De ce ne (mai) rugăm? Cum, când şi unde trebuie să ne rugăm? Este rugăciunea o necesitate sau a căzut în desuetudine? La aceste întrebări esenţiale ar trebui să ne răspundem cu sinceritate atunci când ne referim la rugăciune. Spuneam într-un articol anterior că rugăciunea este respiraţia spirituală a sufletului, că este o activitate continuă şi un mod de viaţă altruist. Mulţi însă consideră rugăciunea de prisos, chiar nepotrivită omului liber şi emancipat al timpurilor noi. Căci, se întreabă unii, ce poate aduce rugăciunea în viaţa mea? Sau cum mă mai pot simţi liber şi demn, de vreme ce recurg la rugăciune? Or, consider că întrebările acestea ar trebui puse exact invers: Cum poate trăi cineva fără a se ruga? Cum se poate simţi cineva cu adevărat liber şi demn dacă sufletul său nu se hrăneşte cu rugăciunea?
Citește în continuare ‘Rugăciunea, necesitate ontologică a firii omeneşti’
Rugăciunea este modul nostru de a comunica cu Dumnezeu. Pentru sufletele noastre „este necesitatea cea dintâi”, după cum arată părintele Emilianos Simonopetritul, care numeşte rugăciunea „pomul vieţii, din care omul se hrăneşte şi nu mai moare, căci se face părtaş lui Dumnezeu, Cel veşnic şi nestricăcios. Aşa cum nu există om fără suflet, la fel, cel care este viu în Hristos nu poate trăi fără rugăciune”.
Duminica a 10-a după Rusalii vorbește despre o întâmplare minunată săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos cu un tânăr lunatic, care pătimea rău. Încă o dovadă a bunăvoinței lui Hristos față de cei care suferă, dragostea Lui manifestată prin vindecare, transformă suferința tânărului în bucurie.
Titlul acestui articol este inspirat din gândirea şi rostirea duhovnicească a Sfântului Ioan Gură de Aur: „Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului, este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul amenințat să se înece”. Aceste comparații ale Sfântului Ioan Hrisostom sunt extrem de sugestive în înțelegerea rolului rugăciunii în procesul de mântuire a sufletului. Din aceste cuvinte ni se descoperă locul și puterea rugăciunii în urcușul nostru duhovnicesc spre dobândirea vieții veșnice.
De un an, lumea în care trăim este marcată de pandemie. Milioane de oameni de pe mapamond și sute de mii de români au trecut prin această boală perfidă care ne marchează existența. Atunci când un creştin se îmbolnăvește, caută ajutor la Dumnezeu, pe Care Îl roagă pentru sănătate, pe care să o dobândească prin doctori buni, luminați și inspirați în găsirea celor mai bune tratamente.
În fiecare zi vorbim cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. A ne ruga este modul nostru natural de a intra în comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ea este darul nostru primit de la Dumnezeu pentru a putea intra în comuniune cu El.
Cei care vor să se mântuiască și urmează lui Hristos prin Taina Sfântului Botez devin creștini, membri ai Bisericii. Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să împlinească cuvintele lui Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. De aici vedem că nu putem fi creştini dacă nu avem o relaţie de iubire şi ascultare faţă de Domnul nostru Iisus Hristos. Din această perspectivă, suntem invitaţi la mărturisirea credinței prin viaţa noastră, care trebuie să arate că suntem următori ai lui Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa.
Cuviosul Sofronie Saharov a fost cel care a editat și a tipărit scrierile Sfântului Siluan Athonitul și poate singurul care a ajuns la măsura acestui părinte duhovnicesc cu totul deosebit al secolului al 20-lea. Viețuitor mai întâi la Sfântul Munte Athos și apoi în Marea Britanie, unde a întemeiat faimoasa Mănăstire „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Cuviosul Sofronie Saharov ne-a lăsat multe îndrumări despre rugăciune care sunt utile pentru începători și, implicit, pentru cei tineri care se află la începutul vieții lor duhovnicești.
Rugăciunea, de fapt, rugăciunea de toată vremea, cum îmi place mie să spun, este la nivelul celui ce se roagă, e o practică pentru credinciosul care vrea să intre în legătură cu Dumnezeu, o practică prin care noi înşine ne descoperim, ajungem să ştim despre noi, despre gândurile care se ivesc în mintea noastră, ca roade ale stării noastre, ale aşezării noastre. V-am mai spus şi altădată că există nişte surse de bine şi de rău în om, o încărcătură negativă, adusă din străfundurile existentei, care reprezintă în noi pe înaintaşii noştri, pe părinţii, bunicii, străbunicii noştri, etc.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente