Cei care vizitau pentru prima dată mănăstirea rămâneau uimiți atunci când starețul, deși nu-i cunoștea, îi chema pe nume sau le spunea greutățile pe care le-au avut de înfruntat până a ajunge la mănăstire. Cu toate acestea, Starețul era foarte atent cu harisma mai-înainte-vederii. Deși cunoștea adâncurile inimii celui cu care discuta, nu-i spunea nimic și ascundea harisma mai-înainte-vederii.
Citește în continuare „Sfântul Iacov Tsalikis și darul înainte-vederii”
Dacă ne înfrânăm de la mâncare, trebuie să ne înfrânăm și de la patimi.
Sfânta Biserică glăsuiește: postul nu este renunțare la mâncare, ci depărtare de cele rele, înfrânarea limbii de la vorbirea deșartă și judecată, păzirea de arțag, lepădarea de pofte și renunțarea la minciună și la vicleșug. Și, dacă cineva va posti așa, postul lui va fi plăcut lui Dumnezeu.
Citește în continuare „Postul nu este renunțare la mâncare, ci depărtare de cele rele”
Cel mai mult am sporit (vreo şapte ani), când am făcut o meditaţie şi am zis aşa: preoţii îi socoteam ca pe Sfinţii Apostoli, pe stareţ ca pe Hristos şi pe toţi ceilalţi ca ucenici ai Sfinţilor Apostoli. Şi aşa bucurie aveam, că îmi venea în gând să le sărut şi tălpile şi picioarele la toţi părinţii. Dar cu timpul am început a mă birui de judecată, şi atunci am început a mă răci.
Citește în continuare „Când judeci, Duhul Sfânt te părăsește”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 2-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 337-338
„Se întâmplă, uneori ca diavolul să vorbească cu viclenie inimii tale și să-i zică: Știi câte rele ai făcut! Ți s-a umplut sufletul de nelegiuiri și te-ai îngreuiat cu păcate (multe). (Eu, însă, zic): Să nu te lași și sub pretextul smereniei să nu ajungi la disperare! (Să știi că) de la călcarea poruncii a intrat în lume răutatea și de atunci vorbește în fiecare moment sufletului, precum vorbește un om către alt om și-i sugerează lucruri nebunești. (La insinuările diavolului) să răspunzi: Am în scris asigurarea lui Dumnezeu că: Nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocăință și să fie viu (Iezechiel 23, 11). De altfel, ce rost a avut coborârea (Fiului lui Dumnezeu printre oameni), dacă nu ca să mântuiască pe cei păcătoși, să lumineze pe cei dintru întuneric și să dea viață celor morți? După cum puterea potrivnică ne îndeamnă (la săvârșirea faptelor rele), tot așa și harul divin (ne îndeamnă la săvârșirea faptelor bune). Dar (nici una din cele două puteri) nu ne forțează, ci ne lasă libertatea de discernământ și de alegere. De aceea, pentru faptele pe care le-a făcut, împins de satan, omul însuși – iar nu satan – primește pedeapsa, ca unul care a săvârșit răul, nu împins cu forța, ci sfătuit de cugetul său. Tot așa se întâmplă și în legătură cu săvârșirea binelui: harul nu pune pe seama sa binele făcut, ci pe seama omului; îl înconjoară pe acesta cu slavă, ca pe unul care a săvârșit binele. Pentru că harul, așa cum s-a spus, nu leagă, nici nu constrânge voința omului, ci, deși coexistă cu aceasta, el cedează în fața liberului arbitru, ca să vadă în ce măsură voința umană înclină spre virtute sau spre rău. De altfel, stă în firea omului să aleagă între bine și rău. Se cuvine să ne păzim cugetul ca să nu se amestece cu gândurile cele murdare, venite de la cel viclean.”
| MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI ŞASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
 n vremea aceea stăteau aproape de Iisus toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: „Acesta-i primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei“. Şi le-a spus parabola aceasta, zicând: „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi când o găseşte, o pune pe umerii săi, bucurându-se; şi sosind acasă, îşi cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Tot aşa, v’o spun Eu vouă, mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n’au nevoie de pocăinţă. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă nu aprinde făclia şi nu mătură casa şi nu caută cu grijă până ce o găseşte? Şi când o găseşte îşi cheamă prietenele şi vecinele, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit drahma pe care o pierdusem. Tot aşa, v’o spun Eu vouă, bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte“. |
| MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI ŞASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. I Timotei |
 iule Timotei, această poruncă îți încredințez ție, ca, potrivit prorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupți lupta cea bună, după cuvântul lor, având credință și cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credință; dintre aceștia sunt Imeneu și Alexandru, pe care i-am dat satanei, ca să se învețe să nu hulească. Vreau deci ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără mânie și fără șovăire. Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoabă din sfială și din cumințenie, nu din păr împletit și din aur, sau din mărgăritare, sau din veșminte de mult preț, ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. Femeia să se învețe în liniște, cu toată ascultarea. Nu îngădui femeii nici să învețe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniștită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie. |
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 