De un an, lumea în care trăim este marcată de pandemie. Milioane de oameni de pe mapamond și sute de mii de români au trecut prin această boală perfidă care ne marchează existența. Atunci când un creştin se îmbolnăvește, caută ajutor la Dumnezeu, pe Care Îl roagă pentru sănătate, pe care să o dobândească prin doctori buni, luminați și inspirați în găsirea celor mai bune tratamente.
Citește în continuare ‘Rugăciunea, tratament duhovnicesc în vreme de boală’
În fiecare zi vorbim cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. A ne ruga este modul nostru natural de a intra în comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ea este darul nostru primit de la Dumnezeu pentru a putea intra în comuniune cu El.
Citește în continuare ‘Rugăciunea, urcuşul minţii spre Dumnezeu’
Cei care vor să se mântuiască și urmează lui Hristos prin Taina Sfântului Botez devin creștini, membri ai Bisericii. Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să împlinească cuvintele lui Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. De aici vedem că nu putem fi creştini dacă nu avem o relaţie de iubire şi ascultare faţă de Domnul nostru Iisus Hristos. Din această perspectivă, suntem invitaţi la mărturisirea credinței prin viaţa noastră, care trebuie să arate că suntem următori ai lui Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa.
Rugăciunea este cea mai delicată, cea mai nobilă și mai înaltă funcție a sufletului nostru. Ea este cea mai sigură, dar și cea mai potrivită cale în urcușul spre desăvârșire al creștinului şi este maică a virtuților. Omul care a gustat bucuria lăuntrică a rugăciunii va dori să fie neîncetat împreună cu Domnul, ca să poată sta de vorbă cu El.
Citește în continuare ‘Rugăciunea, o mare necesitate a sufletului’
Cuviosul Sofronie Saharov a fost cel care a editat și a tipărit scrierile Sfântului Siluan Athonitul și poate singurul care a ajuns la măsura acestui părinte duhovnicesc cu totul deosebit al secolului al 20-lea. Viețuitor mai întâi la Sfântul Munte Athos și apoi în Marea Britanie, unde a întemeiat faimoasa Mănăstire „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Cuviosul Sofronie Saharov ne-a lăsat multe îndrumări despre rugăciune care sunt utile pentru începători și, implicit, pentru cei tineri care se află la începutul vieții lor duhovnicești.
Citește în continuare ‘Rugăciunea, creație și libertate în smerenie’
Rugăciunea este convorbirea sufletească a omului cu Dumnezeu. Înaintea Bunului Dumnezeu, rugăciunea este o taină, ea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. De ce este o taină? Fiindcă reprezintă modul de comuniune al omului cu Dumnezeu. Modul nostru de a comunica cu Dumnezeu este rugăciunea. De aceea, dacă vrem să vorbim cu Dumnezeu, rugăciunea trebuie să fie o stare permanentă a minţii şi a inimii noastre. Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se dăruiesc fac parte din firescul vieţii. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viaţa duhovnicească. Rugăciunea este ridicarea minţii şi a voii noastre către Dumnezeu. În timpul rugăciunii ne închinăm, însemnându-ne cu semnul sfintei cruci, făcând metanii, stăm în genunchi, spre a spori evlavia noastră lăuntrică. Mai ales în timpul postului trebuie intensificată rugăciunea pentru că postirea noastră este incompletă fără rugăciune. Cea mai sigură, dar și cea mai potrivită cale în urcușul spre desăvârșire al creștinului este rugăciunea, deoarece este maică a virtuților. Postul şi rugăciunea sunt armele cu care creştinul luptă pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti. Postul Mare este vremea rugăciunii şi a pocăinţei. Prin rugăciune, omul se pregăteşte pentru întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfintele Taine şi tot prin rugăciune o şi întreţine, printr-o stare de smerenie și de pocăință. Aceasta, pentru că prin înseși cuvintele rugăciunii cerem mila lui Dumnezeu și iertarea păcatelor și ne recunoaștem starea de păcătoșenie.
Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța. Luca 18, 10-14
Citește în continuare ‘Rugăciunea, icoană a ceea ce ești cu adevărat’
Biserica îi numeşte pe cei trecuţi în viaţa de dincolo „adormiţi”. Biserica nu vorbește despre trecere într-o stare de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă, viaţa veşnică. De aceea, Biserica arată o grijă deosebită pentru pomenirea celor adormiţi. În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune: „Avem în rugăciunea Bisericii cea mai corectă, luminoasă şi folositoare cale, aceea de a arăta iubirea faţă de cei trecuţi la Domnul prin rugăciune şi prin milostenie”.
Citește în continuare ‘Rugăciunea, cale de a ne arăta iubirea faţă de cei trecuţi la Domnul’
Și postul şi rugăciunea, şi lucrarea faptelor bune au regulile lor, au poruncile lor. Spre exemplu, fapta bună făcută pentru a fi lăudat de oameni nu aduce plată de la Dumnezeu. Rugăciunea neînsoţită de fapta bună, rugăciunea în care mintea zboară – sunt momente pierdute, timp care nu a folosit.
Sunt oameni care vin la mine și-mi spun că citesc Psaltirea câteva zile pe săptămână, că în patru ore o citesc toată. Cui îi trebuie Psaltirea citită așa? Important e cum te angajezi prin citirea Psalmilor, în dialogul către Dumnezeu.
Rugăciunea, de fapt, rugăciunea de toată vremea, cum îmi place mie să spun, este la nivelul celui ce se roagă, e o practică pentru credinciosul care vrea să intre în legătură cu Dumnezeu, o practică prin care noi înşine ne descoperim, ajungem să ştim despre noi, despre gândurile care se ivesc în mintea noastră, ca roade ale stării noastre, ale aşezării noastre. V-am mai spus şi altădată că există nişte surse de bine şi de rău în om, o încărcătură negativă, adusă din străfundurile existentei, care reprezintă în noi pe înaintaşii noştri, pe părinţii, bunicii, străbunicii noştri, etc.
Comentarii recente