– Părinte, cum să alung un gând de hulă care îmi vine în vremea slujbei bisericeşti?
– Prin cântarea psaltică. „Deschide-voi gura mea…” Nu ştii muzică? Să nu-l scormoneşti, ci dispreţuieşte-l! Atunci când cineva discută cu astfel de gânduri în vremea rugăciunii este ca şi cum un militar s-ar juca cu o grenadă în mâini în vremea când dă raportul.
Niciodată nu trebuie să-i lăudăm şi să-i linguşim pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie şi către iubirea lui Dumnezeu. Şi să nu căutăm să ne iubească, lăudându-i pe ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe cât putem mai mari, pentru toţi fraţii cei întru Hristos, dezinteresat, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun.
Citește în continuare „Să învățăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiți”
De la începutul veacurilor, iertarea lui Dumnezeu este desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: „veniţi la Mine” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării sau să stea pe loc. Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de credinţă nu mai ajungem nicăieri: fără credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări.
Citește în continuare „Credința – al șaselea simț al omului”
Avva Or consideră un păcat pe care noi adesea îl considerăm neînsemnat și pe care îl practicăm cu nonșalanță, ca fiind, nici mai mult și nici mai puțin, decât: „moarte pentru suflet”. Iată ce zicea bătrânul: „Dacă-ți bârfești fratele și te mustră conștiința, du-te, închină-te în fața lui și spune-i: Te-am bârfit. Și păzește-te să nu mai fii făcut de râs. Căci bârfa este moarte pentru suflet”.
Origen, Despre principii, Cartea Întâia, VIII, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, pp. 62-63
„Fiul, Care era sub înfățișarea lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine (Filipeni 2, 6), iar prin această golire de Sine a vrut să ne arate deplinătatea dumnezeirii. Să presupunem că s-ar fi confecționat o statuie atât de mare încât să încapă în volumul ei lumea întreagă și că n-ar putea fi văzută de nimeni din pricina imensității ei, iar alături de ea s-ar fi confecționat și altă statuie întru totul asemenea celeilalte prin configurația organelor și prin trăsăturile feței, prin concepție și material, doar că era mai mică: cei care nu puteau aprecia și contempla pe cea dintâi din pricină că era prea uriașă au putut face acest lucru contemplând pe cea mică și închipuindu-și că au văzut totuși și pe cea mare, întrucât ele fuseseră confecționate exact la fel în privința raportului dintre organe și față, dintre concepție și material.
| JOI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
 is-a Domnul această parabolă: „Un om a sădit vie şi a dat-o pe seama lucrătorilor şi a plecat departe pentru multă vreme. Şi la vremea cuvenită a trimis la lucrători un slujitor ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătându-l, l-au trimis fără nimic. Şi a trimis apoi un alt slujitor; dar ei, bătându-l şi pe acela şi batjocorindu-l, l-au trimis fără nimic. Şi după aceea l-a trimis pe al treilea; dar ei, rănindu-l şi pe acela, l-au alungat. Şi stăpânul viei a zis: Ce voi face? Îl voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate că de el se vor ruşina. Dar lucrătorii, văzându-l, s’au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; să-l omorâm, pentru ca a noastră să fie moştenirea? Şi, scoţându-l afară din vie, l-au ucis. Aşadar, ce le va face acestora stăpânul viei?: Va veni, şi pe acei lucrători îi va pierde, iar via o va da altora“. Iar ei, auzind, au zis: „Doamne-fereşte!“ El însă, privind la ei, a zis: „Aşadar, ce’nseamnă ceea ce e scris: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului? Tot cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel pe care ea va cădea, îl va zdrobi“. |
| JOI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Tit |
 iule Tit, pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit: de este cineva fără de prihană, bărbat al unei singure femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înțelept, drept, cuvios, cumpătat, ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici. Pentru că mulți sunt răzvrătiți, grăitori în deșert și înșelători, mai ales cei din tăierea împrejur, cărora trebuie să li se închidă gura ca unora care răzvrătesc case întregi, învățând, pentru câștig urât, cele ce nu se cuvin. Unul dintre ei, chiar un proroc al lor, a rostit: «Cretanii sunt pururea mincinoși, fiare rele, pântece leneșe». Mărturia aceasta este adevărată; pentru care pricină, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoși în credință, și să nu dea ascultare basmelor iudaice și poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr. |
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 