Suntem ființe minunate și ne mirăm neîncetat câte taine sunt în jurul nostru, de neînțeles pentru noi. Tot ceea ce am înțeles până acum este foarte puțin.
Posts Tagged ‘Noi
13
apr.
21
Noi, oamenii, suntem o mare taină !
Noi, aici pe pământ, împlinim o epitimie. Să nu vă miraţi că neîncetat aveţi câte un necaz. Toţi păcătuim necontenit – alunecăm şi cădem. Cădem, de fapt, în cursele diavolului. Sfinţii întăresc neîncetat un lucru: important este numai ca omul să se ridice din nou şi să o ia de la capăt pe calea către Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Noi, aici pe pământ, împlinim o epitimie …’
Prin faptul că suntem zidiţi de Dumnezeu, Dumnezeu ne doreşte în Împărăţia Lui, iar noi avem această posibilitate ca, gândind şi făcând, să ne unim cu Dumnezeu.
Citește în continuare ‘Noi, avem posibilitatea să ne unim cu Dumnezeu, Care este infinit …’
Unii oameni au o anumită reţinere: cred că vor pierde ceva dacă vor veni la viaţa Bisericii, că asta o să-i îndepărteze de anumite plăceri… Au sentimentul că vor pierde „fericirea”.– Mentalitatea creştinilor de astăzi este complet schimbată. Noi ne numim creştini atunci când suntem următori ai lui Hristos. Deci trebuie să facem ceea ce a făcut Hristos, nu? Fiecare discipol merge pe urmele dascălului lui: „Eu sunt al lui cutare, eu sunt al lui cutare…”. Noi, creştinii de azi, ai cui suntem? Folosesc unii duhovnici expresia „creştini cu numele” – şi chiar aşa am ajuns. Pentru că ne numim „creştini”, ne numim „ai lui Hristos”, dar nu suntem ai lui Hristos, pentru că nu facem ceea ce poruncește Hristos. Pentru că nu mai avem conştiinţa purtării Crucii, nu mai avem conştiinţa participării la Crucea şi la Patimile Mântuitorului.
Şi vedem un alt fel de creştinism. Iar aceasta se întâmplă chiar şi cu creştinu-l care merge regulat la biserică şi se spovedeşte, şi se împărtăşeşte. Mentalitatea lui este săi meargă toate bine: copiii săi fie sănătoşi, salariul bun, să nu-i lipsească nimic, să nu fie bolnav, să nu aibă nici o pagubă – şi, în cele din urmă, să creadă că va dobândi şi Împărăţia. Unii poate o dobândesc (nu ştim noi, acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu), dar problema este că nu mai realizează creştinu-l că este al lui Hristos şi că, participând la Viaţa şi Patimile lui Hristos, te identifici cu Hristos. Foarte mulţi ne scriu scrisori şi ne spun: „Părinte, rugaţi-vă ca Dumnezeu să ne ajute!”. Nu demult, am avut o convorbire telefonică cu o fată din Thessalonic pe care o chinuieşte diavolul. Şi-am întrebat-o: „Mergi la biserică?” „Merg”. „Posteşti?” „Păi… nu mi-am pus problema”. „Stai puţin, cum adică nu ţi-ai pus problema?! Eşti bolnavă?” „Nu”. Dar postul ortodox este esenţial. Este un mijloc care duce la mântuire, este esenţial în mersul nostru duhovnicesc.
– Nu spune şi Mântuitorul că „neamul acesta de draci iese numai cu post şi cu rugăciune”?
– Da, bine înţeles! Dacă tu, creştină, care mergi la biserică şi… Am mai întrebat-o: „Te spovedeşti?” „Păi… nu prea”. „Ei, aici e problema; şi nu o să te lase necuratul până nu o să te îndrepţi”. A spus: „O să încerc”. Ei, când spune aşa, nu prea se străduieşte. Dacă spune: „Părinte, rugaţi-vă să pun început bun, şi de azi înainte fac treaba asta”, atunci mai ai o nădejde că se apucă de treabă. „O să încerc…”, asta e într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dacă o să-şi mai aducă aminte că trebuie să facă ceva.
La Pateric, spune un Avvă: „S-a luat cuvântul de la bătrâni”. De ce s-a luat? Pentru că ucenicii nu mai întreabă ca să pună în practică cuvântul, ci întreabă doar de formă: „Hai să mergem şi la ăsta, să vedem ce-o să ne mai spună şi el!”. Adică doar aşa, să schimbe decorul. Nu conştientizează că adevărata fericire constă în lucrarea duhovnicească – aici se câştigă bucuria şi pacea sufletească. Eliberarea de păcat, nu dobândirea bunătăţilor materiale. E clar, toţi Sfinţii ne spun că adevărata fericire neo dă lupta cu păcatul. La un moment dat, una din maicile de la Surotì la întrebat pe Părintele Paisie: „Părinte, am foarte multe ispite. Îmi daţi cumva o soluţie?”. Părintele îi zice: „Da! Am găsit. Îţi dau”. Ea – bucuroasă că o să găsească secretul ca să scape de ispită… Zice părintele: „Să te lupţi cu ispitele”. Sa cam dezumflat… Aşadar: angajarea la luptă.
Nu este altă variantă! Noi suntem într-un permanent război; omul se îndreaptă fie spre Dumnezeu, fie spre diavol. Nu există stare de mijloc, neutră. Ori cu Unu-l, ori cu altul.
Parintele Stefan de la Schitul Lacu
Sursă: Revista Familia Ortodoxă, feb/apr. 2012
Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii.Dacă am fi alcatuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gandirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce graieste la cel ce aude. Dacă e tacere adâncă şi linişte, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi: dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer.
Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din gândurile aduse de cuvintele mele. Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare-aminte. De aceea, Duhul a rânduit ca el să fie scurt şi strâns, să spună mult în puţine cuvinte, că prin scurtimea lui să poata fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o cuvantare bună sa nu-şi ascundă ideile în cuvintele obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale, care sa nu atace tema în miezul ei.
Aceste calităţi le are şi textul citit noua adineauri din cartile lui Moise, de care işi aduc aminte negreşit cei care au fost cu luare-aminte la citirea lui, afară doar de a trecut neobservat pe lângă urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iată textul:
“Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefaca în pacat”.
Noi, oamenii, pacătuim uşor cu gândul. De aceea, Cel care a zidit una câte una inimile noastre, ştiind că cele mai multe păcate le săvârşim din imboldul gândurilor noastre, a poruncit ca în primul rând mintea să ne fie curată. Şi pentru ca păcătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază. Că precum doctorii cei prevazători întăresc cu mult inainte, prin mijloace profilactice, părţile mai slabe ale trupurilor, tot aşa şi Purtătorul obştesc de grijă şi adevăratul Doctor al sufletelor a prevăzut cu o pază mai puternică mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o ştim mai înclinată spre păcat.
Trupul, ca să săvârşească o faptă, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutători şi de alte înlesniri; mintea însă dă naştere la gânduri într-o clipă şi le săvârşeşte fără oboseală; iar gândurile cresc fără piedică şi le e potrivită orice vreme. Se întamplă uneori ca unuia dintre oamenii serioşi, mândru de respectul ce i se dă pentru faptele lui, îmbrăcat pe dinafară în haina înfrânării, prin mişcarea nevăzută a inimii lui, să-i alerge mintea la locul păcatului, chiar când se află în mijlocul celor ce-1 fericesc pentru virtutea lui; cu închipuirea a vazut cele poftite, şi-a ticluit o întâlnire ruşinoasă şi, zugrăvindu-şi lămurit plăcerea în cămara ascunsă a inimii sale, a săvârşit păcatul înlăuntrul lui, fără de martori, necunoscut de nimeni, până va veni Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului şi vădeşte păcatele inimilor. Fereşte-te, dar, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat, pentru că “cel ce se uită la femeie pentru a o pofti a şi săvârşit desfrânare în inima sa”.
Da, păcatele săvârşite cu trupul sunt împiedicate de multe pricini; dar cel ce pacătuieşte cu gândul, păcătuieşte tot atât de repede pe cât a şi gândit. Deci, acolo unde căderea este grabnică, acolo ni s-a poruncit să avem şi pază mai puternică. De aceea, ni s-a spus: “Nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefaca în păcat”.
Din Sfântul Vasile cel Mare – Omilia a-III-a
Știm cu toții ce este supărarea, fiindcă am supărat și am fost supărați. Fără să își dea seama, oricine supără și oricine se supără se rănește pe sine însuși, întrucât se lipsește de soarele dragostei. Cel ce supără pe altul își rănește nu numai sufletul, ci și trupul: emoțiile rele nasc în om o încordare dureroasă a trupului, care se răsfrânge asupra metabolismului și dereglează viața. Cel ce face altuia supărare își face, în primul rând, supărare sieși.Și cel care se supără este însă nechibzuit și se răneste pe sine însuși. Trebuie să ne apărăm de supărări cu scutul luminii, să nu le dăm atenție și – lucru mai înalt încă – să opunem supărării dragostea, blândețea, mărinimia, învățati-vă de la Mine, a spus Hristos Mântuitorul, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Iată drumul simplu spre fericire, la care omul se gândește adesea fără să știe căi către ea.
Supărarea poate să fie inconștientă. Oamenii îi supără pe alții din trufia care dorește să înjosească, din răzbunare, din răutate. Îi supără pe alții și din lăcomie, invidie, vanitate, egoism, uneori pur și simplu din lipsa sensibilității sufletești și din neatenție morală.
Întreprinzătorul (individual sau colectiv-stat, partid) îi supără pe oameni în modul cel mai lipsit de jenă, exploatându-i nu numai economic, ci și moral.
…Omul îl supără pe alt om prin reaua (sau insuficient de bună) sa voință. Și toate aceste nenumărate supărări “moleculare”, tot răul nostru personal și obștesc dau naștere în lume norilor negri ai conflictelor, războaielor și omorurilor, de care se cutremură omenirea și din pricina cărora poate fi nimicită.
…I s-a zis omului: știi poruncile: să nu preacurvești, să nu ucizi, să nu furi, să nu dai mărturie mincinoasă, să nu superi pe nimeni (Mc. 10, 19) – dar dacă ai fost supărat, trebuie să opui supărării nesupărarea. Din biruirea răului face parte și biruirea supărării.
Noi, oamenii, ne facem supărări unii altora atât de ușor… Și mai ușor ne supărăm unii pe alții. Chiar dacă nimeni nu ne supără, și atunci ne supărăm. Uneori vrem să ne simțim supărați, și aceasta este manifestarea unui infantilism de proastă calitate. Copilul vrea uneori să izbucnească în plâns nu pentru că l-a supărat mama, ci pentru că s-a trezit în el dulcea dorință de a se simți – și, lucrul principal, de a se arăta! – supărat. Este vorba de o imaturitate a sufletului.
Egoistul activ provoacă supărare, cel pasiv se supără. Supărările provocate de egoiștii activi și caracterul supărăcios al celor pasivi sunt o mare piedică în calea vieții normale. Și ieșirea din stările acestea e una singură, anume spre libertatea duhului: a nu face nimanui supărare și a nu te supăra pe nimeni.
Arhiepiscopul Ioan Sahovskoi (Extras din cartea Viața de familie, Editura Sophia)
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente