Cred, ca să pot înțelege

Deci, a continuat Monahul Hrisostom, putem „să ne răstignim împreună” cu Hristos, că să devenim prietenii Lui „și copărtași Lui”? Ce aveți să răspundeți, prietene în Hristos?

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele”

Evanghelia din Duminica a 4-a a Sfântului și Marelui Post al Paștilor amin­tește una din nenumăratele minuni pe care Fiul lui Dumnezeu, în timpul activității Sale mântuitoare, le-a să­vâr­şit din nemărginita Lui milosti­vire față de omul aflat în suferință.

Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele …

În toată credinţa mea este o undă de îndoială; în tot ceea ce fac, sau în tot ceea ce zic. Bănuiesc câteodată că poate Dumnezeu nu e lângă mine; poate nu mă întâlnesc de fiecare dată cu Iisus Hristos sau cu Maica Domnului, sau cu sfinţii, în rugăciunea mea; şi în toată credinţa mea se strecoară, din când în când, şi câte un sâmbure de îndoială. Suntem oameni, şi, oameni fiind, suntem supuşi şi acestei îndoieli care, odată depăşită, întăreşte credinţa noastră.

Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!

În toată credinţa mea este o undă de îndoială; în tot ceea ce fac, sau în tot ceea ce zic. Bănuiesc câteodată că poate Dumnezeu nu e lângă mine; poate nu mă întâlnesc de fiecare dată cu Iisus Hristos sau cu Maica Domnului, sau cu sfinţii, în rugăciunea mea; şi în toată credinţa mea se strecoară, din când în când, şi câte un sâmbure de îndoială. Suntem oameni, şi, oameni fiind, suntem supuşi şi acestei îndoieli care, odată depăşită, întăreşte credinţa noastră.

Ca să ne dăm seama, în schimb, ce înseamnă o credinţă activă, daţi-mi voie să vă povestesc o întâmplare care să ne imaginăm că s-a petrecut cu adevărat. Eu zic că s-a petrecut cu adevărat. Se spune că, la un moment dat, în Statele Unite ale Americii, un mare circar, mergător pe sârmă, se hotărâse să treacă de pe o parte pe cealaltă a cascadei Niagara. Înălţimea era ameţitoare sub el, apele fierbeau, iar oamenii de pe o parte şi cealaltă, pe de o parte stăteau cu ochii uimiţi, văzând un alt semen de-al lor încercând trecerea aceasta peste Niagara, iar de pe altă parte se îndoiau. Omul a întrebat: „Credeţi voi că eu pot să trec peste apele învolburate ale Niagarei, la această înălţime ameţitoare, pe o simplă sârmă?”

Cam 10% au zis „da”. 90% au zis nu”. Iată că omul a început să meargă şi a trecut de pe o parte pe cealaltă a Niagarei. Oamenii erau deja entuziasmaţi, vedeau în circar un mare făcător de minuni pe sârmă. Omul îi întrebă din nou:

Dar ce spuneţi acum, de pe malul acesta stâng, credeţi că pot merge pe malul celalalt, pe aceeaşi sârmă?”.

Toţi oamenii, cam 50%, au început a striga: „Credem”. 50% au rămas îndoielnici în continuare. Omul, profesionist în cele din urmă, trecu de pe malul stâng pe malul drept, înapoi. Lumea se entuziasma şi mai mult. Camerele de luat vederi îl urmăreau pretutindeni. Dar omul mai puse o întrebare, dificilă de altfel: Ce spuneţi, credeţi că pot trece acum, cu o roabă în mână, de pe malul drept pe malul stâng al cascadei Niagara?

Oamenii, văzând celelalte fapte dinainte, începu-ră, o parte dintre ei, din ce în ce mai mare, mergând către 80%, să zică: „Da, credem că poţi s-o faci”, 20% rămânând în rezervă. Omul luă roaba, se urcă cu ea pe sârmă şi trecu, într-adevăr, de pe malul drept pe malul stâng. Oamenii – entuziasmaţi la maximum, camere de luat vederi îl urmăreau pe acest mergător pe sârmă. Totul părea că merge spre o mare victorie a circarului. Acesta însă întrebă mulţimea: „Ce ziceţi, pot trece acum de pe malul acesta pe celălalt, cu un om în roabă, peste sârmă, la această înălţime ameţitoare, deasupra Niagarei?”

Mulţimea toată a început să freamăte, să strige: „Sigur, credem, credem toţi”.

„Bun! spuse. Cine urcă în roabă?”

Mulţimea amuţi. Credinţa lor, aceea furtunoasă şi spumoasă, se pierdea undeva în furtuna şi-n spumele Niagarei. Din mulţime însă se desprinse un copil. Se apropie de om, se aşeză în roabă, omul ridică roaba şi trecu de pe malul pe care se afla, pe celălalt. Lumea iarăşi începu să freamăte, începu să aplaude, toţi se entuziasmau la maximum, camerele de luat vederi nici nu mai priveau către circarul de pe sârmă, ci către copilul din roabă. Şi, entuziasmat, un reporter îl întrebă: „Totuşi, cum ai avut curaj, măi copile, să te urci în roaba acestui om?”

„Cum să n-am curaj?! E tata!”, a răspuns copilul.

Credinţa aceasta a mulţimii se aseamănă, nu de puţine ori, cu credinţa noastră. Şi noi spunem despre Dumnezeu-Tatăl că este Tatăl nostru Care este în cer, dar ne purtăm de prea puţine ori ca adevăraţi fii ce, recunoscând că, odată luaţi în braţe de Tatăl, putem trece fără nici un fel de probleme peste toate valurile vieţii. Oricât de amare şi oricât de mari par câteodată, ele n-au cum să ne astupe, atâta vreme cât suntem la sânul lui Dumnezeu, pentru că peste statura lui Dumnezeu nu se poate înălţa nici un val, spunea unul dintre Sfinţii Părinţi.

Iată, aşadar, acel „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” ţine de credinţa necredincioasă din noi. Tari şi mari sunt acei care pot să-şi spulbere aceste îndoieli, rămânând numai în credinţă, ca pe o stân-că fermă, ca pe Stânca aceea, ce-şi poartă numele cu minunăţie în lume, până la sfârşitul veacurilor, şi care este Domnul nostru Iisus Hristos.

„Cred, Doamne, cred…”

Înainte cu mulţi ani, m-a vizitat un preot din eparhie, cu o vechime de 30 de ani în preoţie, care legându-mă prin Taina Spovedaniei să nu-i descopăr numele, doar după moarte, mi-a zis următoarele: în toţi aceşti ani de preoţie ai vieţii mele n-am simţit nimic din ceea ce am citit în Pateric, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, adică schimbări duhovniceşti, vederea luminii necreate, mângâiere şi desfătare duhovnicească, revelaţii personale şi altele.

Astfel m-a cuprins îndoiala şi necredinţa chiar cu privire la Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu cumva este vorba doar de tip şi simbol şi nu de o realitate vie? Se pare că lenea sufletului şi a trupului meu m-a lovit de moarte. De ce mi-au apărut îndoiala şi necredinţa?

Răspunsul meu a fost că Dumnezeu nu ni se descoperă, din motive doar de El ştiute. Suntem nevrednici de daruri de acest fel, sau din cauza mândriei şi a altor patimi, de care nu ne dăm seama, sau pentru că puterile noastre n-ar fi putut primi o asemenea descoperire mai presus de fire! Poate şi din alte raţiuni neştiute de noi. După trei luni m-a vizitat iar, foarte palid şi slab. Părea distrus.

Mi-a descoperit că la prima Liturghie după întâlnirea noastră, pe 8 mai, când se face pomenirea Sfântului Evanghelist Ioan, a trăit un fapt înspăimântător. Aşezând Sfântul Potir pe Sfânta Masă, după împărtăşirea credincioşilor, a luat mecanic şi plictisit cădelniţa ca să tămâieze Sfintele Daruri şi să rostească: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. Deodată, a deschis ochii mari şi s-a înspăimântat. A văzut Sfântul Potir umplăndu-se cu bucăţi de Trup şi Sângele scurgându-se afară pe Sfântul Antimis. În faţa acestei privelişti, a căzut în nesimţire.

Şi-a revenit în braţele paraclisierului, care anunţase salvarea, crezând că preotul a făcut infarct. Teama şi spaima lui erau legate de Sfântul Potir, de aceea l-a întrebat stăruitor pe paraclisier şi după ce acesta i-a confirmat că toate sunt în regulă, s-a ridicat chinuit zicând în şoaptă: „Cred, Doamne, cred…”, şi tremurând tot, a continuat Sfânta Liturghie. Spaima continua să-l stăpânească şi se întreba cum va face Apolisul. Transpira, asuda din nou, până când a încheiat, fără să se schimbe natura Sfintelor Daruri. Multe zile după aceea n-a putut să se liniştească. Şi-a pierdut somnul, pofta de mâncare şi de viaţă. Conştiinţa îl măcina pentru necredinţa şi îndoiala lui. Cum săvârşise atâţia ani această uriaşă Taină? Cum îndrăznise fără teamă să frângă Trupul lui Hristos? Cum se împărtăşise fără să simtă şi de fiecare dată nepregătit sufleteşte şi trupeşte?

Pentru aceasta era atât de nervos, egoist, plin de răutăţi, de patimi, cu mintea întunecată şi inima învârtoşată, cu simţurile duhovniceşti paralizate! Şi-a amintit de câte ori i-a căzut Sfânta împărtăşanie, fie din neatenţie, fie din nervozitate, şi plin de remuşcare m-a întrebat: „Oare mai este milă şi pentru mine”!? La o lună după această revelaţie cutremurătoare, preotul s-a prezentat la Mitropolie şi şi-a depus demisia. A declarat că nu va mai liturghisi, ci doar se va împărtăşi cu Sfintele Taine, mai rar şi cu multă grijă şi pregătire sufletească.

Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!

Cand suntem in suferinta si avem nevoie de ajutor, spunem de multe ori semenilor: „Daca poti, ajuta-ma!”. Nu la fel trebuie sa facem si cand ii cerem lui Dumnezeu ajutorul. Episodul cu vindecarea fiului lunatic trebuie sa ne fie pilda pentru a cere cum se cuvine lui Dumnezeu (Marcu 9, 17-32). Cand tatal copilului I S-a adresat lui Hristos spunand: „Daca poti, ajuta-ma!”, Mantuitorul l-a indreptat prin cuvintele: „Toate sunt cu putinta celui ce crede!”. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuind aceste cuvinte, marturiseste: „Atat de mare este puterea Mea, ca pot sa dau si altora puterea de a face minuni. Deci, daca vei crede cum trebuie, si tu vei putea vindeca si pe fiul tau si pe multi altii”.

Si tatal copilului ii raspunde: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”. La prima vedere credem ca e un raspuns gresit. O persoana care crede ar fi trebuit sa graiasca: „Cred, Doamne, ajuta credintei mele”. Si ne punem intrebarea, ce cauta cuvintele „ajuta necredintei mele” langa „cred Doamne”.

Parintele Nicolae Steinhardt spune ca „Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele … Ce fel de credinta este aceasta care este si nu este, care se afirma dar se si recunoaste nevoita a cere ajutor?”

Tatal copilului nu era un necredincios, credea in puterea lui Dumnezeu. Daca nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Hristos. Dar nu avea credinta pana la puterea minunii. De aceea a spus: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Tatal isi numeste putina credinta, necredinta.

Sa nu uitam ca si Apostolilor li s-a cerut vindecarea copilului si acestia nu au reusit sa o daruiasca dintr-un simplu motiv: nu aveau credinta Mantuitorului. De aceea Hristos le si spune „Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta” (Matei 17, 19-20).

La credinta Mantuitorului nu ajungem prin propriile puteri. Numai prin Harul Sfantului Duh ea devine lucratoare in asa fel incat sa ajungem sa vorbim de minuni. Mai tarziu, la Cincizecime, dupa primirea Duhului Sfant, Apostolii au ajuns sa savarseasca minuni.

Cuvintele „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24) pot fi rostite si ca rod al smereniei. Niciodata nu putem spune ca am ajuns la masura credintei desavarsite. Si din acest motiv putem numi credinta noastra, necredinta. Pe de alta parte, credinta omului nu este niciodata suficienta in fata lui Dumnezeu.

Mitropolitul Bartolomeu Anania afirma ca „Intotdeauna intre ceea ce putem noi sa realizam si deplinatate ramane un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple aceasta diferenta, pentru ca trebuie neaparat sa ajungi la plinire, se numeste har. De aceea, in Cred, Doamne, ajuta necredintei mele, pe de o parte este vorba de expresia credintei, iar, pe de alta parte, de expresia corecta a constiintei, caci credinta ta de om nu este niciodata suficienta ca sa umple masura de sus si numai Dumnezeu este Acela care ti-o umple”.

Avand in vedere ca nu avem o credinta la masura la care ar trebui sa fie, putem sa ne rugam precum tatal fiului lunatic: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”