaniei: „Și luând pâinea, mulțumind, a frânt ți le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți întru pomenirea Mea.

Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.”(LUCA 22,19-20)

Următoarele două evenimente ale serii de Joi sunt rugăciunea din Grădina Ghetsimani și trădarea Domnului de către Iuda: „Și pe când vorbea încă, iată a sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, și împreună cu el mulțime multă, cu sabii și cu ciomege, de la arhierei și de la bătrânii poporului. Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este! Puneți mâna pe El. Și îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învățătorule! Și L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus și L-au prins.”(MATEI 26,47-50)

Denia celor 12 Evanghelii, săvârşită în Joia Mare, este una dintre cele mai frumoase slujbe, care evidenţiază momentele dramatice legate de patimile şi jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Această sfântă slujbă are ca elemente specifice citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii.

După citirea primelor cinci pericope evanghelice ale deniei din această seară, are loc cel mai important moment al slujbei: aducerea Sfintei Cruci din sfântul altar şi aşezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape„.

Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, şi aşezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieşirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască şi venirea Sa, în istorie, în lume.

În cadrul acestei slujbe se alcătuiește un tablou complet al suferinţelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea şi moartea Sa pe Cruce. El este Singurul Care Se răstigneşte pe Sine, fără de păcat fiind, pentru ca noi să fim izbăviţi din robia păcatului.

Denia din Joia Patimilor, cu o semnificaţie aparte şi o structură specială, recapitulează şi actualizează în conştiinţa credincioşilor istoria mântuirii, începând cu Cina cea de Taină şi continuând cu prinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, aducerea Lui la arhiereii Ana şi Caiafa, condamnarea de către Sinedriu, judecarea de către Pilat, batjocorirea, răstignirea şi moartea, încheind cu punerea Sa în mormânt.

La Denia celor 12 Evanghelii se obişnuieşte, în unele locuri, să se pună la „Vii”, legate între ele, cele 12 lumânări care au fost aprinse în timpul slujbei, câte una pentru fiecare Evanghelie. Acest obicei este tolerat de Biserică.

De asemenea, se duc la biserică vase noi, pâine lumânări şi vin şi sunt lăsate acolo până la Paşti.

 

Obiceiuri din Joia Mare

In Joia Mare se praznuieste spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, Cina cea de Taina, rugaciunea din gradina Ghetsimani si vinderea Domnului de catre Iuda. In seara acestei zile crestinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul tarii, fetele fac cate 12 noduri unei ate, punandu-si la fiecare cate o dorinta si dezlegandu-le cand dorinta s-a implinit. Acesta ata si-o pun sub perna seara, crezand ca-si vor visa ursitul. Tot aici se pastreaza obiceiul de a spala picioarele celor din casa (copii) de catre femeile mai in varsta.

In Vestul tarii, o familie care prepara painea pentru Paste, pentru biserica, o aduce acum cu vase noi, cu lumanari si vin, pentru a ramane pana la Pasti. Din Joia Mare pana in ziua de Pasti se zice ca nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toaca.

In traditiile romanilor, Joia Mare se mai numeste Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagra, Joimarita. Ea este termenul pana la care femeile trebuiau sa termine de tors canepa. La cele lenese se spunea ca vine Joimarita sa vada ce-au lucrat. Iar daca le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie batrana mergea pe la casele cu fete mari si dadea foc canepii netoarse. Sau copiii, unsi pe fata cu negreala, mergeau sa le indemne la lucru pe fetele de maritat si sa primeasca oua pentru incondeiat de Paste, zicand: „Catii / Matii / Toarse caltii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul sa ti-l vaz! / Si de-l ai, / Sa te – nduri si sa ne dai / Cele oua – ncondeiate / De acolo din covate”.

Joia Mare este considerata binefacatoare pentru morti. Acum se face ultima pomenire a mortilor din Postul Mare. In Oltenia si acum se fac in zori, in curti si / sau la morminte focuri pentru morti din boz sau nuiele; se spune ca ele inchipuiesc focul pe care l-au facut slujitorii lui Caiafa in curtea arhiereasca, sa se incalzeasca la el, cand Iuda l-a vandut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfantul Petru, cand s-a lepadat de Hristos.

In unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se striga peste sat. Dar strigarea o facea Voevoda Tiganilor – un flacau caruia i se comunicau abaterile fetelor si feciorilor din Postul Mare.

Joia Mare este cunoscuta mai ales, in cultura populara actuala, ca ziua in care se inrosesc ouale; pentru ca se spune ca ouale inrosite sau impistrite in aceasta zi nu se strica tot anul. De asemenea, oamenii cred ca aceste oua sfintite si ingropate la mosie o feresc de piatra.

Ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale si in galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa „cu model”.

Mai demult, ouale se vopseau cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se dadea stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.

 

Spiritualitatea romaneasca pastreaza si cateva legende referitoare la inrosirea oualor. Cea mai cunoscuta spune ca, intalnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus ca Hristos a inviat. Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, jidanii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena. Iar pietrele se prefaceau in oua rosii. Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a fost rastignit Hristos, Maria Magdalena a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului. Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi.

 

Dar oul, simbol al fecunditatii si al formei aproape desavarsite, era folosit si de alte popoare, in ritualurile lor de sarbatori. Popoarele Asiei si Europei, care serbau Anul Nou la echinoctiul de primavara, ofereau in dar, prietenilor si vecinilor, oua rosii. Acest obicei, mult practicat in Italia, Spania, Franta, Rusia si chiar in Persia, s-a transmis crestinilor de la pagani. Si romanii se zice ca foloseau ouale rosii la sarbatoarea lui Janus. La persi, egipteni, greci si gali oul era emblema universului, opera divinitatii supreme. La crestini se credea ca el il reprezinta pe Creator, care creeaza tot si contine in sine totul. La romani este nelipsit in ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paste, dupa ce este sfintit si toata familia ciocneste oua. In dimineata primei zile de Paste, e obiceiul, in Bucovina, de a te spala cu ou rosu si cu bani, ca sa ai fata rosie ca oul si sa fii bogat tot anul.

Ouale colorate in alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primaverii. Cele colorate in negru simbolizeaza chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, daca vrem sa vorbim despre arta populara in privinta ornarii oualor de Paste, trebuie sa ne referim la incondeiatul oualor. Ouale inchistrite sunt simbolul Mantuitorului, care a iesit din mormant si a inviat, precum puiul din gaoace. In Bucovina (si nu numai) ele se numesc si „oua muncite”, dedicand stradania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.

Tehnica difera in functie de zona, timp, creatorul popular. Cea mai raspandita si mai renumita traditie a incondeiatului oualor este in Bucovina. Mai intai, aici se incondeiau oua crude, apoi fierte, iar azi se inchistresc oua golite de continut. Instrumentul cu care se „scriu” ouale se numeste chisita (un varf ascutit de tabla de arama, fixat intr-o maciulie a unui bat plat). Tehnica traditionala spune ca la incondeiat se misca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai foloseste si penita, in cazul incodeierii oualor cu tus.

Tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiata de traditie este incondeierea prin acoperirea succesiva cu ceara, apoi scufundarea oului in diferite bai de vopsea: intai galben, apoi rosu, verde, albastru, negru.

In ornarea oualor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de maces, graul, coarnele berbecului, pestele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cararea (calea) ratacita, carligul ciobanului, crucea Pastelui, etc. Mai nou se intalnesc icoane pictate pe oua sau in interiorul oului. Tot un motiv traditional il constituie incondeierea cu increteli (motive ornamentale) de pe camasile populare.

Se mai intalnesc si alte motive: sarpele, grebla, furca, cibotica cucului, hora, closca cu pui, coada randunicii, laba gastei, coltul porcului, strugurele, ciresica, floarea pastii, fierul plugului, cheptenul, fraul, ferestruica, etc., prezente, mai nou, in zona Branului. Dar se mai incondeiaza oua si in Vrancea, in Oltenia, etc.

In ziua de azi se intalnesc si alte tehnici: incondeierea cu ceara colorata, cu ceara arsa, cu tusuri, etc. La urma, oualor li se da luciu cu lac.

In cultura populara actuala, ouale impistrite sunt, mai mult, obiecte de arta. Este o adevarata industrie a incondeierii oualor, care constituie mandria Pastelui bucovinean. Ele sunt vandute si peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate si de straini. Insa traditia general tinuta de romani este inrosirea oualor, care este o adevarata marca identitara si o indeletnicire speciala a fiecarei gospodine pentru Joia Mare.

9 Martie

  9 Martie – Este pacatos obiceiul practicat de unele persoane,ca de Sfintii 40 de Mucenici – pe care Biserica ii praznuieste pe 9 martie – sa bea 40 de pahare de vin. Am auzit ca se beau 44 de pahare, adaugandu-se fara nici o explicatie 4 pahare lacomiei la bautura.

In urma cu multi ani, intr-o seara de 9 martie, veneam cu masina de la Bucuresti. Se intunecase bine, era trecut de ora 9 seara, iar vremea umeda si intunericul ma obligau sa merg cu mare atentie. Cand am intrat pe strada unde locuiesc, am vazut la lumina farurilor, un om cazut pe marginea santului. Am oprit masina si am mers la el. L-am recunoscut pe nea’ Fane care era beat „mort”.

– Ce ai patit nea’ Fane?

-Am ba-hu-hut 40 de pa-ha-hare de vin!

E clar! mi-am zis. Trebuie sa-l duc acasa, ca in doua, trei ore moare de frig. Era cazut in zapada amestecata cu gheata si noroi. Era … vai de capul lui! Am deschis usa din spate de la masina, l-am ridicat sa stea in fund, apoi l-am apucat de subtiori pe la spate si am inceput „sa ma lupt” cu el ca sa-l imping in masina. Dar a inceput sa strige:

– Sariiiti! … vrea sa ma fu – fu-fureee!

Am inceput sa rad cu pofta de situatia in care intrasem. Cuvintele lui nu ma suparau pentru ca imi dadeam seama ca nu m-a recunoscut. Se proptise cu mainile de masina, incat nu puteam sa-l bag inauntru. Eu il impingeam din spate, iar nea’ Fane – care avea peste 70 de ani – era mai puternic decat crezusem. Imi dadea de lucru. Intr-o ultima incordare, i-am luat mainile de pe masina, si am reusit sa-l imping inauntru culcandu-l pe bancheta din spate. M-am urcat la volan si am plecat sa-l duc acasa. Doar cativa metri am mers si leganat de masina, nea’ Fane a dat afara din el o parte din paharele baute lasandu-mi-le amintire. Mirosea ingrozitor. Asa-mi trebuie daca nu-mi vad de drum!

Intre timp ajungem acasa. Cobor, deschid o poarta simpla din scanduri si intru in curte unde ma intampina o batranica, slaba, uscata, sprijinindu-se intr-un bat.

– Tanti Floareo, hai la masina sa-l aducem pe nea’ Fane in casa. Azi i-a sarbatorit pe Sfintii 40 de Mucenici… si e beat crita!

Batranica a dus mana la frunte, si-a rezemat batul de gard, si rusinata – fara sa spuna o vorba – m-a ajutat in liniste sa-l ducem pe batran intr-o salita.

– Lasa-l aici taica parinte … ca trebuie sa-l spal … nu-l vezi cum arata?

Am iesit afara din casa si am plecat spre poarta. In urma mea am auzit vorbele bocite, pline de repros ale femeii la adresa barbatului:

– Uita-te maaa…. betivule cum arati! Te-ai innamolit si te-ai imbatat ca porcuuu…! Vai de viata mea cu tineee…! Uita-te maaa… cum rade dracul de tineee…!

Am plecat trist acasa, intrebandu-ma unde am gresit daca un credincios al parohiei mele face legatura intre Sfintii 40 de Mucenici, care au murit pentru Hristos acum peste 1600 ani, si 40 de pahare de vin baute care duc la o betie vecina cu nebunia si moartea.

Preot Nicolae Trusca, Parohia Negoiesti

Dragobetele saruta fetele

Dragobetele este sarbatorit in Calendarul Popular in ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitarii pe Dragobete zis si Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primavara – tanarul zeu al dragostei din panteonul mitologiei romanesti. Mentionam ca pe vremuri, aceasta sarbatoare nu era prezenta in toate regiunile tarii. Potrivit atestarilor, ea era cunoscuta in sud, mai cu seama in Oltenia.

Dragobete-Cap de primavara este una dintre sarbatorile ce prevesteste inceputul primaverii. Romanii numeau sarbatoarea Dragobetelui si „Logodna pasarilor”, deoarece in aceasta zi pasarile se imperecheau si isi faceau cuib. In lumea satelor, aceasta presupusa logodna a pasarilor a fost adoptata simbolic de catre oameni. Se credea ca pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere pana la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil si in lumea oamenilor, ne spune profesorul Ion Ghinoiu.

Cum se sarbatorea Dragobetele
In dimineata zilei de 24 februarie, tinerii ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se strangeau in brate. Fetele adunau flori de primavara pe care le foloseau pentru descantecele  de dragoste. Viorelele si tamaioarele erau pastrate pana la Sanziene, pe 24 iunie, cand erau aruncate pe o apa curgatoare. Exista credinta ca cele care nu faceau acest lucru, ramaneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele saruta fetele!”.
Nu cred ca este intamplator faptul ca tinerii ieseau la padure in aceasta zi, daca tinem seama ca Dragobetele locuia prin paduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat in ziua praznuirii sale. De aici a luat nastere si expresia „Nu te-o prinde Dragobetele prin padure”.
In apropierea pranzului, fetele incepeau sa coboare in fuga spre sat. Aceasta fuga era numita „zburatorit”. Flacaii urmareau fetele dragi si acestea se lasau prinse daca tinerii erau dupa placul inimii lor. Avea loc o imbratisare, ce era urmata de un sarut, care semnifica logodna pentru cel putin un an de zile. Multi parinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se intampla ca unii sa fie multumiti, iar in cazul in care nu erau de acord cu alegerea facuta, logodna virtuala era respectata.
Din zapada netopita pana la Dragobete, fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii.
Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalnea la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau, se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.
Etimologia cuvantului Dragobete

Unii filologi sustin ca numele „Dragobete” provine de la doua cuvinte vechi slave „dragu” si „biti”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alti filologi sustin ca vine din cuvintele dacice „trago” – tap (mai tarziu devenit „drago”) si „bete” – picioare. Tapul simbolizand la romani fecunditatea!

Exista si ipoteza ca „Dragobetele” se traduce prin „chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tanarul frumos, ales”, de la cuvintele dacice „drag”, ce semnifica „chip frumos”, „chip de lumina” si „betel”- „casa lui Dumnezeu”.

Etnograful Marcel Lutic sustine ca „Majoritatea denumirilor pentru aceasta sarbatoare sunt calchieri dupa numele din slava veche a sarbatorii crestine a „Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul”, sarbatoare numita in spatiul slav „Glavo-Obretenia”. Romanii au adaptat aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile „Vobritenia”, „Rogobete”,” Bragobete”, „Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea „Dragobete”.
Floarea dragostei

In lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla daca tinerii se casatoresc. Una din aceste plante era numita Floarea dragostei, o planta cu frunze in forma de lance si flori roz-purpurii, care crestea in locuri inalte. Se plantau in gradina doua fire de Floarea dragostei pentru tinerii indragostiti si daca cele doua plante se apropiau, era semn ca ei se vor casatori.
Daca in unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, in altele ca fiind Navalnicul sau cumnatul lui Lazarica cel mort din dor de placinte, un lucru e sigur: este tanar si este protectorul dragostei si al indragostitilor.

Obiceiuri în Ajunul Crăciunului

Data de 25 decembrie este ziua Crăciunului, care defineşte sărbătoarea propriu zisă şi totodată aminteşte de personajul central Moş Crăciun. În credinţa populară se spune că, atunci, când Sfintei Fecioare i-a venit sorocul să nască, a fugit de la casa părintească şi s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni Crăciun şi Crăciunoaia, care nu au vrut să o primească ca să nu-şi întineze casa cu zămislirea unui prunc din greşeală. Însă Fecioara Maria nu a putut să meargă mai departe şi s-a retras pe ascuns în şopronul de la vite. Imediat ce au început durerile naşterii Crăciunoaia a auzit-o, aceasta fără a-l anunţa pe Crăciun s-a dus la Sfânta Fecioară în iesle şi a îndeplinit rolul de moaşă. Crăciun a aflat mai târziu de fapta soţiei şi, ca să se răzbune pe aceasta, că a fost necugetată i-a ciunţit mâinile. Dar Maica Domnului i-a refăcut soţiei lui Crăciun mâinile, iar la vederea minunii acesta a devenit cel mai credincios om.
Cea mai spectaculoasă manifestare religioasă şi bogată în momente este legată de data de 25 decembrie, respectiv Naşterea Domnului, o naştere materială. În jurul acestui important eveniment s-a dezvoltat un întreg repertoriu de sorginte creştină, materializat într-o succesiune de obiceiuri şi datini, precum colindele, cântecele de stea sau întâmplări şi episoade dramatice legate de Vifleemul şi Iozii. Este de înţeles că ziua Crăciunului se bucură de o specială şi laborioasă pregătire încă din ziua premergătoare acestei sărbători, vorbindu-se sugestiv de Ajunul Crăciunului.
Pregătiri de Ajun
Gospodinele se ocupă de făcutul colacilor, care tot conform unei tradiţii populare trebuie să amintească de înfăşurarea unei mâini cu degetele întinse aparţinând Crăciunesei, care a ajutat-o pe Maica Precista la naşterea pruncului şi căreia i-au fost spintecate mâinile. Colacii aceştia sunt pregătiţi pentru colindătorii care vor veni. Covrigii vor fi daţi colindătorilor mărunţi, colăceii vor fi ai colindătorilor mai numeroşi, iar colacii vor fi ai flăcăilor şi ai colindătorilor neamuri. Se vor mai pregăti turtele, care se mai numesc şi „scutecele” sau „pelincile” – „pelincuţele Domnului”, realizându-se o paralelă cu cele care au fost de trebuinţă la naşterea Mântuitorului. Acestea vor fi presărate din timp cu apă călduţă, cu zahăr pisat, amestecat cu nucă sau cu sămânţă de cânepă. În seara de Ajun stăpâna merge în „casa mare”, aşează pe masa de sub icoană o sticlă de vin roşu, la dreapta sticlei farfuria cu turte, o altă farfurie cu bob, perje fierte, iar în cele patru colţuri ale mesei câte un colac. Între cei din partea dreaptă se pune câte un fuior de cânepă care, spun unii că ar fi barba lui Moş Crăciun.
Împodobirea Mesei din seara lui Ajun diferă de la o localitate la alta, dar au în comun faptul că toate bucatele sunt de post. Nimeni din cei ai casei nu are voie să guste până ce preotul nu blagosloveşte masa, nu gustă din felurile de mâncare şi nu cinsteşte un pahar cu vin. La plecare părintele i-a banii de sub faţa de masă, doi colăcei şi o parte din vinul din sticlă, iar dascălii poartă traistele de colaci. Sfinţirea mesei de Ajun şi vestirea Naşterii Domnului este o datină veche îndeplinită de preoţi şi însoţitorii acestuia. În popor se spune că Ajunul Crăciunului presupune un post aspru. E indicat chiar să se ajuneze şi până nu se iveşte prima stea de seară, care aminteşte de steaua observată de către magii de la Răsărit. Până atunci nu trebuie să se mănânce nimic şi astfel omul va fi sănătos, va avea mult noroc şi va fi mai demn pentru Sfânta Împărtăşanie.
Unii au credinţa că înspre Crăciun cerurile se deschid şi, de acest moment, nu se pot bucura decât oamenii buni, ba mai mult cetele îngereşti pot fi auzite doar de cei curaţi la suflete. Deschiderea cerului permite oricărui creştin să îşi pună o dorinţă, care cu certitudine se va îndeplini. Spre seara lui Crăciun stăpânii caselor au datoria să adune de prin sat toate lucrurile împrumutate pentru că locul lor este acasă. De asemenea înainte de răsăritul soarelui se trezesc şi pun mâna pe uneltele cu care muncesc ca să se folosească cu uşurinţă la lucrul pământului întreg anul. În paralel femeile îşi găsesc puţin timp să folosească furca, fuiorul, acul pentru a se bucura de spor în noul an. Fetele nemăritate roagă mamele să-l determine pe preot să zăbovească un timp pe laiţă şi să mănânce câte ceva, ca astfel peţitorii lor să nu întârzie. Orice membru al familiei sau al comunităţii îşi are rolul bine definit şi interesul vădit de a-şi îndeplini cu străşnicie îndatorirea.
Oamenii se ocupă de prosperitatea gospodăriei pentru anul care se iveşte, tinerii intraţi în ceata colindătorilor se pot considera flăcăi, iar fetele se gândesc la peţitori şi la căminul pe care îl vor întemeia. Printre aceste nenumărate preocupări omul din comunitate nu uită niciodată de raportul pe care trebuie să-l întreţină cu natura. Chiar femeia care se ocup[ de colacii pentru Crăciun se va duce în grădină sau în livadă şi cu mâinile pline de aluat le măneşte „măr, astfel rodnic să fii cum stă aluatul pe mâinile mele”. Alte gospodine după ce vor da pâinea în cuptor nu uită imediat să spună „cum e cuptorul şi lopata plină de pâine aşa să fie copacii, pomii plini de poame”. În pregătirea Ajunului Crăciunului sunt angrenaţi şi copiii de toate vârstele, care cu mult timp înainte şi-au pregătit tovărăşiile pentru a umbla cu colindatul ce deschide ciclul celor 12 zile a sărbătorilor de iarnă.
Colindul
Colindul este un obicei vechi ce angrenează atât copiii, cât şi flăcăii constituiţi în cete, sau bărbaţii până la o anumită vârstă. Aceştia intonează în casele gospodarilor cântece cu caracter religios sau cu reminescenţe populare pentru a întâmpina şi vesti Naşterea Mântuitorului, dar şi pentru a ura sănătate şi fericire gazdelor. Colindele copiilor vor fi scurte şi vor vesti sărbătoarea ca atare, urările lor vor fi directe nelipsind enumerarea celor dorite de ei. Flăcăii vor cânta colinde în care urarea este mai puţin directă şi nu va lipsi mulţumirea pentru daruri. În general capitolul teologiei creştine cu puternice influenţe de factură populară este preferinţa celor mici, mai ales în cântecele de stea, precum „Steaua sus răsare”, „În oraşul Vifleem”, sau „Trei crai de la Răsărit”. Colindele propriu zise vestesc şi ele sărbătoarea, dar se adresează unor membri ai familie sau ai comunităţii, precum gospodarului, gospodinei, flăcăului de însurat, fetei de măritat, tinerilor căsătoriţi sau văduvei. Primul dar oferit colindătorilor în forma tradiţională a obiceiului era colacul, semn al belşugului. Mulţumirea pentru daruri era făcută de obicei de cel care conducea ceata. Cei care nu primeau colindătorii beneficiau de strigături, batjocore sau chiar de adevărate blesteme. Colindele se auzeau în sat şi de-a lungul celor trei zile ale Crăciunului, uneori până în seara Sfântului Vasile, iar cu steaua se umbla uneori până al Bobotează.

Sarutati-va si veti ramane impreuna tot anul!

Fiul Babei Dochia, Dragobetele, simbolizeaza sarbatoarea dragostei in traditiile romanesti. Sarbatorit astazi, 24 februarie, Dragobetele marcheaza inceputul primaverii. Ce trebuie sa faci ca sa ai un an imbelsugat, liniste, noroc in dragoste si prosperitate?

Traditia spune ca daca ploua in aceasta zi va fi o primavara frumoasa, care va sosi devreme. De altfel, se spune ca si pasarile ies astazi din cuiburi si vestesc venirea noului anotimp. De asemenea, daca esti implicat intr-o relatie de dragoste si iti vei saruta partenerul vei ramane cu el tot restul anului. In cazul in care ai norocul sa auzi cantand pupaza, se spune ca vei fi harnic si vei avea succes in tot ceea ce faci. Pentru ca in zilele ce vor urma sa fii sanatos si sa ai spor in casa, de Dragobete trebuie sa sarbatoresti. Astazi nu este bine sa speli, sa-ti faci curatenie in casa si in gradina, nu trebuie sa cosi si nici sa mergi la muncile campului. Pastreaza traditia si alatura-te indragostitilor care sarbatoresc prin dansuri, jocuri, saruturi in jurul focului, logodne simbolice. Profita din plin de sarbatoarea bunei dispozitii si petrece alaturi de fete si baieti daca nu vrei sa ramai singur tot anul. Se pare ca aceia care sunt singuri in aceasta zi vor ramane tot singuri pana la sfarsitul anului.


Fetele nemaritate isi viseaza ursitul

Daca esti o fata neprihanita, pastreaza cu grija apa cu proprietati miraculoase din zapada netopita adunata din diverse colturi ale tarii. Ia un manunchi de busuioc, stropeste-l cu putina apa si pune-l sub perna. Traditia spune ca iti va aparea in vis ursitul.

Adormirea Maicii Domnului – obiceiuri si superstitii

Adormirea Maicii Domnului – obiceiuri si superstitii

Maica Domnului in Calendarul popular

Trecerea de la vara la toamna pastreaza in Calendarul popular amintirea unui stravechi inceput de an, marcat de moartea si renasterea Zeitei Muma, peste care parintii Bisericii crestine au suprapus moartea (Adormirea) si nasterea Fecioarei Maria. Inversand evenimentele care deschid si inchid viata sfintei, mai intai moartea (15 august) si apoi nasterea (8 septembrie), Biserica crestina a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai intai reprezentarea mitica ajunsa la varsta senectutii, in cazul de fata Santamaria Mare, si apoi se naste Santamaria Mica. Textele religioase indeamna sa ne bucuram la nasterea Fecioarei Maria: Sa trambitam duhovniceste…; Ioachim se veseleste si Ana praznuieste; Sa dantuiasca toata faptura, sa se veseleasca si David… etc. (Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1984, p. 98 – 116). Cu toate acestea, romanii intampina cu mai mare bucurie celebrarea mortii, Santamaria Mare (15 august), nu a nasterii, Santamaria Mica (8 septembrie).

Fecioara Maria este identificata in Panteonul romanesc in mai multe ipostaze: Santamaria Mare (15 august), Santamaria Mica (8 septembrie) si cu sinonimele Maicii (Precesta Mare si Precesta Mica). Importanta calendaris­tica a Santamariei Mari este subliniata de postul de doua saptamani care o prefateaza (1-14 august), de pelerinajele organizate la manastirile cu acelasi hram, de deschiderea unui important sezon de nunti (16 august – 14 noiembrie), de inceperea targurilor si iarmaroacelor de toamna, de praznicele de pomenite a mortilor si pomenile date pentru cei in viata. Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semanaturile de toamna, „campanie de semanat” determinata de batrani prin observarea, incepand cu noaptea de Sanziene 23 / 24 iunie, evolutiei pe cer a constelatiei Gainusei. Acum se incheia varatul oilor la munte (La Santamaria Mare / Tulesc oile la vale!), barbatii isi schimba palaria cu caciula (A venit Santamarie / Te-ai p…in palarie!), se interzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa sau in tarnatul casei, in sudul tarii se angajau pandarii la vii si se luau masuri de protectie magica a podgoriilor impotriva pasarilor, se „bateau” (culegeau) nucii. Santamaria Mare este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descantatoare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapadeasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor.

Conform traditiei crestine, Fecioara Maria a fost nascuta miraculos. Parintii ei, Ioachim, descendent al unui neam imparatesc, si Ana, descendenta din neamul lui David, erau defaimati si huliti ca nu aveau copii. Ioachim se roaga lui Dumnezeu in munti iar femeia lui, stearpa si neroditoare, in gradina sa le dea rod sfant pantecelui. Dupa unele traditii populare, Ana ar fi ramas insarcinata mirosind sau sarutand o frunza de par sau o floare, credinta care avea sa genereze si sintagma copil din flori pentru nasterea nelegitima. Dupa alte traditii s-ar fi nascut din durere de inima, dintr-o mama de sapte ani si un tata de saptezeci si sapte. Pruncul Iisus, el insusi zamislit miraculos, din sarutul unei icoane gasite intr-o fantana, este nascut de Maica Domnului in grajdul Mosului Craciun, zeu la varsta senectutii care se opune venirii Fiului pe lume. Venirea Fiului, prin nastere, insemna, in mentalitatea celor vechi, plecarea (moartea) Mosului. Maica Domnului binecuvanteaza boii, vacile, oile si porcii pentru ca au incalzit-o si hranit-o in timpul nasterii, randunelele pentru ca au dat vestea ca va invia Iisus, ciocarlanul schiop pentru ca l-a vazut pe Mantuitor rastignit, el insusi fiind lovit cu o piatra. In schimb, a blestemat calul pentru ca a rontait si tropait in timpul nasterii sau ca a mancat fanul in care a fost ascuns Pruncul, paianjenul pentru ca a intrecut-o la tors, lemnarul pentru ca i-a facut lui Iisus crucea grea, iar pe feciorul agresiv, numit Navalnicul, care a speriat-o cand mergea la molifta, la 40 de zile de la nastere, il transforma in buruiana folosita in farmecele de dragoste etc.

Dupa aproximativ un ciclu lunar scurs de la moartea Fecioarei, crestinii ii celebreaza nasterea. Unele din obice­iurile specifice Santamariei Mici au fost preluate de sarbatoarea vecina, inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie) numita in Calendarul popular Ziua Crucii si, local, Ziua Sarpelui. La aceste sarbatori se faceau observatii astronomice si pronosticuri meteorologice, se culegeau plante de leac si altele. Foarte interesante sunt credintele romanesti despre sarpe, unul dintre cele mai vechi simboluri calendaristice ale omenirii. Sarpele este una din primele divinitati ale omenirii, atestata de arheologi inca din paleolitic. Semnificatia exclusiv malefica este relativ tarzie si este legata de mitul biblic. Omorarea lui se pedepsea cu moartea unei persoane, femeie daca murea serpoaica, barbat daca murea sarpele, iar aparitia sarpelui in pragul casei ara considerat semn de moarte: Oamenii mai cred ca „Sarpe este la toata casa; unde este sarpe e noroc in casa, merge bine si nici un rau, nici un farmec nu se prinde. Fereasca Dumnezeu sa-1 omori, ca indata moare unul din gospodari. Acela se cheama sarpe de casa. S-au vazut astfel de serpi band lapte din strachina, de-a valma cu copiii. Copiii le dadeau cu lingura peste cap, plangand ca le mananca laptele, dar serpii mancau inainte, nu se suparau” (Moldova, Muntenia).

Unele credinte se refera la Sarpele blestemat de Dumnezeu: „Sarpele nu a fost de la inceput sarpe. A fost om si locuia la Dumnezeu in cer, dar l-a blestemat si l-a facut sarpe cand a inselat-o pe Eva”; „in cer, la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai serpi nu. Sarpele dintai era zburator, avea aripi si picioare, sedea in cer si era bun la Dumnezeu. Dar, el a primit duh rau intr-insul si a invatat-o pe Eva de au pacatuit. Dumnezeu s-a maniat si i-a dat afara din Rai, atat pe dansii (Eva si Adam), cat si pe sarpe. Sarpelui i-a luat picioarele, i-a taiat aripile si l-a aruncat pe Pamant blestemandu-l sa se taraie ca funia, iar cand il va durea capul sa iasa la drum, ca va veni popa si ii va face agheasma sa-i treaca. De aceea iese sarpele la drum, iara omul merge cu maciuca de-i da in cap si-l omoara”; „Sarpele e degetul Diavolului. Avea el un deget mai surubar si s-a gandit oare ce ar putea face dintr-insul? „Ia sa-l tai sa-mi fac mie un ajutor” zise el, si cum l-a aruncat pe pamant a inceput a umbla. S-a facut sarpe” (Bucovina).

Relatiile dintre om si natura erau reglementate dupa reguli care aveau ca efect mentinerea unui echilibru intre componentele mediului geografic. Spre deosebire de Calendarul bisericesc, dedicat Sfintei Treimi si catorva mii de sfinti, omul satului traditional isi impartea zilele Calendarului popular cu plantele (Nunta Urzicilor, Ziua Graului), pasarile (Ziua Cucului, Dragobete, Constantin Graur, Martea Ciorilor etc.) si animalelor (zile ale ursului, lupului, calului, sarpelui etc). Iata o credinta despre interdictia de a omori sarpele: „Daca gasesti sarpe dupa Ziua Crucii n-ai voie sa-l omori. Numai pana in aceasta zi se poate omori, pe urma e pacat. La Ziua Crucii intra dihaniile in pamant, iar sarpele care a muscat pe cineva, om sau vita, nu-l primeste pamantul sa intre inapoi, si umbla ratacind in toate partile, iese la drum sa-l omoare omul”.

Cele doua Santamarii incadreaza calendaristic Anul Nou Biblic (1 septembrie), presupusa Facere a lumii (anul 5508 i. H.). Multe din trasaturi specifice Anului Nou Biblic si ale mitului creatiei paterne a Lumii au fost preluate de Santamariile romanesti, purtatoare ale mitului creatiei materne a Lumii.