Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă !

„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, ridică-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, s-a ridicat și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.” Marcu 10, 46-52

Pe de-o parte spunem „Doamne Iisuse, miluiește-mă !”, iar pe de alta, „Lasă-mă în pace !”

Gheronda, mi-ați spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovnicești. Cum se face aceasta?

„Greşit-am Doamne, miluiește-mă!”

Drept aceea, despărţindu-ne cu sufletul de toate, să ne îngrijim de noi înşine.

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”

În douăzeci şi patru de ore, afierosiţi măcar o jumătate de oră pentru a spune rugăciunea fără să ţineţi metania în mână. Să faceţi aceasta la orice oră, dar mai de preferat la orele 10-11 noaptea. S-o rostiţi cu implorare, rugător, plângător: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Cultivaţi aceasta şi veţi vedea ce rod va face. De la jumătate de oră o vei spune apoi o oră, dar ia aminte ca în acel timp nici telefonul să nu sune, nici să spui: „A, această treabă trebuie să o fac acum”, sau să te cuprindă somnul, sau vreun gând hulitor să treacă prin mintea ta. Închide telefonul, termină-ţi toate treburile şi fă aceasta o jumătate de oră, nu mai mult şi vei vedea că acest copăcel pe care îl plantezi acum mâine-poimâine va face rod. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Sfântul Vasile cel Mare de la aceasta au început. Un mic copăcel şi au devenit luminători ai lumii.

 

Din Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 221

„Miluiește-mă, Doamne, sufletul meu s-a tulburat foarte…”

Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.

Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: „Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit în suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (…) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (…) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (…) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. „Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul. „cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în „piața” cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, p. 312-315

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”

Cu puţin timp înainte de 1980, l-a vizitat pe Stareţul Efrem Katunakiotul un tânăr judecător stagiar. L-a găsit în bucătărie făcându-şi rucodelia. Lua peceţi dintr-o oală cu apă caldă, care fierbea încet deasupra focului, pe vatră şi le sculpta.

A pus metanie şi s-a aşezat lângă el pe o ladă.

– Pentru ce ai venit, fiule? l-a întrebat Stareţul fixându-l pe tânăr cu privirea lui pătrunzătoare.

– Am probleme, Părinte, diferite probleme.

– Cât de des te mărturiseşti?

– Părinte, răspunse şovăielnic tânărul, nu mă mărturisesc.

– Ei, atunci, este firesc să apară probleme.

– Dar nu am ce să mărturisesc!

– Îți voi spune eu ce să mărturiseşti. Dar apoi vei merge la duhovnic? Ai văzut trecând pe drum o fată şi ai gândit ceva rău. Ce spui de aceasta?

– Bine, Părinte, voi merge să mă mărturisesc. Apoi a plecat, iar după câteva luni a venit din nou.

– Bine ai venit, Eftimie! Aşadar, te-ai mărturisit?

– Da, Părinte.

– Ţi-a dat duhovnicul dezlegare să te împărtăşeşti?

– Mi-a spus să mă împărtăşesc o dată la cincisprezece zile.

– E bine, a spus Stareţul mulţumit. Apoi ne spunea: „Mi-am dat seama că nu avea probleme mari”. Însă tânărul a continuat convorbirea, spunându-şi necazul său, şi anume că nu are timp să se roage din pricina serviciului, care îi răpeşte chiar şi orele libere. Atunci Stareţul zâmbind i-a spus:

– Îţi voi arăta eu cum să te rogi, iar tu să-mi spui dacă poţi sau nu.

Apoi Părintele Efrem şi-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare şi apropiindu-se de chiuvetă a spus:

– Este dimineaţă şi te-ai trezit din somn.

După aceasta Stareţul a dat drumul la apă şi cu mişcări simple a început să-şi spele mâinile şi faţa, repetând cu o voce dulce şi rugătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Apoi s-a şters cu prosopul, continuând rugăciuneaşi cu chipul său luminos, s-a întors către tânăr, întrebându-l:

– Aceasta poţi să o faci?

– Ei, Părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat.

– Însă fii atent, a continuat Stareţul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu”.

– Şi încă ceva, a adăugat Stareţul, după ce s-a aşezat pe scaun şi se pregătea să-şi continue rucodelia. În sala de procese, unde eşti judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului?

– Da, se află.

– Aşadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană şi să spui: „Hristoase al meu, luminează-mă să nu nedreptăţesc pe nici unul dintre aceşti oameni”. Poţi să faci şi aceasta?

– Da, Părinte, pot să o fac.

– Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poţi ruga lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul zâmbind.

Dar şi altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu în liniştea Katunakiei spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.

L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.

Acest sfat l-a auzit şi tânărul judecător şi treptat a ajuns să iubească atât de mult rugăciunea, încât într-o zi a venit la Stareţ ca să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah în Sfântul Munte, lucru care s-a şi întâmplat, spre bucuria noastră a tuturor.

Extras din Ieromonahul Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul,  Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 143-146

Miluieşte-mă, Doamne!…

„Şi ce să spun atunci când mă rog?”, mă vei întreba. Vei spune la fel ca femeia cananeeancă din Evanghelie: Miluieşte-mă, Doamne!… Fiica mea este rău chinuită de demon (Matei 15, 22). „Miluieşte-mă, Doamne!” să spui şi tu. „Sufletul meu este chinuit de demon”, pentru că păcatul este un mare demon. Cel demonizat este miluit, pe când omul păcătos este îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu.

„Miluieşte-mă, Doamne!” Puţine cuvinte sunt acestea, dar ele se pot transforma într-o mare de milostivire, iar acolo unde este milostivirea lui Dumnezeu, sunt şi toate bunătăţile de care avem nevoie.

Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluieşte-mă, Doamne!” Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați

“Iisuse, miluieşte-mă!”

– În condiţiile actuale de viaţă, cum putem primi darul rugăciunii lui Iisus, ştiut fiind că împrăştierea minţii creştinilor de azi este mult mai mare decât a celor de odinioară şi ritmul vieţii face greu posibilă adunarea minţii şi cercetarea temeinică de sine?

– Pentru viaţa aceasta modernă, parcă Dumnezeu a rânduit rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Sau să rostim măcar limita, rezumatul acestei scurte rugăciuni: “Iisuse miluieşte-mă!”

În orice grabă ne-am afla, în viaţa aceasta de toate zilele – suntem la lecţii, la curs la Universitate, sau la atelier, sau în fabrică, sau pe drum, când comunicăm cu cineva, putem spune din când în când, cât de des, “Iisuse miluieşte-mă!” Sunt cele două cuvinte care rezumă această rugăciune. Pe de o parte “Iisuse” rezumă plafonul acesta al vieţii noastre creştine, Dumnezeu cu toată  Împărăţia Lui, şi  “miluieşte-mă”  starea de jos, starea de mizerie, de nevoi în care ne aflăm adeseori. Măcar aceste cuvinte să le rostim de-a lungul vieţii. Două cuvinte! Sau, dacă rostim toată rugăciunea, atunci este cel mai bun lucru.

Din Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Sofian (Boghiu), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului,  1997,  p. 54-55

“Miluiește-mă, Doamne, sufletul meu s-a tulburat foarte…”

Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.

Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: “Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: “Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit în suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (…) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (…) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (…) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. “Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul. “cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: “Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: “Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în “piața” cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, p. 312-315

 

“Miluiește-mă, Doamne, sufletul meu s-a tulburat foarte…”

Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.

Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: “Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: “Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit în suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (…) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (…) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (…) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. “Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul. “cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: “Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: “Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în “piața” cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, p. 312-315