Nu numai să vedem lumina, ci și să auzim ce ne spune Dumnezeu !

În experiența Bisericii, lumina necreată este semnul prezenței lui Dumnezeu. Dumnezeu Se descoperă pe Sine în lumina Sa, care este diferită de lumina creată, din ordinea noastră. Când vorbim de lumina necreată avem în vedere minunea Schimbării la Față a Domnului de pe Muntele Taborului. Atunci, după cum ne spune Evanghelistul Marcu, „a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, și veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înăl­bitorul” (Marcu 9, 2-3). Scopul direct al minunii este dovedirea ucenicilor că El este Dumnezeu – „Prin aceasta le-a arătat că El este Dumnezeu, Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină (Ps. 103, 2)” (Sfântul Grigorie Palama, „Despre Sfânta Lumină”, Filocalia, volumul 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bu­curești, 2013, p. 342.) De la această experiență taborică, Părinții Bisericii au încercat ca prin rugăciune și alte lucrări duhovnicești să dobândească în mod individual vederea acestei lumini dumne­zeiești care înseamnă sfințirea omului, umplerea lui de energiile dumnezeiești.