Caracterul intrinsec bun al creației lui Dumnezeu este un adevăr de credință, consfințit de însuși gestul contemplativ al Creatorului. Constituie o evidență care ne descoperă maniera genuină în care este necesar să privim lucrurile din lume și lumea însăși. „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau toate bune foarte” (Facerea 1, 31) – conchide naratorul sfânt, reliefând bilanțul divin la capătul celor șase zile ale cosmogoniei biblice.
Prin expresia „toate erau bune foarte” putem să înțelegem că lucrurile create sunt conforme cu planul divin care a precedat apariția lor. Că oglindesc o rânduială imprimată în țesătura universului. Că sunt oferite ca trepte în vederea susținerii urcușului spiritual al omului spre menirea lui absolută: asemănarea cu cel Sfânt. Cele aduse la existență se revelează, așadar, ca o expresie a iubirii și a bunătății dumnezeiești. Se arată demne de prețuirea noastră și constituie tot atâtea daruri puse la dispoziție pentru a le fructifica duhovnicește, a crește spre sfințenie și a ajunge în acest fel la comuniunea intimă cu Ziditorul. Bunătatea creației rezidă în aceea că toate cele create îl fac transparent pe Dumnezeu ca autor al lor și invită ființa umană la un dialog perpetuu cu Acesta.
În timp, însă, din cauza înstrăinării omului de Cel de Sus prin păcat, o miopie axiologică a început să distorsioneze percepția acestuia asupra bunătății creației. Omul a încetat să mai întrezărească în cuprinsul naturii pașii Creatorului care se plimbă în „răcoarea serii” (Facerea 3, 8).
Incapabilă de a mai sesiza planul divin din spatele existenței universului creat, ființa umană a cedat deseori ispitei de a explica totul mai degrabă prin logica întâmplării. Ordinea lumii nu a mai fost pusă pe seama unei voințe personale divine, ci așezată pe baza unor legi mecanice, obiective. Dezvrăjită, lumea i-a apărut individului mai mult ca un depozit de bunuri, de care poate dispune discreționar, și mai puțin ca manifestarea unui dar divin, care îl face responsabil. Privind la cele create, imaginația omului s-a oprit la suprafața lucrurilor și i-a devenit imposibil să intuiască dărnicia Creatorului, ascunsă în miezul lor.
Degradarea mediului înconjurător este un simptom al acestei răsturnări axiologice vizavi de creația lui Dumnezeu. Predomină în ceea ce privește natura o atitudine utilitaristă, consumeristă. Valoarea creației tinde să fie redusă în principal la dimensiunea ei materială, pecuniară. Mânate de o dorință rapace, gargantuescă, acțiunile individului față de natură constituie un atentat grav la adresa integrității și demnității creației. Sunt un păcat. Această insensibilitate crasă față de valoarea creației lui Dumnezeu poate fi vindecată doar dacă cuvintele pe care le rostim la Sfânta Liturghie, „Ale tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, vor pătrunde în mintea noastră și vor inspira raportarea noastră față de universul din jurul nostru.
Ziarul Lumina
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 