Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 28.1-28.2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 128
„Credința este o presupunere pe care o accepți de bunăvoie, este o supoziție judicioasă înainte de înțelegere, este așteptarea unui lucru pe care îl dobândești în viitor – așteptarea altor lucruri, în afară de cele ale credinței, este o părere cu privire la lucruri nesigure – iar încredințarea este convingerea sigură că ai să primești lucrul pe care îl aștepți. De aceea credem, pentru că suntem încredințați de ceea ce credem. Și este spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Avem încredere în singurul Dumnezeu, despre Care știm că nu-și va călca făgăduințele bune pe care ni le-a făcut, nu ne va refuza acele bunătăți create în virtutea făgăduințelor Sale, dăruite nouă cu bunăvoință.”
Ce este credința? Se dau credinței multe definiții, dar adevărata credință este o certitudine, „certitudinea despre existența lui Dumnezeu ca realitate personală supremă… și despre cele comunicate de El prin revelație” (Dumitru Stăniloae). După altă definiție, aproape tot așa de bună, „credința este încrederea firească a omenirii în dragostea părintească a lui Dumnezeu” (Pestalozzi). Cine crede se încrede în Dumnezeu; ca elevul în dascălul său și copilul în părintele său. Credința nu caută, ci vede pe Dumnezeu, oarecum Îl experimentează și se bucură de El ca de cea mai scumpă comoară. În credință ne întâlnim cu Dumnezeu și trăim în El. Răsplata imediată a acestei trăiri este o bucurie sfântă, religioasă; e bucuria unui dor împlinit, bucuria vederii ființei celei mai dragi, bucuria negrăită a întâlnirii tainice cu Dumnezeu. Experiența aceasta ne dă certitudinea în existența personală a lui Dumnezeu, certitudine mai sigură și mai tare decât toate probele, decât toate dovezile și argumentele pe care le aduce rațiunea logică în sprijinul adevărului despre existența lui Dumnezeu.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente