Omul, ca un copil gângurind, cere de la Dumnezeu voia Lui cea sfântă. Dumnezeu, ca Părinte Atotbun, îi dă harul, dar îi dă și ispite. Dacă îndură fără să murmure ispitele, primește adaos de har. Dar cu cât primește mai mult har, în aceeași măsură primește și adaos de ispite.
Citește în continuare „Ceri har de la Dumnezeu? În schimbul harului îți trimite ispită”
Nu deznădăjdui dacă ai căzut, ci ridicându-te degrabă, fă metanie și spune: „Iartă-mă, Doamne Hristoase, sunt om și sunt slab”. Faptul că ai căzut nu înseamnă că te-a părăsit Dumnezeu. Ci, pentru că ai multă mândrie lumească, multă slavă deșartă, te lasă Mântuitorul Hristos ca să greșești și să cazi. Să înveți din toate slăbiciunile tale, să le simți pe propria-ți piele și să ai apoi îngăduință și răbdare cu cei care cad. Să nu mai judeci pe frați atunci când cad, ci să le sari în ajutor. Deci ori de câte ori cazi, ridică-te și îndată cere iertare!
Citește în continuare „Ridică-te și spune: „Iartă-mă, Doamne Hristoase, sunt om și sunt slab””
Caracterul intrinsec bun al creației lui Dumnezeu este un adevăr de credință, consfințit de însuși gestul contemplativ al Creatorului. Constituie o evidență care ne descoperă maniera genuină în care este necesar să privim lucrurile din lume și lumea însăși. „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau toate bune foarte” (Facerea 1, 31) – conchide naratorul sfânt, reliefând bilanțul divin la capătul celor șase zile ale cosmogoniei biblice.
Citește în continuare „Bunătatea creației și miopia axiologică”
Supremul şi ultimul scop al existenţei noastre fireşti este unirea desăvârşită cu Dumnezeu în viaţa veşnică. Pentru a ajunge aici, există mai multe etape de parcurs într-un drum mereu sârguincios şi într-o existenţă mereu pe cale. De aceea, învăţătura Bisericii arată că, mai întâi de toate, omul trebuie să se regăsească pe sine, lămurindu-şi dilemele lăuntrice, întărindu-se în credinţă şi pornind mai apoi pe calea cea strâmtă a nevoinţei.
Citește în continuare „Despre darul certitudinii prin credinţă”
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile morale, Reg. 80, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 197
„Ce este propriu creștinului? Să prisosească dreptatea lui mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor (Matei 5, 20), după măsura învățăturii Domnului, potrivit Evangheliei. Ce este propriu creștinului? Să se iubească unii pe alții, precum și Hristos ne-a iubit pe noi (Efeseni 5, 2). Ce este propriu creștinului? Să vadă pe Domnul înaintea lui pururea. Ce este propriu creștinului? Să vegheze în fiecare zi și în fiecare ceas și să fie gata, prin desăvârșirea străduinței, de a se fi făcut bine plăcut înaintea lui Dumnezeu, știind că în ceasul în care nu gândește vine Domnul (Luca 12, 40).”
Citește în continuare „Creștinul care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu”
| VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A TREISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu |
 n vremea aceea a început Iisus să înveţe lângă mare; şi s’a adunat la El mulţime foarte multă, aşa încât El a intrat în luntre ca să stea pe mare, iar mulţimea toată era lângă mare, pe uscat. Şi multe lucruri îi învăţa în parabole; şi în învăţătura Sa le spunea: „Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna el, o parte din seminţe a căzut lângă drum şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o. Şi altă parte a căzut pe loc pietros, unde n’avea pământ mult, şi a răsărit de îndată, pentru că nu avea pământ adânc; şi când s’a ridicat soarele s’a ofilit şi, pentru că nu avea rădăcină, s’a uscat. Altă parte a căzut între spini şi spinii au crescut şi au înăbuşit-o şi roade nu a dat. Şi altele au căzut în pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roadă şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută“. Şi zicea: „Cel ce are urechi de auzit, să audă!“ |
| VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A TREISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Corinteni |
 raţilor, socotesc că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli. Şi chiar dacă sunt neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă, ci v-am dovedit-o în totul faţă de voi toţi. Sau am făcut păcat că v-am propovăduit în dar Evanghelia lui Dumnezeu, smerindu-mă pe mine însumi, pentru ca voi să vă înălţaţi? Alte Biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi. Şi de faţă fiind la voi şi în lipsuri aflându-mă, n-am făcut supărare nimănui. Căci în cele ce mi-au lipsit, m-au îndestulat fraţii veniţi din Macedonia. Şi în toate m-am păzit şi mă voi păzi, să nu vă fiu povară. Este în mine adevărul lui Hristos, că lauda aceasta nu-mi va fi îngrădită în ţinuturile Ahaei. Pentru ce? Pentru că nu vă iubesc? Dumnezeu ştie! Dar ceea ce fac, voi face şi în viitor, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină, pentru a se afla ca şi noi în ceea ce se laudă. Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor. Iarăşi zic: Să nu mă socotească cineva că sunt fără minte, iar de nu, primiţi-mă măcar ca pe un fără-de-minte, ca să mă laud şi eu puţin. Ceea ce grăiesc, nu după Domnul grăiesc, ci ca în neînţelepţie, în această stare de laudă. Deoarece mulţi se laudă după trup, mă voi lăuda şi eu. Pentru că voi, înţelepţi fiind, îngăduiţi bucuros pe cei neînţelepţi. Căci de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce e al vostru, de vă priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz – răbdaţi. Spre necinste o spun, că noi ne-am arătat slabi. |
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 