Posts Tagged ‘Doamne

10
sept.
20

Nu pot ţine piept pornirilor mele şi nici vrăjmaşului: Tu, Doamne, ajută-mă !

Nimeni nu poate tămădui boala mea în afa­ra Celui care cunoaşte adâncul inimii.

Citește în continuare ‘Nu pot ţine piept pornirilor mele şi nici vrăjmaşului: Tu, Doamne, ajută-mă !’

01
sept.
20

„Iar­tă-mă, Doamne, şi iartă şi pe aproapele meu, pentru că eu l-am iertat !”

Citește în continuare ‘„Iar­tă-mă, Doamne, şi iartă şi pe aproapele meu, pentru că eu l-am iertat !”’

02
iul.
20

Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut !

se: De ce este cerul întunecat noaptea? Explicația completă a unui ...Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit! Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi dezvoltarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Artist şi Ziditor.

Citește în continuare ‘Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut !’

04
mai
20

„Doamne, împlinește rugăciunea mea după voia Ta !”

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Hristos ne făgăduieşte acest lucru, când zice: „Toate câte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua”. Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă”.

Citește în continuare ‘„Doamne, împlinește rugăciunea mea după voia Ta !”’

17
apr.
20

Sufletul meu Te caută pe Tine, Doamne !

Sufletul meu Te caută pe Tine, Doamne; arată-mi faţa Ta lovită de palmele ucigaşe ale oamenilor! Arată-mi hlamida roşie cu care Te-au îmbrăcat! Arată-mi cununa de spini de pe frunte cu care Te-au încununat! Arată-mi Trupul Tău însângerat de bătăi şi obrazul Tău scuipat de muritori… Eşti supărat pe noi, păcătoşii, Doamne! Pentru că Tu eşti hulit, iar noi lăudaţi! Tu eşti lovit şi noi mângâiaţi, Tu eşti desculţ şi în haină de ocară îmbrăcat, iar noi cu haine scumpe împodobiţi! Tu n-ai „nici chip, nici asemănare”, iar noi suntem frumoşi şi odihniţi! Tu mereu însetat pentru sufletele noastre, iar noi îndestulaţi de pâine şi apă!

Citește în continuare ‘Sufletul meu Te caută pe Tine, Doamne !’

09
apr.
20

Doamne, doar dacă-mi este de folos, vindecă-mă în grabă !

Dacă cer sfinţilor să se roage pentru o boală a sufletului şi a trupului şi cred că-mi va veni vindecarea îndată, oare aşa va fi, chiar dacă nu-mi este de folos să fiu vindecat îndată?

Citește în continuare ‘Doamne, doar dacă-mi este de folos, vindecă-mă în grabă !’

28
mart.
20

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele”

Evanghelia din Duminica a 4-a a Sfântului și Marelui Post al Paștilor amin­tește una din nenumăratele minuni pe care Fiul lui Dumnezeu, în timpul activității Sale mântuitoare, le-a să­vâr­şit din nemărginita Lui milosti­vire față de omul aflat în suferință.

Citește în continuare ‘„Cred, Doamne, ajută necredinței mele”’

19
feb.
20

Ferește-mă, Doamne, de prieteni răi !

„În vremea aceea, vorbind Iisus cu ucenicii Săi, a venit Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece, și cu el mulțime de oameni cu săbii și cu ciomege, trimiși de arhierei, de cărturari și de bătrâni. Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: Cel pe Care-L voi săruta, Acela este. Prindeți-L și duceți-L cu pază. Și, venind, îndată s-a apropiat de El și I-a zis: Bucură-te, Învățătorule! Și L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El și L-au prins. Unul din cei ce stăteau pe lângă El, scoțând sabia, a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea. Și, răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și toiege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi eram la voi în templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile. Și, lăsându-L, au fugit toți. Iar un tânăr mergea după El, înfășurat într-o pânză de in pe trupul gol, și l-au prins. El însă, smulgându-se din pânza de in, a fugit gol. Și L-au dus pe Iisus la arhiereu și s-au adunat acolo toți arhiereii și bătrânii și cărturarii. Iar Petru, de departe, a mers după El până a intrat înăuntru în curtea arhiereului și ședea împreună cu slujitorii, încălzindu-se la foc. Arhiereii și tot sfatul căutau împotriva lui Iisus mărturie ca să-L dea la moarte, dar nu găseau. Că mulți mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau. Și ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână și în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi. Dar nici așa mărturia lor nu era la fel. Atunci, ridicându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicând: Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc aceștia împotriva Ta? Iar El tăcea și nu răspundea nimic. Iarăși L-a întrebat arhiereul și I-a zis: Ești tu Hristos, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt și veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic și venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâșiindu-și hainele, a zis: Ce trebuință mai avem de martori? Ați auzit blasfemia. Ce vi se pare vouă? Iar ei toți au judecat că El este vinovat de moarte. Și unii au început să-L scuipe și să-I acopere fața și să-L bată cu pumnii și să-I zică: Prorocește! Și slujitorii Îl loveau cu palmele. Și, Petru fiind jos în curte, a venit una din slujnicele arhiereului și, văzându-l pe Petru încălzindu-se, s-a uitat la el și a zis: Și tu erai cu Iisus Nazarineanul. El însă a tăgăduit, zicând: Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici. Și a ieșit afară, înaintea curții; și a cântat cocoșul. Dar slujnica, văzându-l, a început iarăși să spună celor de față că acesta este dintre ei. Iar el a tăgăduit iarăși. Însă, după puțin timp, cei de față ziceau iarăși lui Petru: Cu adevărat ești dintre ei, căci ești galileean și vorbirea ta se aseamănă. Iar el a început să se blesteme și să se jure: Nu știu pe Omul acesta despre care ziceți. Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Iar Petru și-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înainte de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Și a început să plângă. Iar dis-de-dimineață, arhiereii, ținând sfat cu bătrânii, cu cărturarii și cu toată adunarea și legând pe Iisus, L-au dus și L-au dat lui Pilat.” Marcu 14, 43-72; 15, 1

Citește în continuare ‘Ferește-mă, Doamne, de prieteni răi !’

27
dec.
19

„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut acelora tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri»? De aceea vă spun vouă că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel peste care va cădea ea, îl va zdrobi.” Matei 21, 33-44

Citește în continuare ‘„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”’

07
sept.
19

Miluiește-ne pe noi, Doamne !

În vremea aceea, plecând Iisus din Ierihon, mulțime mare venea în urma Lui. Și iată doi orbi care ședeau lângă drum, auzind că trece Iisus, au strigat, zicând: Miluiește-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David! Dar mulțimea îi certa ca să tacă; ei însă și mai tare strigau, zicând: Miluiește-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David! Și Iisus, stând, i-a chemat și le-a zis: Ce voiți să vă fac? Zis-au Lui: Doamne, să se deschidă ochii noștri! Și, făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor și ei îndată au văzut și I-au urmat Lui.Matei 20, 29-34

Citește în continuare ‘Miluiește-ne pe noi, Doamne !’

25
aug.
19

„Doamne, miluiește pe fiul meu !”

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Matei 17, 14-23

Citește în continuare ‘„Doamne, miluiește pe fiul meu !”’

01
iun.
19

Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine – Părintele Calistrat 01.06.2019

06
apr.
19

„Doamne, bine este să fim noi aici …”

În orice perioadă de pregătire duhovnicească, așa cum sunt în mod special posturile bisericești de peste an, omul este îndemnat la o anumită interiorizare a vieții sale care poate fi sintetizată în expresia fuga de lume, de cele exterioare și vremelnice. Totuși, ritmul alert al vieții cotidiene ne împiedică să ajungem la acest ideal și, de fiecare dată când dorim să lepădăm lumea și tot instrumentarul ei care ne cuce­rește, ne trezim capturați, aproape fără voia noastră, ca într-un șuvoi de probleme care ne împinge la suprafață. Gândul meu este să nu ne judecăm aspru în aceste situații și să nu considerăm că am încălcat postul sau am abandonat demersul nostru de creștere duhovnicească. Aș încerca să prezint două situații ilustrative pentru a înțelege că nu trebuie să fim captivi concep­ției că neapărat noi, prin puterile și strădaniile noastre, trebuie să ne înălțăm în mod spiritual la Dumnezeu, ci trebuie să Îl acceptăm pe Dumnezeu așa cum Se coboară El la noi, în situațiile concrete ale vieții noastre, de cele mai mule ori neînsemnate, marginale.

Citește în continuare ‘„Doamne, bine este să fim noi aici …”’

26
mart.
19

Cum să te rogi corect, Doamne, ajută-mă să-i iert pe toţi care mi-au greşit ! – Părintele Calistrat 26.03.2019

17
iul.
18

Doamne, eu merit iubirea ta ? – Părintele Calistrat 17.07.2018

29
sept.
17

Doamne, iartă-mă! ‒ de ce e atât de importantă pocăința ?

„Pocăiţi-vă”este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului şi, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispăşirea nedreptăţilor făcute faţă de semenii noştri, ci şi o schimbare din temelie a vieţii noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăinţă adevărată, cuvântul sfânt nu rodeşte în sufletele noastre.

Citește în continuare ‘Doamne, iartă-mă! ‒ de ce e atât de importantă pocăința ?’

14
sept.
17

„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”

Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți numesc Sfânta Cruce ca fiind „viața noastră”, căci prin intermediul ei am redobândit raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Citește în continuare ‘„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”’

13
sept.
17

Doamne, miluiește-mă cum vrei și cum știi !

În inima vieții părinților deșertului se găsește rugăciunea. E atât de naturală rugăciunea pentru ei, încât nu se vorbește prea mult despre ea. Nu e la fel de vizibilă cum sunt faptele de eroism ascetic, care ne fură privirea și ne fac să îi admirăm pe bătrâni ca pe niște supraoameni. Iar uneori aceste fapte îi îndepărtează de noi, îi plasează într-o lume distantă, inaccesibilă, o lume a bărbăției și a curajului uneori extrem. Rugăciunea este un act intim, o întâlnire personală și, tocmai de aceea, despre ea este dificil de vorbit. Prin rugăciune se deschide o lume de o inefabilă delicatețe, care prin cuvinte riscă să se risipească. Rar vorbesc asceții despre experiența lor personală în rugăciune, dar nu se feresc să ofere linii directoare, atunci când este nevoie. Așa face avva Macarie Egipteanul când este întrebat cum trebuie să ne rugăm: „Nu trebuie să rostiți vorbe multe, ci întindeți mâinile și spuneți: Doamne, miluiește-mă cum vrei și cum știi! Iar dacă ai vreo ispită: Doamne, ajută-mă! El știe ce ne este de folos și se milostivește de noi”.

Citește în continuare ‘Doamne, miluiește-mă cum vrei și cum știi !’

21
aug.
17

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale …

„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. (Slujba aghiazmei mari)

Citește în continuare ‘Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale …’

17
mai
17

Doamne, nu știu să fiu copilul Tău !

Citește în continuare ‘Doamne, nu știu să fiu copilul Tău !’

04
mai
17

„Doamne, împlinește rugăciunea mea după voia Ta!”

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Hristos ne făgăduieşte acest lucru, când zice: „Toate câte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua”. Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă”.

Citește în continuare ‘„Doamne, împlinește rugăciunea mea după voia Ta!”’

03
apr.
17

Doamne, iartă-mă ! ‒ de ce e atât de importantă pocăința ?

Pocăiţi-vă” este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului şi, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispăşirea nedreptăţilor făcute faţă de semenii noştri, ci şi o schimbare din temelie a vieţii noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăinţă adevărată, cuvântul sfânt nu rodeşte în sufletele noastre.

Citește în continuare ‘Doamne, iartă-mă ! ‒ de ce e atât de importantă pocăința ?’

12
ian.
17

Doamne, vindecă-mi mintea!

monah-590x394Acum vă voi arăta doar un mic mijloc practic, cum să trecem cu mintea la a gândi cele plăcute lui Dumnezeu. Când ne vine un gând oarecare, ce nu corespunde cu legea evanghelică, vom zice: „Doamne, vindecă-mi mintea!”.

Citește în continuare ‘Doamne, vindecă-mi mintea!’

23
nov.
16

„Doamne, nu mă lăsa!”

oare-cine-a-spart-geamul_w653_h800_q99Dacă inima ta este pătrunsă cu adevărat de Duhul Sfânt, dacă rugăciunea ta îţi contopeşte întreaga inimă şi sufletul, atunci nu mai trebuie să spui multe rugăciuni, ci doar: „Doamne, nu mă lăsa!” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, care e cea mai puternică rugăciune. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce îngerii înapoi, iar în inimă şi în minte aduce blândeţea purtării faţă de ceilalţi. Dar dacă nu ai ajuns acolo, urmează regula rugăciunii din cartea de rugăciuni, deoarece chemând Numele lui Dumnezeu prin toate rugăciunile care se fac, chemi pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Duhul Sfânt, pe Sfânta Treime, pe Dumnezeu Tatăl, pe Sfinţi, pe toţi Mucenicii, iar inima ta intră în vibraţie lăuntrică cu toţi aceşti sfinţi.

Citește în continuare ‘„Doamne, nu mă lăsa!”’

05
nov.
16

Doamne, ce bine că m-am căsătorit tocmai cu omul acesta !

Screenshot_22Un proverb spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Dar cum putem să acceptăm să ne căsătorim fără dragoste?

Citește în continuare ‘Doamne, ce bine că m-am căsătorit tocmai cu omul acesta !’

25
oct.
16

Binecuvintează, Doamne, pe vrăjmaşii mei !

darul_din_inimaDoamne, binecuvintează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Citește în continuare ‘Binecuvintează, Doamne, pe vrăjmaşii mei !’

11
oct.
16

Doamne, dă să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu …

444– Din ce cauză a slăbit râvna pentru rugăciune şi pentru orice faptă bună, atât în mănăstiri, cât şi între mireni?

Citește în continuare ‘Doamne, dă să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu …’

30
sept.
16

„Doamne, împlinește rugăciunea mea după voia Ta!”

10_smereniaPrin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Hristos ne făgăduieşte acest lucru, când zice: „Toate câte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua”. Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă”.

Citește în continuare ‘„Doamne, împlinește rugăciunea mea după voia Ta!”’

07
iul.
16

Ce înseamnă cuvintele „Ţie, Doamne” ?

12316521_465617756955904_478029558697837143_nLa sfârşitul fiecărei ectenii, preotul cheamă poporul să se dea în chip deplin Domnului Hristos, zicând: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” La care poporul răspunde: „Ţie, Doamne!”

Citește în continuare ‘Ce înseamnă cuvintele „Ţie, Doamne” ?’

17
iun.
16

Am păcătuit, Doamne, iartă-mă !

11750630_1235940556432445_4621585332325482105_nPăcatele nu se șterg nici cu trecerea timpului, nici dacă cineva spune pur și simplu, în rugăciunea lui: „Doamne iartă-mă pentru că am păcătuit!”.

Citește în continuare ‘Am păcătuit, Doamne, iartă-mă !’

13
mai
16

Doamne, invata-ne sa ne rugam

10_smereniaRugaciunea e modul nostru de a sta de vorba cu Dumnezeu. Vorbind si intre noi, ne adresam si noi cereri unii altora, dar acestea sunt rugaminti. Rugaciuni ii adresam numai lui Dumnezeu si celor binecuvantati de El a fi mijlocitori: Maicii Domnului, ingerilor si tuturor sfintilor.

Citește în continuare ‘Doamne, invata-ne sa ne rugam’

04
mai
16

Doamne, ține-mă de mână și în acest necaz!

nu_deznadajdui-542x350Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, așteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu ca să ne scape. Or, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri. Că spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din Ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la…”, de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorințele.

Citește în continuare ‘Doamne, ține-mă de mână și în acest necaz!’

23
mart.
16

„Ţie, Doamne!”

11825983_414507522067250_8741036808733399314_nLa sfârşitul fiecărei ectenii, preotul cheamă poporul să se dea în chip deplin Domnului Hristos, zicând: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” La care poporul răspunde: „Ţie, Doamne!”.

Citește în continuare ‘„Ţie, Doamne!”’

23
dec.
15

Doamne, dacă Tu crezi, mai şi ia-mi, nu numai dă-mi …

3Hristos a venit şi a adus altceva în lume. El a venit şi a zis: „Îţi trage cineva o palmă? Întoarce şi obrazul celălalt. Îţi greşeşte fratele tău? Mustră-l, nu-l omorî!”. El a venit şi a făcut o revoluţie. De aceea, cele ce El a propovăduit, nu întotdeauna ni se par logice. De ce? Pentru că El a dat, dar şi cere.

Citește în continuare ‘Doamne, dacă Tu crezi, mai şi ia-mi, nu numai dă-mi …’

27
nov.
15

„Doamne, dacă exişti, ajută-mă!”

deznadejdeaVedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? „Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reușesc la examene şi la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!“

Citește în continuare ‘„Doamne, dacă exişti, ajută-mă!”’

12
nov.
15

Muncesc, Doamne, binecuvintează Tu munca mea …

Dumnezeu nu ne-a zis să ne aşezăm pe piatră şi să îndeplinim nefăptuirea. Ne-a zis că prin trudă şi sudoare ne vom mânca pâinea noastră. Asta nu ne împiedică de la rugăciune, ca să nu mai zic, Sfântul Vasile spune că „munca este ca rugăciunea”.

Citește în continuare ‘Muncesc, Doamne, binecuvintează Tu munca mea …’

07
nov.
15

O, Doamne, câţi vii sunt printre cei morţi, şi câţi morţi sunt printre cei vii!

clopote_16Astăzi facem pomenirea morţilor. O, Doamne, câţi vii sânt printre cei morţi, şi câţi morţi sânt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre.

Citește în continuare ‘O, Doamne, câţi vii sunt printre cei morţi, şi câţi morţi sunt printre cei vii!’

20
oct.
15

Doamne, cred că Tu mă vei salva !

ac5a1-domnul-iisus-singurul-mijlocitor-intre-om-si-dumnezeuCând spunem: „Doamne, ridică-mă din patul durerii!” şi îţi aduci aminte că a ridicat pe paralitic, că a ridicat pe fiica mai marelui sinagogii, că a ridicat bolnavii din pat, în sinea ta totuşi te gândeşti oare poate Mântuitorul să facă lucrul acesta şi pentru mine? Sau dacă eşti mai puţin îndoielnic, te gândeşti oare merit eu ca Mântuitorul să mă ridice din patul durerii pe mine? Pentru că inima noastră este plină de îndoieli.

Citește în continuare ‘Doamne, cred că Tu mă vei salva !’

03
oct.
15

Luminează-mă, Doamne, cum este mai bine!

30532813Сu ce te vindeci de o iubire neîmpărtăşită? Îţi spui că ai ales prost, asta e! Dar acum ce faci? După, la ce meditezi?

Citește în continuare ‘Luminează-mă, Doamne, cum este mai bine!’

27
sept.
15

Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos

Facut-a si va mai face minuni Domnul cu noi. Exista momente in care suntem constienti de faptul ca fara ajutorul Lui nu am putea face nimic. Din pacate insa, ne este mai usor sa ne incredem in noi, decat in iubirea si Mila Lui.

Citește în continuare ‘Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos’

11
iul.
15

Doamne, voiesc să fac voia Ta, dar nu pe aceasta…

neascultarea_017b0b3059f9cfPrimul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele ce au intrat în ea, cu tot ce ar fi putut fi uneori o sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică.

Citește în continuare ‘Doamne, voiesc să fac voia Ta, dar nu pe aceasta…’

08
iul.
15

Am greşit, Doamne, miluieşte-mă! Vindecă-mă, Doamne, că Ţi-am greşit Ţie!

ac5a1-domnul-iisus-singurul-mijlocitor-intre-om-si-dumnezeuDacă, din imprudenţă, omul înghite otravă sau orice altă substanţă vătămătoare şi simte în stomac durere, nu pierde timpul, ci imediat recurge la medicamente şi caută tămăduirea.

Citește în continuare ‘Am greşit, Doamne, miluieşte-mă! Vindecă-mă, Doamne, că Ţi-am greşit Ţie!’

12
mart.
15

Doamne, vreau, dar nu pot. Ajută-mă!

ac5a1-domnul-iisus-singurul-mijlocitor-intre-om-si-dumnezeuTrebuie să te judeci, zicând: „Doamne, vreau, dar nu pot. Ajută-mă!”. Nu uitați să-L rugați pe Domnul, căci scris este: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide!”.

Citește în continuare ‘Doamne, vreau, dar nu pot. Ajută-mă!’

07
mart.
15

Doamne, ce fiinţă minunată este femeia!

Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!

Citește în continuare ‘Doamne, ce fiinţă minunată este femeia!’

07
mart.
15

Doamne, mie îmi ajunge că Tu eşti cu mine

A65045-iubirealuidumnezeuici este o problemă. În primul rând, Dumnezeu ascultă rugăciunea. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Zice „Fară Mine nu puteţi face nimic”.

Tot ce facem – spun un cuvânt foarte îndrăzneţ, să nu vă smintiţi, să îl înţelegeţi corect – şi când facem păcat, noi facem cu puterea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Deci Dumnezeu ne dă nouă o putere care e în viaţa noastră, care e a Lui. Noi suntem nimic. N-avem nimic. Tot ce avem, avem de la El. Şi ne lasă în folosinţă această putere, încât ne creăm iluzia că este a noastră. De aceea zice „cine nu intră prin uşa care sunt Eu, e hoţ şi tâlhar”. Noi furăm puterea Lui Dumnezeu, care ne este Tată, pentru fericirea noastră şi o folosim în rău. Dar El este prezent acolo. Citește în continuare ‘Doamne, mie îmi ajunge că Tu eşti cu mine’

21
ian.
15

Rogu-mă Ţie, Doamne …

 

Rosteşte cuvintele acestea atât la singular cât şi la plural. Strigă ca orbul Bartimeu: Doamne, miluieşte-mă! Dar strigă şi ca cei zece leproşi: Doamne, miluieşte-ne ! Roagă-te pentru tine, roagă-te şi pentru toţi oamenii.

Citește în continuare ‘Rogu-mă Ţie, Doamne …’

18
ian.
15

“Doamne, iubit-am bună-cuviinţa casei Tale…”

rugaciune_lumanariÎn fiecare miercuri şi vineri după-amiaza, după terminarea slujbei, Părintele mai rămânea în biserică pentru a ne învăţa. Ne spunea:

– Datoria mea de preot este să vă învăţ, fiindcă neînvăţarea este pricina că oamenii nu mai ştiu nimic, se mărginesc la tot ce este uşor şi material, la acatiste, pomelnice şi lumânări. Nici lumînarea şi nici pomelnicul nu te mântuie, ci credinţa, rugăciunea şi faptele bune. Voi aţi renunţat la rugăciune pentru că a te ruga este mai greu: trebuie să te interiorizezi, să depui un efort. Aţi renunţat la ceea ce este greu de înţeles şi aţi rămas la ceea ce puteţi înţelege. Voi nu aveţi o credinţă luminată, că aşa aţi apucat.

Vă sfătuiesc să citiţi, să mergeţi la o biserică unde este un preot cu dragoste de Dumnezeu. Noi, preoţii, suntem vinovaţi că nu am îmbrăţişat această sfântă slujire din iubire pentru Dumnezeu, ci ne-am transformat în simpli simbriaşi şi atunci tot ce facem nu dă roade, pentru că nu este dragoste. Nu ne ocupăm suficient de educaţia voastră spirituală. Ne mulţumim să fie biserica plină de lume, deşi de cele mai multe ori mulţi din cei prezenţi pleacă aşa cum au venit: goi au venit, goi pleacă!

Părintele Sârbu spunea de la început un lucru pe care astăzi nu-l mai auzim:

– Eu nu am nevoie de lume multă în biserică. Am nevoie doar de câteva persoane, dar cei care vin la biserică să fie cu adevărat trăitori ai Bisericii. Şi nu am nevoie să cumpăraţi lumânări! Aproape toţi preoţii caută să facă vânzare de lumânări pentru a obţine bani de pe urma lor, a pomelnicelor sau a prescurilor. Eu nu doresc să cumpăraţi lumânări! Să ştiţi că lumânarea nu se roagă! Este numai un simbol.

Desigur, nu trebuie să renunţăm la nişte practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricăm tradiţia. Dar a intrat în obişnuinţa unora să vină, să cumpere un mănunchi de lumânări, să le aprindă şi apoi să plece să-şi vadă de treburile lor, cu conştiinţa împăcată că şi-au făcut datoria de creştini. Asta este o concepţie şi o practică greşită! Ea îi face pe unii să creadă că la atât se reduce Biserica. Eu vă repet, lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă. Nu trebuie să ne bizuim pe lumânare! Dumneavoastră trebuie să învăţaţi ceva nou. Dacă pe mine m-a preocupat ceva în viaţa aceasta, a fost formarea omului nou în Biserică. Să ştiţi că omul nou nu se poate forma decât în Biserică. De aceea, vă rog pe cei care vreţi să rămâneţi în biserică la rugăciune, să vă rugaţi împreună cu mine. Eu simt pulsul fiecăruia. Ştiu dacă cineva este numai figurant sau dacă se roagă. Simt acest lucru. Dacă unii vin numai să aprindă lumânări, e treaba lor! Să vină, să le aprindă şi după aceea să plece, să ne lase pe noi, care avem nevoie de rugăciune!

Părintele făcea permanent acest apel. Şi, curios paradox, cu cât spunea mai mult că nu are nevoie de figuranţi şi că aceia pot pleca, cu atât mai mult ei se integrau atât de frumos în biserică, încât se aduna tot mai multă lume.

Părintele mai spunea:

– Ştiţi la ce m-am gândit? Poate unii o s-o luaţi în nume de rău… Ca să nu vă simţiţi prost unii dintre dumneavoastră că venind nu puteţi da bani pentru Sfânta Liturghie, m-am gândit să desfiinţăm acest lucru, să nu mai daţi bani la pomelnicul Sfintei Liturghii. Luaţi prescură – dacă aveţi cu ce s-o plătiţi, o pătiţi – şi lumânarea şi mie nu-mi mai daţi bani!

Părintele ţinea foarte mult ordinea şi disciplina în biserică. Zicea:

– Ai intrat în biserică, fă-ţi semnul crucii şi nu te mai mişca de colo-colo, că mari păcate faci, neputându-te nici tu ruga şi nelăsând nici pe cel de lângă tine să se roage. Mintea şi inima să-ţi fie îndreptate către Dumnezeu. Cine are voce, să-I cânte lui Dumnezeu, că El i-a dăruit-o, iar cine n-are voce să-i cânte cu sufletul.

Fiecăruia dintre noi ne-a fixat în biserică locul unde să stăm în timpul slujbelor şi ne spunea să nu ne uităm nici în dreapta nici în stânga, ci să stăm mai bine cu ochii închişi şi cu capul plecat, smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Ne mai spunea:

– Când sunteţi în biserică să fiţi şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Să nu daţi voie gândului să plece acasă sau în alte părţi, ci să se adâncească în rugăciune!

Mai veneau oamenii uneori cu obiceiul de a şuşoti şi a vorbi în biserică în timpul sfintelor slujbe. Părintele se oprea – chiar şi din Sfânta Liturghie – şi spunea, tot zâmbind:

– Să mă iertaţi că vă spun! Cine nu are nevoie de Sfânta Liturghie sau cine nu o pricepe, să iasă afară şi să stea de vorbă şi poate să vină după aceea. Acum urmează un moment (pe care îl numea) foarte important prin conţinutul lui.

Şi dădea totdeauna explicaţia respectivă.

Părintele spunea:

– Doresc ca această biserică să fie a liniştii, a tăcerii, a reculegerii!

Extras din Preotul martir Constantin Sarbu, Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2011, p.83-86
12
ian.
15

„Miluiește-mă, Doamne, sufletul meu s-a tulburat foarte…”

yUqGY2FphuACărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.

Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: „Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit în suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (…) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (…) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (…) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. „Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul. „cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în „piața” cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, p. 312-315

06
ian.
15

«Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!»

duhovnic_2Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept, la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja proorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie sa învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu?

Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori ca să te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevarată. Ceri Domnului «Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!» Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, Tu spune-mi un cuvânt».

Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneste, căuta, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, dă-mi un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău.» Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmpla în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce aveau să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întreba pe Sfântul Serafim: «Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?» Şi el i-a răspuns :«Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu».

Deci, eu nu ştiu ce să fac, părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andaratelea!

Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: «Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!» Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu îl ştie nici el cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.

Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. «Părinte, cum înţelegi asta, cum trebuie făcut?» Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: «Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?». Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt, poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care nu trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui: «Binecuvintează, Părinte!» Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti.

Extras din Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, editura Anastasia, 2009, p.104-105
14
dec.
14

„Doamne, uşurează suferinţa!”

430În fiecare zi strigam la Dumnezeu: „Doamne, uşurează suferinţa!” Şi în loc de răspuns, de uşurarea suferinţei, aveam o suferinţă şi mai mare. Aşa ani de zile. Şi vedeam că toţi mureau în jurul nostru şi ne gândeam că mâine murim şi noi. Dar am ieşit afară.

Problema suferinţei şi a sensului ei, să zicem că Biserica o rezolvă. Spunem: „Domnule, suferinţa e de la Dumnezeu”, şi o acceptă. Este mult mai uşor să spui decât să suferi. Am ieşit afară, am trecut în Occident, am mers pe la biserici, am vorbit despre ce s-a întâmplat în închisoare şi pe urmă m-am întrebat:

„De ce suferinţă? De ce suferinţă? De ce suferinţă? Ce păcate a făcut poporul român sau rus ca să aibă o suferinţă aşa de atroce? În timp ce noi, în Occident, în America, trăim în belşug, avem viaţă bună, suntem păcătoşi, practicăm pervesiuni şi trăim fericiţi. Ce s-a întâmplat? De ce? Ce păcate a făcut poporul român?” Era întrebarea pentru mine.

Într-o mănăstire protestantă din Elveţia am găsit o cărticică cu citate din diverşi autori. Şi am găsit şi un citat din Paul Claudel, care pentru mine a fost o revelaţie. Paul Claudel spune aşa:

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

Şi atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat suferin­ţa, de ce nu ne-a uşurat-o atunci când I-o ceream. Pentru că, cu cât sufeream mai mult, cu atât prezenţa Lui era mai mare în inima noastră.

Extras din Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, p. 80-81

07
dec.
14

Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om!

resize_of_confessionSâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am pre­zentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bu­năvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol. Când s-au termi­nat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă.

O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om! Curajul moral, curajul de a-ţi recunoaşte toate mârşăviile lăuntrice şi de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovaţi pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii veninoşi cuibăriţi din co­pilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul cel mare: aşa numeam eu păcatul meu cel mai greu.

În tot timpul spovedaniei plângeam în hohote. Înge­nuncheat şi încovoiat sub epitrahil, mi se părea că mă aflu, ca şi fiul risipitor, la picioarele Tatălui Ceresc, întors dintre porci, plin de ruşine şi de zdrenţe.

După spovedanie, m-am ridicat foarte uşurat. Parcă mi se luase o piatră de moară de pe suflet. Iar părintele stareţ, cu bunătatea şi cu blândeţea lui cunoscută, m-a liniştit, spunându-mi că a mai auzit astfel de păcate, iar drept canon nu mi-a dat decât cincizeci de metanii pe care eu din râvnă le-am dublat. Făceam cincizeci înainte de Utrenie şi cincizeci după Utrenie.

Din Arhim. Paulin Leca, De la moarte la viață, Editura Paideia, București, 1996, p. 66

07
dec.
14

„Doamne, Tu-l iubeşti, ce să fac?”

SuferintaDumnezeu ne ajută concret, diferit de la caz la caz, numai să-L rugăm, să strigăm la El în fiecare situaţie în parte. Iată ce am păţit eu de curând: m-a chemat o profesoară de religie la o clasă de a Xll-a, un liceu care fusese, până de curând, şcoală profesională. Avea nevoie de puţin ajutor pentru că elevii, majoritatea băieţi, aveau 20-21 de ani… Ei, şi m-am dus eu cu aplomb şi cu dorinţa sinceră de a face ceva pentru ei.

Am început să le vorbesc din toată inima şi oarecum sigură pe mine. Dar, la un moment dat, unul din spatele clasei zice: „Maică, de fapt, ce vrei de la noi? Ce urmăreşti?” Eu îi zic: „Urmăresc să-ţi fac şi ţie poftă să te bucuri de viaţă!”. La care el îmi răspunde, privindu-mă în ochi: „Mie mi-ai făcut poftă de sex!” No, atunci zic în gând: „Doamne, acum ce mă fac? Ce mai pot face pentru el?”. Şi mă aud spunându-i aşa: „Nu te cred! Vino aici să văd! Vino, să văd dacă e adevărat sau doar vrei să mă intimidezi!” „Haideţi, maicăăă…” a mai spus şi apoi a fost foarte atent şi cooperant. Chiar s-a mutat în prima bancă şi, la un moment dat m-a întrebat foarte serios: „D-apoi, să nu ne uităm chiar deloc într-o revistă porno? Chiar deloc, deloc? Că poate mi-ajută şi mie la însurătoare…”. Zic: „Măi băiatule, dacă tu când te vei însura, o să te însori cu o fată frumoasă, delicată, pe care o s-o iubeşti, o să-i propui să vă „iubiţi” ca la pagina 14 dintr-o revistă porno? Chiar crezi că asta e iubirea?!” „Da, zice, nu e!!” Mai mult, privirea la aceste imagini îţi face şi te tulbură, te împinge la păcat…

Aşadar, singura soluţie pe care o cunosc eu în asemenea situaţii este iubirea, mila şi strigarea la Dumnezeu. Dumnezeu ne va da un răspuns, care să-i fie de folos şi celui care ne supără, care, înţelegând că ne pasă de el, se va da bătut. Nu, nu există sfaturi. Sunt situaţii cumplite în care numai strigătul la Dumnezeu ne-ajută şi gândul că Dumnezeu ne iubeşte, îi iubeşte şi pe aceştia şi El voieşte ca noi să-L slujim în această iubire a Lui! Da, să strigăm: „Doamne, Tu-l iubeşti, ce să fac?”, şi vei primi nişte răspunsuri, că rămâi cu gura căscată de uimire în faţa spontaneităţii şi eficienţei lor…

Vă mai dau un exemplu: în Oltenia, mulţi oameni, când întâlnesc un preot sau o maică, îşi pun mâna într-un loc anume ca să nu le meargă rău. Ba, într-o zi geroasă, un tânăr chiar s-a descheiat la pantaloni şi mi-a arătat ce avea ascuns acolo, ca să-i meargă bine, proabil. Stătea în calea mea şi se uita la mine să vadă ce zic. Eu, strig la Domnul în gând şi zic: „Încheie-te, maică, încheie-te repede, că-ţi îngheaţă cucul şi cade!”. Şi s-a ruşinat şi s-a retras… Apoi să ştim că un om, un copil care strigă, care vrea să te rănească, suferă şi nu ştie cum să-şi strige suferinţa. Şi-atunci zi: „Doamne, dă-mi mie puterea să aud dincolo de durerea mea durerea lui, şi să ajung la el!” Şi veţi vedea că se poate. Dacă vom alege să ne simţim jigniţi şi să ne concentrăm pe orgoliul nostru rănit, vom apela la pedeapsă şi la violenţă. Dacă, deşi ne doare, vom alege să ne gândim mai mult la Dumnezeu şi vom conta pe El şi pe iubirea Lui, vom trăi în alt plan şi vom vedea cum lucrează Dumnezeu… Să îndrăznim. Da, suntem în iad, dar Dumnezeu este cu noi. Să fim şi noi cu El în tot locul şi în tot timpul!

Din Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei vol.2, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 89-91

07
dec.
14

Miluieşte-mă, Doamne!…

rugaciune_neincetata_0„Şi ce să spun atunci când mă rog?”, mă vei întreba. Vei spune la fel ca femeia cananeeancă din Evanghelie: Miluieşte-mă, Doamne!… Fiica mea este rău chinuită de demon (Matei 15, 22). „Miluieşte-mă, Doamne!” să spui şi tu. „Sufletul meu este chinuit de demon”, pentru că păcatul este un mare demon. Cel demonizat este miluit, pe când omul păcătos este îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu.

„Miluieşte-mă, Doamne!” Puţine cuvinte sunt acestea, dar ele se pot transforma într-o mare de milostivire, iar acolo unde este milostivirea lui Dumnezeu, sunt şi toate bunătăţile de care avem nevoie.

Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluieşte-mă, Doamne!” Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați
05
dec.
14

“Doamne, miluieşte-ne!”

mon_04Cu puţin timp înainte de cutremurul din 1977, Părintele Arsenie ne-a spus o istorioară: „Un sfânt avea un ucenic pe care-l ţinea aproape. Sfântul a plecat pentru un timp în altă parte, pentru nişte probleme.

Ucenicul, ramânând singur, s-a gândit să meargă la o mănăstire, ca să vadă cum trăiesc călugării. Ajungând acolo, i-a plăcut nespus de mult, fiindcă se cântau cântece de slava lui Dumnezeu. După ce se întoarce înapoi, îi spune sfântului părinte cum a fost la mănăstire şi ce a auzit, zicând:

– Părinte, să ştii că noi nu ne mai mântuim.

– De ce, mă? – îl întreaba părintele.

– Parinte, dumneata te rogi numai atât: «Doamne miluieşte-­ne!» ; ei acolo cânta frumos şi să ştii că eu mă duc acolo.

– Du-te! – i-a spus, iar după ce a plecat ucenicul, sfântul s-a pus în genunchi şi a zis: «Doamne, arată-i adevărul».

Când ucenicul a ajuns la mănăstirea aceea, călugării cântau, dar, iată că, dintr-o dată, începe un cutremur de pământ şi toţi călugării lasă cântările, se pun în genunchi şi încep să se roage: «Doamne miluieşte-ne». Atunci, ucenicul s-a întors înapoi la sfânt şi i-a zis :

– Dacă au lăsat cântecele şi se rugau «Doamne miluieşte-ne», înseamnă că «Doamne miluieşte-ne» e mai mare.”

„Si voi tot aşa să vă rugaţi”- a zis Părintele.

Nu după mult timp, când a fost cutremurul acela de pământ (1977), Părintele Arsenie a auzit o voce care zicea: “Nu ieşi, ca mori”. După cutremur, fiind salvat, şi-a făcut o cruce şi a spus: „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai salvat!”. Aceasta ne-a spus-o soţia părintelui Bunescu, care ştia de la Părintele Arsenie. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)

Din “Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005

30
nov.
14

„Doamne, dă să-mi văd păcatele mele…”

parintele_paisie_0– Din ce cauză a slăbit râvna pentru rugăciune şi pentru orice faptă bună, atât în mănăstiri, cât şi între mireni?

– Pentru că a slăbit credinţa în toată lumea. Astăzi, fiecare creştin şi călugăr mărturiseşte că nu se mai poate ruga în prezent, cum se ruga în trecut. Numai cu mare silă şi osteneală, unii călugări buni şi creştini îşi menţin rugăciunea curată de zi şi de noapte. Ceilalţi suntem mereu învăluiţi de griji, de oameni şi de neputinţe; iar când ne rugăm, mintea ne este plină de gânduri şi răspândire. Având în vedere cele trei atacuri prin care a trecut Mântuitorul pe muntele ispitirii, când L-a ispitit satana, întâi cu lăcomia, al doilea cu mândria şi al treilea cu necredinţa, biruirea oricărui atac este ca „Domnului Dumnezeu să ne închinăm şi numai Lui să-i slujim”.

Astăzi este mare ceartă între cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria, care „şi-a ales partea cea bună”. În mănăstiri, ca peste tot, Marta asupreşte pe Maria şi n-o lasă să se roage mai mult, iar Maria plânge nemângâiată. Dacă vom pune întâi biserica, lauda lui Dumnezeu, adică pe Maria, şi apoi ascultarea, lucrul mâinilor, adică pe Marta, atunci toate mănăstirile şi bisericile noastre ar înflori şi diavolul ar fi izgonit dintre oameni. Iar sporirea duhovnicească a fiecăruia începe de la aceste cuvinte: „Doamne, dă să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 27

28
nov.
14

Doamne, voiesc să fac voia Ta, dar nu pe aceasta…

Primul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele ce au intrat în ea, cu tot ce ar fi putut fi uneori o sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică.

Noi Îi spunem Domnului: “O, Doamne, voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt: “dar nu pe aceasta, Doamne!” sau “nu pe cealaltă... !”. Desigur, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe aproapele acesta! Sunt gata să accept tot ce îmi vei trimite, dar nu ceea ce îmi trimiţi acum… “

De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: “Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe îngerul Său, pe vreun sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viaţa, probabil că am accepta. Dar dacă în locul îngerului, în locul unui sfânt, în loc de a Se înfăţişa El Însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seama pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune jar, şi ne-ar adresa aceasta întrebare vitală: “Pocăinţa ta se exprimă în cuvinte sau în fapte?”, atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăinţa la gunoi şi vom exclama: “Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecăţile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveţi lecţia care mă va pregăti pentru o nouă viaţă… “Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu.

Dacă nu ne primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca venind de la Însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie. Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”

Extras din Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, 2010, p. 66-69

25
nov.
14

Aşa precum voia Ta, Doamne, este făcută de îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne!

bez-imeni-1„Pe căpeteniile îngerilor Treimii, pe Mihail şi Gavriil, să-i lăudăm noi toţi, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu aripile amândurora şi din nevoile cele de multe feluri ne izbăvim; unuia grăind: Bucură-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicând: Bucură-te, îngere al darului!”

Ziua de 21 noiembrie, este foarte cunoscută pentru Biserica Ortodoxă, deoarece este consacrată cinstirii Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, și al tuturor cereștilor puteri. Sfinții arhangheli și îngeri se bucură de o cinste deosebită  în rândurile credincioșilor noștri, atât din circumscripția Protopopiatului Orhei, cât și din întreg cuprinsul țării noastre ortodoxe; aceasta vădindu-se mai ales în faptul că multe comunități și familii creștine îi au ca ocrotitori cerești pe Marii Voievozi Mihail și Gavriil, iar mulți credincioși poartă numele acestora.

Din învățătura Bisericii noastre cunoaștem că Arhanghelii sunt așezați de Dumnezeu  peste cetele îngerești, având misiunea cea mai înaltă, împlinind voia Lui Dumnezeu pe pământ și ajutând oamenilor să împlinească poruncile Lui. Cuvântul „înger” înseamnă  „trimis”, iar cuvântul „arhanghel”, înseamnă „mai mare peste îngeri”. Ei au fost creați de Dumnezeu  mai înainte de om și de lumea văzută, dar nu prin cuvânt, ci numai cât a gândit. Despre îngeri, Biserica ne învață că ei sunt „duhuri slujitoare” (Evrei 1, 14), adică ființe fără de trupuri, slugi credincioase Lui Dumnezeu și totodată prieteni și ocrotitori ai noștri, puși de Dumnezeu pe drumul anevoios de la Sfântul Botez, spre Împărăția cea Cerească.

Sf. Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare având numele și misiunea sa. Acestea sunt împărțite în trei ierarhii și anume: Ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfânta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjurați în văpaie de foc, și fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri și Stăpânii, cum îi numește și Sf. Ap. Pavel. Ei domnesc peste îngerii de mai jos și biruiesc puterile iadului,  având sub stăpânire întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhangheli și Îngeri. Aceștia sunt cei mai aproape de oameni, facându-le cunoscută voia Lui Dumnezeu și ajutându-i să scape de cursele, ispitele și amăgirile diavolilor.

Sfinții Arhangheli sunt în număr de șapte, și anume: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil și Varahiil. Dintre toți aceștia, cei mai cunoscuți sunt Arhanghelii Mihail și Gavriil. Sfântul Arhanghel Mihail este numit „puterea Lui Dumnezeu” și are slujba de a păzi Legea lui Dumnezeu și de a birui puterea văzuților și nevăzuților vrăjmași, iar Sfântul Arhanghel Gavriil este împlinitorul poruncilor dumnezeiești de mare importanță pentru sufletele noastre. El este cel care s-a arătat Fecioarei Maria, aducându-i Vestea cea bună, fiind mesagerul păcii și al bunăvoirii  dintre oameni; din acest motiv apare reprezentat în iconografie purtând mereu un crin în mână.

Să nu uităm că Sfinții Arhangheli sunt cei dintâi mijlocitori între Dumnezeu și oameni, sunt păzitorii noștri, ai familiilor creștine, ai mamelor, ai văduvelor și orfanilor. Să ne străduim să trăim o viață cinstită, pentru a fi mai aproape de îngeri, iar la judecată să ne fie martori faptelor noastre și să ne ajute la mântuirea noastră.

Cu acest prilej, Sfânta Biserică ne îndeamnă să cinstim sfinții îngeri precum îi cinstim și pe sfinți, chemându-i în ajutor, rugându-ne fiecare la Bunul Dumnezeu, să ne dea înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor și trupurilor noastre, iar celor care poartă numele Sfinților Arhangheli și îngeri, le dorim multă sănătate, lungime de zile și împlinirea dumnezeieștilor porunci!

Încheiem exclamând împreună cu Sfântul Chiril al Ierusalimului această scurtă rugăciune: „Aşa precum voia Ta, Doamne, este făcută de îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne!”. Amin.

Arhimandrit Siluan (Șalari)

16
nov.
14

„Iartă-mi mie, Doamne, cum iert şi eu”

parintele_paisie_0Unui ucenic apropiat i-a spus Părintele Paisie aceste scurte sfaturi:

– Ocara să-ţi fie ca lauda. Când ne rugăm, trebuie repetat mereu: „Iartă-mi mie, Doamne, cum iert şi eu”. Minciuna este de trei feluri: stârnită, auzită şi bănuită. Iar răbdarea este de două feluri: dobitocească şi cu dragoste. Adică răbdare firească şi răbdare duhovnicească.

Unor călugări dintr-o mănăstire le-a dat bătrânul acest cuvânt de folos:

– Moartea pune capăt la toate! Cum te gândeşti la moarte, le-ai terminat pe toate. Căci trebuie să ne pregătim întotdeauna, să fim uniţi cu Hristos şi să ne rugăm mult, ca să ne săvârşim în pace şi să dobândim colţişorul de rai… Dar este greu până acolo!

Iar pentru dragostea în Hristos, spunea ucenicilor:

– Vedeţi pe Sfântul Arhidiacon Ştefan? Dacă nu se ruga pentru fraţii lui, care îl ucideau cu pietre, ca să-i ierte Dumnezeu, nu vedea cerurile deschise! Aşadar şi noi să ne rugăm nu numai pentru bunii noştri fraţi şi prieteni care ne iubesc, ci şi pentru cei care nu ne iubesc, ca să dovedim că suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi să vedem uşa Raiului deschisă pentru noi.

 

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 111

14
nov.
14

„Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”

162398.pOsândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta.

De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar… În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu!

Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi…

Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.

Maica Siluana Vlad

12
nov.
14

„Cred, Doamne, cred…”

sfanta_impartasanie_doxologia_0Înainte cu mulţi ani, m-a vizitat un preot din eparhie, cu o vechime de 30 de ani în preoţie, care legându-mă prin Taina Spovedaniei să nu-i descopăr numele, doar după moarte, mi-a zis următoarele: în toţi aceşti ani de preoţie ai vieţii mele n-am simţit nimic din ceea ce am citit în Pateric, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, adică schimbări duhovniceşti, vederea luminii necreate, mângâiere şi desfătare duhovnicească, revelaţii personale şi altele.

Astfel m-a cuprins îndoiala şi necredinţa chiar cu privire la Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu cumva este vorba doar de tip şi simbol şi nu de o realitate vie? Se pare că lenea sufletului şi a trupului meu m-a lovit de moarte. De ce mi-au apărut îndoiala şi necredinţa?

Răspunsul meu a fost că Dumnezeu nu ni se descoperă, din motive doar de El ştiute. Suntem nevrednici de daruri de acest fel, sau din cauza mândriei şi a altor patimi, de care nu ne dăm seama, sau pentru că puterile noastre n-ar fi putut primi o asemenea descoperire mai presus de fire! Poate şi din alte raţiuni neştiute de noi. După trei luni m-a vizitat iar, foarte palid şi slab. Părea distrus.

Mi-a descoperit că la prima Liturghie după întâlnirea noastră, pe 8 mai, când se face pomenirea Sfântului Evanghelist Ioan, a trăit un fapt înspăimântător. Aşezând Sfântul Potir pe Sfânta Masă, după împărtăşirea credincioşilor, a luat mecanic şi plictisit cădelniţa ca să tămâieze Sfintele Daruri şi să rostească: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. Deodată, a deschis ochii mari şi s-a înspăimântat. A văzut Sfântul Potir umplăndu-se cu bucăţi de Trup şi Sângele scurgându-se afară pe Sfântul Antimis. În faţa acestei privelişti, a căzut în nesimţire.

Şi-a revenit în braţele paraclisierului, care anunţase salvarea, crezând că preotul a făcut infarct. Teama şi spaima lui erau legate de Sfântul Potir, de aceea l-a întrebat stăruitor pe paraclisier şi după ce acesta i-a confirmat că toate sunt în regulă, s-a ridicat chinuit zicând în şoaptă: „Cred, Doamne, cred…”, şi tremurând tot, a continuat Sfânta Liturghie. Spaima continua să-l stăpânească şi se întreba cum va face Apolisul. Transpira, asuda din nou, până când a încheiat, fără să se schimbe natura Sfintelor Daruri. Multe zile după aceea n-a putut să se liniştească. Şi-a pierdut somnul, pofta de mâncare şi de viaţă. Conştiinţa îl măcina pentru necredinţa şi îndoiala lui. Cum săvârşise atâţia ani această uriaşă Taină? Cum îndrăznise fără teamă să frângă Trupul lui Hristos? Cum se împărtăşise fără să simtă şi de fiecare dată nepregătit sufleteşte şi trupeşte?

Pentru aceasta era atât de nervos, egoist, plin de răutăţi, de patimi, cu mintea întunecată şi inima învârtoşată, cu simţurile duhovniceşti paralizate! Şi-a amintit de câte ori i-a căzut Sfânta împărtăşanie, fie din neatenţie, fie din nervozitate, şi plin de remuşcare m-a întrebat: „Oare mai este milă şi pentru mine”!? La o lună după această revelaţie cutremurătoare, preotul s-a prezentat la Mitropolie şi şi-a depus demisia. A declarat că nu va mai liturghisi, ci doar se va împărtăşi cu Sfintele Taine, mai rar şi cu multă grijă şi pregătire sufletească.

Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005
29
oct.
14

Nu-mi da, Doamne, desăvârşire, dă-mi smerenie…

rugaciuneCel mai mare necaz a multora dintre noi, cei care ne considerăm creştini e că nu suntem nici calzi, nici reci, că nu suntem în stare nici să ne jertfim, nici să mărturisim. Nu mai avem acea ardere către Hristos, pe care au avut-o acei, care au intrat în istoria Bisericii ca sfinţii, cuvioşii şi preacuvioşii săi.

Astăzi mulţi dintre acei, care nu au avut o educaţie creştină, la un moment dat, obosiţi de viaţa fără de sens descoperă acest foc arzător al căutării: unde este adevărul, există Dumnezeu, pentru ce trăiesc eu, care este scopul vieţii mele şi a omenirii în genere? Dar pentru mulţi dintre noi aceasta este o flacără prea mică şi care nu e în stare să dea naştere unui foc arzător, care te va face să nu cedezi până nu vei găsi răspunsurile atât de necesare sufletului. Dar nu poţi aprinde o flacără, fără a avea măcar o mică sursă a ei.

…Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă!… şi mai ales într-o zi de sărbătoare…Cât e de frumos! Ce înălţător! Cât de minuat cântă strana…Mergem regulat duminica la biserică, uneori şi în sărbători…Punem câteva lumânări, mai visăm la ceva, ascultăm cântările minunate… Cu timpul ne mărturisim în fiecare post, ne împărtăşim, postim şi chiar facem fapte bune. Totul de parcă e bine. Conştiinţa e împăcată. Ducem după închipuirea noastră o viaţă duhovnicească şi deci …ce ne-am mai putea dori..

Convingerea că viaţa duhovnicească constă din îndeplinirea a careva reguli religioase (post, pravilă de rugăciune, primirea sfintelor taine, participarea la Sfânta Liturghie ş.a), este una total greşită, şi ne aduce doar ceva exterior şi rece. Oare nu şi nouă ne adresează Hristos cuvintele: ” Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie.” (Mt 23, 25).

Probabil că nu este uşor să înţelegi şi mai ales să accepţi, dar îndeplinirea regulilor şi normelor relegioase exterioare, fără schimbarea vieţii interioare se poate sfârşi foarte grav. Căci îndeplinind doar normele morale generale – nu ucide, nu fura, nu înşela, dar neavând nici un pic de dragoste faţă de cei din jur, nicicând nu vei deveni ceea, la ce se aşteaptă Hristos de la noi. Şi mai grav e faptul, că limitându-ne la trăirea doar în exterior a credinţei, ne pierdem şi mai mult, începând să ne considerăm aproape „sfinţi”. Scriptura ne spune clar că nu doar faptele şi cuvintele noastre, dar şi gândurile şi intenţiile trebuie să fie în duhul lui Hristos. Cineva spunea că poţi şi din mândrie să îndepleneşti aproape toate poruncile şi să fii duşmanul lui Hristos, deci poţi să nu cedezi cu nimic şi să faci tocmai conform rânduieilor şi pravililor bisericeşti, dar în suflet să nu te apropii nici măcar puţin de Dumnezeu. De fapt într-un fel nici să nu ai nevoie de El, considerându-te deja şi aşa suficient de „bun”. Doar Mântuitorul n-a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi dacă nu apare înţelegerea, dar şi mai mult acceptarea şi altuli adevăr – Dintre care cel dintâi sunt eu….

Este surprinzător, dar pentru mine este foarte greu, ca unei persoane cu nu puţine păcate (teoretic nu mă îndoiesc deloc de acest fapt), să mă simt într-adevăr un om păcătos, pentru a vedea că Hristos a venit nu doar pentru a salva lumea, dar şi pe mine. Că pe toţi – la sigur, dar pe mine … De ce să mă salveze? Nu sunt membră a unei secte, o persoană fără de credinţă, care la sigur trebuie salvaţi. Doar eu nu sunt aşa…deşi în glas nu spun aceste cuvinte, undeva în adâncul sufletului păstrez o mică convingere că fie şi în cel mai îndepărtat colţişor al raiului se va găsi un loc şi pentru mine.

Cu toate acestea, cum este de fapt în realitate? Sunt bună atât timp, cât nimeni nu “m-a atins”. Dar cum mi-au fost atinse sentimentele, interesele – se întâmplă ceva mai grav. Ca un arici mă zgrebulesc, totodată fiind gata să-mi împung acele îm mâna celui ce mi-a provocat durerea. Sufletul nostru este plin de multe patimi, care sunt deosebit de evidente atunci, când le atingi. Acestea sunt aidoma unor şarpi, care când dorm pot părea chiar interesanţi, dar fiind treziţi sunt foarte periculoşi Toate patimile se pare că triesc în noi. Şi noi cu toate acestea, nu suntem în stare să le vedem. În această stare suntem capabili să nu observăm nimic rău în propria noastră persoană, iar în ceilaţi – vedem tot răul existent.

Şi atunci care ar fi izbăvirea din această stare gravă. Prima şi cea mai grea încercare e să vedem pentru ce a venit Hristos să ne salveze pe fiecare dintre noi. Să ne vedem propriile păcate, imposibilitatea să ne luptăm cu patimile noastre cu propriile puteri. Să văd că de fapt nu sunt în stare să nu-mi judec aproapele, să nu invidiez, să nu mă mândresc, să nu port supărare (sau mai grav ură), să nu fiu zgârcită, aşezându-mă la masă să nu mănânc mai mult de cât am nevoie. Şi aşa fără de sfârşit. Şi cu toate acestea de la care nu mă pot abţine păstrez o părere nu prea rea despre mine. Şi chiar dacă-mi văd greşalale – mereu mai este şi momentul – păi ceilalţi nu sunt mai buni!

Deci cel mai important e să aflu ce reprezint cu adevărat. Şi pentru aceasta avem în faţă o carte veşnică cu învăţăturile sale dătătoare de viaţă – Evanghelia. Învăţătura căreia nu se limitează la ţinerea postului – căci dacă merg la biserică şi nu mănânc carne, dar îmi urăsc colegul cu care fac o muncă comună, atunci la ce mai merg şi de ce nu o mănânc. Şi atunci descopăr că ce nu aş face din cele cerute, de fapt nu sunt în stare să birui nici o patimă. Şi doar atunci sincer simt cum din adâncul meu se trezeşte rugăciunea : «Doamne, ajută-mă! Fii, Doamne milostiv către sufletul meu păcătos!». Şi doar din această smerenie care se trezeşte în inima mea, din comunicarea cu alţi oameni, din încercarea de a respecta cu adevărat poruncile lui Hristos, mi se deschide căte puţin adâncul sufletului meu. Sfântul Petru Damaschin ne zice că atunci mergem bine duhovniceşte, când ne vedem păcatele noastre în toată amănunţimea lor, ca pe nisipul mării.

Calea adevărată trebuie să ne aducă către smerenie, care începe de la vederea propriei păcătoşenii. Calea pierzării e cea pe care suntem convinşi că ducem o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu.

29
oct.
14

„Doamne, astea toate le fac ca să Te cunosc, ca să Te întâlnesc!”

pantocrator11Aşa că, te rog, mata să fii cinstit cu sufletul dumitale şi să spui: „Hai să încerc! Să văd. Dacă-i adevărat? Că aşa zice Dumnezeu: vino şi vezi. Mă duc!” Unde? Acolo unde este: la biserică, în Biserică. Ce fac acolo? Nu mă uit să văd cum se poartă părintele, nu mă uit să văd cum se poartă maica Siluana, nu mă uit să văd cum se poartă băbuţele din biserică, ci mă uit să văd ce fac oamenii care cred că există Dumnezeu. Şi fac şi eu. Trebuie să împlinesc nişte porunci? Le împlinesc! Tre­buie să fac nişte gesturi? Le fac.

Dar să şi vorbeşti cu El: „Doamne, astea toate le fac ca să Te cunosc, ca să Te întâlnesc!”. Şi, să vă daţi un termen. Eu mi-am dat un ter­men de un an, dar mai devreme L-am găsit, L-am văzut. Să fiţi oneşti cu dumneavoastră.

Fii onest cu dumneata, cu sufletul dumitale şi vei găsi singur ce să faci. Avem în noi o ştiinţă pe care, imediat ce suntem atenţi la lăuntrul nostru, o depistăm şi, dacă o ascultăm, ajungem la Dum­nezeu, pentru că Dumnezeu este înăuntrul nostru. Noi suntem nişte fericiţi toţi, pentm că suntem botezaţi, sun­tem mirunşi, avem Duhul Sfânt în noi, nu trebuie decât să trecem puţin de simţuri şi de mentalitatea asta de dea­supra ca să dăm de Dumnezeu.

Subconştientul nostru este creştin. Avem o pojghiţă de subconştient a refulărilor şi a rănilor psihice, care e foarte subţire la noi. Dedesubt este subconştientul creştin. Luaţi orice ateu din acesta teribil din jurul dumneavoastră şi staţi lângă el când s-o cutremura pământul. Să vedeţi ce frumos se închină… noi mai facem câte o cruce mai strâmbă, el o face dreap­tă: „Doamne, scapă-mă!”. „Care Doamne?”, întrebi. „Ei, zic şi eu aşa de frică”. De ce? Pentru că frica l-a adus în adâncul lui, acolo unde este credincios.

Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 102-104

13
oct.
14

Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc

suferintaOamenii nu trebuie să plângă singuri. Dacă vrei să plângi, o să plângem împreună. Dacă stau bine şi mă gândesc, aveam aşa o poftă de plâns, dar nu puteam… parcă mi-ar spune Hristos. Uneori plâng de dor, alteori plâng de ciudă că nu pot face mai mult bine, nu pot ajuta pe cei ce suferă, nu pot să… şi atunci plâng pentru ei, pentru mine. Ştiu că atunci când eu plâng mai sunt şi alţi oameni în întreaga lume care plâng şi nu plâng singur. La fel e şi când râd. Niciodată nu râdem sau nu plângem singuri. Unii plâng de durere, alţii plâng de singurătate, alţii plâng de  bucurie, alţii plâng de boală, alţii plâng din mândrie, alţii plâng din tăceri apăsătoare, alţii plâng din cuvinte nepotrivite, alţii plâng din neplânsul plâns, alţi plâng de… Sunt plânsuri şi plânsuri. Toţi râdem şi plângem la fel, în aceeaşi limbă.

Nu te îneci dacă pici în apă. Te îneci dacă rămâi acolo. Soare m-a ars. Luna s-a ascuns de mine. Ploaia am confundat-o adeseori cu lacrimile mele. Grele, uşoare. Aburi ies din pământ. Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să ajung la Tine. Eu am greşit, Tu m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai Tu. În noaptea inimii mele Te căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângăi. Să Te pipăi, să Te iau în braţe şi să urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrăţişarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!…

Călugărul care ştie că se roagă cu rugăciunea inimii, încă nu a ajuns la rugăciune, darămite să mai scarpine limba despre asta… Rugăciunea e o stare de prezenţă continuă în care eu sunt în Doamne şi Doamne este în mine, într-o comuniune dincolo de cuvinte… Sunt un urât acum, dar pot fi om frumos. Te caut în amurgul norilor, în asfinţitul lacrimilor, în privirile lăsate pe icoane, într-o binecuvântare sau în tăcere… Omul fără Dumnezeu nu este fericit. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa mea, nu este pe nici un loc.

Ţi-am încredinţat ale mele surâsuri, ale mele secrete, ale mele dureri. Tu ştii tot şi mă iubeşti aşa. Închid ochii, inspir şi expir adânc şi Te găsesc iarăşi în tăcerea de după rugăciune. Nu îmi ceri rugăciuni, viaţa mi-a fost o rugăciune. Inima îmi este jertfelnic. Mă aduc Ţie ca o prescură. Fără explicaţii, doar dăruire. Nu uit nimic-nimic. Lira. Vioara. Pianul. Inima. Insula. Absolutul. Grădina. Pacea. Iubirea. Taina. Îmi amintesc poemul tău ce mi l-ai scris cu o pană de libertate în amurgul căutărilor mele. Suntem cu toţii vase prin care Dumnezeu lucrează…

Cerul se apropie foarte mult de pământ. Adeseori se amestecă. Chiar dacă eu nu vreau, nu ştiu, nu pot, Tu, Doamne, mântuieşte-mă! Doamne când e nevoie tună în fiinţa mea şi taie cu ascuţişul cuvintelor lutul ce nu mai are temelie bună. Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Aproape fii de mine, când mor şi înviez şi strânge-mi cioburile vieţii risipite pe Psaltirea din chilie la lumina tăcutei candele, ce doar ascultă suspine şi gânduri trimise în fum de tămâie. Doamne, izbăveşte-mă de această suferinţă sau mai bine vino şi tu în această suferinţă ca să o împărţim cinstit la doi! Dă-mi şansa să trăiesc bucuria adevărată. În frica adevărată nu mai este drum înapoi, ci ajung până la porţile morţii. Sunt la capătul inimii și privesc viața ca și cum nu aș fi plecat niciodată. Straşnică imagine. Nu mai înmulţesc vorbele. Arunc toate cuvintele. Și pe cele ce nu s-au spus încă…

Eu știu și simt că ești aici, acum! Doamne, când săruţi cerul, el plânge pentru mine. Când săruţi marea, ea îmi cântă balade. Când săruţi vântul, timpul se opreşte şi plângem amândoi!…

12
oct.
14

Ţi-am cerut, Doamne…

02f227dbf27b97b37455965

Ţi-am cerut, Doamne, putere să am succes în viaţă,

Dar m-ai făcut nepuntincios ca să învăţ să mă supun.

Ţi-am cerut sănătate ca să înfăptuiesc lucruri mari,

Dar am ajuns infirm ca să săvârşesc lucruri mai mari

Şi astfel viaţa mea să primescă o altă valoare.

Ţi-am cerut bogăţie ca să fiu fericit,

Dar m-ai făcut sărac ca să fiu smerit.

Ţi-am cerut stăpânire ca să fiu preţuit de oameni,

Dar am primit neputinţă ca să am mereu nevoie de Tine.

Ţi-am cerut prietenia celorlalţi ca să nu trăiesc singur,

Dar tu mi-ai dat o inimă ca să-i iubesc pe toţi.

Ţi-am cerut toate lucrurile care mi-ar fi putut aduce bucurie,

Dar Tu mi-ai dat viaţă ca să mă bucur de toate lucrurile ei.

Nu am primit nimic din ceea ce am cerut,

Dar am primit tot ceea ce nu nădăjduisem.

Fără să vreau, rugăciunile pe care nu le-am rostit, au fost auzite.

Sunt cel mai ferit dintre toţi oamenii.

Îţi mulţumesc, Doamne!

(Descoperită de un preot de la Sfânta Mănăstire Nicula)

01
sept.
14

Cum este inima voastră, ne întreabă Dumnezeul? – Cam goală, Doamne…

prescura-prescureÎmi trec prin minte o sumedenie de întâmplări cu oameni buni şi mai puţin buni. De data aceasta mă voi opri la un episod din Germania, din oraşul Freiburg, unde am mers să cercetăm un român, internat în spital, dimpreună cu Arhimandritul Irineu Cheorbeja.

Înainte de plecare l-am văzut făcând o listă, pe curat, cu toate comisioanele de dus la diverse cunoştinţe, dar şi o listă lungă, cam de un metru şi ceva, cu zeci şi sute de cumpărături, mai ales de medicamente pentru bolnavii din România.

Era prin anul 1984, când ne-am înhămat la o treabă care pe mine mă cam supăra. Era prea multă zdroabă, iar bani nu aveam s ă împlinim întreaga listă. Prin Europa, m-am convins că trebuie să pun la bătaie toată bruma de parale şi să nu-mi îngădui nici o cumpărătură. Mi-am restrâns meniul la pâine şi câteva prune pe zi pentru a face economii.

Irineu Cheorbeja era şi medic şi unul din cei mari şi serioşi. El nu ştia decât lista de un metru, unde tot bifa ce se cumpăra. Când a terminat banii lui, a început a striga la mine, să-i dau tot ce am strâns pentru ca să cumpere medicamente. N-am avut încotro! Pe ascuns mă bucuram de înverşunarea cu care voia să ajute pe cei bolnavi. Seara se tot uita pe listă şi-l apucau nişte strigăte şi mai mari când vedea că nu poate acoperi întreaga listă. Până la urmă a încheiat lunga listă şi l-am văzut liniştit şi bucuros că a îndeplinit lucrarea. Era fericit! Iar eu rămăsesem lefter, dar bucuros de acest episod european.

Rar mi-a fost dat să văd atâta îndârjire de a face bine cu orice preţ şi orice risc! Era la el o virtute din a face bine. De atunci, am spus cu bucurie, că am găsit încă un om cuprins de bunătate. Eram şi eu fericit de fericirea lui! Acum, el doarme sub brazdă la Mănăstirea Neamţ, aşteptând învierea şi bucuria binecuvântării lui Dumnezeu.

Aşa a înţeles dragostea, din care răsare bunătatea şi generozitatea. Îmi trec prin minte domnitori care au fost buni şi aşa au intrat în memoria istoriei: Alexandru cel Bun al Moldovei, Pătra şcu cel Bun al Munteniei şi al ţii. La noi, în Sfântul Sinod, este ierarhul Eftimie Luca al Romanului, căruia, noi ceilalţi îi spunem, Eftimie cel Bun! Ba, odată, i-am pus pe uşa unde sălăşluia la Palatul Patriarhal, o etichetă pe care am scris Eftimie cel Bun. Şi a rămas acolo, fără s-o dea cineva jos. Aceasta m-a bucurat până la lacrimi. Cât bine să fi făcut, domni, ierarhi şi mulţi alţii, ca să li se spună aşa de frumos şi mângâietor peste veacuri?

Când eram elev la Seminarul din Mănăstirea Neamţ , vatra de spirit a Europei de Mijloc, de Apus şi Răsărit, am citit printre alte cărţi şi Mizerabilii lui V. Hugo şi din întâmplare revăd extrasele de prin anul 1962. Iată câteva crâmpeie despre iubire, socotindu-l, oarecum, un fel de patriarh al iubirii. Pentru el, a iubi, înseamnă a nu cunoaşte orgoliu şi ura, iar atunci când iubeşti ai lumină în ochi şi auzi o muzică divină iar în suflet trăieşte o stare sublimă.

Natura şi întreaga zidire are nevoie de dragostea noastră. Atât de mare ş i puternică trebuie să fie ca ea să încarce întreaga natură cu forţa ei fără margini. Se vede că V. Hugo a înţeles taina dragostei când scrie: „Dragostea este chiar parte din suflet. Este de aceeaşi natură. Dragostea este o scânteie divină ca şi sufletul, şi tot ca el este incoruptibilă, indivizibilă, nemuritoare. Este un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini. Îl simţim arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului! “El merge şi mai departe spunând, că: „Dragostei nu-i ajunge nimic. Dacă are fericirea, vrea raiul. Dacă are raiul, vrea cerul!“ Iată cel mai nobil dinamism cunoscut vreodată în lume! Iată scara pe care să urcăm, de-a pururi, ca cetele îngereşti din frescele celebre ale Suceviţei.

Eram fericit să gă sesc în opera lui Hugo asemuiri dogmatice, biblice şi morale. El credea cu tărie, că : Iubirea adevărată poate să sufere dar nu să moară şi că dragostea, divino-uman înseamnă să fii doi şi să nu fii decât unul: un bărbat şi o femeie care se contopesc într-un înger! Dragostea este cerul!

Ne aducem aminte, de bună seamă, de îndemnurile pe care le făcea stăruitor Sfântul Apostol Pavel, creştinilor din Efes, Galatia, Roma, Filipi, Atena, Corint şi alte locuri vieţuite cu creştini, ca să facă rugăciuni dese pentru el şi lucrarea la care a fost chemat de Dumnezeul Îndurărilor! Iată textul: „Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ş tiţi de necazul nostru, care ni s -a făcut în Asia, că peste măsură , peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să scăpăm cu viaţă. Căci noi, în noi în şine ne- am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei mor ţi. Care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta şi ne izbăveşte şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi. Ajutându-ne şi voi cu rugăciunile pentru noi, aşa încât, darul acesta făcut nouă, prin rugăciunile multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi pentru noi!“ (II Corinteni 8, 11).

Tălmăcind, oarecum, în gândirea lui V. Hugo, ar suna cam aşa: „Nu se mai văzuseră de ani şi ani, dar în adâncul sufletului lor nu se despă rţiser ă niciodată prin rugăciune fierbinte; se recunoscuseră numaidecât, ca şi când abia cu o zi înainte şi-ar fi luat rămas bun!“

Şi tot el, ca unul ce ar fi stat la picioarele lui Iisus, ne spune, că: „Scopul principal pentru care a fost creat omul, menirea sa, este să iubească !“ Cu totul a fost cuprins de iubirea lui Dumnezeu, când cu înfiorare a scris: „Un cuvânt poate umple abisul. Un singur cuvânt ajunge pentru ca soarele să urce la orizont, şi acest cuvânt este iubirea pecetluită de eternitate!“ Iar pentru această bucurie fă ră de sfârşit, spune mai departe: „Trebuie să trăieşti şi să surâzi, trebuie să-ţi pui această haină de azur numită fericire!“ Şi că: „A pierde iubirea, este uneori la fel de grav ca a-ţi pierde sufletul!“ Leagă cerul de pământ, cel ce a înţeles puterea iubirii. Atunci când iubirea ne luminează sufletul nostru, soarele surâde din înaltul cerului albastru, iar când alungăm iubirea din inimă, nu mai rămâne nimic. Când pleacă Iisus din inima, viaţa şi familia noastră, totul rămâne pustiu şi este cea dintâi zi de doliu, cu adevărat, din viaţa noastră.

Am să reamintesc aici câteva cuvinte din Jurnalul unui poet, scris de Alfred de Vigny (1797– 1863), şi el că trănit peste măsură de relele ce bântuiau pe vremea lui: „În ziua în care nu vor mai exista pe lume nici iubire, nici entuziasm, nici adoraţie, nici devotament, să săpăm pământul până în centrul lui, să aşezăm acolo cinci sute de miliarde de butoaie de pulbere ş i să-l facem să explodeze ca o bombă în mijlocul firmamentului!“ El nici nu visa, sărmanul, că acum nu mai este nevoie decât să ne săpăm singuri groapă, că-s de ajuns câteva bombe atomice pentru isprava la care s-a gândit. Se vede ce mare disperare l-a cuprins scriind aceste rânduri înfricoşătoare!

Când deschid Sfânta Scriptură şi mă opresc cu citirea la profetul Ieremia, la al treizeci şi unu-lea capitol, versul trei, rămân, nu numai întru uimire dar şi simt şi văd pe Dumnezeu, cum îmi zice şi cum ne zice tuturor, copiilor Săi: „Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa!“

Să auzi de la Însuşi Dumnezeu, din gura Lui, acest Cuvânt, care umple Universul întreg şi nu mai rămâne nici un gol, este bucuria veşnică pe care nimeni n-o mai poate prăda din inima noastră!

Cum este inima voastră, ne întreabă Dumnezeu, Care ştie totul? Cam goală, Doamne, răspundem noi, cu jumătate de gură!

Deschideţi-vă inima, fraţii Mei, strigă Iisus! Acum torn iubirea Mea în inima voastră! Ce altă schimbare la faţă mai mare decât IUBIREA!

Extras din Calinic Episcopul Veşnicia de zi cu zi Bucureşti, 2006

01
sept.
14

Doamne, ajută-mi!

598122161Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluieşte-mă, Doamne!” Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?

În faţa evreilor era marea, iar din spate veneau ameninţător egiptenii. Atunci, Moise a fost cuprins de o aşa de mare spaimă, încât a cerut ajutor lui Dumnezeu fără să spună nici un cuvânt. Şi chiar dacă vocea lui Moise nu se auzea, Domnul l-a întrebat: Ce strigi către Mine? (Ieş. 14, 15). Aşadar, Dumnezeu l-a auzit chiar dacă nu spusese nimic. Aşa şi tu, atunci când eşti ispitit, să ceri tainic ajutor de la Dumnezeu. El este tot timpul alături de tine, de aceea nu trebuie să I te adresezi într-un fel anume, aşa cum faci cu oamenii. Vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă!” (Isaia 58, 9). Dacă ai mereu inima curată, Dumnezeu te va auzi oriunde şi oricând.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții , Editura Egumenița, p. 196

31
aug.
14

Învaţă-mă, Doamne, să mă rog!

rugaciuneTrebuie să învăţăm să ne rugăm. Nu să citim, să ne rugăm. Diferenţa este mare. Trebuie să ne rugăm cu simplitate şi firesc. Ca şi cum am rosti ceva. Să nu lăsăm niciodată ca citirea noastră să devină mecanică. Iar asta va reuşi numai cu osteneală. Multă osteneală. Muncă continuă şi neîntreruptă. Muncă cu răbdare. Muncă înăuntrul nostru.

Să zici: Învaţă-mă, Doamne, să mă rog! Nu ştiu să mă rog!. Acest suspin şi plâns trebuie să iasă dinăuntrul nostru ani de-a rândul. Şi Domnul ne va vizita. Va veni deodată. Ne va deschide mintea şi vom descoperi taina, cum trebuie să ne rugăm şi ce este rugăciunea.

Uneori această taină ni se descoperă în timpul Liturghiei, când ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Alteori acasă. Ni se descoperă după suspinul neîncetat şi stăruitor: Învaţă-mă, Doamne, să mă rog! Învaţă-mă cum să mă rog! Ştiu numai să citesc. Să mă rog nu ştiu.

Şi Domnul ne va învăţa şi ce este rugăciunea şi cum trebuie să ne rugăm. Dar atunci va trebui să păzeşti lăuntrul tău de orice păcat de moarte şi de orice neatenţie. Şi să te rogi ca Domnul să nu-ţi ia harul, această dobândă mare, această sfinţire a voinţei şi a inimii.

Din O viață de jertfă – Mărturisirile Cuviosului stareț , Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 94

30
aug.
14

“Miluiește-mă, Doamne, sufletul meu s-a tulburat foarte…”

BisericaCărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.

Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: “Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: “Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit în suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (…) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (…) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (…) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. “Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul. “cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: “Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: “Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în “piața” cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, p. 312-315

 

28
aug.
14

“Miluiește-mă, Doamne, sufletul meu s-a tulburat foarte…”

BisericaCărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.

Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: “Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: “Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit în suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (…) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (…) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (…) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. “Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul. “cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: “Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: “Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în “piața” cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, p. 312-315

 

20
aug.
14

Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!

paisie-olaru„Mărturisesc ucenicii lui apropiaţi că pe cei care cădeau în ispite şi în păcate grele, bătrânul nu-i mustra aspru. Ci îi primea cu dragoste, îi incuraja că Dumnezeu le dă iertare, dacă părăsesc păcatele făcute, şi le adăuga aceste cuvânte de îmbărbătare:

– De câte ori cazi, scoală; mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi crucea mai departe cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem zice că ne mântuim, fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii.

Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului, şi acolo să strigăm tare:

Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!”

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Apologeticum, p.53

28
mart.
14

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!Cand suntem in suferinta si avem nevoie de ajutor, spunem de multe ori semenilor: „Daca poti, ajuta-ma!”. Nu la fel trebuie sa facem si cand ii cerem lui Dumnezeu ajutorul. Episodul cu vindecarea fiului lunatic trebuie sa ne fie pilda pentru a cere cum se cuvine lui Dumnezeu (Marcu 9, 17-32). Cand tatal copilului I S-a adresat lui Hristos spunand: „Daca poti, ajuta-ma!”, Mantuitorul l-a indreptat prin cuvintele: „Toate sunt cu putinta celui ce crede!”. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuind aceste cuvinte, marturiseste: „Atat de mare este puterea Mea, ca pot sa dau si altora puterea de a face minuni. Deci, daca vei crede cum trebuie, si tu vei putea vindeca si pe fiul tau si pe multi altii”.

Si tatal copilului ii raspunde: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”. La prima vedere credem ca e un raspuns gresit. O persoana care crede ar fi trebuit sa graiasca: „Cred, Doamne, ajuta credintei mele”. Si ne punem intrebarea, ce cauta cuvintele „ajuta necredintei mele” langa „cred Doamne”.

Parintele Nicolae Steinhardt spune ca „Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele … Ce fel de credinta este aceasta care este si nu este, care se afirma dar se si recunoaste nevoita a cere ajutor?”

Tatal copilului nu era un necredincios, credea in puterea lui Dumnezeu. Daca nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Hristos. Dar nu avea credinta pana la puterea minunii. De aceea a spus: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Tatal isi numeste putina credinta, necredinta.

Sa nu uitam ca si Apostolilor li s-a cerut vindecarea copilului si acestia nu au reusit sa o daruiasca dintr-un simplu motiv: nu aveau credinta Mantuitorului. De aceea Hristos le si spune „Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta” (Matei 17, 19-20).

La credinta Mantuitorului nu ajungem prin propriile puteri. Numai prin Harul Sfantului Duh ea devine lucratoare in asa fel incat sa ajungem sa vorbim de minuni. Mai tarziu, la Cincizecime, dupa primirea Duhului Sfant, Apostolii au ajuns sa savarseasca minuni.

Cuvintele „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24) pot fi rostite si ca rod al smereniei. Niciodata nu putem spune ca am ajuns la masura credintei desavarsite. Si din acest motiv putem numi credinta noastra, necredinta. Pe de alta parte, credinta omului nu este niciodata suficienta in fata lui Dumnezeu.

Mitropolitul Bartolomeu Anania afirma ca „Intotdeauna intre ceea ce putem noi sa realizam si deplinatate ramane un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple aceasta diferenta, pentru ca trebuie neaparat sa ajungi la plinire, se numeste har. De aceea, in Cred, Doamne, ajuta necredintei mele, pe de o parte este vorba de expresia credintei, iar, pe de alta parte, de expresia corecta a constiintei, caci credinta ta de om nu este niciodata suficienta ca sa umple masura de sus si numai Dumnezeu este Acela care ti-o umple”.

Avand in vedere ca nu avem o credinta la masura la care ar trebui sa fie, putem sa ne rugam precum tatal fiului lunatic: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”




Blog Stats

  • 312.729 hits
septembrie 2020
L M M J V S D
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Ajunul Bobotezei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? ce să fac?” cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria darul lui Dumnezeu De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Familia Familia creştină Focsani fraților! Hristoase Hristos Icoana Icoanele in cultul ortodox Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Purtarea crucii Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Omul „Părinte