Inima, organul duhovnicesc prin care omul se descoperă pe sine

Pilda vameșului și a fariseului care se citește în prima duminică a perioadei Triodului ne prezintă două tipologii de oameni despre care s-au scris numeroase cărți și rostit multe predici. De remarcat este că pe acești doi oameni Mântuitorul ni-i prezintă rugându-se. Ni se arată gândurile lor intime pe care le aveau înaintea lui Dumnezeu. Din aceasta înțelegem că nu orice rugăciune către Dumnezeu este salvatoare, ci doar aceea izvorâtă din smerenie și o anumită predare în fața Creatorului. Epuizând soluțiile omenești sau căile personale de autoafirmare, omul se predă Ziditorului așa cum este, recunoscând starea de păcat și neputința de a se îndrepta prin puterile lui. De subliniat la atitudinea vameșului care se pocăiește este faptul că în timp ce se ruga își bătea pieptul (Luca 18, 13). La pocăința lui participa într-un fel toată persoana sa, trup și suflet. Nu era doar un proces mental, ci holistic al omului. Vedem, de asemenea, aici și relația dintre om și inima sa. Acest om avea o concentrare interioară în timp ce se pocăia. Cuvintele sale izvorau din inimă și au devenit o rugăciune izbăvitoare. În spiritualitatea ortodoxă, inima este un element important pentru evoluția duhovnicească a omului. De asemenea, inima are și o profundă semnificație teologică, fiind spațiul întâlnirii omului cu Dumnezeu și capacitatea de a interioriza credința. Sfântul Evanghelist Luca spune în două locuri despre Maica Domnului că păstra în inima ei cuvintele profetice rostite în diferite împrejurări despre Fiul ei (Luca 2, 19, 51). Prima hristologie a Bisericii ne este oferită de Maica Domnului prin această tăcere și meditație duhovnicească la taina lui Mesia, dar și din îndemnul: „Faceţi orice vă va spune!” (Ioan 2, 5).