Gura și inima

În literatura ascetică se găsesc mai multe reflec­ții despre ce anume înseamnă să fii monah. Unul dintre gândurile foarte cunoscute este că monah e cel care se adună în sine, cel care iese din împrăștiere, nu se risipește, este unitar, reușește să depășească fărâmițarea atât de proprie oamenilor căzuți. Întreaga luptă este, așadar, una care vizează coerența sinelui nedivizat de patimi și de frică. Acesta este scopul, dar nu poate să fie atins cu ușurință, ci presupune efort și consecvență. Una dintre metode sau poate ar fi mai bine spus unul dintre exerciții (căci asceza, cel puțin etimologic, este exercițiu) îl găsim la avva Pimen. Acesta a zis: „Învață-ți gura să vorbească ce-i în inima ta”. Inima este locul cel mai adânc al ființei, acolo bântuie stihiile patimilor și se adună zgura păcatelor, este centrul intim al omului. Din motivele cele mai diferite (frică, neliniște, slăbiciune ori diferite forme de înșelare), inima și conținutul ei rămân ascunse. Așa se nasc ipocrizia, minciuna, nesinceritatea, care toate laolaltă adâncesc rupturile din om. Aceste diviziuni pot merge până acolo încât ajungem să trăim vieți duplicitare, înstrăinați de noi înșine, incapabili să ne mai vedem și ajungem să navigăm o viață întreagă într-o mare de iluzii. Iar iluziile sunt terenul predilect al demonilor, maeștrii fără egali ai minciunilor consecvente.